Capitolul I

Din pricină că n-avea decât cincisprezece ani şi era preocupată de gândul de a creşte, intermitenţele ei de gândire mai adâncă erau scurte şi nu prea dese; totuşi în dimineaţa aceasta se simţea copleşită de răspunderi.

Aseară maică-sa, care numai rareori vorbea cu ea despre probleme mai complicate, decât cel mult avantajul de a fi cu mâinile curate şi sufletul liniştit, îi vorbise între patru ochi despre urmările probabile ale îndrăzneţelor declaraţii făcute ieri de tatăl ei în Senat; şi Lucia. Simţindu-se măgulită de încrederea ei, îi răspunsese cu toată convingerea că fără îndoială prinţul Gaius nu va avea posibilitatea să reacţioneze.

Dar, după ce plecase la culcare, Lucia începuse să se alarmeze, Fără îndoială Gaius va putea trece cu vederea ieşirile violente ale tatălui ei împotriva extravaganţelor şi abuzurilor comise de guvernul său, în cazul când n-ar fi avut şi înainte de asta pricină să fie nemulţumit de familia Gallio. Totuşi mai exista o pricină de nemulţumire, pe care n-o cunoştea nimeni afară de ea însăşi… Şi de Diana. De aici înainte toţi vor trebui să fie cu toată băgarea de seamă, căci altfel voi avea motive să se aştepte la grave nemulţumiri.

În dimineaţa aceasta păsărelele se treziră foarte devreme. Încă nu se obişnuise cu zburdălnicia şi ciripitul lor, căci se întorseseră mai devreme decât aveau obiceiul. Primăvara sosise şi se statornicise înainte de sfârşitul lunii februarie. Când se trezi, constată imediat că neliniştea cu care se culcase seara trecută este încă prezentă şi nu s-a risipit din sufletul ei, unde scurma stăruitoare, exact ca o durere de dinţi.

Se îmbrăcă fără să facă zgomot, ca să nu trezească pe Terţia, care dormea în alcovul de alături – după ce se va trezi se va speria, văzând că patul stăpânei sale este deşert – apoi îşi încheie sandalele şi apucă în lungul admirabilului mozaic colorat care ducea din camera ei de dormit într-un salon, de aici în lungul coridorului spre scara impunătoare care cobora în atrium şi de aici ieşi în peristil, unde se opri şi-şi făcu mâna punte deasupra ochilor ca să se apere de lumina puternică a soarelui.

De un an încoace sau poate chiar de mai demult, Lucia era conştientă că este mai înaltă şi că s-a dezvoltat neobişnuit de repede, dar aci în peristilul pavat cu faianţă se simţea întotdeauna lipsită de importanţă şi foarte mică. Tot ce se găsea împrejurul ei în acest peristil o determina să se simtă mică: coloanele înalte de marmură pe care se sprijinea tavanul, impunătoarele statui, încremenite în tăcerea demnităţii lor, în largul pajiştei bine îngrijite şi şuviţele argintii ale havuzului care repezea în sus apa proaspătă. Oricât ar îmbătrâni, în mijlocul acestui spaţiu ea se va simţi întotdeauna ca un copil.

Cum era să se simtă mai matură, când trecu în lungul plăcilor colorate, prin faţa lui Servius, al cărui obraz era tot atât de bătucit şi vărgat de creţuri adânci ca şi pe vremeş când ea abia se putea ţine pe picioare, îi făcu un semn cu mâna şi zâmbi, drept răspuns la salutul grav al bătrânului slujitor care-şi apropie lancea de fruntea brăzdată şi trecu înainte spre pergola acoperită cu vrejuri de viţă, din celălalt capăt al terenului patru-unghiular.

Aici îşi încrucişa braţele pe balustrada de marmură care domina grădinile în formă de terase, boschetele, dulbina pavată cu plăci de mozaic şi de unde se deschidea o impresionantă vedere asupra oraşului şi a fluviului, apoi se întrebă dacă va fi necesar să vorbească şi cu Marcellus. Fireşte, fratele ei se va revolta şi, dacă va încerca să intervină, cu siguranţă gestul lui va agrava şi măi mult situaţia; dar cineva din familie trebuia să fie informat despre relaţiile de acum dintre ei şi Gaius, înainte de a se expune şi altor primejdii. Probabil, îşi zicea Lucia, cu fratele ei nu va avea ocazia să vorbească între patru ochi decât foarte târziu în timpul zilei, deoarece în ajun Marcellus plecase de acasă şi cu siguranţă lipsise toată noaptea, fiind la banchetul tribunilor militari, aşa că nu se va trezi înainte de amiază. Dar va trebui sa hotărască imediat ce va face. În clipa aceasta îşi zise că ar fi fost mult mai bine ca în timpul verii să fi mărturisit lui Marcellus ce s-a întâmplat.

Sunetul stins al unor sandale o făcu să se întoarcă în loc. Decimus, şeful slujitorilor casei, se apropia împreună cu cele două gemene dm Macedonia, care pe palmele mâinilor ridicate în sus aduceau tăvile de argint.

— Stăpâna doreşte, întrebă Decimus şi se înclină adânc, să i se servească prânzul aici?

— De ce nu? Răspunse Lucia distrată.

Decimus spuse ceva celor două fete, care se grăbiră să întindă masa, în timpul cât Lucia le urmărea mişcările graţioase, cu zâmbetul pe buze şi cu aceeaşi curiozitate ca şi când ar fi urmărit zbenguiala a doi fluturaşi. Amândouă erau drăguţe şi ceva mai în vârstă decât ea, deşi nu erau atât de înalte; erau sprintene şi îndemânatice Şi se asemănau una cu alta ca două boabe într-o păstaie. Lucia le vedea pentru prima dată în exerciţiul slujbei, căci fuseseră cumpărate abia săptămâna trecută. Probabil Decimus, care se ocupa cu instruirea lor, îşi zisese că acum sunt capabile să se prezinte în faţa stăpânilor. Va fi interesant să le urmărească cum îşi fac datoria, deoarece tatăl ei îi spusese că au fost crescute într-o casă de oameni prosperi şi probabil astăzi se întâmpla pentru prima dată să servească ia masă. Fără a îndrăzni să ridice privirea spre tânăra fată pe care o simţeau că le urmăreşte, continuară să se mişte repede şi fără să facă cel mai mic zgomot. Amândouă sunt extrem de palide, îşi zise Lucia, probabil din cauză că au stat vreme îndelungată captive în cala galerei de sclavi care le-a adus.

Una dintre slăbiciuni şi principala lui extravaganţă, era să cumpere sclavi de valoare. Familia Gallio n-avea prea mulţi în serviciul ei, deoarece senatorul era convins că este vulgar şi primejdios să te împresori de pâlcuri de sclavi care nu au altceva de lucru decât să mănânce, să umble încruntaţi şi să uneltească, îşi alegea sclavii cu aceeaşi grija ca şi atunci când cumpăra câte o statuie Inimoasă sau alte obiecte de artă. Pe el nu-l interesau licitaţiile publice. Dar când se întorcea câte o legiune dintr-o expediţie militară făcută în regiuni civilizate, ofiţerii care conduceau armata aveau obiceiul să informeze pe unii dintre prietenii lor bogaţi că au câţiva sclavi cu educaţie; bătrânul Gallio cobora în port în ajunul licitaţiei, îi examina, îi întreba despre trecutul lor, îi alegea şi, dacă se întâmpla să găsească vreunul pe care ar fi fost dispus să-l ia în casa sa, oferea un preţ. Nu spunea niciodată membrilor familiei sale ce preţ a plătit pe un sclav, dar se ştia despre el că în astfel de cazuri n-are obiceiul să ile parcimonios.

Majoritatea prietenilor lor aveau neîntrerupte nemulţumiri din pricina sclavilor care-i slujeau; tocmai de aceea erau obligaţi mereu să-i schimbe, să-i vândă şi să cumpere alţii. Tatăl ei însă numai rareori se întâmpla ca să se debaraseze de vreunul, dar şi atunci numai din cauză că un sclav a maltratat pe altul, datorită neînsemnatei autorităţi ce o avea asupra lui. În felul acesta pierduseră acum un an o admirabilă bucătăreasă. Minna se purta grosolan şi crud faţă de ajutoarele de la bucătărie; le copleşea de invective şi le bătea. I se atrăsese atenţia în câteva rânduri asupra urmărilor. Apoi s-a întâmplat că într-una din zile a pălmuit pe Terţia. O clipă Lucia se gândi la bucătăreasa aceasta şi se întrebă unde o fi acum. În orice caz Minna ştia cum trebuie pregătite turtele cu miere.

