Capitolul 4

Cocoţat pe acoperişul casei, brigadierul Dumitru tatăl lui Babuşcă, instala o antenă de televizor bătînd de zor cu ciocanul. Jos, sub streaşină casei, se vedea Babuşcă, iar lîngă el, aşezat pe picioarele din spate, clipind din cînd în cînd cu o resemnare filozofică, stătea Spic.

Trecuse o săptămînă de cînd, părăsind staţia de pompare Terogova şi urcîndu-se în şalupa militară, ce doi băieţi se întorseseră în sat.

După ce şalupa militară oprise undeva pe Dunăre la marginea satului Pradina şi Scatiul şi Babuşcă coborîră de pe punte în barca lor, Vlad le spuse:

— Este mai bine să ne despărţim aici, băieţi. Nimeni nu trebuie să ştie ce s-a întîmplat la staţia de pompare. Deşi nu cred că domnul Fridrich o să mai aibă chef să mai dea ochii cu voi, vi-l las pe Spic. Îşi cunoaşte meseria… Nu vă deplasaţi năcăieri fără ca Spic să vă însoţească… În rest, veţi spune la toată lumea că nişte militari v-au încredinţat un cîine-lup reformat…

La început apariţia uriaşului cîine lup stîrnise o mare vîlvă în sat. Dar cicatricea vizibilă pe care Spic o avea în dreptul pieptului făcu ca versiunea oferită de cei doi băieţi să fie crezută. Ziua, cînd Scatiul lucra în port, Spic îşi petrecea vremea cu Babuşcă. Seara însă, Scatiul îl lua cu el, în căsuţa lui de la marginea satului, unde locuia împreună cu mama sa.

Brigadierul Dumitru deşi nu avea nimic împotriva lui Spic, îi cam prinsese frica. Cu cîteva zile în urmă, scos din sărite de o şotie de a lui Babuşcă, ridicase braţul ca să-l lovească. În clipa următoare, o arătare cenuşie ţîşni ca un fulger din mijlocul bătăturii şi, izbindu-l în piept, îl răsturnă pe spate. Cînd brigaderul Dumitru se dezmetici, văzu uriaşul cîine-lup instalat cu labele pe pieptul lui, mîrîind uşor spre el şi arătîndu-i colţii albi şi înspăimîntători.

Abia intervenţia lui Babuşcă îl scăpă din încurcătură. În rest „Lupul”, cum îl botezase Dumitru, se arăta blînd şi prietenos.

— Hai, Babuşcă, aruncă sîrma! Ce stai?! îl apostrofă Dumitru din vîrful acoperişului, lăsînd jos ciocanul şi întorcîndu-se spre el. Ori vrei s-o ştergi iar după alde Scatiul? Şi alungă capra aia! Nu vezi că mănîncă prunul?

Într-adevăr, o căpriţă albă, lăţoasă, cu ciuboţele negre se rezemase, în două picioare, de tulpina subţire a unui puiet de prun sădit în mijlocul bătăturii, şi începuse să îi foarfece frunzele.

Babuşcă alungă capra şi-apoi, luînd-o la fugă, azvîrli sîrma ca pe un lasso, pe acoperiş. Dumitru prinse colacul de sîrmă, îl desfăcu şi se puse liniştit pe treabă.

De fapt tatăl lui Babuşcă intuise bine situaţia. În dimineaţa aceea, cînd Scatiul trecuse pe la el şi i-l lăsase pe Spic, Babuşcă îi promisese să vină să-l ajute la îmbarcarea călătorilor pe vasul de pasageri „Vulturul”.

Vasul fluvial trebuia să sosească din clipă în clipă Babuşcă stătea ca pe ace.

Deodată, undeva departe pe Dunăre, răsună vuietul răguşit al sirenei vasului fluvial. Babuşcă, ţinînd capătul de sîrmă în mînă, se răsuci fulgerător.

Pe Dunărea învăluită într-o lumină de amiază blîndă şi albastră, apăruse o mare pasăre albă. Era vasul de pasageri.

