II. Oborârea pronomiilor și privilegiilor de naștere și de clasă și proclamarea egalității politice și civile pentru toți fiii României

Sclavia neagră s-a desființat, este acum aproape de jumătate de secol, sclavia alba însă a mai durat încă zeci de ani; ea nu a luat sfârșit decât la 1864.

Dar înainte de a dezvălui contemporanilor mei luptele și împotrivirile la care a luat parte generațiunea mea, până ce prin tăierea nodului gordian am putut, în fine, întemeia și în România brațe libere și proprietate liberă, să-mi fie iertat de a mă ocupa de o altă dată, nu mai puțin memorabilă, de o reformă nu mai puțin însemnată în istoria civilizațiunii României; voiesc a vă vorbi de ziua de 29 octombrie, când, de asemenea cu ziua de 4 august 1789, zi memorabilă în istoria Franciei, am proclamat în România desființarea privilegiilor de naștere și de castă, desființarea „pronomiilor boierești” și înlocuirea lor prin egalitate politică și civilă a tuturor românilor. Suntem prea aproape de epoca marii reforme pentru ca chiar tânăra generațiune de astăzi să nu cunoască, cel puțin în trăsături generale, constituțiunea de privilegiuri și deosebirea de clase care funcționa în România înaintea anului 1857. După legea veche a țării, în adevăr, fiecare român putea deveni boier, dar încet-încet se crea în țările române un patriciat, o aristocrație sui-generis, care își caută din ce în ce mai mult asimilarea cu nobilimea din țările vecine, Ungaria și Polonia. Ocârmuirea țării se încredința, pot zice, numai unui număr restrâns de familii boierești, care ori se trăgeau din persoane ce purtau rangurile de protipendadă, ori înșiși erau investiți cu aceste ranguri. Sub nume de protipendadă se înțelegeau cele întâi cinci ranguri din arhondologia boierească, adica: marele ban, marele logofăt, marele vornic, marele vistiar și marele spătar, în Muntenia; marele logofăt, marele vornic, marele vistiar, marele hatman și marele postelnic, în Moldova. Aceștia constituiau consiliul ocârmuitor; ei aveau apoi fiecare departamentul său, deosebit mai compuneau apoi și divanul judecător în ultima instanță. Celelalte trepte boierești compuneau boierii de starea a doua; aceștia ocupau serviciile de a doua mâna, dar rareori puteau să ajungă la treapta de consilieri ai domnului sau de judecători divaniști. Regulamentul organic desființase de jure această deosebire, însa de fapt ea tot se menținu, și mai ales în Moldova. Boierii mari și mici erau apoi scutiți de plata tuturor dărilor, atât pentru persoana lor, cât și pentru imobilele lor; mai aveau dreptul de a scuti de dările publice un număr de contribuabili, aceștia sub nume de „scutelnici”, „poslușnici”, „chrisovoliți” etc. Privilegiile lor nu se opreau aci; mulți din ei aveau dreptul de a primi de la ocnele statului cantități mari de sare, alții aveau drepturi de a scuti de plata vămii obiectele ce aduceau din străinătate pentru trebuința lor. M-aș întinde prea departe dacă aș enumera cu de amănuntul toate privilegiile, favorurile, scutirile de care se bucurau clasele boierești.

Rareori un plebeian putea să străbată zidurile cetății în care sta închisă boierimea Moldovei și a Țării Românești. În Muntenia, o singură dată, un Vilara, fiu de simplu negustor, a putut străbate incinta de fier a aristocrației și a ajunge vistiar mare; în Moldova, cu greu am putut găsi un al doilea caz; căci în fapt, mai mult decât în drept, puterea boierimii era mai mare în Moldova. Un om din popor, un negustor, oricât de bogat ar fi fost, cu greu s-ar fi putut pune în fața unui boier chiar cu ocaziunea dărilor în licitație a veniturilor statului sau a bunurilor mănăstirești.

În domnia lui Mihail Sturdza, în tinerețile mele, am văzut la mai multe licitațiuni cum boierii, împărțiți pe județe, luau, fără concurență, moșiile mănăstirești și apoi, cu prețuri îndoite, le subarendau la acei care din agricultură își făceau meseria vieții lor. Mi se pare ca și în Țara Românească lucrurile se petreceau cam tot așa; cel puțin și astăzi se citează numele câtorva boieri cari, chiar pe timpul domnilor Alexandru Ghica și Bibescu își asiguraseră monopolul luării în arendă a moșiilor statului și a mănăstirilor. Aceasta era banda neagră boierească, care, când privilegiile boierești au fost doborâte, a fost înlocuită prin banda neagră plebeiană, fără concursul căreia, mai până în zilele noastre, la licitațiile publice nu se putea lua o singură moșie în arendă.

