Capitolul III

După ce minuscula corabie trecu de grupul insulelor Lapari, tocmai într-o perioadă dintre cele mai primejdioase ale anului, când marea se frământă adânc şi trecu printre grelele strâmtori ale Messinei, ajunse în ape liniştite şi vântul domolit umfla pânzele de pe catarge; astfel comandantul Manius putu coborî de pe puntea de comandă ca să stea liniştit de vorbă cu pasagerul său.

— Spune-mi ceva şi despre Minoa, stărui Marcellus, după ce Manius îi povestise în toate amănuntele despre numeroasele călătorii pe care le făcuse, de la Ostia la Palermo şi înapoi, de la Ostia în Creta, la Alexandria şi Joppa.

Manius începu să râdă pe sub mustăţile bleojdite.

— Vei avea ocazia să constaţi, Tribune, că nu există nici o localitate care să poarte numele Minoa. Iar când văzu mirarea cu care Marcellus se uita la el, aşteptând o explicaţie, navigatorul acesta cu obrazul ars de soare şi biciuit de vânturi, îi ţinu o scurtă lecţie de istorie, pe care în bună parte pasagerul său o cunoştea de mai demult.

Acum cincizeci de ani legiunile lui August asediaseră vechea cetate Gaza şi o supuseseră, după lungi şi crâncene lupte care costaseră mai multe vieţi decât ar fi meritat această cucerire.

— Poate n-ar fi costat atât, declară Manius, dacă s-ar fi învoit să plătească importanta sumă ce se ceruse pentru întrebuinţarea drumului caravanelor care transportă sarea.

— Dar ce făceau cu beduinii? Întrebă Marcellus.

— Tocmai… Împăratul ar fi putut oferi şi beduinilor o despăgubire pentru întrebuinţarea acestui drum şi totuşi cheltuielile ar fi reprezentat mai puţin decât a costat războiul. Ca să-i putem spune Minoa, la Gaza, am pierdut douăzeci şi trei de mii de legionari.

Manius continuă să-i spună ce ştia. Bătrânul August era furios şi-şi pierduse cumpătul din cauza rezistenţei încăpăţânate a; apărătorilor cetăţii – formaţi dintr-o adunătură de egipteni, sirieni şi evrei – care nu se speriau de vederea sângelui, nu luau niciodată prizonieri şi erau cunoscători în meşteşugul torturilor de toate felurile. Presimţea că atitudinea lor este o sfidare premeditată a prestigiului roman, pentru care imperiul va trebui să cureţe odată pentru totdeauna acest focar infect care este Gaza. Prin urmare, August decretă că de aici înainte localitatea va deveni o cetate romană şi va purta numele de Minoa; toată lumea se aştepta ca locuitorii oraşului să fie mulţumiţi de binefacerile aduse de un stat civilizat şi vor uita c-a putut să existe cândva o municipalitate atât de infectă, de nesănătoasă, nemulţumită şi mereu pornită pe harţă, cum a fost Gaza.

— Dar Gaza, continuă Manius, a fost Gaza vreme de şaptesprezece secole şi ar fi avut nevoie de ceva mai mult decât un edict al împăratului August ca să-şi schimbe numele.

— Sau obiceiurile, dacă îmi dai voie să mai adaug şi asta, zise Marcellus.

— Sau mirosurile, zise Manius. Probabil ai auzit că limanurile albe ale Mării Moarte sunt întocmai ca steanul de sare alături de un iezer din junglă, împrejurul căruia se adună animalele de toate neamurile şi de toate mărimile pentru a se adapă şi a se încaieră. Asta aşa a fost de când e lumea lume. Uneori câte un animal care se întâmpla să fie mai mare şi mai puternic decât celelalte reuşea să le alunge şi să rămână singur stăpân. Altă dată animalele se însoţeau între ele şi reuşeau să alunge pe uzurpator, ca apoi să înceapă din nou să se încaiere între ele. Prin urmare aceasta ar fi Gaza care te aşteaptă.

— Bine, dar steanul de sare nu este la Gaza, ci la Marea Moartă, zise Marcellus.

— Asta este adevărat, încuviinţă Manius, dar la Marea Moartă nu vei putea ajunge ca să ridici sare fără învoirea celor din Gaza. Vreme îndelungată leul lui luda a ţinut departe pe toate celelalte animale, după ce a alungat hienele filistenilor. Uriaşul elefant egiptean a speriat leul, ca la urmă tigrul Alexandru să sară în spinarea elefantului. Dar după fiecare bătălie dobitoacele mărunte s-au apropiat din nou, ca să amuşine leşurile şi pe urmă să se sfâşie între ele, ca cele mai mari să vină iarăşi pentru a le linge rănile.

— Şi ce animal a venit după tigru? Întrebă Marcellus, deşi cunoştea dinainte răspunsul ce-l va primi.

— Acvila romană, răspunse Manius. Stoluri nenumărate de acvile care veneau să roadă oasele, dar aici au mai găsit o mulţime de supravieţuitori care n-au fost dispuşi să admifl să li se roadă oasele.

În felul acesta s-a întâmplat ca noi să pierdem douăzeci şi trei de mii de legionari romani pentru a putea pune stăpânire pe steanul de sare.

— O întâmplare foarte interesantă, murmură Marcellus, care până acum nu o auzise încă povestită în felul acesta.

— Tocmai, încuviinţă Manius, dar partea cea mai stranie este urmarea pe care au avut-o aceste lungi bătălii asupra vechii cetăţi Gaza. După fiecare invazie, în cetate mai rămânea câte cineva din armata invadatorilor: dezertorii şi cei care erau prea grav răniţi pentru a se mai întoarce acasă. Aceştia s-au statornicit în Gaza – oameni din felurite neamuri – pentru a-şi continua aici obiceiurile. Căpitanul dădu din cap şi făcu o strâmbătură. Oricine îţi va putea spune despre certurile şi încăierările frecvente din oraşele portuare, cum sunt Rhodesia şi Alexandria, unde populaţia amestecată este formată din oameni de toate culorile şi de toate limbile. Unii afirmă că cel mai insuportabil infern de pe toate literalele mărilor noastre este portul Joppa. Eu însă sunt de părere că Gaza este ultimul loc din toată lumea aceasta unde un om cu mintea întreagă ar fi dispus să trăiască.

— Probabil într-o bună zi Roma va fi obligată să cureţe Gaza din nou, declară Marcellus.

— Este cu desăvârşire imposibil. Iar ceea ce ţi-am spus despre Gaza rămâne valabil pentru întreagă regiunea aceasta, până la Damasc. Chiar dacă împăratul ar trimite toate legiunile pe care Roma. Le are disponibile, ar însemna cel mult că s-ar face un masacru cum istoria n-a cunoscut încă niciodată şi totuşi victoria nu va putea fi permanentă. Un sirian nu poate fi nimicit în mod definitiv. Cât despre evrei… Poţi să ucizi un evreu şi să-l îngropi, căci el totuşi va ieşi din mormânt teafăr şi sănătos. Văzând expresia de haz întipărită pe obrazul lui Marcellus, Manius zâmbi şi adăugă: Da, tribune, va ieşi din mormânt urcându-se pe coada târnăcopului cu care i-ai săpat groapa şi va încerca să-ţi vândă giulgiul în care a fost înfăşurat când l-ai coborât în groapă.

— Bine – întrebă Marcellus, care ar fi vrut să afle şi alte amănunte referitoare la sarcina ce-l aştepta – dar garnizoana noastră din fortul Minoa, sau mai bine zis Gaza, nu încearcă să facă ordine în oraş?