Parcă presimţind ceva, brigadierul Dumitru, cocoţat pe acoperiş smuci de cîteva ori de sîrmă, ca să se convingă că Babuşcă se află la locul său, şi strigă:

— Ştiu eu ce e în capul tău, băiete. Îţi place să umbli teleleu de colo pînă colo. Mai lasă-l pe Scatiul! N-o să moară NAVROM-ul fără tine!

„Vulturul” se apropia văzînd cu ochii. În ogradă începuse să se audă zgomotul maşinilor şi huruitul zbaterilor sale. Situaţia devenea disperată. Babuşcă rupse o crenguţă de salcîm care îi atîrna deasupra capului şi începu s-o fluture spre capră. Ea îl privi nedumerită o clipă, cu ochii ei mari şi umezi, apoi se apropie repede de el. Azvîrlind crenguţa de salcîm pe bătătură şi în vreme ce capra înfuleca frunzele, Babuşcă îi înnodă capătul de sîrmă în jurul coarnelor şi, făcîndu-i semn lui Spic, se repeziră amîndoi pe poartă afară, în uliţă şi o luară la sănătoasa, spre port.

Sus, pe acoperiş, Dumitru smucea din cînd în cînd de sîrmă, continuînd să „îşi prelucreze” feciorul.

— Crezi că lumea nu vede ce faci tu, mă Babuşcă! Aşa crezi tu? Am să te leg de piciorul patului, dacă nu te astîmperi! Să ştii! Taci, ai? Te faci că plouă?

Cînd Babuşcă, însoţit de Spic, trecu în fugă scîndura care lega „portul” de mal şi pătrunse pe debarcader, se pomeni într-o hărmălaie de nedescris.

Înălţaţi în mahună, printre saci şi paporniţe, călătorii strigau, protestau sau vorbeau toţi deodată.

Scatiul nu se zărea nicăieri.

— Babuşcă! A venit Babuşcă, se ridică un cor de strigăte, cînd Babuşcă îşi făcu apariţia pe ponton.

— Unde-i Scatiul? Scatiul unde e?

Parcă speriat de pădurea de mîini care se agita din barcă spre el, Babuşcă ridică din umeri.

— Scatiul? Păi, nu este aici? În clipa aceea o fetiţă mică de o şchioapă şi cîrnă se apropie de el, ţinînd palma streaşină la ochi, din pricina soarelui care o orbea.

— Îl cauţi pe Scatiul, Babuşcă?

Babuşcă se aplecă spre ea:

— Da… L-ai văzut?

Fetiţa continua să se apere cu palma de soare:

— Nu este aici, Scatiul… A plecat!

— Cînd?

— Mai adineauri.

— L-ai văzut tu?

— Da, continuă fetiţa. Au venit doi oameni cu o arcă din aia care vîjîie… Şi adăugă, întorcîndu-se şi arătînd cu mîna spre cabina de lucru acoperită în verde… Scatiul era acolo, înăuntru… L-au luat de acolo, l-au urcat în barcă şi au plecat.

Ochii verzi ai lui Babuşcă străluceau puternic.

— Păi de ce spui „Ciufule“ că l-au luat? Poate că Scatiul a plecat singur… Or fi fost careva de la NAVROM?!

Fetiţa era poreclită „Ciufu“ din pricina nasului ei cîrn.

— Nu, protestă fetiţa, punînd din nou mîna streaşină la ochi… îl ţineau strîns de mîini. Dintr-o parte şi de alta… Uite aşa…

Şi fetiţa îl prinse pe Babuşcă de braţ.

— Şi ce culoare avea barca? o întrebă repede Babuşcă. Albă şi cu ancoră albastră zugrăvită pe bot?

— Chiar aşa, întări fetiţa.

Acum, pentru Babuşcă era limpede. Scatiul fusese înhăţat de oamenii domnului Fridrich.

— Şi încotro au luat-o? întrebă din ce în ce agitat Babuşcă, arătînd spre vasul fluvial care se apropia.

— Într-acolo.

Fetiţa se întoarse şi întinzînd braţul arătă în partea cealaltă, undeva departe, pe Dunăre, spre nişte păduri de sălcii învăluite în ceţuri.