După ce tinerimea română începu a se adăpa de ideile egalitare și civilizatrice ale marii revoluțiuni franceze, această stare de lucruri nu mai putu dura. Când în București revoluțiunea de la 1848 puse sfârșit domniei lui G. Bibescu, unul din articolii manifestului guvernului provizoriu declara: „Egalitatea drepturilor politice și contribuțiunea generală la dările și sarcinile statului”, precum tot acest mare act declara emanciparea clăcașilor, făcuți proprietari prin despăgubire, și dezrobirea țiganilor, iarăși prin despăgubire. Dar marea reformă fu înăbușită odată cu înăbușirea revoluțiunii, și regimul de privilegii, de scutiri, de favoruri redeveni o stare legală în principate, odată cu orânduirea domnilor temporari, numiți de Poartă și de Rusia, în conformitate cu Convențiunea de la Balta Liman. Însă acest arbor secular al privilegiilor își primise o lovitură de moarte după care nu se mai putu îndrepta. Arborele dezrădăcinat trebuia sa cadă, și el căzu prin votul dat de Adunarea-mumă în ziua de 29 octombrie 1857, care apoi fu ratificat în Europa întreagă, prin art. 46 al Convențiunii de la Paris. Votul din 29 octombrie 1857 are o prea mare importanță în istoria civilizațiunii moderne a României, ziua în care s-a dat acest vot ocupă un loc prea mare în viața bătrânei generațiuni care a așternut bazele renașterii României, pentru ca să nu am de plăcută datorie de a împrospăta tinerei generațiuni memorabilul vot dat în unanimitate și cuprinzând pe înșiși reprezentanții regimului privilegiilor, vot care a democratizat de-a pururea societatea româna. Și aicea, câteva cuvinte spre a explica cum acest vot s-a dat de Adunarea-mumă din Iași, și nu de acea din București. Congresul din Paris, puterile, după propunerile lordului Clarendon, a hotărât că populațiunile din principatele române vor fi consultate asupra viitoarei organizațiuni a patriei lor. Un volum întreg n-ar ajunge spre a descrie toate împrejurările, greutațile și conflictele prin care am trecut, pentru ca să ajungem la alegerea și convocarea adunărilor-mume din Iași și din București. Nu voi îndeplini această sarcină astăzi: ea n-ar intra în marginile strâmte ale unei conferințe; voi nota numai că adunările-mume, de-abia întrunite, au dat o direcțiune cu totul opusă activității lor. Adunarea din București s-a mărginit numai a se rosti în privința organizațiunii politice a țărilor române, zicând ca principiu, și poate că avea cuvânt, că, de vreme ce Europa deja recunoscuse țărilor române depilna autonomie, apoi Europa nu avea misiune de a interveni în organizațiunea dinăuntru a statelor române. Adunarea din București proclamă numai bazele organizațiunii politice, adică cunoscutele pe atunci patru sau cinci puncte:

a) Autonomia principatelor,

b) Unirea lor,

c) Un principe străin în capul noului stat,

d) Neutralitatea țării și

e) Un guvern reprezentativ constituțional.

Aceste puncte, odată recunoscute de Europa, aparținea națiunii române, din nou convocată, a se rosti asupra tuturor chestiunilor privitoare la organizațiunea dinăuntru.

Adunarea-mumă din Iași n-a urmat tot așa. Noi, reprezentanții moldoveni, în privința dorințelor noastre pentru organizațiunea politică a statului român, am urmat pe frații noștri, reprezentanții Munteniei; și noi am cerut recunoașterea autonomiei țării, unirea lor sub un principe străin, neutralitatea și regimul constituțional parlamentar; dar n-am voit a ne opri aci. Făcând rezervele noastre în privința dreptului ce voia Europa a-și însuși, adică de a interveni în organizațiunea dinăuntru a unei țări, a cărei autonomie nu se pune în îndoială de nici o putere europeană, totuși am crezut că era bine — și astăzi recunosc că bine am făcut — să exprimăm Europei chipul nostru de vedere în privința reformelor dinăuntru, adică cum înțelegem noi să facem din patria noastră un stat european, o societate europeană și democratică.

