III

Numai când se trezi seara pe peronul Gării de Nord cu jumătate de ceas înaintea plecării trenului de Iași în căutarea unui vagon de clasa a doua, înțelese că pleca. Nu pricepuse că tot ce făcuse de dimineață era în vederea plecării: luase bani de la moș Codrescu, anunțase pe director, împlinise dinainte munca de redacție, pusese ordine în chestiunile lui particulare, ba își cumpărase și o cravată și o pălărie „ieșeană”, cu gesturi automate, de care își dăduse seama numai în amănunt dar fără înțelegerea scopului ultim: se duce la Iași, așa cum îl îndemnase Mite și cum nu voia el. Când înțelese că era totuși în gară și că pleacă, situația i se păru ciudată și de nepriceput. Nu putea însă să o lămurească pe peron; îi trebuia răgaz și liniște; avea nevoie de un compartiment gol ca să se gândească în tihnă. La urmă, a pleca nu înseamnă a ajunge; e drept că luase un bilet pentru Iași, dar se putea întoarce din orice stație; de la Pașcani se putea duce chiar la Botoșani, unde Harieta îl chema mereu. Urcarea în tren nu constituie deci un fapt definitiv. Dibuind într-un compartiment cu perdelele trase, dădu peste un călător scufundat în somn ori în meditație; la slaba lumină a opaițului cu rapiță recunoscu pe Rocneanu.

— Ura, nene Rocnene!

Și apoi pentru a împlini ritualul impus de atitudinea bătrânului pururi aplecat asupra ceștei de cafea ca asupra fântânii adevărului, îl întrebă.

— Tot n-ai scos din fântână Die vierfache Wurtzel des Satzes vom zureichenden Grund?

La fel de ritual, cu gesturi de pisică lingându-și blana, bătrânul îi răspunse:

— Te rog să mă ierți, domnule Eminescu, dar nu cunosc limba germană.

Spunea „limba germană” și nu „nemțește” din același sentiment de cuviință; de zeci de ori îi repetase gluma, și de zeci de ori bătrânul se scuzase grav că, deși ardelean, nu cunoaște „limba germană”.

— Lasă că știi dumneata că e vorba de o măsea cu colți lungi, greu de scos.

Bătrânul dădu din cap: nu auzise de rădăcina împătrită. Eminescu i se așeză în față.

— Bun tovarăș de drum, se gândi el. Cu Rocneanu nu-i primejdie de vorbă lungă; până ce extrage rădăcina, am tot timpul să mă lămuresc de ce plec.

Nu-și putea totuși stăpâni mirarea de a-l fi găsit pe Rocneanu în tren. Nu și-l închipuise de cât la cafenea, adâncit în fundul ceștei, și iată-l acum călătorind ca toată lumea. Îl iscodi unde se duce. Bătrânul mergea la Focșani, la o nepoată măritată acolo. Avea, așadar, și nepoată, ba încă „la Focșani”. Aiurea i s-ar fi părut mai normal. Toată lumea călătorește și are nepoate. Ciudat! Nu avu răgazul să se gândească mai mult, pentru că pe ușa deschisă brusc abia încăpu un popă oacheș și rotund, încărcat cu boccele și cu o legătură, o basma mare popească, din care se ciocneau astupat câteva sticle pline:

— Cu Domnul, făcu popa, foindu-se ca la el acasă. Își urcă apoi boccelele și așeză în plasa de jos legătura cu sticlele.

— Ia niște untdelemn de ăla bun, franțuzesc, crezu el nimerit să lămurească unei doamne ce-și făcuse și ea loc în compartiment și privise cu îngrijorare spre legătura atârnată deasupra capului.

— Fii fără grijă, taică, nu se întâmplă nimic; e bine legată.

Cuconița, nostimă, strânse din buze cu un ușor semn de dispreț, își aruncă privirea spre vecini, îi măsură și-i socoti drept oameni fără însemnătate; se așeză resemnată. Eminescu socoti că situația se prezintă încă bine; între filosoful scoborât în ceașca de cafea, între popa cu „untdelemn de ăla bun franțuzesc” și cuconița ce se simțea declasată în lumea lor, putea rămâne singur și cerceta pe îndelete dacă trebuia să meargă sau nu la Iași.

