XII

Zdrr-bum! Se auzi o bubuitură de vagoane aruncate unele în altele cu o violență, de-ai fi crezut că au să se facă țăndări. Aiurit, Eminescu scoase capul de sub pardesiu.

— Ce s-a întâmplat?

— Ce să se întâmple? Nimic, îl întâmpină netulburat Nusăm Cucoș. Domnul tren vrea să ne spuie că a sosit în stația Roman și cine vre să se scoboare, e slobod.

Apoi cu mare plecăciune:

— Bună dimineața, coane Mihăiță, bună dimineața; nici nu te mai întreb cum ai dormit, că am văzut și eu cum ai dormit; strașnic somn, urmă el guraliv, plictisit de atâta tăcere, ca un lan de grâu, care pornește deodată să vuiască de vântul intrat pe neașteptate într-însul.

— Bună dimineața, domnule Nusăm, îi răspunse poetul căutând în jur.

— Gol, coane Mihăiță, ca la faliment. S-au scoborât și domnul părinte cu „untdelemnul de ăla bun, franțuzesc” și boierul cela care tot căuta pe jos ceva și domnul avocat; s-a scoborât și cuconița care ținea numai decât să mă facă „israelit”… Domnul avocat trebuia să meargă la noi la Botușeni, unde ave procese de-ale statului. A lăsat baltă pe domnul stat și s-a dat gios la Bacău cu „grizeta” lui.

— Cu…? hohoti Eminescu. Cu cine, domnule Nusăm?

— Cu grizeta lui… Da’, ci mata n-ai văzut cuconița aceia așa de înțepată, di parcă nu vre să ne vadă? Și poate zâci că nu-i grizetă?

Nusăm nu pricepea că pe Eminescu îl înveselea cuvântul, cules de Ida în cine știe ce fasciculă de roman și scos acum în cinstea lui în locul adevăratei vorbe moldovenești. Domnul Nusăm era pus pe indignare:

— Ai-vei! ai vei! Gemea el bălăbănindu-și capul. Cum s-o ticăloșit lumea, coane Mihăiță, pi la București, că pi la noi la Botușeni parcă tot n-a agiuns așa de rău. Auzi mata, femeie măritată de un an se oprește la Bacău cu domnu’ avocat aista, care lasă pe domnul stat pentru ea, iar domnul bărbat stă și o așteaptă pe peron la Ieși. Ai vei! Ai vei! Psalmodie din nou gata sa-și smulgă părul din barbă. „Țoc-țoc!” Fără nicio rușine, ici pe canapè ca la ei acasă – „Mă iubești?” – „Te doresc” și iar „țoc-țoc” – ptiu!

— Ei, lasă, domnule Nusăm, nu mai fă așa pe supăratul, că-ți plăcea și dumitale să-i vezi giugiulindu-se.

— Iu? Mie? Iu? Se lumină de indignare ca un lampion Nusăm, cum poți mata să zâci o vorbă ca aiasta – dar pe retina lui însângerată se mai zărea încă imaginea lascivă a celor doi îmbrățișați.

Curând reveni la ideea lui ascunsă:

— Coane Mihăiță, să nu-ți iei cucoană din București; ascultă-mă pe mine, că nu-i bine; nu vezi ci lume stricată îi acolo? „Toc-țoc” și „mă iubești?” și ei nici nu se cunosc pe nume…

— N-avea nicio grijă, domnule Nusăm, că te ascult.

— Amu o să spui că mă țin de mata ca scaiu, ori ca misitul – dar să mă bată Dumnezeu, dacă mă gândesc la aiasta. Am vorbit și cu conu Gheorghieș, și tot așa zâce și dumnealui, că omul nu-i om de cât la casa lui: un bordei să aibă, da’ a lui să fie; așa am auzit de la tată-meu Berl și de la tataia matale și de la conu Jurașcu și de la toți bătrânii. Omului îi trebuie o gospodină și o gospodărie.