Trebuia să admiţi că tatăl ei este un bun judecător al firii omeneşti. Evident, sclavii nu puteau să fie în întregime oameni; dar unii dintre ei nu se deosebeau prea mult de oameni. Cum este Demetrius de pildă, care tocmai acum trecea printre coloanele peristilului, cu pasul sprinten şi măsurat. Tatăl ei îl cumpărase pe Demetrius acum şase ani şi-l dăruise lui Marcellus cu ocazia celei de a şaptesprezecea aniversări. Ce zi memorabilă fusese aceasta, când toţi prietenii lor se adunaseră în Forum, ca să-l vadă pe Marcellus -care se bărbierise pentru prima dată în viaţa sa – cum iese din rânduri ca să-şi primească toga albă! Cornelius Capito şi tatăl ei ţinuseră cuvântări, apoi îi puseseră togă, pe umeri. Se simţise atât de mândră şi era atât de fericită, încât inima îi bătea în piept ca un ciocan şi. O ustura în gât, deşi ea nu avea mai mult de nouă ani şi nu prea înţelegea această ceremonie, doar cel mult că de aici înainte Marcellus va trebui să se poarte ca un bărbat, dar uneori, când se întâmpla ca Demetrius să nu fie prin apropiere, uita şi el cum trebuie să se poarte.

Lucia îşi ţuguie buzele frumoase şi pline, apoi zâmbi gândindu-se la relaţiile dintre ei; Demetrius, deşi cu doi ani mai vârstă decât Marcellus, era extrem de respectuos şi niciodată nu-şi uita situaţia lui de sclav; Marcellus era încruntat şi demn, dar uneori uita de rolul lui de stăpân şi devenea absurd, încercând să se poarte faţă de el ca faţă de un prieten intim. În astfel de momente Luciei îi făcea plăcere să-i urmărească cu toată atenţia, căci situaţia era plină de haz. Fireşte, cam aceleaşi erau şi relaţiile dintre ea şi Terţia; dar asta i se părea cu totul altceva.

Demetrius venise din Corint, unde tatăl său – un armator bogat -făcuse prea pe faţă politica opoziţionistă. Dezastrul familiei lui Demetrius venise pe neaşteptate şi fusese complet. Pe tatăl său l-au executat, pe cei doi fraţi ai săi mai în vârstă i-au dăruit noului legat din Ahaia, maică-sa îşi ridicase viaţa, iar pe Demetrius, care era înalt, cu înfăţişare frumoasă şi atletică, îl aduseseră la Roma, încărcat de lanţuri, deoarece tânărul acesta era nu numai un sclav preţios, dar şi primejdios.

Lucia îşi mai aducea aminte de ziua aceea cu o săptămână înainte de aniversarea lui Marcellus, când tatăl ei îi spusese maică-si că acum un ceas a cumpărat un sclav corintian. Ea rămăsese profund impresionată, dar în acelaşi timp şi speriată.

— Un timp va trebui să fie tratat cu toată bunăvoinţa, spunea bătrânul Gallio, în drumul până la Roma s-au purtat faţă de el fără nici o cruţare. Paznicul său mi-a spus că va fi mai bine să dorm cu un pumnal sub pernă, până când corintianul acesta se va mai linişti. Se spune că ar fi bătut grav pe unul dintre paznicii săi şi evident aceştia s-au purtat faţă de el fără nici un fel de milă, deşi primiseră ordine să-l aducă la Roma teafăr şi sănătos. Am constatat că sunt foarte mulţumiţi că pot scăpa de el.

— Nu-ţi dai seama c-ar putea să fie primejdios? Întrebase soţia lui speriată. Gândeşte-te la primejdiile la care este expus fiul nostru.

— Aceasta este o chestiune care îl interesează numai pe Marcellus, răspunsese tatăl ei. Va fi datoria lui să-i câştige încrederea şi credinţa acestui tânăr. Şi cred că va reuşi. Demetrius n-are nevoie de altceva, decât să fie tratat aşa cum se cuvine. Nu se aşteaptă să fie alintat. Este sclav şi-şi dă seama de situaţia în care se găseşte, deşi i se pare nesuferită, dar se va supune unei discipline omenoase.

Tatăl ei continuase să le spună că, după ce a plătit banii ce i s-au cerut ca preţ şi a semnat documentele, s-a dus el însuşi ca să-l scoată pe Demetrius din celulă, iar după ce au ajuns pe chei i-a scos cătuşele lanţurilor de pe mâini cu cea mai mare grijă, deoarece acestea îi intraseră în carne şi începuseră să sângereze.

— Am apucat apoi înaintea lui, continuase bătrânul, fără să mă mai întorc să văd dacă mă urmează. Plecasem cu cariga şi Aulus mă aştepta la câţiva metri mai departe de poarta Appia. Hotărâsem să-l iau cu mine, dar după ce ne-am apropiat de cariga mi-am zis că va fi mai bine să-i explic cum va putea ajunge până la vila noastră, venind pe jos.

— Singur! Exclamase soţia sa. Nu eşti de părere că procedeul tău a fost imprudent?

— Da, răspunse tatăl ei, dar în nici un caz atât de imprudent ca atunci când i-aş fi adus cu mine înlănţuit, în calitate de captiv. Era liber să fugă şi mi-am zis că nu strică să-i dau posibilitatea să aleagă dacă preferă să trăiască în casa noastră sau să hotărască el însuşi de soarta care-l va aştepta de aici înainte. Am constatat imediat că gestul meu -a lacul să se mai însenineze puţin la obraz. M-a întrebat în greceşte şi într-un fel foarte îngrijit, ceea ce dovedeşte că este un tânăr cu educaţie: „Şi după ce voi ajunge la vila dumneavoastră domnule, ce voi avea de făcut?” I-am spus să-l întrebe de Marcipor, care-i va spune ce va avea de făcut. A dat din cap şi a început să învârtească încet lanţurile ruginite cu cătuşele pe care i le desprinsesem de pe mâini. „Aruncă-le!”, i-am spus eu şi urcându-mă în carigă m-am întors acasă.

— Nu cred că vei mai avea ocazia să-l revezi, declară soţia sa, dar în aceeaşi clipă, ca răspuns la cuvintele ei, Marcipor apăru în cadrul uşii.

— Stăpâne, a sosit un tânăr corintian, zise Marcipor, care era şi el din Corint. Spune că face parte dintre sclavii casei noastre.

— Afirmaţia este întemeiată, răspunse bătrânul Gallio, mulţumit de ştirea pe care i-o adusese. L-am cumpărat azi dimineaţă. Va fi în serviciul fiului meu, dar deocamdată Marcellus nu trebuie să afle despre darul acesta pe care i l-am făcut. Hrăneşte-l bine, trimite-l să facă baie şi dă-i haine curate. A stat închis vreme îndelungată.

— Grecul a şi făcut baie, stăpâne, răspunse Marcipor.

— Foarte bine, încuviinţă stăpânul. Asta înseamnă c-ai fost prevăzător.

— Eu, stăpâne, nu am nici un amestec în afacerea asta. Coborâsem în grădina de la celălalt capăt şi tocmai eram ocupat cu supravegherea noului boschet de trandafiri, când a apărut grecul acesta. După ce mi-a spus cum îl cheamă şi că aparţine casei noastre, a dat cu ochii de piscină…

— Nu cumva vrei să spui c-a îndrăznit să întrebuinţeze piscina noastră drept baie? Întrebă soţia patricianului.

— Îmi pare foarte rău, dar totul s-a întâmplat atât de repede, încât nu l-am mai putut împiedica. Grecul s-a repezit într-un suflet şi din fugă şi-a scos hainele de pe el şi a sărit în apă. Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa. Apa va fi scursă imediat şi vom curăţa piscina cu cea mai mare grijă.

— Foarte bine, Marcipor, încuviinţă bătrânul. Dar să nu-l cerţi, ci îl vei preveni să nu mai repete acest gest. Apoi, după ce Marcipor s-a depărtat, a început să râdă.

— Ar fi trebuit să ştie că n-are voie să procedeze în felul acesta, declarase maică-sa.

— Fără îndoială ştia, răspunse bătrânul Gallio, dar n-am nici un motiv să-l condamn. Se vede că era grozav de murdar şi, văzând atâta apă într-un loc, n-a mai ştiut ce face vreme de câteva clipe;

În orice caz este cert, îşi zise Lucia, că Marcipor nu s-a purtat sever faţă de Demetrius, deoarece începând chiar din ziua aceea l-a tratat ca şi când ar fi fost propriul său fiu. De fapt intimitatea dintre ei era atât de strânsă, încât sclavii pe care-i cumpăraseră mai târziu întrebau de multe ori dacă nu cumva Marcipor şi Demetrius sunt înrudiţi.

