Iluzii pierdute

Într-o seară de iarnă sau de primăvară, zău nu ți-oi ști spune, pentru că nu sunt astronom, dar știu că era în mart, era adunată o mică societate alcătuită de tineri și de dame asemene tinere; este de prisos să spun că erau și frumușele. Această societate era în Iași, într-o uliță al căreia nume nu ți l-oi spune, fiindcă eu însumi nu-l cunosc. Știut este geograficește și statisticește că capitalia Moldaviei nu samănă în nimică cu celelalte capitalii blagoslovite de Dumnezeu. Iașii, oraș vestit prin feredeul turcesc, prin cârnații lui Carigniani, prin apa de la Păcurari, prin vorba nemțească a lui Regensburg și prin plăcintele răposatei madamei dumisale, prin ruinele lui Ipsilant, prin minunatele păpușe ce tot anul se văd ziua, iar de la Crăciun și până la lăsatul secului și noaptea, prin o berărie nemțească, prin lărgimea și frumuseța ulițelor, prin o fabrică de chipuri de ipsos, prin arhitectura bordeielor și baracelor sale, Iașii, centrul civilizației, a literaturii și a gunoiului Moldaviei, are ulițe, dar mai nici una cu nume, are optzeci de mii de trupuri, dar nici măcar zece suflete, are poduri prea frumoase și n-are măcar un pârău; căci, cu toată bunăvoința ce am de a lăuda tot ce-i patrie și a patriei, totuși nepărtinirea mă oprește să numesc Bahluiul alt fel decât o mare sau o mlaștină, una și alta după timp sau vreme, după săcetă sau umezală. Iașii, care îi orașul cel mai frumos din lume când îl vezi de departe, sau când îi întorci dosul, este locuit între alte nații de armeni, cai, jidani, câini, țigani, boi, din care, după etimologia învățatului Dionisachi Fotino, se trag și boierii ⁴⁶ ; mai este locuit și de o mână de claponi care fac mai mult vuiet — și mai puțin lucru — decât toate celelalte bipede, dar nu ți-oi spune numele lor, pentru că am mâncat odată papara și am hotărât să fiu discret. Iașii este locuit de toate aceste noroade, seminții, dobitoace și vietăți, și lucrul cel mai rar ce întâlnești în capitalia Moldaviei este un moldovan. Ș-apoi trebuie să știți că, pentru scriitorii români, aceste ulițe anonime au un mare folos. Ele te mântuie de o mulțime de uri moștenitoare ca discordia lui Atreu și a lui Tiest, ca a troadenilor și a elinilor, sau, dacă vrei o comparație mai nouă, ca sfada ghelfilor și a ghibelinilor. Sunt acum vro doi ani când, intr-un articol scos din Paris ou le Livre des cent et un, am tradus La rue Poissoniere, slovă după slovă, prin Păscărie, nu mi-am aprins paie îi cap? Nu s-au sculat împotriva mea locuitorii din Păscărie cu pretenție că i-am atacat în cinstea lor și cereau cu topuzul ca să fiu spânzurat ca Petrariul, pe șesul Frumoasei? Atâta ar mai trebui bieților literați, să împodobeze cu aeronautica lor, sau mai moldovenește cu plutirea lor în aer, serbarea vreunui iarmaroc și să slujească de pildă pacinicilor locuitori. Cum îți spuneam, societatea noastră se afla într-o uliță fără nume. Ea se alcătuia de cinci tinere dame și demuazele, de vro trei bărbați însurați și de vro patru tineri, sau holtei, cum se zice la țară. Prin un fenomen neobicinuit în pocita capitalia noastră, societatea aceasta era singură în felul ei. Bărbații nu erau zulari și nu vedeau în fieștecare pe minotaurizatorul lor, cum zice dl. de Balzac, adică, românește, pe împodobitorul capului lor. Tinerii asemenea nu aveau pretenția, ca Don Juan, să găsească în fieștecare femeie sau fată o izbândă a duhului, a frumuseții și a manierelor lor. Declarațiile lor nu zburau în dreapta și în stânga, chipul cel mai nesmintit de a se face nesuferit tuturor femeilor. Damele erau îmbunătățite cât se poate, însă nu erau prude, plaga societății noastre.