— Cu multă plecăciune, coane Mihăiță, se auzi deodată glasul spart al unui om căzut ca un bolid în compartiment. Toate capetele se întoarseră speriate spre ușă – afară de capul lui Rocneanu.

— Ptiu! scuipă ușor popa, că m-ai speriat, de ce intrași așa ca vântul?

Omul se trase un pas îndărăt.

— Da’ cum era să intru, părinte? Trebuia poate să mă anunț? Bine. Iacă mă anunț.

Ieși afară. Se auzi un „toc… toc” și un cap de țap roșcat, cu parul zbârlit în sus ca din țăpoi, de lână creață, încâlcită, cu fire albe, cu figura lungă, slabă, sfârșită printr-o bărbiță roșie, mefistofelică, se arătă mucalit prin deschizătura ușii.

— Sara bună, la domniile voastre; cu plecăciune, înalt prea sfinte; sărut mâna, coniță, este un loc și pentru mine?

— Este, creștine, cum să nu fie, răspunse popa, om de înțeles și mucalit și dânsul.

— Dumnealui nu e creștin, părinte, bufni înțepat cuconița, care, dacă până acum se considera numai declasată, de la venirea omului roș se credea și compromisă. Dumnealui e israelit.

Omul sări ars.

— Iu nu-s israelit, dudue, se lepădă el ca de Satana: eu îs jidan, sadè, și nu mi-i rușine. Iu am fost jidan la tataia dumnealui, tatăl coanei Raluca, al conului Vasile Iurașcu de la Joldeșți și al lui conu Costică Bobeică, și al lui Conu Ioniță Arapu, și al lui beizadea de la Deleni… și al atâtor alți boeri cinstiți și de ispravă de la noi de la Botușeni, cum nu sunt prin multe părți (și făcu cu ochiul cu înțeles spre Eminescu). Ce mai vorbă lungă, iu sunt Nusăm Cucoș, misit de cereale – mă cunoaște dumnealui, care scrie la gazete – și se întoarse din nou spre Eminescu. Că iu amu, coane Mihăiță, nu citesc la cafinè la Modern de cât Timpul; și când „stă” ceva scris la Timpul știu că mata ai scris.

Popa și cuconița își întoarseră capul spre colțul, în care Eminescu încerca să se ascundă sub pardesiul atârnat în cui.

— Da, reluă Nusăm Cucoș, și să știți domniile voastre, că și dumnealui, care e prieten cu conu Petrache Carp, de vorbește, iacă așa, cum vorbesc iu cu sfinția-ta, și trece prin birourile ministerelor de spune numai o vorbă și treaba se face, e tot de la noi, de la Botușeni. Că iu, când m-a găzduit la dumnealui și mi-a spus:

— Iacă, domnule Nusăm, tătă sară am discutat cu conu Petrache despre revizuirea articolului șepte, ce zâci și dumneata de treaba aiasta?

— Despre care treabă?

— Despre acordarea drepturilor la evrei.

— La care evrei? am sărit iu de pe canapè. De e vorbă de israeliți – de israeliții duduiei – atuncea treaba lor; lupte ei cu cine li-i voia; nu mă privește. Noi n-avem nevoe de drepturi. Iu n-o să mă fac procuror, nici n-o să îmblu dupe locul lui conu Ioniță Arapu la prefectură. Noi ovreii de la Botușeni n-avem nevoe de drepturi de vot, ca doar n-o să ne alegem dipotați; noi avem nevoe de conu Gheorghieș, de conu Costică Bobeică, și de alți boeri de treabă, pe lângă care trăim.

După o tăcere, tot mucalit:

— Îi drept că mai avem nevoe și de ploaie, la vreme, dar pentru aiasta are grijă părintele ca să se roage lui Dumnezeu și să iasă cu sfintele moaște, că părintele nu-i israelit.

Trenul se puse în mișcare zguduindu-se. Cu ochii vârâți în toate părțile, Nusăm nimeri și pe sus, spre plasă.

— Ai, vei! se cutremură el de râs. Nici nu credeam să zâc vorbă așa di mare; părintele s-o și rugat în gând că s-o și pus să ploaie.