— Ba într-acolo….

O mirare fără de margini se zugrăvi pentru o clipă pe faţa lui Babuşcă.,

— Spre Dunărea veche! Asta-i buna! Murmură. Ce să caute acolo?

Călătorii se lămuriseră, în sfîrşit, că discuţia dintre Babuşcă şi fetiţă nu îl făcea pe Scatiul să răsară din pămînt şi hărmălaia reîncepu.

Vasul fluvial era aproape. Sirena suna fără încetare, puternic şi răguşit.

Părăsind-o pe fetiţă, Babuşcă sări în barcă urmat de Spic, a cărui apariţie făcu să fie în mahună o tăcere mormîntală.

— Hei, măi nene, strigă Babuşcă instalîndu-se la cîrmă şi ridicînd lopata, care ştii să tragi la rame, ori la vîsle!

 Un vlăjgan înalt şi deşirat, îmbrăcat în salopetă decolorată de soare, cu cizme de cauciuc în picioare se ridică de undeva din barcă şi, făcîndu-şi loc printre călători, se aşeză din nou, scuipă în palme şi apucă vîslele.

— Vezi-ţi de treaba ta, Babuşcă, strigă el, afundînd vîslele în apă! Pornim!

În scurt timp, mahuna acostă la „Vulturul” în mers şi pasagerii începură să părăsească barca, urcînd pe puntea vaporului.

Tocmai în clitpa aceea, căpitanul vasului coborî din cabina de comandă şi se apropie de scară.

— Noroc, Babuşcă! îi strigă făcînd un semn prietenos cu mîna băiatului din barcă… Singur? Dar ce s-a întîmplat? Unde-i Scatiul?

— A plecat azi dimineaţă spre Dunărea veche, răspunse Babuşcă. Mă aşteaptă acolo. Mă luaţi şi pe mine, tovarăşe căpitan?

— Te iau, băiete, răspunse ofiţerul, fixîndu-l cu oarecare nedumerire pe Spic. Dar cîinele acesta lup de unde-a mai apărut? Parcă nu-l aveai.

— Îl am de-o săptămînă, spuse Babuşcă. Pot să-l iau şi pe el?

Căpitanul rîse cu poftă şi-i făcu semn cu mîna să urce pe punte.

— Oricum, sînteţi nişte călători clandestini. Urcaţi amîndoi… Ce mi-e unul, ce mi-s doi?!

Şi-apoi se îndepărtă. „Vulturul” prindea viteză. Babuşcă legă mahuna de scara vasului şi, ţinînd cu o mînă pe Spic strîns la piept, se sui pe punte. Peste o jumătate de oră de drum, în faţa lui Babuşcă şi a lui Spic, undeva pe malul Dunării, începură să apară casele unui sat şi cheiul de beton lung şi masiv al unui port. Era portul Dunărea veche.

Făcînd o manevră largă în mijlocul Dunării, „Vulturul” se apropie şi acostă încet, încet, la cheiul de beton. Cîţiva călători coborîră grăbiţi pierzîndu-se prin mulţimea de copii care căscau gura pe chei.

Undeva, în apropierea pasarelei, cîţiva băieţi, cu mîinile adînc înfipte în buzunarul pantalonilor, ciufuliţi şi arşi de soare, ronţăiau seminţe de dovleac între dinţi, scuipînd cojile de pe chei în Dunăre.

— Hei, băieţi! striga Babuşca, aplecîndu-se spre ei peste pasarela vasului. N-a trecut pe-aici o barcă cu motor, albă?

Unul dim băieţi, înalt şi deşirat, ca un cocostîrc, îl recunoscu.

— Ia uitaţi-vă, cine e pe vapor! exclamă el, ghiontindu-şi prietenul cu cotul. Celebrul Babuşcă din Pradina, care i-a prins anul trecut pe contrabandişti. Cu ce treburi pe-aici oare?

— Păi n-auzi ce întreabă? interveni un altul. Caută o barcă cu motor albă.