Dacă ești get-beget moldovan, dacă nu ești neologist, dacă nu ești abonat la nici o foaie românească, negreșit că cu un aer oțărât mi-i întreba ce-i prudă? Și eu, cu tot respectul ce trebuie să aibă un scriitor dinaintea unui public așa de învățat ca al nostru, ți-oi răspunde că pruda, prude, este un cuvânt franțuzesc, care românește n-are nume, dar însemnează o femeie a căreia numai urechile, rareori și ochii, îi sunt curate, care sufere tot, numai să nu-i zici pe nume, care, când vede Passé-minuit la teatru, sau se trage în fundul lojiei, sau își astupă urechile și fuge cât poate, strigând: „Ah, ma chere! quelle piece de cabaręt!” Și, când merge acasă, știți ce face sfânta, curata, îmbunătățita prudă? Scrie amorezatului ei, sau amorezaților ei, pentru că de multe ori se întâmplă că pruda are mai mulți amorezați, să vie să beie ceai cu dânsa și să...; și până când amorezatul sau amorezații vin, citește: Les amours du chevalier de Faublas și Les liaisons dangereuses.

Societatea noastră avea încă un mare avantaj asupra tuturor strângăturilor și adunăturilor ce iașenii binevoiesc a le decora cu nume de societate, care, după ideea mea, este numai productul civilizației; și, după cum este știut, civilizația este departe de o țară unde se află oameni ce pot zice ziua mare: „Astăzi am vândut sau am cumpărat atâte suflete de țigani.” Stăpâna casei nu era tirană, nu vroia să domneze conversația. Pretențiile sale nu se întindeau ca ideile, prejudețele, sentențiile dumisale de filozofie, de eleganță, de bon ton, de savoir vivre, să slujască de pravilă adunării întregi. După pruderie, prezumția, sau cum aș zice trufia, este cea mai mare rană a societății noastre. Fieștecare bărbat, fieștecare femeie se socoate fenixul sexului său. Bărbații se socot diplomați, administratori, legislatori, oșteni, magistrați, artiști, pân' și oameni cu duh, pân' și patrioți si oameni cinstiți. Damele asemene, mai ales acele care au fost până la Viena sau și măcar până la Lemberg, se socot cele întâi dame din lume; se socot cu duh, cu frumuseță, cu talent; au mai ales pretenția a cunoaște a fond arta salonului, l'art du salon, cum zic dumnealor, și cu toate aceste duhul dumilorsale stă în cancanuri de târgușoare, în niște proaste clevetiri, în colibeturi împrumutate din colecții de anecdote și de bons-mots ; frumuseța dumilorsale este postișă ca și formele ce subjugă inimile bieților neispitiți; frumuseța și formele le sunt aduse în cutii de la Paris împreună cu capelele și rochiile ⁴⁷ , iar talentul dumilorsale este a face manevre cu lorgneta, a lovi două tușe pe piano și a zugrăvi fața dumilorsale. Cât pentru arta salonului, pentru meșteșugul de a bine primi, puține cuvinte îmi vor fi trebuincioase spre a arăta ce însemnează acest talent de curând introdus. Arta salonului însemnează în Iași pretenția ca fieștecare persoană ce intră într-o casă unde stăpâna ține salon să-și depuie la ușă vrednicia, caracterul și opiniile și să se hotărască a nu fi decât papagalul damei de gazdă. Acela care ar îndrăzni să arate vro idee neatârnată se pune în primejdie de a vedea pe gazdă că-i întoarce dosul: maniere toute neuve de faire les honneurs de son salon. Pruderia, dar și tirania stăpânei casei lipsea cu totul din societatea-modelă care o expunem cinstiților și învățaților noștri cititori, ce se alcătuiesc negreșit dintr-o înaltă nobleță și dintr-un respectabil public, vorbe întrebuințate și puse a l'ordre du jour. Fieștecare își spunea slobod opinia sa; împotrivirile nu ieșeau niciodată din regulile armoniei. O conversație interesantă, cu duh, domnea în salon. Însurații, deși însurați, nu lipseau de a fi și oameni plăcuți. Domnișorii neînsurați, într-o rivalitate ușoară, făceau asalt de duh și contribuau la plăcerea obștească; nimine însă nu căuta a domni asupra altuia prin însemnări atingătoare, nimine nu venea la personalități cum îi obiceiul pământului. Damele ca castelanele din veacul de mijloc erau judecătoare și, prin dulcele lor zâmbet, răsplăteau pe acei care se deosebeau mai mult, iar prin reflecțiile lor de bun gust, fine și drepte, înviau societatea.