Din plasă, dintr-una din sticlele părintelui, se prelingeau picături de vin roș drept pe pălăria cu verdețuri a cuconiței îmbufnate.

— Sari, părinte, că mi se prăpădește pălăria, țipă cuconița, ca și cum ar fi călcat-o trenul.

— Nu ti speria, duduită, interveni mucalit Nusăm; să vezi ce pâne bună o să se facă la toamnă din paiul ista stropit cu „untdelemnul de ăla bun” al părintelui.

Cuconița se uită urât la evreu. Cum stricăciunea nu era însă mare, la gândul „untdelemnului” părintelui, se îndulci și ea în râs. Dacă râdea păgubașul, n-aveau de ce plânge ceilalți. Râseră cu toții. Popa își astupă din nou sticlele și ca să nu se mai întâmple vreo poznă, trecu el în dreptul legăturii din plasă.

— Pe fiecare să-l pască beleaua lui, încheie el cu filosofie.

Trenul pornise de mult, când ușa se deschise brusc, trântită cu violență, de un domn zvelt, bine îmbrăcat, și cu o geantă subsuoară.

— Mă rog, este loc și pentru mine?

Fără să aștepte răspuns:

— A, este; bine că am găsit… să nu vă fie cu supărare, adaose el intrând.

— Apoi de ce să ne fie, taică, răspunse popa, că fiecare e pe locul lui și toți am plătit la fel.

Abia instalat, noul venit își lunecă stăruitor privirea spre cuconița nostimă și de la ea spre Eminescu.

— Acolo te-ai ascuns? Servus, maestre, izbucni el cu volubilitate familiară.

Necăjit de a fi dat peste atâtea cunoștințe în insula minusculă a compartimentului, în care sperase să se poată gândi netulburat asupra situației sale, Eminescu întinse o mână moartă în aer, ca și cum ar fi voit să îndepărteze ceva de la dânsul.

— Ei și dumneata, domnule Ionescu, îmi tot dai cu „maestre” – până la „maestre” – mai este!

Omul sări brusc de la locul lui ca o paiață scăpată din cutie.

— Ce-ți veni, gazetărașule, să faci intrigi pe lângă cuconița? O să creadă că așa mă cheamă.

Se înclină apoi către toți, sărutând mâna doamnei:

— Carandà.

Eminescu rămase aiurit; fusese de bună credință. De unde îl cunoștea? Nu-și mai aducea aminte, dar trebuie să-l fi cunoscut din prima zi a venirii în București. Cine i-l prezentase? Nu știa. Se prezentase poate singur, undeva, ca odinioară. De atunci îl întâlnise mereu și pretutindeni, la Hugues, la Fialkovschi, la Duro, la varieteu, la teatru, la ministere, prin birouri și vespasiene; subțirel, bine prins, elegant, cu gura plină cu dinți de aur, volubil și familiar, pripit la vorbă până la o ușoară bâlbâire, cu aere de veșnică preocupare, târând după el o geantă plină, deschidea toate ușile prin care se strecura ca o șopârlă. De la prima lor întâlnire, îi spusese:

— Ce mai nou, gazetărașule? înaintându-l, ce e drept, încetul cu încetul, în grad. După un timp îi aruncă de departe:

— Salut a patra putere în stat!

Îl trecuse apoi prin „servus, poete” și de câteva luni, din nu știu ce motive, îl înălțase la gradul de „maestru”. De la prima nemulțumire îl degradase însă din nou la rangul de „gazetăraș”. Se simți cu galoanele smulse. Nu se știa vinovat cu nimic. Pentru ce crezuse că îl cheamă Ionescu, nu-și aducea aminte. Dintr-o teamă instinctivă, ocolise totuși până acum să-i spună pe nume, când îl apostrofa cu gura plină de dinți de aur:

— Se face, se face, gazetărașule!

— Ce se face?

— Ei și dumneata, parcă ai fi în lună. Revizuirea.

— A, da?

Ori, îmbufnat, consternat:

— Nu se mai face!

— Da?

— Nu vrea omul verde. Dar îi arătăm noi. Scrie și dumneata la gazetă și combate-l.