În clipa aceasta, Demetrius ieşi din nou din casă şi se apropie în lungul aleii pavate, venind spre pergola. Lucia se întrebă care o fi motivul că se apropie. Imediat după aceea se opri în faţa ei şi aşteptă să-i facă semn dacă poate vorbi.

— Da, Demetrius, despre ce este vorba?

— Tribunul, începu el cu demnitate, trimite surorii sale cele mai bune urări de sănătate şi fericire şi o roagă să accepte să prânzească împreună.

Lucia se îmbujora la obraz, dar se reculese imediat şi-i răspunse:

— Spune stăpânului dumitale că soră-sa va fi încântată şi mai spune-i – adăugă ea pe un ton mai puţin ceremonios – că prânzul se va servi aici, în pergola.

După ce Demetrius se înclină adânc în faţa ei şi, se întoarse să plece, Lucia trecu pe lângă el şi păşi înainte pe aleea pavată. Sclavul o urmă de la cuviincioasă distanţă. După ce ajunseră destul de departe, ca să nu-i poată auzi nimeni, se întoarse spre el şi se opri.

— Cum se face că s-a trezit atât de devreme? Întrebă ea pe un ton. Care nu era nici perpendicular, nici oblic, ci de-a dreptul orizontal. N-a fost la banchet?

— Tribunul a participat la acest banchet, răspunse Demetrius. Probabil tocmai din pricina asta este atât de nerăbdător să vă vorbească.

— Te rog, Demetrius, nu cumva să-mi spui c-a intrat din nou în vreo încurcătură, zise fata şi încercă să-l privească în lumina ochilor, dar sclavul coborâse pleoapele.

— Dacă va fi cazul, răspunse el cu prudentă, presupun că tribunul va prefera să vă vorbească fără ca sclavul său să fie de faţă. Pot să mă retrag acum?

— Fără îndoială dumneata ai fost acolo, continuă Lucia. Şi când Demetrius dete din cap în semn afirmativ îl întrebă: Prinţul Gaius a fost de faţă? Demetrius se înclină din nou şi fata continuă cu glasul puţin tremurat: Ai… A fost… ai avut prilej să constaţi dacă era bine dispus?

— Foarte bine dispus, încuviinţă Demetrius, până în momentul când a adormit la masă.

— Era beat? Întrebă Lucia şi strâmbă uşor din nas.

— Se poate, răspunse Demetrius îngândurat, dar eu nu am căderea să vă dau această informaţie.

— Prinţul s-a purtat amabil faţă de fratele meu? Stărui Lucia.

— Cu nimic mai amabil decât de obicei, răspunse Demetrius şi, schimbându-şi greutatea de pe un picior pe altul, întoarse capul şi se uită spre uşă.

Lucia oftă nemulţumită, clătinând din cap şi-şi ţuguie buzele.

— Demetrius, dumneata ai obiceiul să devii uneori foarte ursuz.

— Ştiu, admise el cu părere de rău. Îmi daţi Voie să mă retrag? Stăpânul ar putea…

— Sigur că da, ripostă Lucia. Dar grăbeşte-te! Se întoarse în loc şi cu paşi mărunţi se îndreptă din nou spre pergola. Fără îndoială aseară s-a întâmplat ceva, căci altfel Demetrius n-ar avea această atitudine enigmatică.

În mod instinctiv Decimus înţelese că tânăra sa stăpână este nemulţumită, aşa că se feri din calea ei. Gemenele, care terminaseră cu aşezarea mesei, se opriseră una lângă alta şi aşteptau ordine. Lucia se apropie de ele.

— Cum vă cheamă? Întrebă ea, cu glasul uşor marcat de nemulţumirea de adineaori.

— Pe mine mă cheamă Elena, răspunse una dintre ele cu sfială. Pe soră-mea o cheamă Nesta.

— Ea nu poate să vorbească?

— Vă rog, stăpână… Este înspăimântată.

Pleoapele cu gene lungi ale ochilor lor tremurară uşor când o văzură că se apropie şi se uitară la ea speriate, dar fără să se mişte, îşi petrecu câte o mână sub bărbia fiecăreia şi ridicându-le în sus, le zâmbi uşor şi le spuse:

— Să nu vă fie frică. Eu n-am intenţia să vă muşc, zise ea, şi, ca şi când ar fi mângâiat o păpuşă, începu să se joace cu şuviţele de păr scăpate de sub scufiţa Elenei. După aceea se întoarse spre Nesta şi-i desfăcu brâul apoi i-l înnodă cu cea mai mare grijă. Amândouă fetele erau cu ochii plini de lacrimi. Nesta îşi şterse ochii cu dosul mâinii.

— Ei, haide-haide, nu începe să plângi, în casa aceasta nu vă va supăra nimeni, în aceeaşi clipă abandonă tonul de alintare întrebuinţat faţă de ele şi declară cu mândrie: Aparţineţi senatorului Marcus Lucan Gallio. A plătit un preţ mare pentru voi… Din pricină că sunteţi fete de valoare şi, pentru că sunteţi de valoare, nimeni nu vă va maltrata… Decimus, strigă ea, întorcând capul peste umăr, poartă de grijă ca acestor fete drăguţe să li se dea câte o tunică nouă; să fie albe şi cu galoane de corale. Apoi una după alta le apucă de mâini şi le examina cu atenţie: sunt curate, declară ea şi foarte frumoase. E foarte bine. Apoi se întoarse spre Decimus: poţi să te retragi, la şi gemenele cu tine. Vor aduce mâncarea. Fratele meu va prânzi aici, împreună cu mine. Nu va fi nevoie să te mai întorci.

Decimus nu-i fusese niciodată Luciei prea simpatic; nu pentru c-ar fi avut motive să se plângă de el, căci era un slujitor desăvârşit; aproape exagerat de respectuos, un respect ca de gheaţă din care nu lipsea decât foarte puţin pentru a se confunda cu nemulţumirea. Lucia constatase că este mult mai uşor să te înţelegi cu sclavii aduşi din ţări depărtate decât cu cei autohtoni. Decimus se născuse la Roma şi se găsea în serviciul familiei lor cu mult înainte de ziua de care ea-şi putea – aduce aminte. Avea o slujbă de încredere; el se ocupa de cumpărăturile pentru hrana zilnică, stătea de vorbă cu negustorii, vizita pieţele, întâmpina caravanele străine care aduceau din mari depărtări articole exotice şi mirodenii; era un bărbat foarte priceput care-şi vedea, de treburile lui, nu scotea o vorbă şi se purta cu demnitate, dar cu toate acestea între ei nu era altceva decât un străin.

Faţă de Decimus nu se putea să te simţi atât de atras ca faţă de bătrânul şi credinciosul Marcipor, care era întotdeauna blând şi binevoitor. El conducea afacerile familiei de vreme atât de îndelungată, încât probabil cunoştea mai multe amănunte în legătură cu domeniile lor decât stăpânul său.

După ce Lucia îl concedie, Decimus se înclină cu gravitate şi se îndreptă în partea unde era casa: mersul lui ţeapăn trăda dezaprobarea acestui episod, care era un fel de înfrângere a disciplinei în care el credea şi o exercita cu toată severitatea. Cele două macedonene zâmbiră, arătându-şi dinţii mărunţi şi luându-se de mână plecară tară să mai aştepte să li se dea ordin. Lucia strigă după ele şi le opri.

— Ia veniţi încoace, porunci ea cu glas sever. Fetele se întoarseră şi se opriră speriate în faţa ei. Băgaţi de seamă, continuă Lucia. Când sunteţi în serviciu, trebuie să fiţi serioase. Lui Decimus nu-i place să vă vadă că vă purtaţi în felul acesta.

Se uitară la ea sfioase pe sub genele lungi şi buzele Luciei tresăriră de un zâmbet îngăduitor care făcu să le strălucească ochii.

— Acum puteţi pleca, adăugă ea şi glasul îi deveni din nou poruncitor.

Aşezându-se pe banca de marmură din faţa mesei, le urmări cu privirea cum merg drepte ca două săgeţi pe urma lui Decimus, legănându-şi capul la fiecare pas şi imitând în mod desăvârşit mişcările făcute de şeful personalului casei. Luciei îi veni să râdă.

— Ia te uită, murmura ea. Pentru purtarea aceasta ar merita să fie bătute. Apoi eu totul pe neaşteptate deveni gravă şi, încruntând din sprâncene, îşi examina vârfurile flexibile ale sandalelor. Peste câteva clipe trebuia să sosească Marcellus. Până unde va putea merge cu mărturisirile – dacă în general îi va spune ceva – referitor la neplăcuta aventură ce o avusese cu Gaius? Dar, fireşte, înainte de toate va trebui să afle ce incident penibil s-a întâmplat aseară la banchetul tribunilor.

