XVIII

Ieșiră în hudicioara plină de praf… Se chibzuită unde să se ducă. Eminescu propuse Bolta rece din Sărărie.

— Și tu, bădie! îi întoarse Creangă. D-apoi, grecii iștia s-o boierit și s-o scumpit de nu te mai poți apropia de dânșii. Dară eu te-oi duce la unul din ai noștri, la Niculică din Păcurari, pe care nu-l cunoști, dar ai să-l cunoști și ai să rămâi tare mulțămit de dânsul: adevăr spui, că Dumnezeu îi deasupra și asta mi-i crucea…

— Să mergem; numai că aș vrea să apucăm pe uliți mai dosnice; să nu se audă că am venit pe la Iași, ca să-mi iasă vorbe.

— Aha! mormăi cu tâlc Creangă. Aiasta-i așa de aceea; atunci s-o tot ținem pe delături cum fac caii nărăvași… Da-i greu, că cine poate opri vântul, apa și gurile oamenilor?

Seara se lăsă blândă peste dealul Copoului; o luară prin hudicioare, în ale căror copaci începuseră să se încurce umbrele nopții. Ajunseră, în sfârșit, la Niculică, în fundul unei grădinițe, cu o șandrama pentru vreme de ploaie și câteva umbrare – cu cheflii porniți spre lumea fericiților.

— Aici îi staniștea lor, îi arătă cu degetul Creangă.

Se așezară și ei sub un umbrar de viță roșie, prin care se uita lung ochiul lacom al unei stele. De cum îi văzu, Niculică se repezi la dânșii, aducându-le vorba de o găină înădușită în oală ori de niște fleiculițe și pui fripți.

— Apoi, bine, frate Niculică, de ce te arăți lainic? Așa mă cunoști! Au umblu eu după boerii de aieste? Ori te-ai speriat de dumnealui că nu-l cunoști? Omul lui Dumnezeu; Moldovan de ai noștri, din ținutul Botușenilor. Nouă nu ne trebuie pui fripți și alte drăcovenii, ci pastramă de oaie friptă pe jăratic, cârnați de purcel cu usturoi, găluște cu păsat, o cană de vin de Cotnar de cel bun, din fundul beciului, știi mneata, că l-am mai blagoslovit noi, dar mai repegior, că tare ni-i foame și vorba ceea: „golătatea înconjură iar foamea dă de-a dreptul”.

Niculică și porni, nu fără să audă din spate:

— Și mai vezi și de fratele Tănăsache.

Tănăsache îi văzuse el singur și cât ai freca la amnar, se și ivise de după un tei stufos un țigan ciupit de vărsat cu o scripcă subsuoară urmat de altul mai bătrân cu o cobză.

— Ce să vă cânt, boiarilor? se înfățișă el încovoiat din spate.

— Ho! haraminilor, ce dați așa ca cânii prin băț, că doară n-o să ne cânți pe inima goală.

Masa se umplu iute cu tot felul de străchini cu murături, mujdei, cârnați, cărnuri afumate, și cu o cană cu vin chihlimbariu.

— Și acum, glumi Creangă:

Luă din toate câte ceva și turnă în farfuria lui Eminescu, claie peste grămadă:

— Dară nu mai sta așa mahmur:

că-mi strici și mie pofta și mi-e o foame de-mi plâng mațele.

Se sculă apoi și, tăind aerul cu semnul crucii, se rugă:

— Binecuvântează, Doamne, mâncarea și băutura robilor tăi, amin.

Ridică apoi un pahar:

— Acum, bădie Mihai, mă închin la fața ta cu sănătate ca la un codru verde. Să ne trăiești și când ne-o fi mai rău, tot așa să ne fie.

Dădură dușcă un pahar, plescăiră din limbă ca după ceva rar.

— Bun lucru, încuviință Eminescu.

— Nu-ți spuneam eu?

Mai dădură apoi pe gât câte un pahar pentru Tatăl, pentru Fiul și pentru Sfântul Duh.

— Tii, că am uitat de amin!