De la întâile noastre ședințe, Adunarea din Iași a făcut un program despre deosebitele chestiuni asupra cărora înțelegeam a ne rosti. Acest program cuprinde un plan întreg de reforme: organizațiunea politică, administrativă, financiară, drepturile și îndatoririle cetățenilor, reforma clerului, desființarea clasei și emanciparea proprietății și toate celelalte reforme care băteau la ușă.

Noi ne ziceam, cu drept cuvânt, că a arăta Europei dorințele noastre de a ne europeniza patria era a atrage simpatiile și sprijinul marilor puteri și a însăși opiniei publice din străinătate. Credeam c-am nemerit urmând acest drum.

Comisiunea internațională, compusă din reprezentanții marilor puteri și întrunita în București, și-a însușit mai toate dorințele exprimate de Adunarea ad-hoc a Moldovei, și pe acestea și-a întemeiat raportul său către Congres. Pe dorințele Moldovei s-a întemeiat și Europa în elaborarea și încheierea Convențiunii de la Paris, care, cuprinzând soluțiunile rostite de noi moldovenii, ne-a fost octroiată și a și fost primită de noi ca o adevărată constituțiune până la înlocuirea ei prin Statutul din 2 mai 1864 și prin Constituțiunea noastră națională din 1866. În Adunarea noastră ad-hoc, punctele principale ale reformelor fură încredințate spre studiere la deosebite comisiuni rânduite din sânul Adunării. Statornicirea drepturilor politice ale românilor fu încredințată unei comisiuni compusă din Mihail Kogălniceanu, Vasile Mălinescu, Costache Rola, DL Miclescu, I. Fotea, DL Cozadini și I. Chrisanti. Raportor era numit repauzatul Vasile Mălinescu. În ziua de 29 octombrie 1857, Vasile Mălinescu citi raportul său asupra punctului VII, atingător de egalitatea înaintea legii, accesibilitatea tuturor românilor la toate funcțiunile statului, așezarea dreaptă și generală a contribuțiunilor, supunerea tuturor la conscripțiunea militară. Proiectul de încheiere a fost modificat prin câteva amendamente și considerente propuse de Dimitrie Rallet; apoi Adunarea, prin sculare și ședere, a adoptat în unanimitate și cu aclamație desființarea privilegiilor de clase. Vicepreședintele Constantin Negri, felicitând Adunarea pentru votul ei, a adăogat că abnegația vechilor clase privilegiate arată patriotismul care insuflă Adunarea, căci era un act ce avea a fi prețuit nu numai de nație, dar și de Europa și de istorie.

Actul votat, care abătea un arbore secular, este prea important spre a nu-l reproduce împreună cu subscrierile cetățenilor care au dat țării organizațiunea democratică de azi. Îl reproduc aci întreg, precum el este publicat în nr. 7 al Buletinului ședințelor Adunării adhoc a Moldovei. „Astăzi, anul una mie opt sute cincizeci și șapte, luna octombrie, în douăzeci și nouă zile; Luând aminte că legile unui stat sunt sufletul său, că de la principiile care predomnesc la alcătuirea legilor atârnă viața, puterea și propășirea națiilor;

Luând aminte că singurul mijloc de a vindeca rănile de care pătimește astăzi țara este așezarea unor legiuiri înțelepte, îmbinând datinile vechi, trebuințele de față și cererile veacului;

Luând aminte că respectul către legi este cea întâi condiție a trăiniciei lor;

Că o lege atunci poate fi mai respectată, când, ieșită din sânul nației, va avea deopotrivă pentru toți aceeași măsură;

Că dreptatea cere dar ca toți să fie egali dinaintea legii; Luând aminte că cea mai sfântă datorie a fiecărui este de a contribui la susținerea statului;

Că, după datele vechi, nimeni nu era scutit de la nici o îndatorire către stat;

Că boierimea abia la 1737, prin hrisovul domnului Mavrocordat, pentru întâia oară s-a scutit de dajdie și alte dări către visterie;

Că în urmă, sprijinind sarcinile statului mai mult numai asupra unor clase, s-au făcut împovărătoare pentru ele;

Luând aminte că de la dreapta cumpănită așezare și repartiție a contribuțiilor atârnă nu numai prosperitatea materială a unei țări, dar în parte chiar și propășirea ei morală și intelectuală;

Că cu dreptul este ca, în măsură cum garantează statul la toți deopotrivă toate foloasele și îndemânările, de asemenea cu toți să se supuie dărilor în proporția averii lor fără deosebire;

