XXXIV

Când trenul se puse în mișcare, singur în compartiment, Eminescu se prăbuși, ca de pe un mal, în visarea lui obișnuită.

— Biletele, întrebă conductorul.

Absent, Eminescu scoase biletul și-l întinse. Pe când conductorul îl găurea, el începu să se scotocească înfrigurat prin buzunare. Încurcat, spuse apoi cu glas stins:

— Nu-l găsesc. L-am pierdut ori se vede că am uitat să-l iau; il plătesc în tren.

— Uite biletul, domnule, răspunse mirat omul, întinzându-i-l.

— Nu biletul meu, făcu el blând, arătând alături, ci al doamnei.

Conductorul se uită crucit în jur; compartimentul era gol; îl măsură pe călător de sus până jos: glumea ori nu era în toată firea? Crezând, la urmă, că nu mai e nevoie să intre în vorbă, ieși izbind ușa, în timp ce Eminescu simți lăsându-i-se pe umăr un cap ușor și blând de femeie, și auzi un glas alintat și dulce, cunoscut de mult, șoptindu-i la ureche:

— Ai uitat că pentru mine nu-i nevoie de bilet? Unde ești tu voi fi de acum înainte și eu.