Deşiratul scoase o sămînţă de dovleac din buzunar şi, avzîrlind-o în sus, o prinse cu gura din zbor.

— A trecut una acum vreo oră. Erau doi tipi ea. Pe ei îi cauţi? :

— Da! Şi încotro au luat-o? se interesă Babuşcă cu sufletul la gură.

Lunganul strivi sămînţa între dinţi şi scuipă cojile care zburară rotindu-se ca nişte mici titireze şi aterizară în Dunăre.

— Au luat-o pe Dunărea veche, Babuşcă, răspu el şi adăugă, întinzînd braţul spre un pîlc de tufani uriaşi, ce se înălţau întunecaţi şi ameninţători, nu departe pe malul Dunării.

— Cred că se ducea la cherhana.

Mugetul răguşit al sirenei vasului, care se pregătea de plecare, îi acoperi ultimele cuvinte..

— Mulţumesc, „Cocostîrc”! strigă Babuşcă, făcîndu-i semn lui Spic să-l urmeze. Nici o grijă, dau eu de ei!

— Drum bun, vere!

Vasul se îndepărta de mal. Babuşcă traversă puntea vasului şi luîndu-l pe Spic în braţe, cobori scara de fier şi sări în barcă. „Vulturul” prindea viteză. Stropi spumaţi şi grei ţîşneau de sub botul ascuţit al mahunei şi şfichiuiau aerul, stropindu-l pe Babuşcă şi pe Spic cap pînă în picioare.

Barca pendula ameninţător pe uriaşul pod verde şi străveziu stîrnit de înaintarea vasului, cînd depărtîndu-se, cînd izbindu-se cu un zgomot surd, de pîntecul masiv, de fier, al „Vulturului”.

— Atenţie, Babuşcă, strigă căpitanul vasului, apărînd pe neaşteptate pe punte, deasupra băiatului. Vezi să nu nimereşti sub vas. Gata? Ne părăseşti?

Babuşcă începu să dezlege barca.

— O iau pe Dunărea veche, tovarăşe căpitan. Am treburi pe-acolo, răspunse băiatul. Mulţumesc şi drum bun!

— Drum bun, băiatule! Și salutări Scatiului!

Peste o clipă, barca se zbătea singură în mijlocul Dunării, cînd apărînd, cînd dispărînd, într-un clocot infernal de valuri înspumate.

Babuşcă se repezi la vîsle. După o jumătate de oră, tăind Dunărea în curmeziş, pătrundea cu barca în Dunărea veche, vîslind prin umbrele întunecate şi ameninţătoare ale tufanilor gigantici.

Canalul acesta, care fusese odată străvechea matcă Dunării, avea ceva ciudat şi neliniştitor în el.

Din pricina întunericului aşternut în jur de umbrele uriaşilor tufani, ale căror crengi se încolăceau deasupra canalului ca nişte şerpi albi şi groşi, apele căpătau reflexe violent-albastre, ca de cerneală.

Un vuiet uşor, surd şi obsedant, asemenea unui descîntec, plutea în văzduh.

Păsări nevăzute foşneau printre tufişuri.

Babuşcă vîslea încordat, aruncîndu-şi mereu privirile în spatele său. Aşezat pe picioarele din spate în fundul bărcii, Spic stătea încremenit azvîrlindu-şi cînd ureche, cînd cealaltă ureche în văzduh.

Asculta.

Brusc ieşind de sub umbra tufanilor, barca ţîşni într-o explozie solară, care îi orbi pentru cîteva clipe pe amîndoi.

Dunărea veche îşi schimbase înfăţişarea: o întinde nesfîrşită de ape alburii-albastre, brăzdate ici-colo de verdele crud, delicat al sălciilor pletoase. Şi peste tot, în lumina orbitoare a soarelui, pîlcuri de trestii scînteiau ca nişte săbii de argint.

Păsări fumurii, pătate cu galben, se arcuiau ici, colo, agăţate de malurile de catifea neagră a păpurişurilor.

Deodată, Babuşcă simţi cum Spic se încordează, ciulindu-şi urechile amîndouă.