O luară de la-nceput și de data asta nu uitară de amin. Citaseră însă pe „Dracul” și acela este ce este! Umplură două stacane mari: dădură dușcă unul pentru Dumnezeu, că-i mai mare, și altul pentru Dracul, că-i mai al dracului…

Creangă își scosese haina de doc și se necăjia acum cu niște pastramă de oaie sosită cu întârziere. Turnându-i apoi vin lui Eminescu dintr-o cană mare, de sus, de săreau stropii de o șchioapă din pahare, spuse unsuros:

și apoi trântindu-și paharul pe masă:

Tănăsache de mult le cânta pe o strună, la ureche, romanțe de inimă albastră, lungind silabele ultime și dând ochii peste cap de li se vedea numai albul. Prăvălit cu speteaza scaunului peste copac, Eminescu privea cu ochii aburiți spre stelele de sus, visător și fericit, și asculta suspinele de dragoste ale țiganului:

— Aracan de mine, mă cioară, da’ ce te-ai pornit să ne cânți de dragoste? că doară noi suntem oameni în tot locul și nu ne mai arde de femei, îl întrerupse Creangă pe țigan, deoarece văzuse ochii lui Eminescu umplându-se de lacrimi și nu voia să-i răscolească aleanul.

— Hai, bădic, nu-l mai asculta că s-a pus să-i zică blăstămății, ci ia cionești mai bine cu mine:

Întorcându-se apoi către Tănăsache:

— Dar una de beție nu știi, mă haraminule? ce tot ne dai ghes cu amoriu, că, de ne-o afla Tinca, dăm cinstea pe rușine, și nu mi-i de omul ista că el pleacă, ci de mine, că rămân.

— Ba știu, boiarule, una mocănească.

— Zi-o, mă, îi spuse Eminescu bucuros.

Tănăsache se încordă și începu:

— Așa, mă! așa, mă! băteau tactul gros Creangă cu alți prieteni, apăruți ca din pământ la masa lor.

Gândul lui Eminescu zburase departe, la Viena, la vremea când zicea și el cântece la petrecerile studențești. Se întoarse către lăutar:

— Ia ascultă, Tănăsache, zi-i cântecul lui Barbu Lăutarul.

Ca și cum și-ar cânta propriul lui cântec, țiganul porni patetic, în timp ce, revenit de departe, Eminescu începu și el să cânte nostalgic, ca la Viena; cântecul lui preferat:

până la rămasul bun plin de sfâșieri:

Ochii i se umplură de lacrimi; trânti paharul de masă și scoase vorba lui obișnuită la obidă:

— Neamul nevoii! Mă Tănăsache, mă, drăguțule, dar Frunză verde de piper o cunoști?

— Cum să n-o cunosc, boiarule? făcu țiganul bucuros.

Își ciupi struna și culcându-și sentimental capul pe gâtul scripcii, porni întovărășit de Eminescu:

Inima i se umplu de duioșie și ochii de lacrimi; opri țiganul să mai cânte, mai ales că Ionică îl tot zorea:

— Mai las-o, bădie, că mă desparți de Tinca.

Eminescu se încordă să-și aducă aminte un cântec de pe timpul studenției și porni apoi cu glas inspirat:

Deși cântase cu avânt, Creangă cam strâmbă puțin din nas, ca de vin acru; simțise că viersul nu venea din popor.

— Al cui e cântecul ista?

— Ia al unui biet transilvănean cu dragoste de neam; l-a compus l-a cântat și-a murit, după ce l-a cântat; dar se vede că e cântec de biet cărturar.

La masă se mai aninară și doi preoți, pe care Creangă îi tot îmbia:

— Poftim aici, înalt prea sfinte, la băteliștea bețivilor.

Și ciocnind cu ei paharul, îi privea cu mulțumire:

— Și apoi stai de privește, de te rabdă inima.

Lăcrima și-și împlea din nou paharul.

Lui Eminescu i se scârbi de pahar. Își aduse aminte de timpurile trecute. Chemă pe Niculică.

— Domnule Niculică, ia spurcăciunile astea de pahare și adu-ne o oală roșie.

— O oală roșie? se miră lung cârciumarul.