Alteori îi arunca din tramvaiul cu cai:

— Te-am citit, poete, bravo și zi-i înainte.

Ce citise anume nu-i spusese niciodată, nici chiar când îl lua de braț ca să-i șoptească tainic la ureche:

— Nu mai scrie atâta, meștere, că nu mai prididesc cu banii și cu timpul.

La fiecare pas saluta și arunca în dreapta și în stânga:

— Ura, Jane!

— Să trăiești, Mitică!

— Vă salut, domnule președinte!

— Mâine, la ora știută!

— Pa, păpușico!

— Nix, michiduță!

— Mai vezi de altul, puiule!

— Am onoare, domnule general, pentru a se anina apoi de brațul altuia, aruncându-i de departe:

— Poți să-i dai la cap, iubitule, chiar și lui Brătianu, dar nu te atinge de Rosetti – că mă supăr. La revedere, meștere.

După câțiva ani nu izbutise să-i afle încă meseria și-l crezuse Ionescu. Deși, pentru a-și ușura situația față de cuconița nostimă din compartiment, se pricepuse să-i întoarcă neștiința în glumă, se vedea totuși că e supărat. Ca să-l moaie, părintele interveni împăciuitor.

— Omule, nu te supăra!

Apoi cu pofta de vorbă, către toți:

— Se întâmplă, taică, se întâmplă… Să vedeți ce mi s-a întâmplat și mie mai dăunăzi… Mă duc la frații Fischer, pe Lipscani, să-mi aleg niște odăjdii și alte lucruri sfinte, o evanghelie suflată cu aur, o cruce, un patrafir, un pahar de argint, ca la biserică, mă rog… Văd una… văd alta… mai cântăresc cu ochiul… mai cântăresc cu mâna… mai stau pe gânduri, mă mai scarpin în barbă ca omul ce nu știe alege din atâtea minunății. Când iată că se arată popa Miron pe ușă.

— Știi ce, părinte Oanea, îmi spuse atunci domnul Manole, sfinția-ta mai chibzuiește-te, că eu trebuie să văd ce dorește părintele Miron de la Sfântul Spiridon.

Și se întoarse.

— Popescule, ia condu pe părintele Oanea și arată-i tot ce dorește sfinția-sa să vadă.

Din spate, se și ivi șeful vânzătorilor – dar de Popescu nici vorbă! Un vlăjgan roș și pistruiat, uite așa ca dumnealui – nu te superi, domnule Nusăm?

— Di ci să mă supăr? Dacă era oacheș, ce, se supăra sfinția-ta?

— Tocmai, reluă popa. Văd că suntem oameni de înțeles. Mă uit la el. Popescu? De unde! Am auzit totuși cu urechile mele, când domnul Manole i-a spus „Popescu”… Mare minune! Ce să mă fac? Să nu-i spun Popescu? – dar te pomenești că-i chiar Popescu. Mai știi? O fi nevoie poate și de un vânzător român, că de, taică, oricum, e vorba de evanghelie, de cruci, de odăjdii, îmi dădeam eu cu gândul. Sau poate e „israelit” și s-a botezat, ori și-a zis numai Popescu, știi, așa, de ochii lumii. Ce să mai lungesc vorba? Dacă vrea să fie Popescu – Popescu să fie! N-am să-l iscodesc eu. I-am zis și eu Popescu. Trei zile de-a rândul am tot văzut și am ales – până ce, la urmă, cum se întâmplă, am cules ce nu-mi trebuia, în tot timpul ăsta nu l-am scos pe vânzător din „domnule Popescu, încoace”… „domnule Popescu, încolo”. După ce i-am plătit totul în regulă, iată că domnul Popescu mă ia deoparte:

— Acuma, părinte, că v-ați isprăvit treburile, să nu vă fie cu bănat, dar v-aș ruga să-mi spuneți și mie: ce v-a venit să-mi ziceți mereu Popescu?

— Dar cum să-ți spui, taică? am sărit eu ars. Nu te cheamă Popescu?

— Eu, Popescu! izbucni vânzătorul. Am și mutră de Popescu! D-apoi bine, părinte, am crezut că vrai să faci o glumă, pentru că mă vezi vânzând odoare bisericești. Dar eu nu-s neam de popă… Pe mine mă cheamă Rosen.