— Bună dimineaţa, fetiţă dragă! Zise Marcellus şi, trecându-i mâna sub bărbie, îi prăvăli capul pe spate şi o sărută zgomotos între sprâncene, apoi îi răscoli părul, în timpul cât Bambo, câinele ciobănesc cu părul negru, o amuşina de zor şi vârgălea din coadă.

— Jos! Amândoi! Porunci Lucia, în dimineaţa aceasta eşti neobişnuit de exuberant, tribune Marcellus Lucan Gallio. Credeam că seara trecută ai fost la o serbare.

— O, surioară… Şi ce serbare! Marcellus ridică mâna şi cu degetele îşi pipăi capul frumos, acoperit cu părul tăiat scurt şi în inele, apoi făcu o strâmbătură de durere. Ai toate motivele să fii mulţumită că nu eşti tribun şi că nu vei putea fi niciodată. A fost o noapte lungă şi frumoasă.

— Judecând după pungile pe care le ai sub pleoape, îmi vine să cred că a fost şi umedă. Ia Spune-mi şi mie ce s-a întâmplat… Sau spune-mi cel puţin partea de care-ţi mai poţi aduce aminte. Lucia feri câinele care se aşezase pe banca de marmură şi Marcellus se aşeză confortabil alături de ea. Apoi începu să râdă cu greutate, aducându-şi aminte de scena din ajun.

— Mi-e teamă că mi-am făcut familia de ruşine. Numai zeii ar putea să ştie ce se va întâmpla de aici înainte. Prinţul mersese prea departe pentru a mai putea înţelege, dar sunt sigur că înainte de terminarea acestei zile se va găsi cineva care să-l informeze.

Lucia se plecă spre el speriată, îi puse mâna pe genunchi şi încercă să se uite în ochii lui tulburi…

— Vorbeşti despre Gaius? Întrebă ea cu glasul sugrumat. Haide, Marcellus, spune-mi ce s-a întâmplat?

— E vorba despre un poem, îngână el, o odă: o odă lungă, plicticoasă şi nesăbuit de tâmpită, scrisă anume pentru această ocazie ele bătrânul senator Tuscus, care a ajuns la limita senilităţii unde timpul şi eternitatea încep să se confunde…

— Mi se pare că nici tu nu mai ai mult până să ajungi la această limită, îl întrerupse Lucia. Nu s-ar putea să te grăbeşti puţin?

— Te rog, nu mă zori, fată nerăbdătoare, răspunse Marcellus. Mă simt foarte şubred. Cum ţi-am spus, o odă interminabilă, concepută de bătrânul Tuscus pentru a-şi da importanţă şi care a fost citită de fiul său Antonius, care şi el simte nevoia de bunăvoinţa prinţului căruia îi dedicaseră acest elogiu ditirambic.

— Cred că el s-a simţit plăcut impresionat de această adulaţie, zise Lucia şi fără îndoială asistenţa l-a aplaudat. Mai ales tu şi Tullus.

— Tocmai aveam intenţia să-ţi vorbesc şi despre efectul pe care l-a făcut, adăugă Marcellus cu greutate. Vreme de patru ceasuri mâncărurile şi băuturile au fost aduse fără întrerupere la masă: am avut şi muzică de alămuri, cu intermitenţe de jonglerii şi vrăjitorii -nu-i vorbă, destul de proaste – câteva discursuri lungi şi plicticoase şi mi se pare chiar o scenă pugilistică. Se făcuse târziu. Cu mult înainte ca Antonius să se fi; ridicat în picioare, crede-mă, dragă surioară, dacă cei care am fost la acest banchet am fi fost liberi să facem ce ne trage inima, ne-am fi întins pe canapele şi am fi adormit, îndrăzneţul Tullus, de sănătatea căruia te interesezi cu atâta solicitudine, era aşezat în faţa mea pe cealaltă parte a mesei şi dormea ca legănat.

— Pe urmă v-a citit oda, stărui Lucia nerăbdătoare.

— Da, pe urmă ne-a citit oda. Şi pe măsură ce Antonius continua să ne debiteze elucubraţiile părintelui său, glasul lui mi se părea că se pierde tot mai departe, trăsăturile obrazului îi deveneau din ce în ce mai tulburi, apoi glasul cadenţat a început să se stingă, ochii mă usturau şi pleoapele mi se îngreuiaseră…

— Marcellus, pentru numele zeilor nemuritori, continuă! Strigă Lucia.

— Stai liniştită, fetiţo. Astăzi nu sunt în stare să mă gândesc cu repeziciune. Sunt convins că de aici înainte voi deveni plictisitor pentru întreagă viaţa mea. Mi se pare că oda aceasta a schimbat ceva în structura mea cerebrală, în sfârşit, după ce mă bătuse la cap un timp care mi s-a părut o veşnicie, am încercat să mă reculeg şi, ridicându-mă în picioare, m-am uitat la distinşii prieteni dimprejurul meu. Aproape toţi adormiseră, afară de cei aşezaţi împrejurul mesei de onoare, care încleştau din dinţi ca să-şi poată stăpâni râsetele; Quintus, nesuferitul frate al lui Antonius, se aprinsese la obraz din cauza revoltei. Eu nu-l pot suferi pe obraznicul acesta şi el cunoaşte sentimentele mele de mai demult.

— Dar cu Gaius ce este? Ţipă Lucia cu atâta violenţă, încât câinele ciobănesc de lângă ea începu să mârâie. Ce ai făcut de l-ai jignit pe Gaius?

Marcellus începu să râdă, strâmbându-se din pricina durerilor ce le simţea în ţeastă, apoi dete drumul unui hohot de râs isteric.

— Dacă gloriosul prinţ ar fi adormit cu bărbia dublă proptită în piept, liniştit şi cuviincios – cum dormeau şi devotaţii lui prieteni -nenorocitul tău frate ar fi putut suporta această situaţie. Dar prinţul nostru îşi prăvălise capul adânc pe spate. Gura lui – care nu este deloc plăcută la vedere – era larg deschisă. Limba îi scăpase din gură şi nasul plin de negi îi tresărea la fiecare respiraţie şuierătoare. Sala banchetului era tot atât de liniştită ca şi un cimitir şi nu se auzea nimic altceva decât declamaţia lui Antonius şi sforăitul lui Gaius, care se luaseră la întrecere.

— Este revoltător!

— Calificativul acesta este prea blând, draga mea soră. Ar fi bine să dai mai multă atenţie valorii cuvintelor pe care le întrebuinţezi. Ei bine… În momentul fatidic când Antonius tocmai ajunsese la apogeul ditirambilor scrişi de tatăl său, adresând prinţului o diatribă la auzul căreia ar fi roşit chiar zeii din muntele Parnas: „Gaius, izvor nesecat de cunoştinţe! Gaius cu ochii luminaţi de flacăra divină! Când buzele lui Gaius se întredeschid, de pe ele picură înţelepciunea şi dreptatea”… Draga mea soră, am simţit că se apropie ceva inevitabil, nu ca un fel de strănutat pe care nu ţi-l poţi stăpâni, ci un uriaş hohot de râs. Nu vreau să afirm că am zâmbit şi că zâmbetul am încercat să mi-l ascund în dosul mâinii: mi-am lăsat capul pe spate şi am început să râd de se cutremura sala. Un hohot sălbatic, întocmai ca râsul unui nebun. Aducându-şi aminte de scena aceasta, Marcellus începu să râdă din nou, cu o veselie care-i cutremura tot trupul. Crede-mă, cu râsul meu am trezit pe toţi cei de la masă… Afară de Gaius.

— Marcellus!

Se opri subit, datorită tonului speriat al surorii sale şi uitându-se la ea îi văzu obrazul palid şi sever, ridicat spre el.

— Ce este, Lucia? Nu te simţi bine? Întrebă el.

— Sunt speriată! Răspunse ea cu glasul stins.

Îi petrecu braţul împrejurul mijlocului şi fata îşi plecă fruntea pe umărul lui.

— Linişteşte-te, Lucia, căci nu avem nici un motiv să ne temem, murmură el. A fost o imprudenţă din partea mea să te sperii cu vorbele acestea. Credeam că vei face haz de ceea ce-ţi voi spune. Evident, Gaius va fi nemulţumit când va află ce s-a întâmplat; cu toate acestea nu va îndrăzni să-l pedepsească pe fiul lui Marcus Lucan Gallio.

— Bine, dar tu nu ştii că tatăl nostru l-a criticat în faţa Senatului nu mai departe decât ieri? Tu n-ai aflat încă?