— Nu încearcă câtuşi de puţin. Şi n-are nici un amestec în ceea ce se întâmplă în oraş. Fortul nu este în oraş, ci foarte departe spre răsărit, într-un deşert nisipos, presărat cu stânci de calcar şi acoperit de scaieţi. Acolo nu se găsesc mai mult de o mie cinci sute de oameni, trupă şi ofiţeri, deşi ar trebui să fie o legiune. Prezenţa lor acolo se datoreşte intenţiei de a face bandele de beduini să stea la distanţă. Detaşamentele armate pleacă din fort ca să însoţească caravanele şi astfel să nu fie atacate de triburile acestor tâlhari. Dar din când în când, adăugă Manius, se întâmplă ca o caravană să plece la drum fără să se mai întoarcă niciodată.

— Aşa ceva se întâmplă mai des? Întrebă Marcellus, închipuindu-şi că întrebarea pe care i-o pune va fi considerată drept motiv de continuare a conversaţiei.

— Ia să fac o socoteală, murmură Manius şi, închizând un ochi, începu să numere pe degetele cioturoase: Anul trecut n-am auzit decât despre patru cazuri similare.

— Numai despre patru, repetă Marcellus îngândurat. Bănuiesc că atunci când se întâmplă aşa ceva înseamnă că dispare şi detaşamentul plecat din fort.

— Evident că dispare, răspunse Manius.

— Şi legionarii sunt duşi şi vânduţi ca sclavi?

— Nu-mi vine să cred. Beduinii nu au nevoie de sclavi şi nici nu vor să-şi bată capul cu ei. Beduinii sunt oameni sălbatici şi cruzi ca vulpile, iar pe urma caravanelor se furişează tot atât de nesimţiţi ca şi şacalii. Când vor să te atace, te lovesc pe la spate şi-ţi înfig între umeri hangerul până la plasele.

— Garnizoana nu încearcă să răzbune niciodată aceste asasinate? Manius clătină din cap şi zâmbi sinistru.

— Garnizoana de acolo, dacă-mi dai voie să-ţi spun adevărul, nu este ce ar trebui să fie. Nimenea nu se interesează de soarta celor dispăruţi. Oamenii nu sunt de ajuns de disciplinaţi, nu au comandanţi care să-şi facă datoria aşa cum ar trebui şi nu se interesează de soarta fortului. Revoltele sunt foarte frecvente şi de fiecare dată este asasinat câte cineva. Nu se poate să ceri prea mult de la garnizoana unui fort care în marea majoritate a cazurilor îşi varsă sângele pe câmpul de exerciţiu.

În noaptea aceasta Marcellus îşi zise că este de datoria lui să comunice lui Demetrius informaţiile pe care le-a obţinut. Stând amândoi întinşi pe aşternuturile lor din cabină, cu glasul stins făcu corintianului o schiţă a condiţiilor în care foarte curând se vor găsi amândoi, şi-i vorbi pe un ton ca şi când şi sclavul său ar fi responsabil de atitudinea ce o vor adopta amândoi în noua situaţie.

Demetrius ascultă în tăcere povestea lungă pe care i-o debită Marcellus şi, considerând-o drept o povestire lugubră, când termină, îndrăzni să-i spună pe un ton aproape indiferent:

— Stăpânul meu va fi totuşi obligat să ia în primire comanda garnizoanei din fortul acesta!

— Fireşte, răspunse Marcellus, de vreme ce acesta este ordinul pe care l-am primit! Ce altceva aş putea face? Apoi, constatând că de pe celălalt aşternut nu primeşte imediat un răspuns, întrebă din nou: Ce înţelegi cu vorbele acestea?

— Înţeleg, stăpâne, că oamenii din garnizoană sunt nemulţumiţi şi nedisciplinaţi, iar stăpânul meu va cere supunere. Nu este dreptul sclavului său să-i spună cum va putea obţine această supunere; dar cred că pentru stăpânul meu va fi mult mai bine dacă va lua imediat în primire comanda garnizoanei… Şi cu toată energia necesară.

Marcellus se ridică într-un cot şi încercă să vadă ochii grecului prin întunericul şi aerul îmbâcsit din cabină.

— Înţeleg ce te preocupă, Demetrius. Acum, după ce cunoaştem atmosfera din acest fort, eşti de părere că noul legat nu trebuie să se gândească la felul în care ar putea să obţină aprobarea celor interesaţi, ci să se prezinte între membrii garnizoanei şi să pocnească pe câţiva inşi în creştetul capului, fără să mai aştepte prezentările.

— Cam în felul acesta m-am gândit şi eu c-ar trebui să procedăm, încuviinţă Demetrius.

— Să le-o retezi chiar de la început, nu-i aşa? La asta te-ai gândit?

— Când vrei să smulgi urzicile din lan, nu pui mâna pe ele în mod delicat, ci o încleştezi bine, ca să poţi smulge urzica cu rădăcină cu tot. Probabil oamenii aceştia trândavi vor fi mulţumiţi să asculte de un comandant care este atât de priceput şi de energic ca stăpânul meu.

— Vorbele acestea, Demetrius, sunt plăcute la auz.

— Aproape toţi oamenii, stăpâne, apreciază dreptatea şi curajul. Stăpânul meu este om drept… Dar este şi curajos.

— Da, Demetrius, dar datorită acestor calităţi stăpânul dumitale a ajuns în situaţia în care se găseşte, răspunse Marcellus râzând. Tocmai pentru c-a fost curajos!

Pentru că nu dorea să discute acest incident şi nici n-ar fi vrut să lase conversaţia neterminată, Demetrius răspunse:

— Aveţi dreptate, stăpâne! Dar pe un ton atât de grav, încât Marcellus începu să râdă cu hohote.

Urmă apoi o pauză foarte lungă, aşa că probabil corintianul adormise, deoarece legănatul uşor al corabiei părea că te îmbie anume la somn. Vreme de un ceas, Marcellus rămase treaz şi se gândi la planul pe care i-l sugerase credinciosul său sclav. „Demetrius are dreptate, îşi -zise el. Dacă e să iau în primire comanda acestui fort, atunci va trebui s-o iau din primul moment când voi sosi acolo. În cazul acesta, chiar dacă se va întâmpla să fiu înfrânt, dispariţia mea va fi demnă, decât dacă aş tolera încălcarea disciplinei”.

Trecuse demult de amiaza zilei de opt martie când căpitanul Manius făcu manevra necesară pentru a intra cu covată sa în apele portului din Gaza şi se aşternu cu flancul în lungul unui chei care era liber. Ca orice comandant de vas în momentul sosirii, era extrem de ocupat, dar găsi timpul necesar pentru a-şi lua rămas bun de la tânărul tribun, într-o atitudine sumbră, caracteristică unei rude apropiate când se desparte de cel care trage să moară.

Demetrius fu între cei dintâi care coborâră din corabie. Puţin după aceea se întoarse împreună cu cinci sirieni voinici cărora le arătă bagajele pe care trebuiau să le ridice. Pe cheiul murdar al portului nu se vedea nici o uniformă militară, dar cu toate acestea Marcellus nu rămase dezamăgit, căci nu se aşteptase să fie primit de cineva. Cei din garnizoană nu fuseseră înştiinţaţi despre sosirea lui. Prin urmare era obligat să se prezinte la fort fără să fie însoţit de cineva.

