XXVIII

Pe la Veronica a mai fost, negreșit, și din nevoia de a compara realul cu idealul, în speranța ascunsă de a le putea cândva contopi. Speranță zadarnică; divorțul între cele două femei se săpa tot mai adânc.

Venise, de altfel, și la câteva ședințe literare, unde ea îl prezentase ca pe „cel mai mare poet al nostru”, fără a-i convinge și pe ceilalți; îi crease totuși o atmosferă de prețuire ce-l întrema. Ascultase, firește, și multă literatură slabă; magistratul își citise încercările, niște excursii pe la mănăstiri și pe la Ceahlău, și-i ceruse cu stăruință părerea:

— Țin numai la părerea dumitale, îi adăugase la ureche, iar când i se păru că-i mulțumitoare, îi ceruse să-l introducă într-o sâmbătă la Junimea „când o fi și domnul ministru Maiorescu”. La plecare îl întrebase: „dacă e adevărat că trece de la Instrucție la Justiție?” Mărturisi că nu știa nimic; celălalt zâmbi cu tâlc: „discreție, înțeleg”. Avocatul nu-l mai confunda acum cu Bodnărescu. La nevoie, îl apostrofa chiar cu câte o strofă din Venera și Madona. Recunoștea, totuși, cu sinceritate că nu înțelegea nimic din:

Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este

— Nu zău, duduie Veronico, spunea el, mata înțelegi ce e „un braț molatec ca gândirea unui împărat poet?” Parcă ar fi păsărește.

Veronica înțelegea; apăra poezia cu căldură; o recitea, o interpreta în total și apoi vers cu vers, revenea asupra imaginilor în parte. Avocatul nu părea însă convins; deși avea rezerve, „admira” totuși.

— Bine, duduie, dacă spui mata, trebuie să fie cum spui. Și eu îl admir pe domnul Eminescu, dar l-aș vrea mai clar, pe înțelesul nostru. Uite (și căută prin niște reviste răvășite pe pianul cu coadă, până ce găsi ce-i trebuia), uite cât de bine te pricep pe mata.

Citi:

— Limpede, frumos și te mișcă; poezie pentru cititori, pentru inimă. Or fi imagini noi „Venera, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie” ori „Rafael pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată” – dar e mai multă erudiție decât emoție.

Miron se amestecă și el în discuție; gustul lui mergea tot pentru poezia simplă de „doi”, pentru poeziile populare. Atmosfera Junimii și prietenia lui pentru Eminescu îi impuneau însă să-i ia apărarea cu căldură; fără să-l înțeleagă, și ceilalți intelectuali, mai ales profesori, se arătau îngăduitori din pricina reputației poetului tot mai sporită; influența Junimii începuse să-și dea roade. Neînduplecat, numai căpitanul Vornicel se declara tot așa de „român” ca domnul Eminescu și pretindea deci să înțeleagă orice se scrie pe românește. Îi apuca de nasture pe vecini.

— D-apoi bine, coane, și eu am făcut poezii, nu mi-i rușine s-o spun, dar erau poezii și numai eu știu câte succese am cules de pe urma lor. Aș vrea să văd ce înțelege o fată din „ideal pierdut în noapte”, din „Venera, marmoră caldă” și alte trăsnăi la fel.

Profesorul Valeriu Pizone, de fel din Ardeal, scutura gânditor din cap. El se ocupase cu metrica și cu prozodia și admitea îndrăzneala în imagini, „că doar așa au purces și străbunii noștri Horațiu și Catul, dar musai trebe ca regulile prozodice să fie păzite.” Luă revista și citi poezia intonând-o ritmic. Și subliniind erorile ritmice:

— No, vezi domni ata, îl luă el deoparte pe Eminescu, și eu încă admir imajele dar nu pociu admite greșelile de prozodie; accentul ritme trebe musai să se suprapună pe accentul tonic.

Eminescu, negreșit, promitea ca poet, dar „minten trebe să studieze pe Mureșan, care acela iaste cel mai mare poet”.

Eminescu nu răspunse, declarând totuși că n-are pretenția de a fi poet și că scria și el în orele libere și cât îl ajutau puterile.

— Așa da, coane, încuviință atunci căpitanul. Serviciul e serviciu, aiasta mai întâi.

Și apoi tot mai familiar.

— E munca grea la bibliotecă?

— Așa și așa.

— Dar leafa e tot așa și așa?

Eminescu zâmbi acru.

— Mai mult așa decât așa.

— Cât? stărui căpitanul.

— Vreo două sute de lei.

— Slab, coane, se indignă el; e de post.

Căpitanul nu-l putea suferi, de când îl văzuse răsfățat de toată lumea, și mai ales de „Veronicuța”, care, de cum sosea el, împrăștia din ființa ei o mulțumire, o fericire fățișe. În zadar se încerca să aducă vorba de o petrecere la Rivallet sau să-i pipăie rochia cu degete ce cunoscător, ea nu-l asculta.

— A venit și poetul! exclama ea, ca și cum ar fi apărut soarele după o săptămână de ploaie.

Se punea apoi să citească poezii cu o voce suavă, muzicală; îl ruga și pe dânsul să citească din versuri inedite și nu mai contenea cu laudele, în timp ce într-un colț căpitanul fredona:

Fără să fie rugată, Veronica trecea apoi la pian, și se acompania; cu sopranul glasului ei cânta arii din Verdi, ori tremura patetic Steluța. Unii cereau cântece populare, ardelenești. Căpitanul spuse că și el cunoaște o doină ardelenească.

— S-auzim, ceru domnul Valeriu Pizone.

El porni pe dată cu glasul spart:

Bătu un vânt de gheață; Veronica roși până în rădăcina părului. Miron dădu cu cotul lui Burlă; „Al dracului căpitanul, cum de aduse vorba de funie în casa spâzuratului”. Se simțea nevoia unei înviorări. Porumbaru și Oncescu stăruiră:

— Cântă-ne mata, duduie Veronica, o doină ardelenească.

Nu se lăsă rugată; cu privirea la Eminescu începu:

Cu ochii închiși pe jumătate, prăvălit în fotoliu, legănat de chemarea suavă a glasului de boabă de cleștar, Eminescu asculta. Se înălța în văzduh unde plutea, descărnat, golit de materie, spirit pur împăcat în sine. Uită de căpitan, uită de domnul Valeriu Pizone, care-l trimetea să studieze pe Mureșan, uită de ceilalți, de prostia omenească, de răutate, uită de intrigi, de Vizanti și de Petrino; uită de mizeria ce-l întovărășise de când se născuse; plutea peste omenire, peste toate; glasul femeii îi susținea zborul și nu-l lăsa să se prăbușească. Cătă la ea printre gene; cât de gingaș, cât de mlădios se mișca; cât de învăluitor privea. Când se ridică de la piano ca să vină la dânsul i se păru o pasăre ce fâlfâie din depărtări. Avea un farmec nelămurit, de care nu se putea desprinde. Muzică, minciună universală, iluzie a sufletelor! Nu numai muzica glasului ci și muzica întregei ființe; armonie de linie și de planuri; beție de culori și de arome.

— Ira, duduie Veronicuțo, tună căpitanul, da’ ia mai lasă-l încolo pe dumnealui, nu vezi că doarme? Mai zî-ne ceva să ne meargă la inimă!