Luând aminte că darea oamenilor la oaste este o îndatorire pentru paza țării și siguranța fiecăruia cetățean;

Că, precum oastea este menită a apăra patria comună, datori sunt cu toți deopotrivă și fără deosebire să se supuie la conscripția militară;

Luând aminte iarăși că eficacitatea legilor atârna de la stricta lor punere în lucrare;

Că meritul singur, fară nici un fel de altă considerație sau distincție, trebuie în viitor să fie un titlu îndestulător pentru a putea ajunge la toate funcțiile statului; Că această putință trebuie a se recunoaște fiecăruia; Că numai prin legiuiri înțelepte și drepte nația româna poate înainta pe calea propășirii; Luând în privire, în sfârșit, că privilegiile de clase trebuie a fi desființate; Adunarea ad-hoc a Moldovei dorește a se adopta la viitoarea reorganizație ca principii fundamentale: I. Privilegiile de clase vor fi desființate în România; II. Egalitatea tuturor românilor înaintea legii; III. Așezarea dreaptă și generală a contribuțiilor în proporție cu averea fiecăruia, fără deosebire; IV. Supunerea tuturor la conscripția militară; V. Accesibilitatea pentru toți românii la funcțiunile statului. Votează pentru șaptezeci și trei de membri, și anume p. sf. sa episcopul Nectarie Hermeziu, p. sf. sa episcopul Filaret Scriban, p. sf. sa episcopul Calinic Miclescu, preacuvioșia-sa arhimandritul Neofit Scriban, preacuvioșia-sa arhimandritul Melchisedec, sf. sa economul Dimitrie Matcaș, Dimitrie Miclescu, Constantin Bădărău, Dănilă Balan, dr. A. Fătu, Dimitrie Cozadin, Basile Mălinescu, Mihail Kogălniceanu, Iancu Docan, Gheorghe Masian, dr. C. Vârnav, Dimitrie Savin, Niculae Cananău, Ștefan Călin, Simion Stanciu, Sebastian Conano, Alecu Jianu, Constantin Morțun, Gheorghe Vârlan, Teodor sin Pavel, Dimitrie Grigoriu, Grigore Balș, Mihail Jora, Constantin Ostahi, Dimitrie Gheorghiadi, Gheorghe Sturdza, Constantin Roset, Dimitrie Krakte, Ion a Babei, Petru Brăescu, Ion Roată, Vasile Sturdza, Alecu Teriachiu, Ioniță Hrisanti, Vasile Balaiș, Constantin Icovaki, Lascăr Catargiu, Iancu Fotea, Răducanu Sava, Alecu Cuza, Grigore Suțu, Manolaki Costaki, Vasile Stan, Dr. Costin, Niculae Carp, Constantin Sturdza (Vaslui), Ion Olariu, Dimitrie Ghidionescu, N. Catargiu, Nicolae Bosie, Pandelachi Croitoriu, Nicolae Iamandi, Lazăr Galiardi, Iancu Cantacuzino, Grigore Costaki, Constantin Știun, Ion Roșca, Timofti Sacalov, Dimitrie Rallet, Constantin Hurmuzaki, Petru Mavrogheni, Anastasie Panu, Constantin Roiu și Constantin Negre.

Iar contra nu a fost nimene. S-a abținut de a vota dl Dimitrie Romov, n-au fost fața la votare înalt preasfinția-sa mitropolitul și dd. Iordachi Pruncu, Vasile Nicolau.

Conform § 79 din Regulamentul Adunării, viceprezidentul declară că Adunarea a încuviințat”.

Sancțiunea acestui vot a dat-o Europa mai cu deosebire prin articolul 46 al Convențiunii din Paris.

Națiunea întreagă a acceptat marea reformă, și fiecare, foști domni, boieri mari, boieri mici, trepte privilegiate, au primit reforma egalitară, lepădând chiar fără legi speciale tot ce deriva din vechiul regim, tot ce semăna chiar cu vechiul regim. Așa, fără chiar lege specială, boierii s-au dezbrăcat de titlurile bizantine, care formau arhondologia română și s-au supus la dările generale către stat.

Pentru istorie voi aminti că numai doi boieri, foști privilegiați, s-au arătat împotrivitori marii reforme: în Moldova, repausatul vornic Iordache Beldiman s-a refuzat de a plăti contribuțiunea personală, lasând de a i se împlini căciula pentru acoperirea acestei dări; în Țara Românească, singur repausatul Ioan Manu a urmat a subscrie până la moartea sa: „Ioan Manu, mare vornic”.