Probabil datorită vârstei înaintate şi infirmităţilor de care suferea, în Gaza nimic nu se putea executa cu promptitudine. Trecu un ceas întreg înainte de a se putea găsi catârii de povară care să ducă bagajele. Tot aşa se pierdu o vreme preţioasă până când le încărcară. Un alt ceas îl pierdură cu traversarea înceată a străzilor înguste şi murdare şi cu liniştirea protestelor celor care împiedicau circulaţia şi trebuiau să se ferească din cale.

Sirienii bănuiră imediat când îi văzură uniforma de tribun care este destinaţia spre care se îndreaptă şi se mulţumiră să murmure, fără să ridice glasul. La urmă ajunse într-o şosea care furnica de oameni şi de praful răscolit de picioarele animalelor. În fruntea convoiului mergea Marcellus, încălecat pe o cămilă condusă de un sirian care mirosea destul de urât şi cu care Demetrius se înţelesese prin semne asupra preţului pe care-l ceruse pentru această expediţie. Târguirea dintre ei distra pe Marcellus, deoarece corintianul, care era om liniştit şi rezervat, începuse să ţipe şi să gesticuleze tot atât de violent ca şi ceilalţi. Fără să cunoască valoarea ce o avea banul aici în Gaza şi nici preţurile ce se obişnuiau pentru serviciile prestate, refuzase cu indignare prima ofertă a sirianului, ca după alte trei propuneri să ajungă apoi la o înţelegere, dar şi de astă dată numai după nenumărate ţipete şi răcnete fioroase. Ar fi fost greu să recunoşti pe Demetrius în rolul acesta nou pe care şi-l asumase.

În depărtare, prin norii de praf galben ce le tăiau vederile, se arătă forma unui uriaş teren dreptunghiular, încins de ziduri înalte de cărămidă uscată în dogoarea soarelui, la fiecare colţ cu câte un turn mai înalt. După ce se mai apropiară, văzură un drapel roman care atârna inert de pe prăjina oblică a unui turn.

O santinelă cu înfăţişare respingătoare se desprinse de lângă un grup de legionari care se aşezaseră pe vine şi, apropiindu-se de poarta cea mare a fortului, o deschise larg şi le făcu semn să intre, fără să-i întrebe nimic. Probabil bădăranul acesta, îşi zise Marcellus, îi confundă cu o caravană care a venit să ceară o escortă. După ce intrară în curtea bătută de soare, o altă santinelă se ridică de pe treptele scării pretoriului şi, apropriindu-se de ei, aşteptă până când cămila lui Marcellus binevoi să-şi îndoaie încheieturile care-i pârâiau. Demetrius, care supraveghease capătul din urmă al caravanei, descăleca de pe catâr şi, apropiindu-se, se opri lângă stăpânul său. Santinela se uită curioasă la ei şi, descoperind insignele tribunului, ridică mâna murdară în care ţinea un paloş ruginit şi salută cu indiferenţă.

— Eu sunt tribunul Marcellus Gallio! Cuvintele acestea răsunară violente şi vibrând de energie. Am primit ordinul să iau comanda acestui fort. Condu-mă la ofiţerul de serviciu.

— Centurionul Paulus nu este prezent, tribune.

— Unde se găseşte?

— În oraş!

— Când centurionul Paulus pleacă în oraş, nu lasă pe nimeni care să-i ţină locul în fort?

— A lăsat pe centurionul Sextus, dar tocmai acum el se odihneşte şi a dat ordine să nu fie tulburat de nimeni.

Marcellus făcu un pas înainte şi se uită în ochii întunecaţi ai legionarului.

— Eu nu sunt obişnuit să aştept oamenii ca să-şi termine somnul de după-amiază, zbieră el. Execută imediat ordinul şi spală-ţi murdăria de pe obraz înainte de a îndrăzni să te mai arăţi în faţa mea! Ce este acesta: un fort roman sau un coteţ de porci?

Santinela clipi de câteva ori din ochi, apoi se retrase câţiva paşi şi dispăru pe uşa de la intrare. Marcellus se plimbă nemulţumit prin faţa acestei intrări şi începu să se frământe tot mai adânc, pe măsură ce trecea timpul. După ce aşteptă câteva minute, urcă treptele scării, urmat de aproape de Demetrius şi traversă coridorul întunecat, în calea lui ieşi o altă sentinelă.

— Condu-mă la centurionul Sextus! Ţipă Marcellus.

— Din ordinul cui? Întrebă santinela nemulţumită.

— Din ordinul tribunului Marcellus Gallio, care şi-a asumat comanda acestui fort. Ia-o înainte… Şi umblă repede!

În aceeaşi clipă o uşă de alături se deschise şi în faţa lui apăru un bărbat voinic şi bărbos, îmbrăcat într-o uniformă ponosită, cu acvila neagră ţesută pe mâneca dreaptă a tunicii de culoare roşie. Marcellus dădu santinela la o parte şi ieşi în faţa lui.

— Dumneata eşti centurionul Sextus? Întrebă el şi după ce Sextus dete din cap cu indiferenţă adăugă: Prinţul Gaius mi-a dat ordin să iau comanda acestui fort. Porunceşte oamenilor dumitale să-mi aducă bagajele.

— Eeh… Las-o mai domol… Nu mă lua atât de repede, îngăimă Sextus. Ia să vedem mai întâi ordinul acesta!

— Poftim, răspunse Marcellus şi-i întinse sulul de pergament. Sextus îl desfăşură cu indiferenţă şi-l ridică la ochi ca să-l poată citi, căci coridorul era copleşit de umbră.

— Centurioane Sextus! Strigă Marcellus cu glasul răstit, te previn c-ar fi mult mai bine să trecem în biroul legatului-şef pentru a examina acest document, în ţara al cărui cetăţean sunt eu, se obişnuieşte ca oamenii să fie şi curtenitori…

Sextus rânji şi ridică din umeri.

— Acum te găseşti la Gaza, răspunse el aproape cu dispreţ. Vei avea ocazia să constaţi că aici la Gaza noi avem obiceiul să procedăm mai domol şi avem mai multă răbdare decât egalii noştri care se găsesc la Roma şi umblă mai bine îmbrăcaţi decât umblăm noi, adăugă Sextus şi apucă în lungul sălii: Sunt şi eu cetăţean roman.

— De când este centurionul Paulus comandantul acestui fort? Întrebă Marcellus, uitându-se în largul camerei în care-l introdusese Sextus.

— Din decembrie. A luat comanda în mod temporar, după moartea legatului Vitelius?

— Din ce cauză a murit Vitelius?

— Eu nu ştiu din ce cauză!

— Prin urmare nu de pe urma rănilor primite? Insinua Marcellus.

— Nu, tribune. A fost bolnav. Zăcuse de friguri.

— Nu m-aş mira dacă aţi fi toţi bolnavi, declară Marcellus şi, făcând o strâmbătură de dezgust, îşi scutură mâinile. Apoi, întorcându-se spre Demetrius, îi porunci să stea de strajă lângă bagaje până când vor veni oamenii să le ridice.

Sextus spuse ceva în şoaptă santinelei, care plecă imediat.

— Te voi conduce în camera pe care o vei putea ocupa până în momentul când comandantul Paulus se va întoarce, zise el şi se apropie de ieşire. Marcellus îl urmă. Camera pe care i-o arătă avea un aşternut, o masă şi două scaune, încolo era goală şi tot atât de tristă ca şi o celulă de închisoare. O uşă da spre un mic cabinet.

— Dă ordin să mai aducă un aşternut în vizuina aceasta, porunci el. Sclavul meu va dormi aici.

— Sclavii n-au voie să doarmă în camere destinate ofiţerilor, răspunse Sextus categoric.

