XXI

În septembrie trebui să se întoarcă în țară.

Nu uitase dimineața în care scoborâse pe peronul gării cenușii a Iașilor; fantomal, fumuriu, Bodnărescu; cu aerul lui de flăcău unguresc, ras la ceafă, cu musteața lăsată pe oală, cu vițe negre răsucite pe tâmple, Miron Pompiliu îl așteptaseră. În piața exterioară a gării, respiră aerul orașului cu dulceața de a respira aerul Veronicăi: aruncând ochii spre fațadă, ciubucele ogivale ale ferestrelor de sus îi amintiră bisericile vieneze; nu se putea ca ochii care admiraseră biserica Sfântului Ștefan, să nu se fi oprit și pe broderiile de piatră ale acestor ferestre gotice; acolo, sus, i se păru că privirile li se întâlnesc și se topesc pentru întâiași dată în Iași. În Piața Traian, scăpat de la o trăsură, un cal o pornise la fugă, și, speriat de propria-i libertate, nimerise drept în vitrina unui magazin de mode, producând o panică și o învălmășeală de oameni sosiți să vadă întâmplarea. Scena îl împlânta în atmosfera locului; primise botezul vieții ieșene.

Nu pusese în ziua aceea nicio întrebare prietenilor săi, și n-avea să le pună nici mai târziu; nu era grăbit. Îi ajungeau aerul, grădinile, aleile Copoului, cu primele atingeri ale toamnei. Deși-i mai văzuse, Iașii i se păreau noi; locurile îl impresionau cu o senzație sporită prin colaborația Veronicăi, pe care o căuta, imaginar, prin biserici, prin ruini, prin grădini, prin localurile publice obișnuite, la Pester, la Rivallet ori la Chateau aus fleurs, și o găsea, așa cum și-o închipuia. Numai după ce i se păru că o reconstituise îndeajuns, din emoțiile ce i le presupunea, își aduse aminte că s-ar cădea să o vadă și aievea; se puse atunci să caute cu dinadinsul; se învârti pe Lăpușneanu și pe aleile Copoului, dar n-o găsi; Veronica nu se arătă nicăieri…

Citise la una din ședințele „Junimei” Egipetul și Sărmanul Dionis, și i se hotărâse trimiterea la Berlin. Numai o dată cu apropierea plecării, se simți cuprins de o adevărată spaimă: nu se putea duce fără să o fi văzut. Crezuse că o va întâlni din întâmplare și se pregătise, sufletește, de mult, pentru momentul revederii:

— Domnul Eminescu!

— Doamna Micle!

— Ce întâmplare.

Emoție: ochi mari ce absorb; inimă ce-și încetinează bătaia; cuvinte ce nu vor să iasă din gâtlejul astupat. Toate și le închipuise și le trăise cu o voluptate unică; nu însă și că s-ar putea să n-o întâlnească deloc. Numai când văzu că timpul trece, se interesă și află că Veronica era dusă la vie și că nu se va întoarce decât la începutul lui octombrie. Își simți un pumnal în inimă; el, care venise anume pentru dânsa la Iași!

Era de bună credință; uitase că n-o căutase de cât imaginar pe cer, prin copaci, pe dealuri și prin ruini și că nu voise să o întâlnească de cât după ce o va fi respirat din aer și băut din apă. Nenorocirea de a pleca fără să o vadă i se prefăcu apoi în desperare, când află că Veronica fusese la Iași în primele zile ale sosirii lui. De unde se ferise la început să-i rostească numele, se porni acum să vorbească numai de dânsa și să se informeze de traiul ei cu Micle.