— Fireşte c-am aflat. Dar părintele nostru este destul de puternic pentru a se putea păzi, răspunse Marcellus, aproape cu prea multă încredere pentru a putea fi convins de temeinicia acestei afirmaţii. Urmă o lungă tăcere înainte ca soră-sa să înceapă să vorbească, îi simţi trupul tremurând în strânsoarea braţului său.

— Dacă ar fi vorba numai despre asta, zise ea cu glasul domolit, probabil ar trece cu vederea. Dar tu l-ai jignit. Ori afară de asta el este demult supărat pe mine.

— Pe tine! Marcellus o apucă de umeri şi încercă s-o privească în adâncul ochilor. Şi de ce să fie Gaius supărat pe tine?

— Îţi aduci aminte că vara trecută Diana, mama ei şi eu am fost invitate la palatul din Capri… Şi în timpul acesta Gaius a venit să-l viziteze pe împărat?

— Da, îmi aduc. Continuă! Răspunse Marcellus. Ce s-a întâmplat? Ce ţi-a spus? Ce a făcut?

— A încercat să-mi facă o declaraţie de dragoste.

— Animalul acesta respingător! Ţipă Marcellus şi sări în picioare. Îi voi smulge limba ticăloasă din gură. Îi voi scoate ochii cu propria mea mână. De ce nu mi-ai spus până acum?

— Motivul mi l-ai dat tu singur chiar acum, răspunse Lucia abătută. Mă temeam că-i vei smulge limba din gură şi-i vei scoate ochii cu propria ta mână. Dacă fratele meu ar fi fost un tânăr sfios şi lipsit de curaj, i-aş fi spus imediat. Dar fratele meu este vornic, curajos şi neînfricat. Acum, după ce i-am spus, va încerca să ucidă pe Gaius şi fratele meu, pe care eu îl iubesc atât de mult, va fi condamnat la moarte şi tot aşa cred că va fi condamnat şi tatăl meu. Mama va fi expulzată sau va fi arestată; averea noastră o vor confisca şi…

— Mama ce a zis despre întâmplarea asta? O întrerupse Marcellus.

— Nu i-am spus nimic.

— De ce nu i-ai spus? Ar fi trebuit să-i spui… Imediat.

— Ea la rândul ei ar fi spus tatălui nostru. Ori asta ar fi fost tot atât de primejdios ca şi când m-aş fi plâns fratelui meu.

— Ar fi trebuit să te plângi împăratului! Ţipă Marcellus. Tiberiu nu este un model de virtute, dar cred c-ar fi întreprins numaidecât ceva. El nu ţine prea mult la Gaius.

— Nu fi caraghios! Bătrânul acela aproape nebun? Probabil ar fi avut din nou una dintre obişnuitele lui crize de furie şi ar fi insultat pe Gaius de faţă cu toată lumea; pe urmă s-ar fi liniştit şi ar fi uitat cu totul ce s-a întâmplat. Gaius însă n-ar fi uitat. Tocmai de aceea am preferat să nu fac nici o mişcare. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat -afară de Diana.

— Diana! Dacă ţi-ai dat seama că secretul tău este atât de primejdios, cum de ai putut să-l divulgi acestei Diana, care este abia o fetiţă?

— Pentru că şi ea se temea de el şi a înţeles motivul pentru care eu nu vreau să rămân singură cu el. Dar trebuie să ştii, Marcellus, că Diana nu este o fetiţă mică. Are aproape şaisprezece ani. Şi te rog să mă ierţi pentru îndrăzneala aceasta, dar va trebui să încetezi de a-i mai răscoli părul şi a o gâdila sub bărbie – când vine la mine în vizită – ca şi când ea ar fi de cinci ani şi tu un moşneag de o sută.

— Îmi pare rău! Nici nu m-am gândit că ea ar putea să se supere din pricina acestor alintări inocente. Până acum m-am gândit la ea ca la un copil, exact cum mă gândesc şi la tine.

— Ei bine, cred c-a sbsit momentul să-ţi dai seama că Diana nu mai este un copil. Dacă o supără mângâierile tale, asta se întâmplă nu pentru că ar avea ceva împotriva lor, ci pentru că tu o iei mai mult în joacă. Lucia păru că ezită, apoi continuă cu glasul blând şi uitându-se la obrazul întunecat al fratelui ei: S-ar putea chiar ca mângâieri le tale să-i facă plăcere… În cazul când ar avea o semnificaţie. Dar eu cred, Marcellus, că ea se simte jignită când te aude că-i spui „iubita mea”.

— Nu mi-am închipuit că Diana ar putea să fie atât de susceptibilă, murmură Marcellus. De obicei, când nu-i place ceva, nu ezită să-ţi spună şi pe un ton destul de violent. A fost destul de îndrăzneaţă ca să ceară să-i schimbe până şi numele.

— Marcellus, ea nu putea suferi numele de Asinia, declară Lucia cu îngăduinţă. Numele Diana este mult mai frumos; tu nu eşti de aceeaşi părere?

— Probabil, răspunse Marcellus şi ridică din umeri. Acesta este numele unei zeiţe tâmpite. Numele celor din ginta lui Asinius este nobil şi are o semnificaţie.

— Marcellus, te rog să nu fii nepoliticos, protestă Lucia. Ceea ce vreau eu să-ţi spun este că probabil Dianei i-ar place să-i spui „iubita mea”… În cazul când…

— Nu. Cumva vrei să afirmi că mânza asta este îndrăgostită de mine?

— Sigur că este îndrăgostită şi cred că tu trebuie să fii obtuz dacă n-ai băgat de seamă până acum. Haide, stai lângă mine şi linişteşte-te. Prânzul nostru trebuie să sosească numaidecât.

Marcellus se uită distrat în partea unde era casa, apoi făcu ochii mari şi încruntă din sprâncene, ca după aceea să şi-i frece cu pumnii încleştaţi şi să se uite din nou. Lucia îşi ţuguie buzele şi zâmbi maliţioasă.

— Dragă surioară, gemu el, mi se pare că starea în care mă găsesc este mult mai gravă decât mi-am închipuit.

— Nu este deloc, tribune, răspunse Lucia înveselită. Cele care se apropie sunt două.

— Mulţumesc. Vorbele tale mă fac să mă simt mai uşurat. Dar ia să-mi spui: sunt tot atât de inteligente pe cât sunt de frumoase? Întrebă el după ce gemenele se mai apropiară.

— Ar fi prea devreme ca să-ţi poţi forma o părere despre ele. Astăzi este prima lor zi de serviciu. Să nu le sperii, Marcellus, căci şi aşa sunt destul de speriate. Până acum n-au fost niciodată în serviciu.

Linişteşte-te, Bambo! Vino încoace! Aşază-te la picioarele mele şi să nu mai mârâi.

Îmbujorate la obraz din pricina sfielii, cele două macedonene începură să ridice lucrurile de pe tăvile de argint pe care le aduseseră, prefăcându-se că nici nu bagă de seamă că sunt urmărite cu privirea.

— Sunt foarte drăguţe, nu-i aşa? Murmură Marcellus. Unde le-a găsit tata?

— Încetează, Marcellus! Îi răspunse Lucia cu glasul stins. Apoi, ridicându-se în picioare, se apropie de balustradă şi fratele ei se luă după ea. Se întoarseră amândoi şi se uitară în partea unde era oraşul. Ce a zis Tullus despre fapta săvârşită de tine? Întrebă ea pe neaşteptate.

— Ia spune, zise Marcellus, prefăcându-se că n-a auzit întrebarea ei, nu cumva sclavele acestea două au ceva deosebit de te porţi cu atâta consideraţie faţă de ele?

Lucia clătină din cap fără să se uite la el şi oftă.

— Tocmai mă gândeam adineaori, începu într-un târziu, cum m-aş simţi eu oare dacă aş fi în locul lor? Ochii ei trişti se ridicară şi întâlniră privirea întrebătoare a fratelui ei. Nu este deloc imposibil, Marcellus, ca foarte curând să mă pomenesc şi eu într-o situaţie identică cu a lor… Ţie nu ţi-ar face plăcere, nu-i aşa?

— Ce prostii vorbeşti! Îi răspunse el, repezindu-şi vorbele prin colţul gurii. Nu trebuie să dramatizezi situaţia. Nu se va întâmpla nimic. Fii liniştită, căci de asta voi avea eu grijă.

— Cum? Întrebă Lucia. Cum crezi că vei avea grijă de asta?

— De, răspunse Marcellus cu oarecare ezitare, ce crezi c-aş putea face altceva decât să merg la reptila aceea respingătoare şi să-i cer iertare?

Lucia păru să se mai liniştească şi întinzând mâna i-o puse pe braţ.

