I.

PE LA MIJLOCUL LUNII AUGUST, înainte de ivirea craiului-nou, vremea s-a stricat pe neaşteptate, cum se întâmpla atât de des pe coasta de nord a Mării Negre. Uneori, o ceaţă deasă învăluia zi şi noapte pământul şi marea, iar sirena uriaşă a farului urla mereu ca un taur turbat. Alteori, din zori şi până-n seară, se cernea o ploaie măruntă ca o pulbere, desfundând potecile şi drumurile lutoase în care trăsurile şi căruţele se împotmoleau până la osii. Câteodată se pornea din nord-vest, dinspre stepă, un vânt năprasnic, vârfurile copacilor se legănau, încovoindu-se ca valurile pe furtună, iar acoperişurile de tablă ale vilelor duruiau noaptea atât de tare, de parcă alerga cineva peste ele cu cizme ţintuite. Ferestrele zăngăneau, uşile se trânteau, vântul urla sălbatic în coşurile sobelor. Câteva bărci de pescari se rătăciseră pe mare, două nu se mai întorseseră de loc, cadavrele pescarilor fuseseră aruncate la ţărm abia după vreo săptămână.

Vilegiaturiştii, cei mai mulţi dintre ei greci şi evrei, plini de viaţă, dar şi sperioşi ca toţi cei din sud, se grăbeau spre oraş. Pe şoseaua desfundată se înşirau nenumărate căruţe încărcate cu tot soiul de boarfe: saltele, canapele, cufere, scaune, spălătoare şi samovare. Ţi-era şi greu, şi silă, şi lehamite să te uiţi prin perdeaua tulbure a ploii la tot calabalâcul ăsta, care îţi apărea atât de vechi, de slinos şi de mizer. Servitoarele şi bucătăresele, care şedeau în vârful carelor, pe pânza de cort udă, ţinând pe genunchi fiare de călcat, coşuri şi tinichele, aveau acelaşi aer jalnic şi trist ca şi caii istoviţi ce se opreau mereu, cu picioarele tremurătoare, zvâcnindu-şi coastele slăbănoage sub sudălmile răguşite ale surugiilor încotoşmănaţi în rogojini. Dar o şi mai tristă privelişte alcătuiau vilele părăsite, rămase pe neaşteptate pustii şi goale, cu straturile de flori călcate în picioare, cu geamurile sparte, cu câinii lăsaţi în voia sorţii şi cu tot felul de gunoaie – mucuri, hârtiuţe, cioburi, cutiuţe şi sticluţe goale de medicamente.

Dar pe la începutul lui septembrie vremea s-a schimbat cu totul pe neaşteptate. Au venit zile atât de senine, însorite şi calde cum nu se întâmpla nici în iulie. Peria aspră şi galbenă a miriştilor a prins a sclipi argintiu în păienjenişul toamnei. Din pomii acum nemişcaţi, cădeau fără zgomot frunzele galbene.

Prinţesa Vera Nikolaevna Seina, soţia mareşalului nobilimii, rămăsese la vilă, fiindcă în casa lor de la oraş nu se terminaseră încă reparaţiile şi acum se bucura din plin de zilele minunate, de liniştea din jur, de aerul curat, de ciripitul rândunelelor care se adunau în stoluri pe sârmele de telegraf, pregătindu-se să-şi ia zborul spre ţările calde, precum şi de briza sărată şi călduţă ce suflă domol dinspre mare.