— „Zi-i om bătrân cu nevastă tânără” aruncase Pompiliu cu subînțeles; „tânără și frumușică” adăugase Burlă; „frumușică și ușurică” împlinise Caraiani; „unde mai pui că e și poetă!” încheiase Neiu, cu tâlc, dându-și paharul dușcă. Pietre, peste care se putea trece gârla unei biografii. Nu voise să afle mai mult. Orașul se goli de viață. De când o știa absentă, bătea mereu drumul Păcurarilor, urca ulița Butu. Faptul că n-o văzuse atâta timp nu însemnase pentru dânsul o absență: absența n-o simțea decât acum, din aerul de părăsire a casei, din storurile trase, din lipsa de viață a grădiniții din față. Om fără noroc, om stingher, predestinat nefericirii, își zicea el, pentru că numai din convingerea unui astfel de destin își mai putea ușura conștiința lipsei de orice reacțiune.

Când Miron Pompiliu, Bodnărescu și alți câțiva îl conduseră la gară, mergeau ca după mort; pământiu, el nu-și mai aruncă privirea spre ciubucele ferestrelor ogivale, de la care primise primul salut al Iașilor. Prietenii căutară să-l iscodească.

— Neamul nevoii! tăiase el scurt dând din umeri.

Nelu fu de părere că e la mijloc o femeie, iar Miron glumi că trebuie să fie tot Sorica de la Pester. Eminescu se uită lung la flăcăul unguresc, cu ceafa rasă, și cu gesturi de moașă.

— Măi Mirune, ești pur și simplu o vită încălțată, rosti sacramental.

Prietenii făcură haz; îl regăseau cu vorbele lui obișnuite.

— Și ce să-i spunem Soricăi din partea ta? stărui mucalit Miron.

— Să-și schimbe părul, pentru că nu-mi plac femeile cu păr negru; să-și schimbe ochii, pentru că nu-mi plac decât ochii albaștri; să nu mai mănânce, pentru că nu-mi plac femeile grase; să-și mai taie din picioare, pentru că nu-mi plac femeile înalte. Încolo e fată bună; ți-o las ție, măi Mirune, că ție ți-s dragi unguroaicele și judeci frumusețea cu cântarul. Nu-i așa, Samsoane?

Trist, spălăcit, Bodnărescu zâmbi șters ca zidul cenușiu al gării. Pudic, tăcu.

— Nu răspunzi? hai? glumi Eminescu.

— Cum să răspundă așa deodată? interveni Caraiani. Lasă-i câteva zile de chibzuială, și să vezi cum îți răspunde atunci în hexametri și pentametri.

— Spune-mi drept, Samsoane, poate îți place Sorica? Dacă da, nu i-o mai las lui Mirune, ci ți-o trec ție.

— Ehei, problema Soricăi e ceva mai complicată decât problema panteismului, interveni Pompiliu, aducându-și aminte că Bodnarescu le spusese odată la „Junimea” câtă luptă și cugetare îi trebuiseră „pentru a începe a se pleca spre panteism”.

Pe când râdeau, sosi și Burlă cu alți câțiva prieteni.

— Pleci așa pe neștiute, proclete! tună el de departe. Primitu-ai oare dezlegarea noastră? Luatu-ți-ai oare rămas bun de la noi?

Eminescu declară că vizitase pe Maiorescu, pe Negruzzi, pe Pogor.

— Nu-i vorba, măi, de boieri și de vizite; ci de noi, poporul, de care nu te desparți cu vizite ci cu fapte.

N-apucase bine să isprăvească și se apropie de dânșii un tânăr oacheș și o tânără tot atât de oacheșă, cu dinți albi de țigani…

— Trăiască nația! făcu tânărul venind spre Eminescu cu mâna ridicată în sus, ca la Viena.

Mucalit, Caraiani se aplecă spre dânsul:

— Ce spui, domnule? De ce nație e vorba?

Tânărul se propti în tocuri, gata să izbucnească; râsul voios al celorlalți îl descumpăni însă.

— Ce faci, mă Tudorică? se puse la mijloc Eminescu, strângându-i prietenește mâna.

Tânărul tuciuriu, Tudorică Micheru, învățase la Conservatorul din Viena, unde se cunoscuseră; domnișoara Natalița, soră-sa era cântăreață și ea. Mergeau la Botoșani.