— Te rog să faci pasul acesta! Stărui ea. Chiar astăzi! Împacă-te cu el, Marcellus! Spune-i c-ai fost ameţit. Cred că asta este adevărat, nu-i aşa? Spune-i ceva anume indicat.

— Aş prefera mai curând să fiu biciuit în piaţa publică.

— Da… Ştiu. Şi e foarte probabil că vei fi biciuit. Gaius este un om primejdios şi fii sigur că nu te va ierta.

— Ei, asta-i… Ce crezi c-ar putea să facă? Tiberiu nu va da voie fiului său adoptiv, care este imbecil, să pedepsească pe un membru al familiei Gallio. Ştie toată lumea că bătrânul împărat îl dispreţuieşte.

— Da… Dar cu toate acestea Tiberiu a consimţit să-l numească regent, datorită stăruinţeâor luiiei şi lufia este o femeie care se bucura de multă trecere, Dacă se-va pune problema ca bătrânul împărat să ia partea familiei Gallio împotriva lui Gaius, femeia aceasta vicleană îi va împuia urechile, aşa că bietul de el va fi în stare să facă orice pentru a avea linişte. Prin urmare nu-mi vine să cred că el ar putea fi cie partea noastră, lulia nu va ezita să recurgă la toate mijloacele de care dispune.

— Scorpia aceea bătrână… Marcellus se opri tocmai la timp, pentru a nu întrebuinţa o expresie vulgară.

— Gândeşte-te bine ce faci, zise Lucia pe un ton ca şi când s-ar fi simţit mai liniştită. Haide să prânzim. Apoi te vei duce la Gaius şi vei înghiţi hapul acesta amar. Să nu fii zgârcit cu laudele faţă de el. Magul este-l, căci un om ca el este susceptibil faţă de orice adulaţie. Spune-i că este bărbat frumos, că în întreg imperiul nu se găseşte nimenea care să fie mai înţelept decât el. Spune-i că este divin! Dar fii cu băgare de seamă, nu cumva să pufneşti de râs în faţa lui. Gaius ştie de mai demult că-ţi place să faci glume.

Fiind hotărât să primească sfatul surorii sale. Marcellus era nerăbdător să-şi îndeplinească această datorie şi să termine cu ea pentru totdeauna. Prudenţa îi spunea c-ar fi bine să solicite prinţului o audienţă, pe calea obişnuită şi apoi să aştepte să-i fixeze o zi care să-i convină, dar, simţindu-se tot mai neliniştit de situaţia în care se găsea, luă hotărârea să nu ţină socoteală de eticheta) curţii şi să încerce să vadă pe Gaius fără să-i fi dat întâlnire înainte. Dacă puţin înainte de amiază va apărea la palat, ar putea avea norocul să stea de vorbă singur cu prinţul înainte ca cei interesaţi să-l poată informa despre scena petrecută noaptea trecută.

La ora zece, înviorat de o baie fierbinte şi de vigurosul masaj tăcut de Demetrius, după care urmă un salt în bazinul cu apa rece, tribunul se întoarse în apartamentul său şi, după ce se îmbrăcă cu gnjă, coborî la parter. Văzând că uşa bibliotecii este larg deschisă, se °pri ca să salute pe părintele său, pe care nu-l mai văzuse de ieri. Senatorul, elegant şi cu părul alb, era aşezat la birou şi scria ceva. Ridica privirea, dete din cap, zâmbi uşor şi pofti pe Marcellus să intre.

— Fiule, dacă astăzi eşti liber, mi-ar face plăcere să vii cu mine, sa vedem o pereche de iepe aduse din Hispania.

— Mi-ar face plăcere, tată, dar nu eşti de părere că tot atât de bine le-am putea vedea şi mâine? Am ceva important de făcut şi acest ceva nu poate fi amânat.

În glasul tribunului se simţi un fel de nelinişte care determină pe părintele său să se uite cu atenţie la el.

— Cred că nu este vorba despre nimic grav, zise Gallio, şi-i făcu semn spre un scaun din apropierea biroului.

— Să sperăm că nu va fi, răspunse Marcellus şi se aşeză pe braţul lat al scaunului, oscilând între nehotărâre şi îndemnul de a-i mărturisi adevărul.

— Atitudinea ta, declară tatăl său cu înţeles, trădează un fel de nelinişte. Nu am câtuşi de puţin intenţia să mă amestec în chestiuni care te privesc numai pe tine. Dar probabil aici va fi cazul ca să intervin în interesul tău, nu-i aşa?

— Cred că nu va fi nevoie să intervii, dar în orice caz îţi mulţumesc. Apoi ezită o singură clipă şi, lăsându-se pe scaun, obrazul său grav se întoarse spre distinsul său părinte. Dacă ai timp de pierdut aş putea să-ţi explic despre ce este vorba.

Gallio dete din cap şi, lăsând stilul din mână, îşi împreună braţele şi proptindu-se pe birou se uită la el ca şi când ar fi vrut să-l îndemne. Fiul său îi povesti în toate amănuntele scena petrecută în timpul banchetului, fără să-i ascundă nimic şi fără să se dezvinovăţească. La un moment dat era gata să-i pomenească şi de grijile pe care şi le face Lucia în legătură cu incidentul său, dar după aceea renunţă, zicându-şi că ceea ce a spus părintelui său va fi tocmai de ajuns sa suporte dintr-o dată. La urmă îi mărturisi că are intenţia să meargă la Gaius şi să-i ceară iertare. Senatorul, care până acum îl ascultase în tăcere şi fără să-l întrerupă, de data asta clătină cu violenţă din capul albit şi protestă.

— Nu se poate! Apoi îşi îndreptă trupul şi repetă de câteva ori la rând cu toată energia: Nu… Pentru nimic în lume! Nu se poate să faci aşa ceva!

Mirat de această erupţie violentă a tatălui său, căci Marcellus se aşteptase să-l aprobe, îl întrebă:

— Adică de ce să nu se poată, tată?

— Cel mai prost mijloc de a restabili bunele relaţii cu un prieten pe care l-ai jignit este să te duci la el şi să-i ceri iertare, zise Gallio şi, ferindu-şi scaunul uriaş, se ridică în picioare şi-şi îndreptă trupul, cu aceeaşi demnitate ca şi când ar fi vrut să ţină un discurs: Chiar în împrejurările cele mai favorabile, cum ar fi cazul cu un prieten, înjositoarea situaţie în care te găseşti, când te crezi obligat să-i ceri iertare, poate duce la o concluzie tocmai contrară celei la care te aştepţi. Dacă prietenul interesat pretinde să-i ceri iertare, aceasta totuşi nu-l va putea mulţumi şi prietenia lui nu merită să te străduieşti ca să o păstrezi. În cazul lui Gaius, ar fi fatal să-i ceri iertare; de astă dată nu ai de-a face cu un bărbat de onoare, ci cu un ticălos. Pentru un om ca el, generozitatea este dovadă de slăbiciune şi apelând la generozitatea lui ar însemna să-l jigneşti din nou. Gaius are toate motivele să-şi teamă puterea. Or, în faţa unui bărbat care se frământă tară încetare din pricină că se simte el însuşi în nesiguranţă, nu trebuie să stai niciodată în defensivă. Iată, îşi va zice el, a sosit ocazia ca să dovedesc tuturor forţa de care dispurf.

— Probabil dumneata ai dreptate! Încuviinţă Marcellus.

— Probabil? Sigur că am dreptate, declară senatorul şi, apropiiridu-se de uşă, o închise fără zgomot, apoi se aşeză din nou pe scaun. Dar atât nu este totul, continuă el. Dă-mi voie să-ţi împrospătez în memorie câteva amănunte în legătură cu strania situaţie a familiei imperiale, menite să-ţi explice motivul pentru care Gaius este bărbatul de care trebuie să te fereşti şi să te temi. În primul rând trebuie să ţii socoteală de bătrânul Tiberiu, care aleargă ca un bezmetic prin cele cincizeci de camere ale vilei sale din insula Capri, ca după aceea să rămână melancolic şi abătut; bătrânul acesta este impresionant, dar în acelaşi timp respingător, cu pretenţiile lui de a face necromanţie şi a sta de vorbă cu zeii. Ascultă, fiule, zise Gallio, făcând o digresiune, cred că în pretenţia oamenilor bogaţi sau a regilor este ceva fundamental greşit când încearcă să pară religioşi. Pe zei trebuie să-i laşi în seama celor săraci şi neajutoraţi. Aceasta ar fi singura justificare a existenţei zeilor… Să se ocupe de nenorocirile oamenilor, cărora fără ei viaţa li s-ar părea insuportabilă. Dacă un împărat face atâta caz de religie, acesta este sau sărit sau de rea-credinţă. Tiberiu nu este de rea-credinţă. Prin urmare, dacă este nebun, nu va fi nevoie ca motivul să-l cauţi prea departe. De ani întregi face venin din cauza mamei sale, care i-a cerut să divorţeze de Vipsania, singura fiinţă pe care a iubit-o în toată viaţa lui…

— Mi se pare că el ţine foarte mult la Diana, îl întrerupse Marcellus.