O adunare cât de bine alcătuită să fie, dacă nu va avea și femei, va fi totdeauna monotonă și urâtă. O adunare fără femei este ca o grădină fără flori, ca un bărbat fără barbă și musteți, ca o zi fără soare, ca o gazetă fără abonați, ca un șes fără verdeață, ca un teatru fără public, ca versuri fără poezie, ca o viață fără iluzii, ca un judecător fără procesuri, ca un tânăr fără amor și, în sfârșit, ca toate comparațiile din lume. Femeile singure au talentul să însuflețeze conversația, să-și înalțe închipuirea până în al noulea cer dacă este un al noulea cer. O adunare cu femei te face de-ți uiți grijile vieții, chinurile ambiției, lipsa bogăției, nemulțumirile politicii. Fruntea ți se dezbârcește, te uiți, te socoți în vrâstă de optsprezece ani, fără supărări, fără necazuri, slobod și fericit. Femeile sunt poezia vieții noastre, femeile, zic, dar lucru cel mai rar ce găsești în Moldova sunt femeile. Găsești de ajuns mame, neveste, văduve, fete, slute, șchioape, chioare, vornicese, bănese, pitărese, negustorițe, băcălițe, țigance și alte asemene creaturi ce se nasc, cresc, se mărită, fac copii și mor. Dar femei, asta-i cam greu.

Dar poate mi-a zice un pedant, ce fel de fleacuri vorbesc, și oare tot ce nu-i bărbat nu-i femeie?

Cu respectul ce trebuie să am dinaintea diplomei dumisale, eu voi răspunde: „Nu! Femeia, în lexiconul meu, însemnează o ființă gingașă, slabă, drăgălașă, frumoasă, făcută din flori, din armonie și din razele curcubeului, capricioasă, ră câteodată, bună mai multe ori, o ființă făcută pentru amor, menită a pune în lanțuri pe eroii cei mai neînduplecați, care pentru un zâmbet te face de-ți vinzi viața din astă lume, și partea din rai din cealaltă lume, care are un suflet ce înțelege tot ce este frumos, care pentru cel mai mic lucru câteodată plânge și altă dată îi în stare să-și jărfească viața, care îi destoinică să facă faptele cele mai mari, care când îi blândă ca o turturică, când turbată ca o leoaică, care când îi crudă, când miloasă; femeia este un amestec de grații, de bunătate, de răutate, de duh, de cochetărie, de slăbiciuni și de tărie, a căreia mai toată viața se mărginește întru a iubi și a fi iubită; o femeie, în sfârșit, este un ceva ce nu se poate nici descrie, nici numi, nici hotărî matematicește, un ceva ce este cel mai rar lucru din Moldova, mai rar, dacă se poate, decât cinstea, patriotismul și amorul, care vrea să zică foarte mult”. Dar tot acel pedant, critic, aspru și material, mi-a zice, iarăși, că nici o țară este în lume unde să se vorbească mai mult de cinste, patriotism și amor, că, prin urmare, cum îndrăznesc a zice că aceste virtuți lipsesc în preadulcea țara noastră? Tocmai pentru că se vorbește așa de mult de dânsele, tocmai de aceea lipsesc, și la zisele mele dau dovezi așa de lămurite ca de două ori două. Sunt mulți care au necontenit cinstea în gură și palmele pe obraz; și așa hotărăsc un problem necunoscut încă în alte țări, adică de a uni cinstea cu defăimarea. Vrei să știi acum cât trage un patriot moldovenesc? Cât n-a fi în slujbă, te va asurzi cu numele de patrie, cu jertfe pentru patrie. Acu pune-l în slujbă, sau, cum zice dumnealui, în chivernisală, și, mult după trei luni, te vei încredința că singura jertfă și singura îmbunătățire ce a făcut patriei a fost să jărfească o pungă deșartă pentru o pungă plină și să-și îmbunătățeze echipajul, adică butca și caii. Și atunce, numai dacă vei avea ceva citire românească și puțină aducere aminte, vei cânta, cu Donici, că are: Pufușor Pe botișor.