Dădu drumul la vîsle şi, întorcînd fulgerător capul văzu, în apropiere de el, barca cu motor a domnul Fridrich, trasă la mal, într-un păpuriş.

Pe mal nu se zărea nimeni.

Apucînd din nou vîslele, Babuşcă se apropie mal, vîslind uşor, abia auzit. Cînd botul ascuţit al bărcii se izbi de pămînt, Spic făcu o săritură fantastică şi dispăru lungindu-se în păpuriş. Babuşcă îl urmă. Statură o vreme culcaţi unul lîngă celălalt, ascultînd cu urechile ciulite zgomotele din jur.

O tăcere adîncă părea să învăluie sălciile. Numaij vîntul îşi strecura din cînd în cînd, ba ici, ba colo, cîte o boare, prin păpuriş, făcînd să moţăie ciucurii adormiţi de catifea. Ridicîndu-se uşor, Babuşcă dădu la o parte păpurişul şi privi: urma de paşi se pierdea şerpuit printre sălcii.

— Priveşte, Spic, şopti Babuşcă, întorcîndu-se spre cîinele-lup care apăruse lîngă el. Vezi urmele întipărite în mîl? Scatiul a trecut pe-aici… Astea sînt urmele celorlalţi doi… Le vezi?.

Spic clipi din ochi în semn că a înţeles. Apoi, mirosind urmele, se avîntă înainte printre sălcii. Babuşcă o porni la fugă după el….

Ocoleau sălciile, săreau peste trunchiurile uscate, prăbuşite în mîl, străbăteau perdelele încîlcite de lăstăriş, se înfundau înotînd din greu prin fîşii de pămînt mocirlos, pline de cioburi, de scoici şi de cochilii de melci. Urmele şerpuiau mereu, pierzîndu-se în baltă, din ce în ce mai adînc.

Deodată, dînd Spic, lăsîndu-l cu mult în urmă pe Băbuşcă, ţîşni ca un fulger de sub o salcie pletoasă, se opri brusc, ca împuşcat, lăsîndu-şi toată greutatea pe picioarele sale din spate.

Falsul şofer şi „Slăbănogul” veneau spre el, din direcţia opusă, pălăvrăgind bine dispuşi între ei.

Dînd cu ochii de Spic, falsul şofer holbă ochii la el şi după o clipă de uluială îşi smulse revolverul din buztunar şi strigă:

— Miliţia! Înapoi, Bijule! înapoi!

Şi, răsucindu-se pe călcîie, o luă la fugă, urmat în aceeaşi clipă de Biju. Din cîteva salturi dispărură în pădurea de trestii.

Spic zbură pe urmele lor.

— Spic! Încotro, Spic? strigă neliniştit Babuşcă, apărînd de după o salcie. Or să te împuşte! Înapoi!

Dar era prea tîrziu. Spic dispăruse. Undeva în adîncul trestiişului răsunau foşnete puternice, trosnetul trestiilor rupte şi nişte strigăte înăbuşite.

Păsări se înălţau în văzduh, ţipînd speriate. Apoi, deodată, o împuşcătură de revolver cutremură văzduhul. Băiatul simţi că inima i se face cît un purice.

Dar în trestiiş lupta continua. Babuşcă auzea, din cînd în cînd, mîrîitul furios al lui Spic şi strigătele celor doi răufăcători. O nouă împuşcătură răsună.

Apoi se făcu tăcere. O linişte grea, ca de plumb, învălui trestiişurile. Păsările coborau.

Ascuns după frunziş, Babuşcă stătea încremenit, neştiind ce să facă. Dar, deodată, trestiile începură să foşnească şi siluetele celor doi răufăcători se conturară printre tulpinile înalte şi fragile. Babuşcă tocmai se pregătea să o ia la picior, cînd observă că falsul şofer şi „Slăbănogul" părăseau trestiişul cu mîinile ridicate deasupra capului. Cu camaşa sfîşiata, cu pantalonii sfîrtecaţi în mari hălci de pînză, însîngeraţi, ei păşeau cu privirile aţintite în pămînt.