— Sigur că da! Dar de ce? EI ţine la fetiţa aceasta pentru că este nepoata Vipsaniei. Trebuie să admitem că la începutul domniei sale n-a fost un administrator rău. Roma a avut parte de o prosperitate pe care n-o cunoscuse nici în timpul domniei lui Iuliu. Dar, după cum ştii şi tu, din ziua când Vipsania a dispărut din viaţa lui, Tiberiu a pierdut orice interes faţă de administrarea imperiului şi s-a împresurat de ghicitori, de paiaţe, de preoţi şi de cititori în stele. Curând după aceea mintea lui a fost atât de rătăcită de toate prostiile pe care i le debitau oamenii aceştia, încât s-a învoit să se căsătorească cu lulia, pe care o dispreţuia chiar din timpul copilăriei. Senatorul începu să râdă cu amărăciune. Probabil din cauza asta a renunţat să se mai ocupe de treburile imperiului. Şi-a dat seama că, pentru a putea urî pe lulia în măsura în care trebuie urâtă, este o ocupaţie care-i va răpi tot timpul de care dispune. Prin urmare, avem pe căţeaua de lulia, fără să mai vorbim de netrebnicul ei fiu, pe care l-a născut înainte de a se căsători cu împăratul. Dar Tiberiu nu numai că urăşte pe lulia, dar se şi teme de ea ca de moarte şi nu fără temei, căci femeia aceasta are mentalitatea bolnăvicioasă a unui asasin, dar în acelaşi timp dispune şi de îndrăzneala necesară asasinului.

— Lucia afirmă că în timpul banchetelor bătrânul împărat nu se atinge niciodată de cupa cu vin înainte ca lulia să guste dintr-însa, interveni Marcellus. Dar ea este de părere că aici ar fi vorba mai mult de un fel de glumă făcută între ei.

— Să ne ferim de a da surorii tale ocazia să interpreteze altfel această situaţie, stărui senatorul, deoarece aici nu este nici un fel de glumă; şi nici Tiberiu nu urmăreşte să facă glume, de vreme ce în faţa uşilor şi ferestrelor dormitorului său stau de strajă o duzină întreagă de gladiatori din Numidia. Ei bine, en cred că toate aceste amănunte preocupă pe Gaius în mod aproape constant. Ştie că împăratul nu este în toate minţile, că situaţia mamei sale este nesigură; prin urmare, dacă luliei i s-ar întâmpla ceva, el presimte că regenţa sa nu va dura vreme mai lungă decât îi trebuie unei galere ca să iasă din port şi să ajungă în Creta, ducând pe bord un prinţ exilat.

— Dacă s-ar întâmpla aşa ceva, cine crezi că ar urma pe Gaius?

— Ei bine… Începu Gallio şi ridică din umeri, încercând să evite răspunsul, aşa ceva nu se va întâmpla. Dacă în vila împăratului va muri cineva, acest cineva nu va fi lulia. De asta poţi fi absolut sigur.

— Dar… Hai să zicem, stărui Marcellus. Dacă indiferent din ce motive – accident, boală sau asasinare premeditată – lulia ar fi eliminată şi tot aşa şi Gaius, crezi că Tiberiu ar numi ca urmaş al său la tron pe Asinius Gallus?

— E foarte probabil, răspunse Gallio. Nu este exclus ca împăratul să-şi aducă aminte că este dator să dea Vipsaniei o reparaţie cât de tardivă, onorând pe fiul ei. Gallus n-ar fi o alegere proastă. Nici un roman nu se bucură de atâta respect ca Pollio, instructorul său. Gallus se va bucura de sprijinul tuturor legiunilor noastre, atât al celor din patrie, cât şi al celor care se găsesc în străinătate. Totuşi, adăugă el mai mult pentru sine însuşi, un militar curajos nu este întotdeauna un împărat înţelept. Un comandant militar nu are de luptat decât împotriva unui grup de duşmani. Pentru asta nu-ţi trebuie decât tactică şi curaj. Un împărat însă se găseşte în permanentă stare de război cu curtenii invidioşi, cu Senatul nedisciplinat şi cu o grupare de proprietari hrăpăreţi. Are nevoie de un simţ special pentru a descoperi conspiraţiile, o minte destul de ageră pentru a dejuca trădarea, un dar firesc pentru făţărnicie şi o piele de rinocer.

— Care să fie destul de groasă ca să reziste unei lovituri de pumnal, adăugă Marcellus.

— Este o ocupaţie extrem de primejdioasă, încuviinţă Gallio, dar nu-mi vine să cred că vechiul nostru prieten Gallus va fi expus acestor primejdii.

— Oare cum s-ar simţi Diana în calitate de prinţesă? Zise Marcellus distrat. Când ridică privirea, întâlni ochii tatălui său, care se uita la el fără să înţeleagă.

— Cred că ar însemna să mergem prea departe încercând să vorbim despre fata aceasta, răspunse tatăl său cu glasul liniştit. Pe tine te interesează Diana?

— Nu mă interesează cu nimic mai mult decât pe Lucia, răspunse Marcellus cu voită nepăsare. După cum ştii şi dumneata, ele două sunt nedespărţite. Fireşte, eu am ocazia s-o întâlnesc pe Diana aproape în fiecare zi.

— Este o fetiţă frumoasă şi neobişnuit de vioaie, declară senatorul.

— Frumoasă şi neobişnuit de vioaie, încuviinţă Marcellus, dar nu mai este fetiţă. Trebuie să ştii că are aproape şaisprezece ani.

— Destul de mare pentru a se căsători: la asta faci aluzie? Cred că nici nu s-ar putea să faci o mai bună alegere dacă ea va fi de acord. Este de viţă nobilă. Va să zică împlineşte şaisprezece ani? E de mirare că Gaius nu şi-a dat încă seama de prezenţa ei. Cred c-ar câştiga foarte mult din stima împăratului – şi el are mare nevoie de această stimă – dacă ar reuşi să-i câştige favoarea.

— Ea nu-l poate suferi.

— Serios? Prin urmare a vorbit cu tine despre această chestiune?

— Nu cu mine, căci mie mi-a spus Lucia.

Urmă o lungă tăcere înainte ca Gallio să vorbească din nou, cântărindu-şi fiecare cuvânt.

— Fiule, ţinând seama de actuala tensiune a raporturilor dintre tine şi Gaius, eu aş fi de părere să te străduieşti ca atenţiile tale faţă de Diana să fie cât mai discrete.

— Eu n-o întâlnesc nicăieri în altă parte decât în casa noastră.

— Chiar în cazul acesta: poartă-te faţă de ea cu toată discreţia. Gaius are spioni în toate părţile.

— Cum? Aici în casa noastră? Se încruntă Marcellus şi se uită neîncrezător la tatăl său.

— Şi de ce nu? Nu cumva-ţi închipui că Gaius, fiul lui Agrippa, căruia în toată viaţa lui nu i-a trecut nici un gând cinstit prin minte şi al luliei, care din naştere are urechile în forma găurii de cheie, s-ar sfii să recurgă la aşa ceva? Gallio întinse mâna şi înfăşură pergamentul de pe birou, dându-i în felul acesta să înţeleagă că pentru astăzi a terminat cu lucrul: Cred că despre chestiunea aceasta am vorbit tocmai de ajuns. Cât despre ceea ce s-a întâmplat noaptea trecută, s-ar putea ca prietenii prinţului să-l sfătuiască să nu dea nici o urmare scenei ce s-a petrecut în timpul banchetului. Procedeul cel mai cuminte este să nu faci nimic şi să nu sufli nici o vorbă înainte de a vedea ce întorsătură va lua situaţia. Se ridică în picioare şi-şi netezi faldurile togii: Haide! Vom încăleca şi vom merge până la cantonamentul lui Ismael, ca să vedem iepele pe care le-a adus din Hispania. Cred că-ţi vor plăcea; sunt albe ca laptele, neastâmpărate, inteligente şi fără îndoială ne va cere pentru ele un preţ mare. Din nenorocire pentru punga mea, Ismael, pungaşul acesta bătrân, ştie că pe mine mă interesează.