— Toată lumea s-a pus pe plecare! bombăni Burlă cu glas de clopot dogit. Tu pleci la Botoșani și Eminescu la Berlin. Bine, să plece, dacă așa trebuie. Dar cum își permite să plece fără „fapte”?

— Hă? făcu Micheru, neștiind de ce fapte e vorba.

— „O noapte numai una”, declară nazal Pompiliu, un refren cunoscut între dânșii.

Micheru tot nu pricepea.

— Înțelegi dumneata că nu-l putem lăsa pe Eminescu pradă gândurilor negre de pe urma amorului lui nenorocit, mai stărui el…

— De ce amor e vorba? se vârî în discuție Natalița.

— Domnișoară, porni patetic Burlă, e o chestie de viață și de moarte. Eminescu e năucit sau, cum spune dânsul, e „pur și simplu” desperat. Nu-l putem lăsa să plece așa… Cine știe ce-i dă prin cap. Înduplecă-l și dumneata să mai rămână o noapte, poate că-și schimbă gândurile.

— Și apoi, frățânilor, mijloci Miron, cunosc eu pe aici pe aproape un loc, unde numai rău nu ne poate fi cu un Cotnar, de care o să se ducă vestea în țara Moldovei.

Înțelegerea se făcu repede. Porniră de la gară, pe ulițe dosnice, pe valea Bahluiului, și ajunseră în Târgușor, în fața cârciumii lui Țaru.

— Aici nu mai poate fi vorba să strigăm „trăiască țara”, ci „trăiască Țaru!”, că ne-a păstrat un vin vrednic de strămoși, proclamă Miron, deschizând portița grădinii.

— Aberăciune, se împotrivi filologic Burlă. Ori cât ar spune Cihac și Hâjdău, eu, împreună cu Bopp și cu Dietz, sunt de părerecă cel mai bun Cotnar se află la Costache Crâșmarul din Nicolina…

— Să vedem! să vedem! strigară în cor ceilalți.

— Să procedăm științific prin metoda comparației, hotărî cu gravitate universitară bine-hrănitul Caraiani, gras, tuciuriu și slinos.

Își începură ancheta, firește, sub umbrarul lui Țaru. Băură un pahar, două, dar băutura fără lăutari nu mergea.

— Tiii… neamul nevoii, suspină Eminescu, scărpinându-se la ceafă și uitându-se cu înțeles la Micheru, care avea vioara, și ghitara cu dânsul.

Plină de vino încoace, Natalița ședea pe un scaun picior peste picior, fumând și bându-și vinul cu plescăiri de cunoscător.

— Frate Micherule, se hotărî Burlă, prieten de la Viena, nu-l putem lăsa nemângâiat pe omul ista, că vezi ce jalnic e. Îndură-te de dânsul de-i zi ceva de inimă albastră.

Micheru înțelese situația și nu se lăsă rugat; ciupi iute struna viorii, iar Natalița își acordă ghitara. Apoi porniră:

Am fost în lume și eu o dată Cu suflet june și plin de dor, Credeam atunce că viața toată E un vis dulce de lung amor…

— Vai…! vai…! se luă de păr Eminescu. De nu mi-am pus capăt zilelor până azi, să știi că o fac acum. Mă Tudorică, frate-meu, dacă ții la mine, lasă în plata domnului romanțele lui Cornea, că-mi vine să iau câmpii. Zi-ne, ca la Viena, ceva popular. Mirune de la Keșkemet o să te ajute, că e meșter în doine ardelenești.

Pompiliu se și repezi:

— Știi pe:

Frunză verde izmă neagră…?

— Apoi cum să n-o știe, că ne-o cânta dumnezeiește la

Viena.

Micheru se porni:

— Așa, măi frate-meu. Asta-i simțire, asta-i delicateța, asta… poezie! Alde: Cu suflet june și plin de amor să le cânți celor de la „Junimea”, care au descoperit pe Cornea. Nouă mai zi-ne una de la Viena. Începea cu:

Micheru nu și-o mai amintea. Urcat pe un scaun, Pompiliu se porni să cânte el:

Eminescu nu-și afla locul:

— Asta-i simțire, asta-i expresie plastică!… repeta el bătând frenetic cu pumnul în masă.