Eminescu îl privi zâmbind.

— Să mă iertați, da’ după ce mi-ai făcut binele cu patenta și cu pățania din Șelari, și te-am văzut un om așa de bun, iu tot m-am gândit la mata, că nici nu mai puteam dormi de gândul ista. Iu, îs om prost, da’ am auzit că mata faci poezii. Cum am agiuns la Botușeni, l-am și întrebat pe Bercu – băietul meu mai mic de la moara lui Abramovici, dacă a auzit de domnul Eminescu.

— Zi de Eminescu, tată, mi-a zâs el. Oamenii mari nu mai sunt „domnul” ca noi ci: Brătianu, Kogălniceanu, Alecsandri… Dacă am auzit de Eminescu? El este deja poetul nostru cel mai mare! Și unde mi s-a pus și a început să zâcă pi di rost la versuri, de am rămas gură căscată… Am întrebat atunci pe Rașelică, fata mè de la externat și numa’ ci mi-a adus cartea de citire de la școală mi-a arătat o poezie a matale, să mă bată Dumnezeu dacă spun minciuni. Am întrebat atunci pe gazetarul nostru de la Botușeni, pe Segal, care mi-a zâs:

— Eminescu e dușmanul nostru al israeliților, da’ e cel mai mare poet.

Și am mai întrebat la cafinè Modern la Botușeni, și la Ieși. Și la București, și pe conu Costică Bobeică și pe conu Oproi și de la toți am aflat că ești om mare.

— Apoi, după cât văd, domnule Nusăm, glumi poetul, te-ai pus să faci o anchetă asupra mea. Te pomenești că ai cercetat și la poliție.

— Nu vorbi așa vorbă, coane Mihăiță, că faci păcat. Ba băiatul lui Mănăstireanu, care învață la Ieși la Conservator, mi-a zâs că-ți știe toate poeziile pi de rost și mi-a mai zâs că tăți studenții și tăte duduile și cunoștințele te citesc și te adoră; ba chiar conu Costică Bobeică mi-a zâs că boierii mari de la București, și conu Petrache, și conu Lascăr și conu Alecu și conu Toderiță țin la mata; ba că domnul Maiorescu te are ca pe băietul lui că zâce că ești un jeniu. Mi-o mai zâs ei, nu-i vorbă, că scrii la o gazetă numai foc și pară împotriva noastră.

— Ei, ei, se gândi Eminescu, iată că se strică treaba.

— Ba că ovreiul otrăvește pe țărani, ba că-l aduce la sapă de lemn, ba că e un parazit primejdios și conrupe. Parcă eu nu zic tot așa? Da’ ci crezi mata că așa s-a născut el, să vândă rachiu și să corupă de plăcere? Nu-i mai bine sa fii prefect ca conu Ioniță Arapu ori procuror ca domnu Filipoi, de cât să fii misit ca Nusăm Cucoș ori crâșmar ca Haim? Apoi s-ar face ovreiul prefect dacă ar putè, și, dacă nu poate, ci să facă? Pământ nu; slujbă, nu, politică nu; face și el ce-i mai rămâne: s-apucă de nigustorie, face misitie, să vârî și el unde găsește loc.

Eminescu se uită la dânsul vesel.

— Ai să spui mata acum că de ce conrupe…? apoi cum să nu conrupă, când nu poate face nimica fără bani? Crezi că eu căpătăm patenta de la Finanțe – dacă nu te întâlneam pe mata. Și iată că, dacă nu mă agiutai, agiungeam și eu conrupător! Parcă dă cineva bani de plăcere? Dă, pentru că n-are încotro.

Privindu-l prietenos, poetul continua să tacă.