„Slăbănogul”, urmat de falsul şofer, ieşi din trestiiş, îşi aruncă o clipă privirea peste umăr şi-apoi o rupse la fugă. Dar nu făcu nici trei paşi, cînd Spic, răsărind pe neaşteptate din stufăriş, îl ajunse din urmă şi îl doborî la pămînt, sărindu-i în spate. Mîrîind, aratandu-şi colţii ascuţiţi şi înspăimîntaţi, Spic făcu pe Slăbănogul se ridice în picioare. Apoi se prefăcu ca vrea sa-l înşface din nou. „Slăbănogul” ridică repede mîinile deasupra capului şi îl urmă pe Spic, care îl conduse la complicele său. După ce dădu roată celor doi raufăcători, convingîndu-se că totul e în regula, cîinele-lup lătră de cîteva ori la ei, invitîndu-i să-l urmeze. Ţinînd mereu mîinile ridicate deasupra capului şi aruncind priviri fioroase unul către celălalt, falsul şofer şi Biju se apropiară, conduşi de Spic, de salcia pletoasă după care se afla ascuns Babuşcă.

Băiatul le ieşi în întîmpinare….

Spic se aşeză pe picioarele din spate şi, privind pe băiat, clipi de cîteva ori din ochi, ca şi cum i-ar fi spus:

— Poftim… ţi i-am adus, Babuşcă. Babuşcă îşi vîrî mîinile în buzunare şi îi măsură din cap pînă în picioare, pe cei doi indivizi, cu un aer de dispreţuitor.

— Îl caut pe Scatiul, prietenul meu, le spuse el. Unde l-aţi dus?

Falsul şofer făcu un gest cu mîna lui însîngerată:

— Habar n-am despre ce vorbeşti, băiete!

Spic mîrîi şi se ridică uşor pe picioarele din spate:

— Dar astîmpără-l odată pe cîinele ăsta din Basckervile! gemu el. Uite în ce hal ne-a adus!

Babuşcă îl fixă cu ochii lui somnoroşi.

— Păi ce-ai fi vrut matale, nene? Să se lase împuşcat de dragul vostru?

„Slăbănogul” îşi aşeză mîiniile pe creştetul capului.

— De ăştia doi tot nu scăpăm, se adresă el cu ciudă. Mai bine să-i spunem unde se află Scatiul şi să ne lase în pace.

Falsul şofer îşi muşcă buzele şi, după ce se gîndi cîteva clipe, adaugă:

— Eşti singur, băiatule?

— Da!

— Nu eşti însoţit de nici un miliţian?

— Nu. Sînt singur.

— Bine, făcu falsul şofer. Atunci vino cu mine! Şi, făcîndu-i semn cu capul lui Babuşcă să-l urmeze, se întoarse şi o porni la drum, împreună cu Slăbănogul.

Babuşcă şi Spic o porniră pe urmele lor. După ce străbătură o pădurice cu sălcii rare, pe jumătate uscate, ajunseră pe malul unui canal. O barcă era trasă la mal, cu lopeţile ude, strălucind în soare, aşezate în ea.

Falsul şofer arătă spre barcă:

— L-am transportat pe Scatiu, cu barca aceasta la „Casa prisăcarului”, unde îl aşteaptă domnul Fridrich… Adineauri am coborît din ea…

Babuşcă îşi aruncă privirea spre vîslele care mai picurau încă.

— Te cred, nene. Şi e departe casa asta?

Falsul şofer întinse mîna însîngerată şi arătă undeva în depărtare pe canal.

— Cam la un kilometru de-aici… Aşezată pe un grind mare… Dacă o să dai cumva cu ochii de domnul Fridrich, nu te-am văzut şi nu ne-ai văzut, băiete! Ai priceput chestia?

Babuşcă sări în barcă urmat de Spic şi, apucînd lopeţile, îi fixă pe cei doi, cu ochii lui verzi şi strălucitori ca de pisică.

— Am priceput, nene! Dar urcaţi-vă amîndoi barcă!