Natalița îl mânca din ochi. Burlă dădu cu cotul bine-hrănitului Caraiani, și-i șopti tainic ceva la ureche.

— Ia privește-l, duduie Natalițo, îi spuse fetei pe urmă, și-a ieșit din fire; odinioară făcea pe mortul și acum nu mai stă locului… Dragostea, bat-o pustia să o bată!

Domnișoara Natalița făcu galeș:

— Da?

Voia să știe cine-i femeia.

— Vai, duduie Natalițo, porni șugubăț Caraiani, mata nu știi cum se întâmplă în viață? O fată iubește un băiat, dar băiatul se uită la alta și nenorocirea-i gata!

— Pe cine și cine? iscodi din nou țiganca.

— Apoi cine îl iubește, îți pot spune că toată lumea o știe.

— Cine?

— Sorica de la Pester.

Natalița bătu din palme: o cunoștea și ea pe fata cât un trunchi de copac, spanchie, cu care îl luau la vale prietenii pe Eminescu. Dar el pe cine iubea? Nu putea să i-o spună. N-o știa nimeni. Ochii Nataliției începură a scapără; cu o mână nervoasă îl trase pe Eminescu alăture de dânsa.

— Ascultă, cântecul ista, și să știi că numai pentru dumneata îl cânt:

— Ai înțeles? ai înțeles? Adăugă ea apoi, ochi în ochi, trecându-i degetele prin plete.

— Eu ți-am cântat; acum să ne spui din versurile dumitale, stărui fata trăgându-l mereu spre dânsa.

Eminescu nu se feri de versuri, dar își feri piciorul de pulpa plină a Nataliței. Se sculă ca să aibă libertatea mișcărilor. Declama câteva strofe, din care ea nu reținu de cât:

— Bat-o pustia de fată, că e cu părul galbăn! suspină mucalit bine-hrănitul Caraiani.

— Și cu ochii albaștri! lacrimă prefăcut Miron.

— Vai, duduie Natalițo, se apropie de ea Burlă, nu-i nimic de făcut; varvarul s-a îndrăgostit de o fată blondă cu ochi albaștri și se prăpădește cu zile după dânsa.

— Da? O să vedem noi, șuieră ea printre dinți, trăgându-l din nou pe Eminescu pe scaunul ei și mângâindu-l pe plete!… Ia mai zi ceva, că frumos glas ai.

Eminescu se sculă iarăși și declamă o poezie încheiată cu versurile:.

Ceilalți se puseră să plângă în cor ca după mort:

Apoi după un alt rând de pahare:

Și a murit iubirea noastră! A murit, A murit!

— De aceea erai așa de funebru la gară, mă Mihai, îl ațâță Miron. Îți îngropi, se vede, iubirea.

Din celălalt cap al mesei se auzi glasul de țârcovnic al lui Bodnărescu repetând jalnic:

— Ce behăi și tu acolo, măi Samsoane? strigă Miron, pornit ca totdeauna să-l ia la vale. Unde vezi numai tristețe pe lume? Parcă n-ar mai fi și alți ochi de cât albaștri? Nu-i așa, duduie Natalițo?

— Ba mai sunt și negri! chiui fata, făcându-și loc pe genunchii lui Eminescu; gura roșie îi căuta sfârcul urechei, până ce i-l prinse într-o mușcătură aprigă. Samson își acoperi ochii ca să nu vadă; Micheru ațipise lângă pahar. Burlă interveni.

— De ajuns cu Țaru… să vedem și Cotnarul lui Costache Crâșmarul. Propun să ridicăm ședința și să ne transportăm la fața locului pentru a ne convinge în persoană.

— Se admit, încuviință bine-hrănitul Caraiani, scoțând vălătuci de fum pe urloaiele nărilor.