— Amu, să nu-ți închipui că aiasta aveam să vorbesc cu mata. Că n-o să schimbăm noi țara, nici iu la Botușeni, nici chiar mata la gazetă la București. Iu voesc să-ți vorbesc de mata, de-i zâce ce-i zâce; că numai bine am auzit, ba unii zâceau că ești ca Ghete ori ca Haine la nemți. Și di când am auzit cini ești mata, iu stau și mă tot bat cu gândul: di ci tătă lume trăiești bine la noi și conu Jănica Mănăstireanu și-a mai turnat o păreche de case pe Ulița mari și conu Manolică și-a mai cumpărat o moșie și domnul Cotiugă, care a fost agent la percepție, are azi două dugheni la Sfântul Ilie și o casă boierească pe Cuza-vodă, și nimeni dintr-înșii nu e om mare, nu scrie la gazete, nu face poezii, pe care le învață Rașelică la școală, nu stă de vorbă cu conu Petrachi, nu-l are domnu’ Maiorescu ca pe băietu’ lui – iar mata stai într-o dărăpănătură de mănăstire? De aceste-s vinovați tot ovreii noștri pumânteni, ori te pomenești că poate Alianța israelită de la Paris?

Din discreție, lui Eminescu nu-i plăcea să se vorbească de dânsul, și mai ales nu voia să fie compătimit de nimeni.

— Ascultă, domnule Nusăm, îi tăie el, bați drumuri pe care nu le cunoști. Talentul meu poetic, de care ți s-a spus că l-aș avea, dacă îl am cu adevărat, nu-i din cele ce se transformă în bani; dumneavoastră prea le trageți toate spre partea banilor; poezia e tichie de mărgăritar. Statul nu e răspunzător, dacă poetul n-a fost în stare să-și cumpere două prăvălii la Sfântul Ilie; răsplata poetului e întâi de a fi făcut un lucru ce-i place lui, și, pe urmă, că-l citesc tinerii și cucoanele, că-l învață pe de rost duduile și poate îl și iubesc, deși nu l-au văzut.

Ținând să întoarcă lucrul mai mult spre glumă, de teama unei discuții serioase de care se ferea, dintr-un sentiment de demnitate personală, încheie:

— Ce crezi dumneata, domnule Nusăm, că nu înseamnă nimic că Bercu al dumitale știe poezii de ale mele, că Rașelica mă învață la școală? Nu înseamnă cât cele două dugheni ale domnului Cotiugă?

— Iu ți-oi mai spune matale și n-o să mă crezi. Am vorbit și cu duduia Olimbiada… Nu te speria, coane Mihăiță… dar când am auzit că ești poet m-am apucat să o întreb și pe dânsa… Și numai ce a început și ea să deie ochii peste cap și să zâcă de flori albastre, de stele și de aur, că n-am înțeles nimic.

— Pricepi atunci că avem și noi răsplata noastră… Ia vorbește-i de Domnul Cotiugă și să vezi că duduia Olimbiada nu mai dă ochii peste cap.

— Bine, bine, răspunse Nusăm, n-o să deie ea ochii peste cap ca să spună poezii, dar o să se socotească pe urmă că domnul Cotiugă are două dugheni la Sfântul Ilie și o casă boierească pe Cuza-vodă, și, când o fi pe ales, mare lucru să nu aleagă pe boier Cotiugă.

— De asta nici nu mă îndoiesc, domnule Nusăm. Noi n-avem parte de cât de glorie.

— Adică cum vine vorba aiasta: dacă se aduce pe masă o ciorbă, să mă mulțumesc cu aburul și cu mirosul iar domnul Cotiugă să o mănânce? Bună socoteală! Da’ iu stau și mă tot gândesc: cum se poate ca într-o țară, în care toți se lăfăiesc, mata o duci din greu și, după atâta învățătură, nu poți zâce: pune-te masă, scoală-te masă, cum zâce domnul Jănică Mănăstireanu; ba aduce și lăutari să-i cânte. Iu, coane Mihăiță, nu zâc: o fi și chestia „israelită” importantă, dar nu-i curat ca tată lume să-ți spuie că ești om mare și să nu te întrebe nimeni ce mănânci.