De amor nici nu ți-oi vorbi, pentru că aș huli. Amorul, cea mai nobilă din toate patimile, care ațâță la fapte mari, care insuflează eroismul și geniul, care dă idei de cinste și de slavă, care înviază, care farmecă, care aduce pe om într-o lume de visuri, unele mai aurite decât altele, cine-l cunoaște, cine-l slăvește? Amorul în Moldova este desfătarea simțurilor, dragostea faunilor și a satirilor. A iubi însemnează la noi a se lua, a se schimba, a se lepăda, a se uita, a se îngurlui și a se despărți iarăși, fără ca patima să lase cât de puțină întiparire în inima acelor ce zic că simțesc amorul.

Dar văd, înalto nobleță și respectabile public, că m-am depărtat cu totul de sujetul meu. În loc să vă vorbesc curat și scurt de iluzii pierdute, mă apuc să vă povestesc de atâte bădăganii, de ulițe anonime, de iarmaroace, de Bahlui, de cinste și de iubire de patrie, ca și când dumneavoastră ați avea ceva a face cu cinstea și cu patria. Retro, Satana ! Pardon, pardon, iartă-mă. Înainte de a-ți face narația amorului meu, nu este însă bine să urmez modei și să încep prin clasificația cunoștințelor omenești, sau cel puțin prin cea mai mică definiție a lumii sau a micului nostru glob, care pășește liniștit împregiurul centrului său de atracție? Însă fiindcă, câteodată, nu băgați în samă moda, mai ales când se atinge de pedanterie începătorială, mă supun dorinței obștești, vă rog să-mi iertați această digresie și revenons a nos moutons, adică ai să ne întoarcem la iluziile pierdute.

Societatea noastră era adunată într-un salon, a căruia nu ți-oi face descrierea, măcar oricât de a la mode să fie descrierile saloanelor și a mobilelor din capitalie — pentru provinciali, care după asemene descrieri își oranjarisesc sarlonurile și-și cumpără mobilurile. Două dame erau pe o canape puse în preajma unei mese, alte două erau pe un lit de repos așezat într-un colț; a cincea damă, pentru care aveam o slăbiciune ceva cam prea fragedă, ședea pe un scaun lângă masă și citea cu colțul ochiului o carte, ce cu multe altele era pusă pe masă: La physiologie du mariage (meditația XVIII: Des révolutions conjugales), carte ce este de prisos să recomand fieștecărui însurat și fieștecărui tânăr ce vrea să intre în breasla predestinaților. Trebuie să știți și asta, că societatea noastră se îndeletnicea și cu literatura națională; multe baș-dame la această novelă vor zâmbi cu dispreț și vor zice că damele mele negreșit sunt niște băcălițe, căci almintrele cum ar putea să citească cărți moldovenești? Dumnealor însuși rugăciunile de comunicare — dacă se mai comunică — le fac franțuzește, și cele mai creștine, grecește. Eu, cu toată galanteria ce am totdeauna pentru baș-dame, le voi răspunde că damele mele, măcar că citesc scrieri românești, sunt așa de plăcute și de binecrescute — cel puțin — ca și dumnealor. În primejdie să mă fac de râs, eu voi zice încă și mai mult, că adică între aceste dame erau și unele care cultivau literatura națională și care nu se roșeau a pune pe hârtie ideile lor. La aceste cuvinte negreșit că mulți fashionables vor face un soubre-saut ca și caii dlui Sullier, ce, par parenthese, are și nișamul la gât, și vor zice cum poate cineva să se numească damă, când s-apucă de meșteșugul autoriei, că rolul femeii este de a iubi și a face bucate, iar nu de a dicta lumii legi și sentenții. Eu sunt de o altă opinie: am slăbiciunea să cred că femeia este făcută pentru altă ceva mai înalt decât a porunci de bucate și a căuta numai prozaicele trebi ale gospodăriei; o socot de o misie mai nobilă în societatea europeană. De aceea, măcar că entuziasmul meu pentru Napoleon covârșește toată comparația, totiși nu pot să-i iert nedreapta ură ce avea pentru Doamna de Staël, numai pentru că era o femeie de geniu. Dar văd că cititorii mei se oțărăsc. Îndată ce cineva hotărăște să scrie, să se tipărească de viu, el nu mai este slobod, este rob; și ca rob trebuie să se supuie publicului, ca țiganul armașului — sau nazirului, după noul așezământ ⁴⁸ . De aceea, cu toate că aș avea încă multe să vă spun de lingușitori, de patrioți pângăriți, de scriitori vânduți, de parveniți mai răi decât toți aristocrații din lume, de tinere cochete, de văduve rele și slute încât veninul le iese pe obraz, și de alte atâte lucruri vrednice de însemnat ce caracterisesc moldovenii veacului al nouăsprezecelea, totuși mă văd silit să-mi curm reflecțiile și să-ți povestesc curat anecdota mea.