— Roză să fii, și să crești, să înflorești și să umpli aerul cu mireazmă, i-am răspuns eu. Dar una mi-i crucea, că eu te-am crezut Popescu – că doar am auzit bine când te-a chemat domnul Manole ca să mă conduci.

Vânzătorul tot privea la mine și mă măsura cu neîncredere.

— Da’ ce-ai uitat, omul lui Dumnezeu, când ți-a spus domnul Manole: „Popescule, i-a condu pe părintele Oanea!” Am auzit doar cu urechile mele…

Vânzătorul se porni din nou pe râs. Se lămuri. Popescu era omul de serviciu din prăvălie, căruia îi spusese domnul Manole să mă conducă până la dânsul. Și iaca-așa: ne-am pus amândoi să râdem, că Popescu ori Rosen, tot una-i, numai oamenii de ispravă să fim și cu frica Domnului.

Cei din compartiment râseră și ei de pățania popei și de tonul mucalit al povestirii. Tăcut, sumbru, Eminescu se trase sub oblonul pardesiului: ce căuta el în ceata aceasta de călători? ce căuta în trenul de Iași? Totul i se întâmplase ca în vis, ca altuia; rânduise lucrurile în neștire, pentru a se găsi fără veste într-un vagon cu Rocneanu, cu Nusăm Cucoș, cu avocatul și cu popa ăsta guraliv. Numai Rocneanu sta locului, cum îl găsise. Nu auzise, nu văzuse nimic; nu dormea totuși. Revenit la sentimente mai bune, îndulcit se vede de privirile tot mai prietenoase ale cuconiței din față, avocatul îl ridicase iarăși la rangul de „maestru” și-i împărtășea tainic la ureche secrete de stat:

— Să știi că se face… Ți-o spun din sursă autorizată; n-o scrie încă la gazetă, că e prematur. Brătianu cedează lui Rosetti. Ne democratizăm; țara o vrea; trebuie să ne lărgim baza electorală și să ne îndreptăm spre soluția finală a sufragiului universal.

El dădu aprobativ din cap, ca și când ar fi fost și dânsul pentru „soluția finală a sufragiului universal”. Mormăi chiar: „trebuie să ne democratizăm, negreșit”. Neputând stabili un circuit de impresii comune, avocatul se văzu curând silit să-și continue destăinuirile politice în urechea cuconiței… Domnul Nusăm încercase și el să-l prindă în vârtejul vorbăriei lui; îi pomeni de conu Gheorghieș, pe care îl văzuse acum patru zile cumpărând un cal din obor, la Botușeni. Nu mai contenea să-i mulțumească pentru binele ce-i făcuse cu patenta lui Haini, îi pomenise și de întâmplarea din Șelari și de banii ce-i datora – și, tot sporovăind, umbla mereu cu mâna în buzunarul pantalonului, ca și cum ar fi mângâiat câteva monezi, ca să i le strecoare într-un moment de nebăgare de seamă. Eminescu amorțise. Nusăm nu știa cum să se mai apropie de blocul lui de tăcere; era din cei ce-și închipuie că recunoștința se exprimă numai prin vorbe. Gura-i mergea în zadar.

Putea el să evoce amintiri de la Ipotești, și avocatul să reclame democratizarea politicii românești, Eminescu nu mai auzea; din zumzetul de vorbe nu mai prindea nimic deslușit; simțea cum se cufundă încetul cu încetul într-o lume departe, care a fost cândva ori niciodată… Nu știa. Nu se gândea, nu-și împrospăta amintirile ca alții, ci retrăia momentele uitate din trecut, cu o putere de prezență ce făcea dintr-însul o realitate. Nu visa; era treaz; îl zărea pe Rocneanu, toropit. Îi vedea și pe ceilalți ciocnind un pahar din „untdelemnul de ăla bun, franțuzesc” al părintelui Oanei, – dar totul, aburit, ca printr-un ochean întors, departe; deslușea și buzele mișcându-se, dar nu auzea nicio vorbă… În atmosfera îmbâcsită a compartimentului, trăia aeve momente din viața studenției lui la Viena.