— Al meu va dormi!

— Procedeul acesta este contrar ordinelor!

— În fortul acesta nu există alte ordine decât cele date de mine! Ripostă Marcellus.

Sextus dădu din cap şi, când ieşi din cameră, colţul gurii i se strâmbă de un rânjet enigmatic.

În seara aceea se petrecu o scenă memorabilă în fortul Minoa. Ani de-a rândul întâmplarea aceasta fu repetată atât de des, încât deveni un fel de legendă.

Însoţit de sclavul său, Marcellus intră în sala de mese, unde ofiţerii mai tineri erau aşezaţi pe scaune. Nu se ridică niciunul în picioare, dar în privirile lor nu era nici o urmă de ostilitate când se întoarseră şi se uitară după el, cum se apropie de masa din mijlocul sălii. Dintr-o singură privire fugară, Marcellus constată că el este cel mai tânăr între cei prezenţi. Demetrius se duse de-a dreptul la bucătărie, pentru a se ocupa de servirea stăpânului său.

Puţin după aceea apăru centurionul Paulus, urmat de Sextus, care probabil îl aşteptase, ca să-l informeze despre ceea ce s-a întâmplat. Când se apropiară de masa din mijlocul sălii, se simţi un fel de mişcare surdă. Sextus, pe un ton nemulţumit, făcu prezentările. Marcellus se ridică în picioare şi era gata să întindă mâna spre centurion, dar acesta se prefăcu că nu vede gestul făcut de el; se înclină uşor, apoi îşi feri scaunul şi se aşeză. Nu era beat, dar se vedea destul de limpede c-a băut. Obrazul lui tras, acoperit de ţepii unei bărbi nerase de trei zile, era buhăit şi aprins; începând să mănânce, constată că-i tremură mâinile murdare. Dar abstracţie făcând de înfăţişarea lui de acuma, se vede”a destul de limpede c-a avut parte de o educaţie aleasă, pe care a uitat-o demult. „Omul acesta ar fi putut să devină cineva!” îşi zise Marcellus.

— Noul legat, ei? Îngăimă Paulus cu gura plină. N-am fost înştiinţaţi despre această numire, în orice caz, continuă el şi făcu un gest nepăsător din mână, scoţând din castron o nouă bucată de carne pe care o bagă în gură, despre asta vom putea discuta mai târziu; poate chiar mâine. Vreme de câteva minute mestecă între măsele carnea grasă, apoi sorbi cu lăcomie din cupa de vin indigen, aşezată în faţa lui.

După ce termină de mâncat, Paulus îşi încrucişa pe masă mâinile păroase şi se uită cu insolenţă la tânărul intrus. Marcellus îi înfruntă privirile tulburi, fără să clipească. Fiecare dintre ei era conştient că în clipa aceasta au început să se cântărească unul pe altul, nu numai în ceea ce priveşte înălţimea şi greutatea – căci în această privinţă erau aproape la fel, cu singura deosebire că Paulus era cu câţiva funzi mai greu şi câţiva ani în plus – ci mai mult pentru a-şi da seama de valoarea şi capacitatea omului în sine. Paulus râse dispreţuitor.

— Gallio… Acesta este un nume cunoscut, declară el sarcastic. Nu cumva eşti înrudit cu bogatul Senator?

— Este părintele meu! Răspunse Marcellus cu glasul ca de gheaţă.

— O… ho-ho-ho! Chicoti Paulus. Care va să zică trebuie să fii unul dintre cei care au pătruns în Ordinul Tribunilor datorită relaţiilor de familie, adăugă el batjocoritor.

Se uită în largul sălii şi conversaţiile celor prezenţi încetară numaidecât.

— Cred că prinţul Gaius ar fi putut găsi un post mai plăcut pentru fiul senatorului Gallio, continuă el, ridicând glasul ca să poată fi auzit şi de ceilalţi. Pe lovis! Exclamă el înveselit şi lovi pe Sextus cu palma între spete. Abia acum înţeleg: fiul lui Marcus Lucan Gallio a fost un tânăr care la Roma şi-a făcut de cap. Apoi se întoarse din nou spre Marcellus: Fac prinsoare, tribune, că aceasta este prima însărcinare ce ţi s-a dat până acum.

— Adevărul este acesta, răspunse Marcellus, în sală se făcuse o tăcere ca de cimitir.

— Până acum în viaţa dumitale n-ai dat nici un ordin, nu-i aşa? Întrebă Paulus în bătaie de joc.

Marcellus împinse scaunul şi se ridică în picjoare, simţind că ochii tuturor sunt îndreptaţi spre el şi-l urmăresc cu toată atenţia.

— Sunt pe cale să dau un ordin chiar acum, declară el energic. Centurioane Paulus, ridică-te în picioare şi cere-ţi iertare pentru purtarea necuviincioasă faţă de un ofiţer.

Paulus îşi petrecu braţul pe după spătarul scaunului şi rânji:

— Ai dat un ordin nepotrivit, tinere, zis cel. Apoi, uitându-se la Marcellus şi văzându-l că trage paloşul, dădu scaunul peste cap şi sări în picioare: tinere, cred c-ar fi mult mai bine să renunţi la treaba asta.

— Feriţi scaunele şi mesele din cale, porunci Marcellus.

În momentul acela nimeni nu se mai putea îndoi de intenţiile tânărului tribun. El şi Paulus merseseră prea departe unul faţă de altul pentru a mai putea da înapoi. Mesele fură repede împinse spre pereţii sălii şi scaunele aşezate peste ele. Lupta începu.

Spectatorii înţeleseră chiar de la început că Paulus este hotărât să termine repede şi definitiv cu adversarul său. În calitate de comandant al fortului, nu se bucura de nici o autoritate în faţa subalternilor săi, datorită faptului că era fire violentă şi ducea o viaţă dezordonată. Fără îndoială, îşi zisese el, datorită unei victorii prompte, îşi va putea reface prestigiul. Ce va urma după aceea îl interesa prea puţin, deoarece el nu avea nimic de pierdut. Legăturile cu Roma erau foarte anevoioase. Situaţia unui comandant în slujbă este nesigură şi de scurtă durată. La Roma nu se interesa nimeni de ceea ce se petrecea în fortul Minoa. În orice caz era riscant să ucizi pe fiul unui senator, dar cei prezenţi vor depune mărturie că tribunul a fost cel dintâi care a tras paloşul.

Paulus începu imediat să atace, lovind cu violenţă, aşa că fiecare dintre aceste lovituri ar fi putut să despice pe adversarul său în două dacă paloşul lui ar fi căzut acolo unde ar fi vrut el şi n-ar fi întâlnit apărarea lui Marcellus, care chiar de la început acceptase să rămână în defensivă şi să se retragă, până când ajunseră aproape de capătul sălii uriaşe. Ochii tinerilor ofiţeri, care se înşiraseră în lungul peretelui, pândeau cu toată atenţia. Demetrius încleşta pumnii şi se uită speriat la stăpânul său, când constată că este gata să fie strâmtorat într-un colţ al sălii.

Centurionul urmărea pas cu pas pe adversarul său, care se retrăgea şi împărţea lovituri pe stânga şi pe dreapta, întâlnind de fiecare dată paloşul în calea sa. Când constată că Marcellus nu mai are unde se retrage, începu să râdă sinistru, simţindu-se sigur de victoria sa şi domoli loviturile. Dar în râsul acesta lui Marcellus i se păru că simte un tremur de spaimă şi înţelese că rărirea loviturilor nu se datoreşte certitudinii în victorie, ci faptului că Paulus începuse să ostenească. Când ridica paloşul, pe obrazul lui se vedea o tresărire, ceea ce însemna c-au început să-l doară încheieturile braţului. Paulus nu făcuse exerciţii de vreme îndelungată şi viaţa pe care o ducea la Minoa îl moleşise, deoarece aici serviciul era foarte uşor.

