XXX

Veniră apoi pentru poet vremuri tot mai grele. În urma intrigilor trebui să facă loc aventurierului Petrino; iată-l smuls din „pacea cărților” și, pentru a i se da o compensație, zvârlit pe drumurile Iașilor și Vasluiului ca revizor școlar. Se aruncă și în această modestă funcție cu același zel și iluzie reformatoare. Căderea de la putere a junimiștilor îi aduse însă după scurtă vreme înlocuirea brutală și un proces de înstrăinare de cărți ale Bibliotecii și de folosire „în uz personal” de obiecte din mobilierul ei: două scaune, o masă, un dulap nou și altul vechi. Ca să nu rămână pe drumuri, prietenii îi găsiră o mizeră întrebuințare la Curierul de Iași, o foaie de anunțuri oficiale ale Curții de Apel, unde scria și cronici culturale și dramatice, necitite de nimeni; intrând în conflict pe chestie de demnitate profesională cu proprietarul tipografiei, se trezește aruncat pe asfaltul înfierbântat al orașului. De mult nu mai avea putința unei locuințe cuviincioase; umbla de colo până colo prin odăi cu chirie, pe care nu le putea plăti totdeauna; se adăpostește, în sfârșit, în bojdeuca proptită pe furci putrede a lui Creangă, pe coasta Văii Plângerii. E deprimat, distrus; ocolește lumea și de rușinea lui și a ei; se închide într-însul, rumegându-și vechiul pesimism, cu brațele încrucișate în fața fatalității și cu ochii spre absolut. Veronica îi străbate viața cu proiecții de lumină și cu mustrări de conștiință; o amestecă în toate desperările lui fără să i le spună, deși ea le înțelege. Umilința și-o ține pentru dânsul; nu vrea să o sporească prin mărturisiri. Nu mai avea ce căuta la Iași.

O întâmplare îl scoase însă din noroiul desperării. Prietenii bucureșteni de la Junimea îi găsiseră un post de redactor la Timpul de curând înființat. Nu era de ales: nu mai avea ce căuta la Iași; nu va mai întâlni pe stradă pe magistratul avansat, în sfârșit, de noul guvern, care se făcea că nu-l mai cunoaște; nu va mai întâlni privirile echivoce ale trecătorilor ce începuseră să-l arate cu coada ochiului pe Lăpușneanu. La București, alți oameni, alte posibilități – într-un cuvânt alt aspect al mizeriei. N-avea însă cu ce pleca; „n-avea cu ce-și transporta cărțile, manuscrisele, ciubotele vechi, lăzile cu șoareci și molii, populate la încheieturi cu deosebite naționalități de ploșnițe – roiuri de avere mobilă în sens larg al cuvântului”. Ceru un avans și i se trimiseră două sute de lei: respiră ca un om scăpat din temniță și începu a-și strânge boarfele.

Duminică mohorâtă de miez de octombrie. Scoborî din mahalaua lui îndepărtată prin Sărărie până în Butu, pe care o străbătuse de atâtea ori. Zi leșietică; cer jos cu norii de lână țigaie. Deschise poarta grădiniții, și urcă scara repezită de lemn, trecu prin verandă și intră în salonaș, unde nu găsi decât pe Micle cu fratele Petru, țăpos și zbârlit. Deși îl cunoștea, instinctiv, se uită la dânsul dușmănos. Când auzi cum îl cheamă, mormăi ursuz sub mustața mare, albă:

— A, dumnealui e… e… hm…!

Se opri tușind, din ce voise să spună, pentru a încheia morocănos:

— Dumnealui e junele, care scrie poezele pe placul damelor ieșene?

— Ei, și tu, frate Petru, interveni blând Micle.

Bătrânul îl cercetă pe sub ochelari cu o atenție răuvoitoare; vroia să vadă cum aduce omul, după care nebuniseră „damele ieșene”. Într-un târziu, dădu deziluzionat din cap, ca și cum nu i-ar fi găsit nimic deosebit.

— No, încheie el sentențios, poezia când nu e de jeniu ca la Mureșan, e o aberațiune, o emasculațiune.

Eminescu nu-i răspunse, ci-i arătă lui Micle motivul venirii; voia să-și ia rămas bun înaintea plecării la București.

— Ce spui, domnule Eminescu? sări Micle. Te muți la București? La asta nu mă așteptam. Nici nu-ți închipui cât de rău îmi pare că pleci și cât de rău o să-i pară și Nicuței că n-a fost acasă să-și ia rămas bun.

Fratele Suciu îl privi ca pe o dihanie nemaivăzută încă; în semn de veșnică dezaprobare, un tic nervos îi ridica mereu umărul drept. Nu-i veni să creadă că „aberațiunea” lui Micle ajunsese până acolo. Pufnea și bombănea.

Micle continuă cu glasul pătruns de o adâncă sinceritate:

— Cunosc, domnule Eminescu, toate mizeriile ce ți s-au făcut, și nu o dată am regretat că n-ai fost lăsat să lucrezi în liniște. Eu ți-am mai spus că nu mă pricep la poezie, dar Veronica se pricepe și știu cât te admiră. Cred și eu în talentul dumitale, și mi-a părut rău de șicanele ce ți s-au făcut, ba de procesele ce ți s-au ridicat de către guvernul ăsta nou…

Fratelui Petru nu-i mai ajungea acum să scuture nervos din umeri; vorbele lui Micle îl înăbușeau; se ridică, apucat, în picioare, stropșindu-se:

— No, că n-o vrea dumnealui să hălăduiască tot junimiștii la putere, niște cosmopoliți fără patrie, niște francmasoni, care surpă fundamentele națiunii și ale religiunii, niște pesimiști, care batjocoresc jenerul uman. Domnul Maiorescu mai bine să se țină de muieri, cum făcea aici, de cât să otrăvească sufletul și virtutea națiunii, propovăduind filosofia lui Schopenhauer.

Vorbele indignate ale fratelui Petru rămaseră fără răspuns. Micle continuă:

— Deși ne pare rău că pierdem un prieten, cred că-i mai bine să pleci. Prea e mic târgul ăsta, și prea sunt răi oamenii de aici și se mănâncă între dânșii.

Eminescu se sculă.

— Eu îți doresc tot norocul pe acolo; cred că o să se vorbească odată de dumneata cu cinste și cei de aici o să-și amintească într-o zi că ai trăit la Iași, Dumnezeu știe cum…

Îi strânse apoi mâna cu emoție:

— Cât o să-i pară de rău Nicuței că nu te-a văzut înainte de plecare! Dar Bucureștii nu-s departe și ai să mai vii, de bună-samă, pe la Iași.

Fratele Suciu se plimba acum prin cameră, răvășit de toate ticurile lui nervoase, mormăind, bombănind „no’că-z”! „no! no!” ridicând mâinile în sus ca un apucat; ar fi voit să-l înșface de piept pe Micle ca să-l scuture din nebunia ce-l apucase, ori să-l rostogolească pe Eminescu pe scara de lemn atât de dreaptă.

Eminescu se înclină; strâns ca un ariciu, bătrânul îl privea hain pe sub ochelari, mișcând doar din sprâncenele stufoase. Nu-i întinse mâna. Micle îl întovărăși până la ușă și tot cu mâna în mâna lui:

— Du-te cu bine – și nu uita că eu totdeauna am crezut și m-am încrezut în dumneata.