Conversația societății noastre fu întreruptă de un lacheu care aduse „Albina românească”. O damă, cea mai frumușică, a căreia nu ți-oi spune numele, ca să nu se mânie celelalte, luă foaia și citi: Iluzii pierdute.

La aceste cuvinte magice, toți, bărbați și femei, răsăriră ca prin o lovire electrică. Iluzii, cine nu le-a avut, cine nu s-a legănat cu înșelătoarele lor făgăduințe!

Ministrul în palatul său, săracul în colțul uliței, de câte ori nu-și adorm prin năluciri, unul grijile bogăției, altul suferințele foamei și a frigului?

Care fată la vârstă de șasesprezece ani nu-și face o lume de iluzii, care nu crede că-și va uni viața cu un tânăr înzestrat cu toate însușirile trupului, a inimii și a duhului, trei însușiri pe care mai niciodată nu le are adunate un bărbat. Însă vai, săraca fată, iluziile sale se pierd în puțin ca fumul în atmosferă. Vine o vreme când deodată, fără știrea, fără vroința sa, se vede jertfită dumnezeului zilei, interesului; mai niciodată inima ei nu este în conglăsuire cu vroința părinților. Câte fete, dacă ar fi putut alege după placul lor, s-ar fi făcut soții îmbunătățite, mame fragede, podoaba societății? Dar asta nu se-ntâmplă mai niciodată. Porunca părinților le aruncă în brațele unor modârlani neciopliți, dar prețioși pentru că-s plini de bani, pentru că au moșii, au stare. Iar dacă au însușiri de a face pe o femeie fericită, cine mai întreabă? Săraca fată, ce grozavă zi trebuie să fie pentru dânsa ziua nunții sale, când știe că tinerețile sale, că frumusețea sa, că comoarele ascunse ale inimii sale are să le jertfească unui bărbat ce nu-l sufere, când sărutările sale pline de desfătare, cuvintele sale de frăgezie, dezmierdările sale, glasul ei, amorul ei, a să fie silită să le arate, să le hulească cu un modârlan sau cu un bătrân; atunce, adio toate visurile ei de aur, adio iluziile sale; în puțin, crinul și rozele feții sale se fac nevăzute, inima i se zbârcește, obrazul i se acoperă de o pieliță de săftian, trupul și sufletul ei îmbătrânesc înaintea vârstei și se face o mașină care mănâncă, merge, doarme, cască, este în stare de a vorbi numai de câte torturi a făcut, câte dulceți are, câți viței i-a fătat, câți cucoși a claponit; aceasta este soarta fieștecărei tinere, aceasta este isprava iluziilor ei. Săracilor fete, voi care sunteți poezia vieții noastre, căci în cărțile poeților noștri numai poezie nu se găsește, voi, care ați trebui să trăiți numai într-o atmosferă mirositoare, să călcați numai pe roze, să auziți numai cântece de mirare și de amor, ce a făcut din voi interesul și nedreapta societate? Care tânăr, când intră în lume la vârsta de douăzeci de ani, nu se socoate a fi odată slava concetățenilor săi, mândria părinților săi și a iubitei sale; în nălucirea sa el se vede cinstit, căutat, iubit de o femeie, după moarte pentru patrie, cea mai mare fericire pentru un tânar; glasul său tună, strică năravurile cele rele, îndreptează abuzurile, pana sa, hărăzită numai adevărului, omoară minciuna și răstoarnă pe lingușitori — și, când se trezește, se vede singur, vândut de prietenii săi, prigonit, lepădat pentru niște dobitoace a cărora limbă nu știe decât a linguși și a cărora trup nu se poate ținea decât în triunghi. Și așa, înainte de douăzeci și patru de ani, el își vede răpite toate iluziile sale, deznădăjduirea îi rămâne singură tovărășiță credincioasă. Nu mai crede în nimică. Viața atunce pentru dânsul este sfârșită, căci ce este viața fără iluzii? Dar simtimentalitatea m-a apucat fără voia mea. Cât pe ce eram să-ți spun o istorie adevărată, când m-am îndatorit să-ți spun o anecdotă, născută în închipuirea mea. Eu nu scriu ca să te fac să plângi. Trebuie să te fac să râzi; și, chiar dacă inima mi-i seacă, dacă râsul, expresia fericirii, este depărtat de buzele mele, trebuie să râd, dacă vreau să fiu citit.