— Apoi, domnia-ta, domnule Niculică, păsămi-te că nici nu mă cunoști: ia-n privește bine la mine… Ehei, varvarule, cum ai uitat, uitate-ar moartea, că prin veleatul 7070 tu erai tot prin meleagurile astea ale Păcurarilor, iar eu eram Dabija-vodă și ți-am spus atuncea, la curte, că-i mai dulce vinul din oală de cât din pahar… De ce nu te-ai potrivit vorbei mele domnești?

— Cum de-am uitat, păcatele mele? se căina Niculică plin de convingere, dară iată că-ți împlinim porunca, măria-ta.

Cei de la masă făcură haz. Niculică dispăru pentru a se ivi din nou cu o oală roșie plină de Cotnar, din care băură toți pe rând.

— Apoi nu-ți spuneam eu, bădie Ionică, cuvântă Eminescu, plescăindu-și limba, că e mai bun din oală. Știa Dabija ce știa.

— Mai așa! încuviință Creangă.

În fundul grădinii, lângă portiță, zări doi calici. Eminescu luă un blid cu găluște și-l trimise cu Niculică:

— Boieri dumneavoastră, de mult or fi dvorind oamenii ceia, și or fi flămânzit neavând de cheltuială.

— Ptiu, bădie, dar tu vorbești ca din carte.

— Eheei, și încă din ce carte! din cartea cărților! Din Letopisețul Moldovei al biv-vel vornicului Ion Neculce!

Creangă râse gros.

— Tu tot cu gândul la cronici! apoi eu, ca și țărănoi prost, nu știu de cât că românul după ce și-a scăpat căciula în baltă, zice: să fie de sufletul tatei!

Fu rândul lui Eminescu să râdă de istețimea cu care îi amintise Creangă dărnicia ce-l apucase. Încetul cu încetul căzu pe gânduri; îl încolțiseră visarea și melancolia. Ar fi voit să fie câtva timp singur, să-i poată da drum reveriei poetice; prezența chefliilor din jur îl stânjenea. Se tot uita la Creangă și nu îndrăznea să-i spună. Creangă îi băgă de seamă privarea îngrijorată.

— De ce tot chitești așa la mine, frate-meu, de parcă ai vrea să vii deseară la noi, de ți-i rușine de câni?

— Apoi uite, se codi Eminescu, mi-a cam venit așa și mie să mă răcoresc un ceas-două singur prin cei Iași.

— Măre, pentru atâta lucru, te codești! Du-te că eu te aștept aici cu varvarii iștea, că, dacă am intrat în horă, trebuie să joc.

Privindu-l apoi mucalit și cu înțeles:

— Cum văd eu ți-a mirosit a fuste. Ticălosul ista de Tănăsache n-a avut de lucru.

Eminescu se făcu a nu înțelege.

— Vorba ceea: – Măi Ioane, dragi ți-s fetele: – Dragi. – Dar tu lor? – Și ele mie.

Încurcat în privința plății, Eminescu puse mâna în buzunar. Creangă îl zări și pricepu.

— Oprește, hainule; îi fi tu bogat, că vii doar de la tarapanaua domnească de la București… dar nu plătește bogatul ci vinovatul. Și eu îs vinovatul, că eu te-am târât, vrei nu vrei, mort-copt, la cinstita aiasta de crâșmă, chiar de a fi să fie să mă încarc de doamne ajută din partea Tincăi.

— Biata Tinca, mormăi din nou Creangă, după o tăcere, cu limba cam încleiată, că multe mai are de pătimit! Femeia lui Dumnezeu, care mă strânge de pe drumuri și câteodată de prin școlile aieste înalte de băutură. Și numai noroc mi-a adus în casă și numai binele îmi vrea. Dar vorba ceia:

Mă pun și eu să mă pocăiesc pe urmă, dar ce ți-e bună pocăința după beție!

Nerăbdător de singurătate, Eminescu se sculase de mult.

— Apoi de amu umblă sănătos pe unde-i umbla, și să ne vedem cu bine spre zori, ca să mergem la gară, că a trece ea și noaptea aiasta, că n-o fi legată de gard.

Eminescu dispăru în besna uliței, luminată de un singur felinar mahmur.