Marcellus se molipsi imediat de buna dispoziţie a tatălui său, deoarece Marcus Lucan Gallio îi făcea impresia că pentru el nenorocitul incident cu Gaius este definitiv lichidat. Deschise uşa în faţa senatorului şi-l lăsă să treacă înaintea sa. În atrium îl văzu pe Demetrius, care sta sprijinit de o coloană. Luă repede poziţie de drepţi şi salută cu lancea pe care o ţinea în mână, apoi îi urmă de la o mică distanţă în lungul încăperilor vaste, pentru a ieşi în porticul din partea de apus a vilei.

— Prezenţa lui Demetrius în atrium mi se pare ceva neobişnuit, zise Marcellus cu glasul în şoaptă.

— Probabil s-a postat acolo pentru a speria cu prezenţa lui pe cei care ar fi avut intenţia să se apropie de uşă, răspunse Gallio.

— Crezi c-ar putea să aibă motive întemeiate pentru a-şi lua această măsură de prevedere?

— E posibil. El a fost la banchet împreună cu tine, prin urmare ştie c-ai jignit pe Gaius şi că nu te mai bucuri de favoarea lui. Luând toate aceste amănunte şi cântărindu-le împreună, a ajuns la concluzia că va fi bine să-şi ia măsuri de prevedere.

— Ce ar fi să-l întreb: nu cumva bănuieşte că în casa noastră s-au strecurat spioni ai prinţului? Întrebă Marcellus.

Gallio clătină din cap.

— Fiule, dacă se va întâmpla ca el să constate ceva suspect, fii sigur că-ţi va atrage imediat atenţia.

— Cine o fi cel care se apropie, zise Marcellus şi făcu semn tatălui său spre un cavaler care tocmai atunci apăru din Via Aurelia. Mi se pare că ni se face o onoare deosebită. Este Quintus, fiul cel mai tânăr al lui Tuscus! În timpul din urmă prinţul a fost văzut adeseori împreună cu el.

Tânărul tribun, însoţit de un legionar, se apropie repede de ei şi, fără să-i mai salute, scoase un sul aurit din cingătoarea tunicii.

— Am primit ordin de la alteţa-sa prinţul Gaius să predau acest mesaj în mâna tribunului Marcellus Lucan Gallio, zise el cu mândrie. Ajutorul său descălecase şi, luând sulul în mână, urcă scările şi-l dete lui Marcellus.

— Alteţa-sa ar face mai bine dacă ar întrebuinţa curieri care să aibă şi educaţie, declară Marcellus. Aştepţi răspunsul?

— Ordinelor imperiale li se dă ascultare, nu răspunsuri, strigă tânărul Quintus şi, smucindu-şi calul cu violenţă, îl atinse cu pintenii şi se depărta, urmat de legionar.

— Gaius nu-şi pierde vremea, declară senatorul şi se uită mulţumit la mâinile sigure ale fiului său, care scoase pumnalul din brâu şi desfăcu sigiliul sulului. După ce desfăşură documentul, Marcellus îl ţinu în mână plecat, ca să-l poată citi şi tatăl său odată cu el. Gallio îl citi cu glasul în şoaptă.

Prinţul Gaius Dntsus Agrippa către tribunul Marcellus Lucan Gallio: Salut!

Curajulunui tribun militar nu trebuie risipit în sălile de banchete. Acesta trebuie pus în slujba imperiului, acolo unde îndrăzneala şi curajul sunt apreciate şi folositoare. Tribunului Marcellus Lucan Gallio i se dă ordinul ca înainte de apusul soarelui să se prezinte în faţa legatului comandant al pretorienilor, Cornelius Capito, pentru a lua în primire misiunea ce i se va încredinţa.

Marcellus înfăşură sulul şi-l întinse nepăsător lui Demetrius, care-l băgă imediat în sân, apoi întorcându-se spre părintele său îi spuse:

— Avem timp de ajuns ca să mergem să vedem caii lui Ismael. Senatorul îşi îndreptă trupul cu mândrie, se înclină repectuos în faţa fiului său şi începu să coboare treptele de marmură, apoi, luând în mână căpăstrul calului care se frământa, săltă în şa. Marcellus făcu semn lui Demetrius.

— Ai auzit ce spune mesajul? Întrebă el fără să mai ezite.

— N-am auzit nimic, stăpâne, dacă este vorba de ceva confidenţial, răspunse Demetrius.

— Pare puţin maliţios, declară Marcellus. Se vede cât de colo că prinţul vrea să scape de mine.

— Da, stăpâne, încuviinţă Demetrius.

— Uite ce… Vina o port eu singur. Prin urmare nu am dreptul să-ţi cer să-ţi primejduieşti viaţa. Rămâne să hotărăşti dacă…

— Voi pleca împreună cu dumneata, stăpâne.

— Foarte bine! Cercetează echipamentul şi-l vei verifica şi pe al tău, adăugă el şi începu să coboare treptele scării, apoi se opri. Trebuie să ştii că vom merge spre moarte.

— Da, stăpâne, răspunse Demetrius. Veţi avea nevoie de sandale mai rezistente, care să dureze la drum. Să vă cumpăr?

— Da… Şi nu uita să iei câteva perechi şi pentru tine. Cere lui Marcipor banii de care vei avea nevoie.

Roibul începu să joace nerăbdător ca să-şi ajungă din urmă tovarăşul de grajd şi cât ai clipi Marcellus ajunse alături de senator, aşa că lăsară caii să meargă în trap de voie.

— Am întârziat ca să stau de vorbă cu Demetrius, îl voi lua cu mine.

— Fireşte că-l vei lua.

— L-am lăsat să hotărască el însuşi ce va face.

— A fost un gest frumos din partea ta.

— L-am prevenit că s-ar putea ca de unde mergem să nu se mai întoarcă viu.

— Ceea ce este foarte probabil, zise senatorul şi privirile i se tulburară. Dar în orice caz poţi fi sigur că pentru nimic în lume nu se va întoarce singur.

— Pentru un sclav, Demetrius are o minte foarte chibzuită, declară Marcellus.

Senatorul nu-i răspunse imediat, dar trăsăturile severe ale obrazului său şi gura încleştată dovedeau că se gândeşte la ceva.

— Fiule, începu el într-un târziu, cred că în Senat n-ar strica să avem câţiva oameni care să dispună de mintea şi curajul sclavului tău Demetrius. Strânse frâul şi calul începu să meargă la pas. Spui că pentru un sclav Demetrius are o minte foarte chibzuită, nu-i aşa? Ei bine, faptul că el este un sclav nu înseamnă câtuşi de puţin că ceea ce gândeşte, ceea ce spune şi ceea ce face ar fi lipsite de importanţă, într-o bună zi sclavii vor răsturna guvernul acesta putred. Dacă ar fi organizaţi, l-ar putea răsturna chiar mâine. Poate îmi vei răspunde că dorinţa lor comună de a fi liberi îi va uni; dar atât nu este de ajuns. Toţi oamenii doresc mai multă libertate decât cea de care se bucură. Ceea ce le lipseşte sclavilor romani este un conducător. La timpul său va apărea şi acesta. Vei avea ocazia să te convingi. După această neaşteptată declaraţie, senatorul făcu o pauză atât de lungă, încât Marcellus presimţi că va trebui să-i răspundă ceva.

— Tată, până acum nu te-am auzit niciodată vorbind în felul acesta. Crezi că o revoltă a sclavilor ar fi posibilă?

— Deocamdată nemulţumirile ce clocesc între ei n-au luat formă concretă, răspunse Gallio. Le lipseşte coeziunea. Dar într-o bună zi va veni şi aceasta şi toate nemulţumirile se vor integra într-un tot, din care se va ridica cel care-i va conduce; în momentul acela vor avea o cauză pentru care să lupte, o lozincă şi un steag. Trei pătrimi dintre locuitorii acestui oraş au fost sau sunt sclavi. Zilnic forţele noastre expediţionare aduc galere încărcate cu sclavi. Situaţia aceasta are nevoie de un guvern extrem de priceput şi de puternic, ca să poată ţine sub călcâiul său o forţă de trei ori mai mare decât cea de care dispune el însuşi. Dar n-ai decât să te uiţi la guvernul pe care-l avem. Este o găoace găunoasă şi nimic altceva. Nu are nici un suport moral. E mulţumit să se poată lăfăi în lux, în risipă şi desfrâuri şi nu se ocupă decât de serbările date în cinstea zeilor săi caraghioşi; poporul este condus de un moşneag slab de minte şi de un tânăr beţiv. Prin urmare, fiule, Roma este condamnată să piară. Nu voi încerca să-ţi spun exact ziua şi felul în care Nemesis va sosi… Dar în orice caz aceasta este pe drum. Imperiul roman este prea slab şi prea degenerat pentru a putea supravieţui dezastrului.