Când ajunseră în colţul sălii, Paulus ridică braţul înţepenit, pentru a da o lovitură năprasnică, dar de astă dată Marcellus n-o mai aşteptă, ci-şi repezi paloşul din flanc şi ajunse atât de aproape de gâtul lui, încât Centurionul îşi retrase capul, aşa că lovitura dată de el căzu în gol. În aceeaşi clipă Marcellus se întoarse în loc cu o iuţeală nebănuită şi Paulus fu împins spre colţul sălii.

Tribunul nu încercă să profite imediat de acest avantaj. Obosit de efortul neobişnuit, Paulus respira şuierător şi gura i se strâmbase de spaimă, încetase să mai atace şi, schimbându-şi tactica, păru că-şi aduce aminte de exerciţiile de altădată, în acelaşi timp se dovedi că nu este nici luptător de rând. Marcellus îşi zise că probabil înainte de asta Paulus ar fi putut să fie clasificat printre cei mai buni luptători în arenă.

În timpul acestei lupte Marcellus dădu din nou cu ochii de obrazul lui Demetrius şi constată că trăsăturile lui s-au destins. Asta însemna că în momentul acesta se găseşte în postura cunoscută şi va lupta bazându-se pe îndemânare, nu pe forţa brută. Prin urmare, cu atât mai bine. Până acum Marcellus nu avusese ocazia să se bată cu un adversar care învârteşte paloşul ca pe un topor cu care ar vrea să-l toace bucăţi. De astă dată Paulus lupta cum se cuvine unui centurion roman, nu ca un casap.

Câteva clipe tăişurile paloşelor se auziră zăngănind de fiecare dată când se încrucişau, dar Marcellus începuse să înainteze. O singură dată Paulus se uită împrejurul său, pentru a constata cât loc i-a mai rămas, iar Marcellus se retrase câţiva paşi pentru a-i acorda un avans. Era limpede pentru toţi cei care urmăreau lupta dintre ei că scopul urmărit a fost să-i ofere o nouă posibilitate. Se auzi o exclamaţie de mirare. Atitudinea aceasta a noului legat nu era conformă cu tradiţiile din Minoa, ci le aducea aminte de felul în care la Roma oamenii curajoşi au obiceiul să se lupte unul cu altul. Ochii lui Demetrius străluceau de mândrie. Stăpânul său era bărbat de rasă. „Eugenos!” exclamă el.

Paulus însă nu părea dispus să primească concesii, înainta repede spre adversarul său cu îndrăzneala caracteristică celui care a câştigat teren datorită priceperii proprii şi se strădui să determine pe Marcellus să se retragă din nou. Dar lupta continuă acum, fără să se decidă încă. Paulus încercă toate loviturile tactice posibile, dar începuse să se simtă epuizat şi apărarea lui devenea din ce în ce tot mai întârziată şi el mai vulnerabil. În două rânduri spectatorii constatară că pentru Marcellus ar fi fost foarte uşor să termine cu el. Dar imediat după aceea îl văzură că face o mişcare neaşteptată, care determină sfârşitul dramatic al acestei lupte.

Pândind ocazia potrivită, îşi repezi vârful lat al paloşului în garda celui pe care se încleştase mâna obosită a lui Paulus şi i-l smulse din mână. Paloşul căzu pe duşumele şi se auzi zdrăngănind. Urmă o clipă de profundă tăcere. Paulus rămase nemişcat. Atitudinea aceasta, îşi ziseră cei dimprejurul lui, îi face onoare, căci, deşi pe obraz i se vedea mirarea pricinuită de această întâmplare neaşteptată, expresia lui nu era a unui laş. Paulus fusese categoric înfrânt, totuşi omul acesta avea calităţi pe care nimenea nu le bănuise încă.

Marcellus se plecă şi, apucând paloşul de vârf, îi făcu vânt cu toată puterea şi-l repezi în aer; paloşul se învârti de câteva ori şi se înfipse în scândurile groase din care era făcută uşa, răbufnind adânc şi tremurând uşor. Urmă o nouă tăcere pe care n-o întrerupse nimeni. Apoi Marcellus întoarse în mână şi paloşul său propriu şi-l repezi spre aceeaşi ţintă. Se auzi din nou răbufnitul scândurilor şi paloşul se înfipse foarte aproape de al lui Paulus.

Cei doi adversari se examinară în tăcere. Apoi Marcellus începu să vorbească cu glasul categoric, dar fără nici o urmă de aroganţă:

— Centurioane Paulus, începu el, aştept să-ţi ceri iertare pentru purtarea dumitale necuviincioasă faţă de un ofiţer.

Paulus îşi îndreptă trupul şi respiră adânc; se întoarse puţin şi examina cercul spectatorilor care se strânseră în jurul lor, dar nu zise nimic, ci-şi încrucişa braţele pe piept şi zâmbi dispreţuitor.

Marcellus trase încet pumnalul din cingătoare şi făcu un pas înainte. Paulus nu se mişcă.

— Centurioane, începu Marcellus din nou, pregăteşte-te de apărare. Cred că ai şi dumneata un pumnal! Te sfătuiesc să-l întrebuinţezi! Şi mai făcu un pas spre el: Căci, dacă nu vei executa ordinul pe care ţi l-am dat, te voi ucide.

Situaţia lui Paulus nu era dintre cele mai plăcute, totuşi reuşi să murmure câteva cuvinte de scuză. Ceva mai târziu, vorbind despre această scenă, Demetrius declară că Paulus nu este un bun orator, judecând după felul în care a vorbit, dar Marcellus fu de părere că această apreciere nu are nici un rost. După ce termină cu ce avea de spus, Marcellus îi răspunse:

— Primesc scuzele dumitale, Centurioane. Urmează acum altceva ce probabil vei găsi de cuviinţă că va trebui să spui colegilor dumitale ofiţeri. Până acum n-am fost prezentat în mod oficial, în calitate de comandant care pleacă, cred că cinstea de a îndeplini această formalitate îţi revine dumitale.

De astă dată păru că Paulus şi-a revenit, deoarece pronunţă formula obişnuită cu glasul plin şi categoric.

— Vă prezint pe tribunul Marcellus Gallio, legatul acestei legiuni şi comandantul acestui fort.

Se auzi un zdrăngănit de paloşe care se ridicară pentru salut: toţi ofiţerii prezenţi îşi scoaseră paloşele, afară de pântecosul Sextus care se prefăcea că-şi strânge centironul.

— Centurioane Sextus, strigă Marcellus cu glasul sever. Adu-mi paloşul!

Ochii celor prezenţi se întoarseră spre Sextus, care se îndreptă ruşinat spre uşa principală şi smulse paloşul înfipt în scândura groasă.

— Adu şi paloşul centurionului Paulus! Porunci Marcellus. Sextus se opinti a doua oară şi smulse paloşul din uşă, apoi se apropie cu paşi grei şi abătut. Marcellus luă armele grele şi întinse lui Paulus paloşul, apoi aşteptă să primească salutul lui Sextus. Acesta se execută fără să mai ezite. Paulus salută şi el, înainte de a-şi băga paloşul în teacă.