O damă se puse a citi iluziile pierdute a dlui V... A..., un tânăr ce face excepție dintre ceilalți tineri, îndeletnicindu-se cu literatura românească, într-o vreme când ea nu înfățoșează cel mai mic avantaj adepților ei — dimpotrivă. Dumnealui V... A... era în societatea noastră. Toate damele, după ce căinară neghiobia bietului Marmon și decepția constesei de N..., începură a povesti fieștecare ceva din iluziile lor; toate aceste povestiri aveau o naivitate, o grație ce nu se găsesc în cei mai vestiți scriitori ai noștri. Femeia singură știe a povesti. Toate aceste femei, când ne arătau pierdutele lor iluzii, mi se părea că le vedeam iarăși fete tinere, naive, nevinovate, bogate de toate visurile; fața lor lua o expresie de fericire ce le era neobicinuită; dar, în puțin, realitatea se întorcea, fetele se prefăceau în Madam A., Madam B., Madam C., adică grijile, supărările căsătoriei, decepțiile se așezau iarăși pe fruntea lor. Ochii pierdeau focul lor, și urâtul, boala ce omoară la noi toate facultățile, se zugrăveau în toate mișcările lor.

În sfârșit, unele din dame hotărâră ca fieștecare tânăr să spuie ceva despre iluziile sale, pe urmă să le puie pe hârtie și, chiar dacă n-ar fi autor, să le publice.

Când rândul meu veni, iată ce povestii; și să n-am parte de nimică, să nu găsesc niciodată scaun la teatru, capul să nu mi se razime niciodată pe sânul unei femei, să nu-mi vie niciodată droșca la deal unde șed, soarele să nu aibă raze pentru mine, vânatul să nu iasă niciodată înaintea puștii mele, dacă tot ce spun îi adevărat, sau nu-i adevărat.

Mesdames — am început a vorbi cu un ton profesoral — iluziile care le-am pierdut sunt de trei feluri: iluzii politice, iluzii literare, iluzii de amor.

De cele dintâi nu vă voi spune nimică, pentru că nimică nu este mai urât de a vorbi damelor decât de politică. Atâta vă voi spune că, înainte de a ajunge încă în Iași, le-am pierdut toate.

Iluziile mele literare au ținut mai mult; când veneam de la universitate, capul îmi era plin de planuri, unele mai bune decât altele; vroiam prin literatură să prefac năravurile, să introduc în patria mea o nouă viață, noi principii. În nebuna mea prezumție, ce se putea ierta numai ideilor copilărești ce aveam atunce, mă socoteam c-oi ajunge odată a fi un Prometeu. Dar aceste planuri le făceam la 1 mart 1838, și la 1 mart 1841 ele toate se încheiau în publicarea unui „Calendar” mare de perete, pe anul 1841, tipărit cu Patent Hagar-teasc de fier. Vremea este prea scurtă ca să vă povestesc cum din Prometeu m-am prefăcut în Mathieu Landsberg sau, cum am zice, în călindărar de Buda. Atâta vă voi mai zice că acum de curând am mai publicat — împreună cu dl C. N., un alt Prometeu manqué ca și mine — o carte care, răsturnând toate puterile așezate, călcând în picioare toate pravilele primite de adunare și de obiceiul pământului, are să facă o revoluție strașnică în toată Moldova — întru chipul de a face friganele și găluște; vreau să vorbesc de o colecție de 200 de rețete de feluri de bucate ⁴⁹ , care are să ne facă cea mai mare reputație — între bucătărițe — și viitorimea recunoscătoare ne va da negreșit frumosul nume de: introducătorii artei culinare în Moldova. Suntem mulțumiți și cu atâta. Acum pregătesc o tractație asupra filozofiei broaștelor Bahluiului. După aceste puteți vedea că mă îndeletnicesc cu scrieri vrednice de veacul luminat în care avem norocire să viețuim.

Vă voi vorbi, dar, numai de iluziile mele de amor; și aceste-s de mai multe feluri; în astă sară, vă voi spune numai decepția celui întâi amor ce am simțit în viața mea.