I

— Mâine plec la Iași, aruncase la întâmplare lui Caragiale.

Rămas singur, se scutură însă ca de o pulbere nevăzută. De ce-i spusese că pleacă mâine, când nici nu se gândea? Ce să caute acolo? Voise doar să scape de Caragiale, împotriva dialecticei căruia, cu puncte de plecare schimbate după împrejurări și din spirit de contradicție, firea lui dreaptă se răzvrătea.

— Grec diabolic, îi spunea el adesea, cu un amestec de admirație pentru vioiciunea minții și de silă pentru nestatornicia caracterului. Închis în sine, Eminescu nu simțea nevoia comunicării cu oricine și despre orice. Nu-i plăceau de cât discuțiile de ordin general, în care consimțea să-i înfrunte ironia și scepticismul. Despre dânsul și despre viața lui sentimentală nu vorbea nimănui bucuros; se ferea cu atât mai mult de Caragiale, al cărui ochi ager îi urmărea indiscret rana; pipăind-o cu mâini brutale, i-o ardea apoi cu fierul roșu al unei logice realiste, pentru care dragostea în latura ei ideală era o absurditate și o degenerare a energiei bărbătești.

— Ne faci nația de ocară, îi spusese odată, găsindu-l pe la miezul nopții sub ferestrele Mitei.

El îi lămurise atunci destinul poeților și păruse a-l fi convins.

— E de ger, mințise chiar, ștergându-și o lacrimă ivită în colțul ochiului.

Revenit însă din emoție, de câte ori îl vedea de atunci pe gânduri, îi arunca sarcastic:

— Tot pustia aia de nemțoicuță? Deutschland über alles!

Ori:

— Ia mai vino și pe plaiurile noastre, că s-or supăra Voievozii…

Ori:

— Dacă intri în domeniile criticei academice, unde vânatul e oprit, ai s-o pățești cu Maiorescu și te pomenești că nu-ți mai recunoaște talentul, nici cu „dar” „însă” „totuși” și „având în vedere”.

Rotund și iscoditor, ochiul lui scormonea și arunca la o parte țărâna ca o sapă harnică; strângea apoi recolta bogată a observațiilor pentru a le aduce arcului tăios al gurii ca să le prefacă în ironii.

Prefera deci să rămână singur. După scena de la doctorul Kremnitz, își simțea un suflet de car răsturnat în mijlocul drumului ori de umbrelă întoarsă de vânt.

Acasă nu se mai dezbrăcă. Din oboseală sau din silă față de tot ce se repetă, nu-și mai dădea adesea osteneala împlinirii gesturilor simple ale vieții. Se aruncă, așa cum era, pe canapea. Seară tristă, sfâșietoare, cu tragicul latent al bucății de zahăr ce se dizolvă într-un pahar de apă. Iubise cu adevărat? N-avusese senzația durerii precise, ci a pierderii încete a unei substanțe, de a cărei existență nu-și dăduse seama decât în momentul dispariției. Că o iubise sau numai i se păruse, faptul nu mai avea nicio însemnătate; însemnată era doar conștiința sfârșitului sentimentului. Siguranța de a nu mai fi iubit îl durea mai mult de cât îl bucurase odinioară siguranța că e iubit; socotelile dragostei i se arătau și acum vitrege. Destrămarea începuse, firește, mai de mult; o simțise poate și dânsul, fără să sufere, pe lunecușul schimbărilor încete și vătuite. Scena din urmă îi grăbise doar deznodământul; iubirea femeii devenise literatură. Obișnuia și el să și-o transforme în poezie, dar numai substanța: adorarea, extazul, îndoiala, scânteile răsfețe ale rugului aprins. Nuvela Mitei era însă povestea încheiată a dragostei lor defuncte, urmărită în transpunerea ușor schimbată a popasurilor ei. La urmă, îl trimisese „rivalei” de la Iași, și, înainte de a-i cunoaște hotărârea, îi anunțase la masă plecarea. Când doctorul îl întrebase, fără să-i mai aștepte răspunsul, ea intervenise cu ton sigur:

— Pleacă, pleacă.

Pentru ce să plece? Nu se va duce să înnoade firul unei povești încheiate… Mite nu-l mai iubea, poate de mult – era sigur. Dar nu ea dorise numai o ruptură, ci voise să arate și celorlalți că între dânșii nu mai era nimic. Atitudinea îl descumpănise; din slăbiciune nu protestase, ci lăsase totul în nesiguranță…

— Unde să plec? se răzvrăti pentru a doua oară pe canapea. De ce să plec, când n-am ce căuta acolo?

Îi părea rău că nu-i respinsese de la început invitația categorică; se potoli doar la gândul că n-o făcuse de cât poate din discreție; protestând, s-ar fi văzut că Mite avea drepturi să i se amestece în viață. Totuși, nu va pleca; nu va intra în noi încurcături sentimentale. Pentru ce-i spusese atunci lui Caragiale că mâine pleacă, adică îi repetase vorbele Mitei? Pentru că voise să scape de prezența lui indiscretă? Ar fi putut pretexta că e obosit sau că are de lucru. De ce se lăsase târât în alte complicații? Ce va născoci când se vor întâlni mâine la redacție? Că se răzgândise? Nu putea înșela istețimea „grecului”. Va înțelege că voise să scape de dânsul și-i va spune ca de atâtea ori:

— Când ai de gând să o isprăvești și cu cucoana de la Iași? I s-a urât lumii de când vă tot aude povestea.

El isprăvise, de fapt, cu amândouă. Liniștit, își putea căuta de lucru. Răsucindu-se mereu pe canapea, se gândi, pentru a nu știu câta oară, la faptul că-i spusese lui Caragiale vorba Mitei ca un cuvânt de ordine. De ce o făcuse? Ca să scape de el? N-avea nici un sens să înlocuiască un rău prin altul și mai mare. Nu vedea linia obscură, pe care-i sosise hotărârea de dincolo de conștiință pentru a se formula brusc și absurd ca o sfidare. Prefera să-și închipuie că voise doar să spargă cercul monoton al vieții de redacție și de cafenea măcar în imaginație.

Mâine pleacă la Iași… Ce glumă!… Nu fusese, desigur, decât o glumă; la urmă, putea și el glumi. Când îl va întreba, îi va răspunde că s-a răzgândit, deși el nici nu se gândise măcar.

Încetul cu încetul se domoli.

— Mâine nu plec la Iași, izbucni, deodată, răstit și se întinse pe canapeaua de creton roș, pentru ca, scăpat în sfârșit de tortura nehotărârii, să poată dormi.