— Acum vom putea continua cu cina, zise Marcellus cu glasul rece. Aşezaţi mesele la loc. Mâine dimineaţă la ora cinci se va servi masa trupei. Toţi ofiţerii vor fi obligaţi să se prezinte la serviciu proaspăt bărbieriţi. La ora şase se va face o inspecţie, pe terenul de exerciţii, de către comandantul secund Paulus. Deocamdată atât ar fi tot, sfârşi tribunul.

După ce se aşezară din nou la masă, Paulus îşi ceru voie să se retragă şi Marcellus fu de acord. Sextus se luă după el, fără să-şi fi cerut învoire; când îl întrebă cu glasul răstit, nu cumva a uitat ceva, acesta îngână c-a terminat cu mâncarea.

— În cazul acesta vei avea timpul necesar să faci ordine în camerele destinate comandantului, ca să le pot ocupa chiar astă-seară.

Sextus dădu din cap în semn c-a înţeles ordinul şi se îndreptă din nou spre ieşire. Nimeni nu mai avea poftă de mâncare, dar cu toate acestea ofiţerii se străduiră să termine cu cina. Marcellus întârzie în faţa mesei, iar la urmă, când se ridică în picioare, toţi cei din sală îl salutară. Se înclină în faţa lor şi se îndreptă spre ieşire, urmat de Demetrius. Când trecură prin faţa uşii deschise de la camera comandantului, în drum spre încăperea ce le fusese indicată chiar la sosire, constatară că un grup de sclavi se zoreau să pregătească odăile pentru a putea fi imediat ocupate.

Nu mult după aceea veniră oamenii care trebuiau să mute bagajele în apartamentul comandantului. După ce rămaseră singuri, Marcellus se aşeză în faţa biroului său. Demetrius rămase în picioare în faţa lui.

— Ei. Ia să-mi spui, Demetrius, întrebă Marcellus şi ridică privirea spre el, ce te preocupă?

Demetrius îşi apropie lancea de frunte pentru salut.

— Aş vrea să vă spun, stăpâne, că mă simt foarte onorat de faptul că sunt sclavul comandantului din Minoa.

— Îţi mulţumesc, Demetrius, răspunse Marcellus şi zâmbi obosit. Va trebui să mai aşteptăm – pentru a ne putea convinge – cine va comanda în Minoa. Aici oamenii sunt încăpăţânaţi rău. Începutul a fost mulţumitor, dar este mult mai greu să te împaci cu oamenii, decât să te cerţi cu ei.

În timpul primelor zile legionarii fortului păreau morocănos! Noul legat le dovedise că înţelege să-şi exercite autoritatea cu toată energia, dar deocamdată nu exista nici o dovadă din care ai fi putut deduce că această autoritate va fi acceptată de bunăvoie sau va fi impusă cu sila.

Paulus pierduse o mare parte a prestigiului de care se bucurase, dar trecerea lui în faţa legionarilor era şi acum destul de mare. Executa ordinele cu o atitudine respectuoasă, dar era atât de tăcut şi de întunecat, încât nimeni nu putea bănui ce gânduri clocesc în mintea lui. Fie că rănile mândriei sale nu se vindecaseră încă, fie că premedita o răzbunare, asta urma să se constate abia mai târziu.

Marcellus nu reuşise să-şi formeze încă o părere definitivă despre această problemă, în fiecare noapte Demetrius îşi întindea aşternutul în faţa uşii, pe partea dinăuntru şi dormea cu pumnalul în mână.

Peste o săptămână tensiunea aceasta păru că s-a mai liniştit puţin, pe măsură ce membrii garnizoanei începeau să se obişnuiască cu noua disciplină. Marcellus dădea ordine scurte şi cerea supunere absolută, nu indiferenţa care până acum fusese destul de bună pentru Gaza, ci executarea promptă şi viguroasă, aşa că oamenii nu mai îndrăzneau să pună întrebări prosteşti şi nici să invoce pretexte ridicole.

Noul comandant crezu de cuviinţă că relaţiile dintre e! Şi subalternii lui să-şi urmeze cursul firesc, fără nici un fel de străduinţă din partea lui în scopul acesta. Nu admitea nici un fel de favoritism, îşi păstra demnitatea oficială şi în contactul ce-l avea cu ceilalţi ofiţeri în legătură cu serviciul nu-şi pierdea vremea. Era just, înţelegător şi accesibil, dar extrem de categoric. Foarte curând după aceea întreaga garnizoană simţi efectul sever în noua aplicare a regulamentelor, dar Iară nici un fel de nemulţumire Vizibilă. Legionarii se mişcau sprinteni şi păreau că sunt mândri de uniformele lor îngrijite, înfăţişarea şi moralul ofiţerilor se îmbunătăţise foarte mult.

În fiecare dimineaţă, Paulus, care acum era comandant secund, se prezenta în biroul lui Marcellus pentru a primi ordinele. Nu schimbară nici o vorbă referitoare la întâlnirea lor dramatică. Conversaţia dintre ei se desfăşura în termeni glaciali şi se limita la cea mai severă curtenie oficială. Paulus, îmbrăcat în mod ireproşabil, se prezenta la uşa biroului şi cerea să fie introdus în faţa comandantului. Santinela îl anunţa, iar comandantul îi spunea să introducă pe centurion. Paulus intra şi lua poziţia de drepţi în faţa biroului. Apoi se salutau.

— Va trebui să înlocuim şase cămile de transport, comandante.

— De ce? Întrebarea răsună ca un pocnet de bici.

— Una este şchioapă. Două sunt bolnave. Trei sunt prea bătrâne pentru a mai putea face serviciu.

— Înlocuieşte-le!

— Am înţeles, comandante.

Imediat după aceea Paulus saluta şi părăsea biroul. Uneori Marcellus se întreba: oare relaţiile acestea dintre ei vor continua şi de aici înainte în felul acesta? Nu-i venea să creadă, începuse să se simtă singur în situaţia aceasta pe care şi-o alesese pentru impunerea disciplinei. Presimţea că Paulus este un bărbat cumsecade, dar anii de exil îl înăcriseră şi era plictisit de moarte de zădărnicia felului de viaţă din deşertul acesta. Marcellus îşi zise că, dacă Paulus va arăta o cât de uşoară dispoziţie de a se împrieteni cu el, va primi aceste avansuri ale lui, dar încolo nu va face nici un pas mai departe. Şi nici nu va luă el însuşi această iniţiativă.

Cât despre centurionul Sextus, cu acesta venea foarte rar în contact, deoarece Sextus îşi primea ordinele prin intermediul lui Paulus. Individul acesta uriaş şi morocănos îşi îndeplinea însărcinările cu cea mai mare minuţiozitate, dar părea nemulţumit, în timpul mesei nu spunea niciodată nimic; după ce termina cu mâncarea, făcea o strâmbătură şi-şi cerea voie să plece.

Într-o seară, la zece zile după sosirea la Minoa, Marcellus constată că la masă scaunul lui Sextus a rămas neocupat.

— Unde este? Întrebă comandantul şi făcu semn spre scaunul liber.

— Şi-a rupt un picior, răspunse Paulus.

— Când?

— Astăzi după-amiază.

— Cum s-a întâmplat accidentul?

— O aripă a porţii celei mari a căzut peste el, comandante. Marcellus se ridică imediat în picioare şi ieşi din sală. O clipă mai târziu se ridică şi Paulus şi-l ajunse pe coridor, în drum spre camera lui Sextus şi străbătură distanţa împreună, mergând la pas.

— Ruptura este gravă?