Eminescu se încruntă.

— Te înșeli, domnule Nusăm, țara nu-mi datorește nimic. Fiecare se culcă în așternutul, pe care și l-a pregătit; dacă îmi lipsește ceva, e pentru că n-am dorit-o eu. Pe om să-l iei așa cum se mulțumește el.

— Adică cum, coane Mihăiță, izbucni evreul uitându-și prudența. Mata să stai în ruini de mănăstire, să n-ai foc în sobă, să n-ai de dat un oghial unui musafir și domnul Cotiugă sa trăiască în huzur cu prăvălii și cu lăutari? Apoi aiasta-i dreptate? Că iu chiar mă gândesc să mă duc la București pi la tăți miniștrii și pi la conu Petrachi, și la conu Lascăr și chiar la domnu’ Maiorescu ca să spui de la obraz: iu îs un biet misit di la Botușeni, dar tot nu mă lasă inima să știu că domnu’ Eminescu stă ca liliecii, pe când dumneavoastră vă lăfăiți numai în palate.

Înveselit dar și mâhnit, Eminescu îl opri:

— Noroc că n-ai să răzbați până la dânșii, că te-or da afară și m-ai face și pe mine de ocară.

— Mai am iu o vorbă și tot nu mă las să nu ți-o spun. Dacă boierii cei mari di la București nu fac nimic pentru mata, m-am gândit să încerc iu. Nu te supăra, coane Mihăiță, da’ iu de pe urma tataei matale și a lui conu Jurașcu am mâncat o pâne, și mă pișcă la inimă când văd că nu știi să te rânduiești. Mata faci poezii, te uiți tot la stele și la lună, te lupți cu Alianța israelită de la Paris, dar apa prinde mușiță și boccelele îs nedesfăcute și boarfele aruncate. Nu-i mână de fimeie, care să strângă și să așeze. Îi zâce ce-i zâce, ba că mă vâr unde nu-mi fierbe oală, ba mi-i faci de ocară și-i zâce că umblu după misite, iu tot acolo vin: îți trebui fimeie, coane Mihăiță. Și Ida m-a strâns de pe drumuri, și di prin cafenele și ceainării și acum am casă curată, și chilotă și albituri – păcatele mele, numai pe ea n-o mai am, de-mi vini să-mi ieu lume-n cap. Iu m-am gândit la duduia Olimbiada, că știu că nu umbli după avere, nici după fumuri – îți trebuie o gospodină harnică și cinstită. Dacă nu-ți placi duduia Olimbiada, atâta pagubă să fie! Mai sunt și alte fete.

Trenul se smuci. Privind pe geam, Eminescu îngăimă:

— Pașcani; aici eu schimb pentru Iași.

Se ridică să se scoboare. Repezindu-se la el, Nusăm îi apuca mâna cu emoție:

— Cum, pleci deja?

— Schimb trenul.

Continuând să-i țină mâna într-a lui ca pe a unui copil:

— Nu mi-o lua în nume de rău, coane Mihăiță, că văd că te-ai cam oțărât. Iu am făcut-o din inimă și fără interes. Am crezut că-i bine, ca, ce n-au făcut boierii de Ia București să încerc eu – ca să ai căsuța matale, chiar mai pe la mahala, și în ea o fimeie. Pe mine așa mă taie capul, că omul nu-i mulțămit, de cât când își trage bucuria și năcazul la casa lui. Să știi că nu mă las și, dacă mi-i da afară pe ușă, iu o să viu pe fereastră; ai să te trezești cu mine la București.

— Las, domnule Nusăm, mai vorbim noi acolo. Rămâi cu bine.

— Să ne vedem cu sănătate și dacă-l văd chiar azi la Botușeni pe conu Gheorghieș, o să-i dau complimente de la mata și o să-i spun c-ani voiajat împreună.

— Bine. Fă cum zici.