1. Mișcarea ideologică

A doua reacțiune împotriva mișcării sămănătoriste și poporaniste se produce prin mișcarea simbolistă manifestată în publicații, în genere, fără cititori, inegale ca valoare, fără prestigiu, dar vrednice de a fi menționate pentru lupta lor obscură, chiar când nu și-au afirmat teoretic ideologia, ci numai latent prin practica literaturii.

Forța morală. Curentul atât de inegal și cu aspecte atât de supărătoare al vechiului Literatorul, tenace sub influențele lui, a reapărut, în pragul veacului, în „Forța morală, ziar enciclopedic săptămânal“ (28 oct. 1901—17 febr. 1902), cu colaborația poetică a lui Al. Macedonski.

Linia dreaptă. În cele cinci numere ale revistei Linia dreaptă (15 aprilie—15 iunie 1904), apărută sub direcția lui V Demetrius, s-a afirmat cea mai puternică personalitate a modernismului român, T. Arghezi. Acțiunea Liniei drepte nu s-a manifestat, totuși, doctrinar și rar o atitudine mai răspicată s-a tradus printr-o ideologie mai insuficientă, din care reținem doar necesitatea absolută a noutății ca element de valorificare. Aici au apărut Agatele negre ale lui T. Arghezi, — punct de plecare poetic mai expresiv decât ideologia.

Vieața nouă. Revista care a apărat modernismul sub forma simbolismului, cu mai multă consecvență decât strălucire, timp de aproape douăzeci de ani, a fost, negreșit, Vieața nouă a lui Ovid Densusianu. Apărută în plin sămănătorism (1 febr. 1905), hulită sau neobservată de critică, puțin citită de public și, ceea ce e mai rar, nici chiar de scriitori, — ci doar de un mic cerc de studenți, departe de apele mari ale literaturii momentului și chiar de izvorul adevăratei literaturi moderniste ce se forma alături, nereușind, deci, să ne impună o literatură, Vieața nouă ne-a dat o doctrină a ideologiei moderniste și a întreținut, într-un cerc universitar, cultul poeziei simboliste franceze, printr-o activitate mai mult teoretică decât practică și de o valoare mai mult intențională decât reală: cu aceste limitări, locul Vieții noi în dezvoltarea literaturii noastre este indiscutabil și, teoretic, mai însemnat decât locul Sămănătorului sau decât al atâtor reviste apărute în brazda lui.

Apariția Vieții noi s-a datorit intenției precise de reacțiune împotriva țărănismului sămănătorist. Dacă i-a lipsit energia tonului, nu i-a lipsit nici energia intenției, simțul orientării și concepția dreaptă a unei literaturi ce nu se putea ruraliza la nesfârșit și nu mai putea trăi în atmosfera de la 1840, trăgându-și exclusiv seva din spiritul poeziei populare. Chiar de la început, O. Densusianu pune problema sincronismului și a creației originale prin asimilare, forma obișnuită de creațiune a popoarelor tinere, intrate brusc în contact cu civilizațiile apusene. Nici chiar principiul noutății, al diferențierii ca punct de plecare al oricărei originalități, nu era necunoscut lui O. Densusianu.

Cu un astfel de simț al contemporaneității și al participării efective la viața spirituală a timpului, O. Densusianu ar fi putut fi adevăratul îndrumător al generației sale; i-a lipsit pentru aceasta temperamentul de animator, iar revistei sale condițiile minime pentru a reprezenta în literatură sensibilitatea nouă.

Scoțând noțiunea simbolismului din poezia lui Maeterlinck și Henri de Régnier, caracterizarea simbolismului se menținea în limite normale; scoțând-o din Verhaeren, ea a lunecat însă la concepții contradictorii.

Definindu-l prin marele poet belgian, O. Densusianu a pus idealul suprem al simbolismului în „viața frământată, gravă, viața de lupte mărețe și eroice“ și viața înfrigurată a orașelor de azi, simbolismul a devenit, astfel, urbanism activ. Dacă simbolismul ar fi poezia energetismului universal, esteticii lui nu i-ar mai conveni sugestia — adică impreciziunea expresiei, discreția. Existente la unii poeți simboliști, notele considerate de O. Densusianu ca note specifice ale simbolismului nu-i sunt și esențiale; în afară de idealism, în afară de principiul eliberării artei de orice amestec noțional, în afară de principiul originalității prin individualism strict — note comune întregii mișcări moderniste, simbolismul reprezintă adâncirea lirismului pe cale mai mult de sugestie a fondului muzical al sufletului omenesc. Prin prelungirea lirismului până la inconștient, mistic uneori, el nu numai că nu reprezintă o „intelectualizare“ literară, cum credea O. Densusianu, ci chiar o reacțiune împotriva intelectualismului și nu are nimic comun cu concepția energetică a universului.

Revista celorlalți. În seria micilor reviste de frondă novatoare s-au înscris și cele trei numere ale Revistei celorlalți (20 martie— 10 aprilie 1908), al cărei poet și teoretician principal era I. Minulescu.

Viața socială. Forțele strânse în jurul Liniei drepte (1904) s-au grupat în 1910 în jurul Vieții sociale, condusă de N. D. Cocea și cu colaborația esențială a lui T. Arghezi.

Versuri și proză. Revista bilunară Versuri (13 septembrie 1911), devenită apoi Versuri și proză (15 dec. 1911), publicație închinată exclusiv poeziei, sub probabila conducere, la început, a tânărului poet simbolist I. M. Rașcu și apoi și a lui Hidalgo, a apărut la Iași.

Alte reviste. Mai cităm printre micile reviste moderniste: Fronda (april 1912), apărută în două numere; Grădina Hesperidelor a lui Al. T. Stamatiad, într-un număr; Farul (24 febr.—27 aprilie 1912); Insula, în trei numere (5 aprilie 1912); Simbolul (25 oct.— 25 dec. 1912);Absolutio (1dec. 1913—25 mai 1914). În afară de aceste mici reviste exclusiv moderniste, în afară de unele publicații de polemică socială, cum era, de pildă, Facla lui N. D. Cocea și, mai ales, Cronica (12 febr. 1915—3 iulie 1916) lui T. Arghezi, cu anexe de oarecare literatură modernistă, în afară de unele ziare, în care se publică cu consecvență literatura modernistă (de ex., Seara, unde colaborau activ T. Arghezi, A. Maniu, I. Vinea etc.), deși în contradicție cu directiva critică, poezia simbolistă a pătruns, încetul cu încetul, la mai toate revistele noastre, de pildă: laViața artistică și literară (împotriva criticii lui Ilarie Chendi); la Falanga (împotriva criticii lui M. Dragomirescu); la Noua revistă română(împotriva criticii lui I. Trivale); la Flacăra (împotriva criticii lui P Locusteanu și a lui Sp. C. Hasnaș); la Viața . românească (împotriva criticii lui G. Ibrăileanu, care cerea poeziei „realități naționale“) etc.