— Osul s-a rupt ca şi când ar fi tăiat pulpa de sus a piciorului. Nu este prea zdrobit.

Pe Sextus îl găsiră întins pe spate, cu fruntea acoperită de sudoare. Se uită la ei şi făcu o mişcare, ca şi când ar fi vrut să-i salute

— Doare rău? Întrebă Marcellus.

— Nu doare, comandante, răspunse Sextus şi scrâşni din dinţi.

— Minţi cu tot curajul, ripostă Marcellus. O minciună tipic romană. Sunt convins că nu vei admite că te doare chiar dacă ar fi să te taie bucăţele. Mindirul acesta nu e bun; se leagănă ca un hamac. Va trebui să găsim altul. Ţi-au adus cina?

Sextus clătină din cap şi-i spuse că n-are nevoie de nimic.

— De… Să vedem! Ripostă Marcellus nemulţumit.

Dimineaţa următoare în timpul inspecţiei, între cei cantonaţi în colturile cafenii din apropierea terenului de exerciţii se răspândi ştirea că noul comandant – cel care aleargă de la un capăt la altul al terenului şi umblă încruntat – s-a dus aseară la bucătăria ofiţerilor şi a supravegheat bucătarul până când a pregătit o ciorbă caldă şi consistentă pentru bătrânul Sextus; apoi l-a mutat într-o cameră mai luminoasă şi a stat până când i-au făcut un pat special pentru el.

Abia în ziua aceasta Marcellus deveni de fapt comandantul fortului Minoa. În aceeaşi seară Demetrius renunţă să-şi pregătească pumnalul pe care îl lua cu el în pat şi să mai încuie uşa de la intrare.

Dimineaţa următoare Paulus feri sentinela din cale şi intră, tară altă ceremonie decât salutul regulamentar. Marcellus îi făcu semn spre un scaun liber şi Paulus se aşeză.

— E cald astăzi, centurioane Paulus, începu Marcellus.

— Aici la Gaza nu suntem obişnuiţi cu vreme plăcută. Clima se potriveşte cu temperamentul oamenilor. Sau este prea cald, sau este prea frig, zise Paulus şi, proptindu-se în spătarul scaunului, îşi băgă mâinile în cingătoare. Evreii vor avea în curând o mare sărbătoare, comandante. Aceasta va dura vreme de o săptămână, când luna va fi plină, în luna căreia ei îi zic Nisan. Probabil ai auzit de asta.

— Nu… N-am auzit încă niciodată, admise Marcellus. Chestiunea aceasta ne interesează şi pe noi?

— Aceasta este săptămâna Paştilor evreieşti, pe care o serbează în amintirea scăpării lor din robia Egiptului.

— Ce au căutat în Egipt? Întrebă Marcellus cu indiferenţă.

— În timpul din urmă n-au mai căutat nimic… Afacerea asta s-a întâmplat acum cincisprezece secole…

— O, va să zică aşa. Evreii îşi mai aduc aminte şi astăzi?

— Evreii, comandante, nu uită niciodată nimic, în fiecare an, pe vremea asta, toţi evreii care au posibilitatea să plece la drum se adună în Ierusalim pentru a „mânca Pastile”, adică azimele, cum spun ei; mulţi dintre ei se interesează cu această ocazie de serbări organizate în familie, de petreceri, de jocuri, de licitaţii şi tot felul de distracţii. Caravanele vin din mari depărtări pentru a-şi expune mărfurile. Mii de oameni se îndreaptă spre oraş; ei poposesc la poala colinelor ce împresoară cetatea din toate părţile. Este un spectacol foarte colorat, comandante.

— Presupun că l-ai văzut.

— De fiecare dată, comandante, în cei unsprezece ani de când ani fost trimis în fortul acesta, încuviinţă Paulus. Procuratorul Iudeii, care este la Ierusalim – cred că eşti informat că această instituţie este cca mai importantă dintre toate celelalte care se găsesc în Palestina – aşteaptă să i se trimită detaşamente de legionari din toate forturile de la Capernaum, Joppa şi Minoa.

— Prin urmare mulţimea aceea de oameni este turbulentă? Întrebă tribunul.

— Nu s-ar putea spune că este turbulentă. Dar de fiecare dată când se adună mai mulţi evrei laolaltă, de obicei lumea vorbeşte despre revoluţie. Dar altceva nu fac, decât cântă, bocesc şi vorbesc despre Ţara Făgăduinţei pe care au pierdut-o. După câte ştiu en, până acum nu s-a întâmplat ca situaţia să degenereze, decât cel mult în câteva manifestaţii de stradă, lipsite de însemnătate. Procuratorul însă este de părere că la astfel de ocazii nu strică să fie văzute cât mai multe uniforme de legionari romani şi să se facă o paradă în apropierea templului, adăugă Paulus şi începu să râdă.

— Vom primi un ordin oficial în scopul acesta?

— Nu, comandante. Procuratorul nu-şi dă osteneala să mai pună un curier pe drumuri. Consideră ca de la sine înţeles ca un detaşament din Minoa să se prezinte.

— Foarte bine, Paulus. Câţi oameni vom trimite şi când vor pleca?

— Vom trimite o centurie întreagă. Drumul până acolo durează trei zile şi vor pleca poimâine.

— Vei lua măsurile necesare în scopul acesta, Paulus. Vrei să iei comanda acestei centurii sau eşti sătul de astfel de spectacole?

— Sătul! Nici pomeneală de aşa ceva! Expediţia aceasta este singurul eveniment mai important al anului! Şi dă-mi voie să-ţi spun, tribune, că dacă ne vei însoţi vei avea toate motivele să fii mulţumit.

— Dacă eşti de această părere, atunci voi merge şi eu. Ce echipament vom lua cu noi?

— Echipamentul nu va fi tocmai greu de purtat. Fiind vorba despre o festivitate de gală, vom lua cele mai bune uniforme. Cred că vei avea motive să te mândreşti de oamenii pe care-i comanzi, căci aici este considerată drept recompensă a vredniciei să fii ales în detaşamentul care pleacă şi legionarii au şi început să-şi frece armele şi cataramele. Altceva nu vom lua decât proviziile şi corturile pentru popasuri. La Ierusalim suntem cantonaţi îtr barăci confortabile şi mâncarea de cea mai bună calitate ne este oferită de anumiţi oameni bogaţi din oraş.

— Cum se poate? Întrebă Marcellus şi ridică obrazul mirat spre el. Nu sunt nemulţumiţi de administraţia romană din Ierusalim?

Paulus râse sarcastic.

— Cei care simt jugul dominaţiei romane sunt oameni din pătura de jos a dominaţiei. Cât despre oamenii bogaţi, dintre care foarte mulţi se ocupă de încasarea birurilor cuvenite lui Tiberiu – din care reţin un sfert şi pentru ei – aceştia sunt obligaţi să plângă şi ei din cauza regatului lor pierdut, dar negustorii aceştia bătrâni şi pântecoşi, precum şi cămătarii, ar rămâne îngroziţi în ziua când ar izbucni o adevărată revoluţie. Vei constata că bătrânii oraşului şi procuratorul nu sunt cu nimic mai buni decât tâlharii de drumul mare, deşi se prefac că n-au cu ce trăi.

— Paulus, ceea ce-mi spui mi se pare nemaipomenit. Eu mi-am închipuit întotdeauna că evreii sunt patrioţi înfocaţi şi duşmani înrăiţi ai imperiului.