— Admit și eu, mormăi și Eminescu. Când va Dumnezeu și omul nimerește sfatul.

— Cine a zis, mă, vorba asta mare? că tu trebuie să o fi scos de undeva.

— A spus-o Neculce sau poate Miron Costin, în orice caz nu Mirunele nostru de la Keșkemet.

Porniră chiuind, în larmă de câni sculați din somn, și ajunseră cu alai la Costache Crâșmarul, pe care-l treziră. Burlă îi ceru Cotnar adevărat, nu botezat ca vinul lui Țaru. Numai după ce goliră câteva pahare, băgară de seamă dispariția lui Eminescu și a Nataliței.

— Ai dracului, făcu grosul Caraiani trecându-și batista pe frunte, au șters-o frumușel! Ca să nu-i vadă, uite că și luna s-a dat în brânci după un nor.

Înveseliți, se puseră cu toții să discute dispariția lui Eminescu.

— Au rămas dinadins împreună, și acum le e cum îi mai bine omului, zise Neiu.

— N-o cred nici în ruptul capului, declară categoric Miron.

— De ce nu? întrebă Burlă.

Pompiliu nu răspunse.

— Pst! Tăcere! Keșkemet are să ne spună ceva.

Solemn, Pompiliu se porni să cânte pe nas:

Iar când este… ca să fie Eminescu face… filosofie.

Se puseră pe râs repetând versurile în cor. Nu se puteau totuși înțelege; unii susțineau că Eminescu continuă și acum să facă filosofie; bizuindu-se mai mult pe inițiativa Nataliței, alții tăgăduiau.

Risipind valuri grele de fum pe nas, bine-hrănitul Caraiani glăsui pe limba lui, ca din carte:

— „Oi sofoi tus ponus cai tus kindmus u deimanusi”.

— Ce-i tragi tu, bine-hrănitule, cu cai și cu oi? Visezi numai herghelii și turme, glumi Pompiliu.

— Uitasem că mocanii nu cunosc limba divină a zeilor.

— Nu se poate scoborî oricine din Pind ca Iani cel negru; noi ne tragem doar din Carpați, de aceea explică-ne-o pe mocănește.

— Am voit să spun că filosofi ca Eminescu nu se sperie de primejdia Nataliței.

— Dar tu de ce părere ești, mă Samsoane? îl întrebă Burlă ca să mai râdă.

Bodnărescu tăcu.

— Mă Samsoane, să știi că nu te lăsăm până ce nu ni-i spune și tu părerea, acum că a dat Dumnezeu să știm ce crezi despre panteism.

Grav, solemn și trist, ca de obicei, Bodnărescu rosti sentențios:

— Ce poate-fi, va fi…

Era titlul poeziei lui ce trezise ilaritate și discuții la ședințele Junimii:

— Samson a izbutit să fie mai cu haz de cât noi toți, recunoscu Miron, cântând nazal:

— Ce poate fi, va fi!

Și apoi aruncându-și unul altuia:

— Va fi ce poate fi!

— Poate fi ce va fi!

— Fi-va ce poate fi!

— Va fi ce fi poate!

— Poate fi ce fi va.

— Fi poate fi ce va.

— Adânc ca „A fi ori a nu fi?” hotărî Burlă.

— Ba Hamletul Bahluiului e și mai adânc, scăpără Miron, și, cât ai clipi, se urcă pe un scaun, strângându-și în jurul trupului o mantie imaginară, cu dosul palmei sub bărbie, cu fața sumbră și scufundată în meditație, lăsă să-i cadă aceste cuvinte:

— O hi ori n-o hi?

Toți aplaudară localizarea moldovenească a celebrei întrebări.

— Apoi dacă Samson poate avea haz, încheie el, scoborându-se de pe scaun, atunci să știți că, în fața Nataliței, și Eminescu se poate lăsa… de filosofie sau cum ar zice bine-hrănitul Caraiani pe limba lui: cai… oi… boi… ce mai filozofoi!