— Presupunerea aceasta este întemeiată, comandante, dar numai în ce priveşte poporul de jos. Mai speră şi astăzi că vor reuşi să obţină vechea lor independenţă. Fără îndoială ai auzit şi despre străvechiul lor mit despre Mesia.

— Eu n-am auzit nimic. Ce este asta, Mesia?

— Mesia este liberatorul lor, comandante. În conformitate cu ceea ce au spus profeţii lor, acesta va apărea într-o bună zi pentru a-i organiza ca să-şi poată recuceri libertatea.

— N-am auzit niciodată despre un astfel de mit, declară Marcellus cu indiferenţă. Dar nici nu e de mirare. Pe mine nu m-au interesat niciodată superstiţiile religioase.

— Nici pe mine, adăugă Paulus. Dar în săptămâna Paştilor auzi foarte mult vorbindu-se despre acest Mesia, declară el şi începu să râdă. Vei avea ocazia să vezi pe oamenii aceştia înalţi şi pântecoşi, îmbrăcaţi în levitele lor lucitoare, care-i înfăşoară de la gât până în vârful picioarelor, cum stau cu capetele prăvălite pe spate, cu ochii închişi ridicaţi spre cer, bătâjndu-se cu pumnul în piept şi plângând după regatul lor pierdut, în timpul cât invocă pe Mesia. Dar în realitate ei nu au nevoie de alt regat decât cel care le poate umple chimirele de bani şi pântecele d. e hrană bună. Nu au nevoie de un Mesia care ar avea intenţia să instige o revoluţie împotriva Imperiului roman, deoarece în cazul acesta ei ar fi cei dintâi care s-ar repezi s-o suprime.

— Ce adunătură de ipocriţi! Murmură Marcellus.

— Admit că sunt ipocriţi, dar îţi dau foarte bine de mâncare dacă se întâmplă să te găseşti în casa lor.

O bucată de vreme tribunul nu mai zise nimic, ci clătină din cap dezgustat şi nemulţumit.

— Lumea este plină de ticăloşii, dar aceasta de acum întrece tot ce am auzit până astăzi.

— Ţi-e şi silă să te gândeşti, scrâşni Paulus. Spectacolul acesta mă îndeamnă să trag cuţitul şi să-l înfig în coasta câte unuia care trece în lungul uliţelor cu braţele ridicate spre cer, murmurând rugăciuni, iar după el se ţine lungul convoi al celor săraci, bolnavi, orbi şi ologi care sunt convinşi că, încredinţând cauza lor sfântă acestor ticăloşi farisei, ea se găseşte în mâini bune. Paulus se întoarse într-o parte pe scaun ca să se uite spre uşă şi dădu cu ochii de Demetrius, care sta pe coridor şi-i putea auzi ce vorbesc. Ochii lui Marcellus îl urmăriră:

— Sclavul meu, care este grec, centurioane. Nu vorbeşte niciodată. Prin urmare nici să nu te gândeşti c-ar fi în stare să divulge obiectul unei conversaţii dintre noi, declară el cu glasul în şoaptă.

— Ce voiam să-ţi spun, continuă Paulus cu glasul stins. A, da; oricât de revoltătoare ţi s-ar părea această situaţie din Ierusalim, ea nu este ceva neobişnuit. Apoi se aplecă peste birou şi continuă: Fără oamenii bogaţi din provinciile pe care noi le-am supus – oameni a căror lăcomie şi zgârcenie sunt mult mai mari decât patriotismul lor local – Imperiul roman s-ar prăbuşi!

— Fii cu băgare de seamă, Paulus, căci este primejdios să faci astfel de afirmaţii. Teoriile acestea ar putea să-ţi pricinuiască nemulţumiri.

Paulus încruntă din sprâncene şi trupul îi deveni rigid.

— Nemulţumiri, comandante! Ripostă el cu amărăciune. De acestea am avut destule! Am fost destul de prost să fiu prea sincer de faţă cu Germanicus. Acesta este motivul – continuă el cu glasul mai domolit – pentru care, deşi eram legat, am fost trimis la Minoa pentru a deveni centurion. Dar voi continua să afirm sus şi tare că Imperiul roman a fost consolidat şi este şi astăzi susţinut datorită trădării provincialilor bogaţi, care sunt dispuşi să-şi vândă propriul lor popor. Această strategie, fireşte, n-a fost inventată de noi. Roma şi-a însuşit-o de la Alexandru cel Mare. El a luat-o de la persani, care la rândul lor au învăţat-o de la egipteni. N-ai decât să cumperi pe bogaţii unei ţări mai mici… Şi gata… Ceilalţi îţi vin pleaşcă! Obrazul lui Paulus ardea ca o flacără din cauza revoltei. După ce termină cu această peroraţie, îşi retrase braţele de pe masă şi rămase cu pumnii încleştaţi, iar muşchii maxilarelor începură să-i tresară. Apoi se uită la Marcellus dintr-o parte şi îngână: Măreţia Romei! Mofturi! Eu scuip pe măreţia Romei! Aceasta nu este altceva decât măreţia trădării! Măreţia aurului! Priceperea ticăloasă de a determina oamenii săraci să-şi sară unul altuia în grumaz pe câmpurile de bătălie, câtă vreme cei mari stau ascunşi în vizuina lor şi încasează preţul pentru care i-au vândut. Marele şi superbul Imperiu roman! Adăugă Paulus şi lovi cu pumnul încleştat în tăblia mesei. Eu scuip pe acest Imperiu roman!

— Paulus, purtarea aceasta este extrem de imprudentă, răspunse Marcellus grav. Pentru astfel de vorbe magistraţii din Roma te-ar condamna să fii jupuit de viu. Sper că nu ţi se întâmplă prea adeseori să-ţi pierzi firea în felul acesta.

Paulus se ridică în picioare şi-şi săltă din şale cingătoarea lată.

— Nu m-am sfiit să-mi descarc sufletul de faţă cu dumneata, zise el.

— Ce te determină să-ţi închipui că eu nu te voi trăda?

— Faptul că dumneata, tribune, crezi în forţa adevărată care implică şi curaj, răspunse Paulus cu convingere.

Marcellus se uită la el şi zâmbi.

— E de mirare, Paulus, declară el îngândurat, că masele populare nu încearcă să se conducă singure şi să hotărască soarta lor.

— Mofturi! Ce ar putea să facă masele populare? Ripostă el cu dispreţ. Nu sunt altceva decât o turmă fără păstor. Ia de pildă pe evreii aceştia. Din când în când se găseşte câte un nebun care să protesteze împotriva nedreptăţii cu care sunt trataţi, sare într-o teleagă oprită în mijlocul drumului şi începe să vocifereze, dar imediat după aceea dispare şi nimeni nu-i mai ştie de urmă şi nici nu se mai aude de el.

— Cine îl face să dispară? Bogaţii?

— De… Nu tocmai. Când e vorba de a face astfel de treburi, ne cheamă întotdeauna pe noi. Se ştie că celor de la Roma nu le plac astfel de instigării; dar cei care strivesc orice mişcare revoluţionară din găoace sunt negustorii bogaţi.

— Ce ticăloşi! Exclamă Marcellus.

— Da, tribune, acesta este adevărul, încuviinţă Paulus ceva mai răcorit, dar trebuie să ştii că ticăloşii aceştia din Ierusalim se pricep la vin, dacă se întâmplă să le iasă în cale câte un burduf şi nu ezită să-l împartă cu legiunile romane; asta pentru a ne îndemna să fim cu ochii în patru de fiecare dată când se întâmplă ca un patriot prea înfierbântat să se văicărească cu prea multă îndrăzneală din cauza regatului pierdut.