Falsul şofer protestă mînios:

— Eşti nebun, băiete? Vrei să ne împuşte domnul Fridrich?

Babuşcă se întoarse liniştit spre Spic şi îi spuse:

— Spic, vrei să-i aduci în barcă?

Mai înainte ca Spic să fi avut vreme să schiţeze o singură mişcare, cei doi răufăcători săriră în barcă şi se aşezară repede jos.

Babuşcă înfundă vîslele în apă şi barca porni. După ce lopătă în tăcere, vreme de un sfert de ceas, prin stufărişurile şi sălciile care încercuiau canalul, Babuşcă trase barca lîngă un trunchi gros şi uscat de salcie, jumătate răsturnat în apă.

— Urcaţi-vă pe trunchi şi aşteptaţi-mă aici, nene, spuse el, pe un ton poruncitor celor doi, arătînd cu mîna spre trunchiul uscat. Dacă nu m-aţi tras pe sfoară vin să vă iau de-aici împreună cu Scatiul. Nu încercaţi să părăsiţi salcia înot, că o să vă încurcaţi în nuferi şi o să vă înecaţi…

Strivind o înjurătură între dinţi, falsul şofer sări pe trunchiul uscat şi îl ajută pe „Slăbănog” să se caţere pe lîngă el.

Babuşcă îl privi o clipă.

— Aţi priceput cum vine chestia, nene. Nu-i aşa? Şi împinse barca de lîngă trunchiul uscat.

— Lasă că te fac eu să joci ca ursul… scrîşni falul şofer, privind în urma lui Babuşcă şi a lui Spic care se îndepărtau de barcă, în vreme ce îşi sfîşia poala cămăşii, bandajîndu-şi mîna…

— Şi-acum, ce facem? mîrîi „Slăbănogul”, cercetînd trunchiul pe care îl avea sub picioare. Ne apucăm de pescuit?

Falsul şofer îşi înodă bandajul ajutîndu-se cu dinţii şi apoi scoase un mic aparat de radio-emisie-recepţie pe care îl avea în buzunarul de la spate.

— Noroc că puştiului nu i-a trecut prin minte că avem un aparat de radio, spuse el, începînd să manevreze greoi butonul cu mîna lui bandajată, în vreme ce repeta în aparat:

— Alo… Aici „Pelicanul”… „Pelicanul” caută „Flamingo”… Treci pe recepţie… Aici „Pelicanul”…

Un bîzîit uşor, imperceptibil, se auzi în aparat şi apoi răsună vocea puternică, frumos timbrată a domnului Fridrich.

— Aici „Flamingo”. Am intrat pe recepţie… „Pelicanule” te ascult…

Falsul şofer apropie aparatul de buze:

— Unul din băieţi se îndreptă cu barca spre dumneavoastră.

— Care? Cel de-al doilea? Roşcovanul acela cu ochi de pisică?

— Da. Este însoţit de un cîine-lup extrem de periculos.

— Un cîine poliţist? răsună vocea domnului Fridrich în aparat.

— Mai rău. Cîinele din Basckerville în persoană… răspunse repede, în aparat, falsul şofer. Sîntem sfîşiaţi din cap pînă în picioare.

— Unde vă aflaţi?

— Cocoţaţi pe trunchiul unei sălcii uscate, în mijlocul canalului.

— Bine. Lichidez povestea cu puştiul, şi trec să vă iau…

— Nu poate să se ocupe „Cardinalul” de el, domnule?

— „Cardinalul” bănuieşte că inginera pe care am luat-o ca ostatică este un agent al securităţii, răsună, rece, în aparat vocea domnului Fridrich. A plecat la Tulcea să culeagă informaţii. Aşa că vă rog să aveţi răbdare, domnilor. Aici „Flamingo”… Am terminat.!

Un declic răsună în aparat. Vocea domnului Fridrich se stinse.

În vremea aceasta, Babuşcă lopăta de zor. După un cot al canalului, răsări în faţa bărcii spinarea uriaşă a unui deal, învăluit într-o ceaţă albastră şi uşoară. Sus, în vîrful grindului, Babuşcă zări o casă uriaşă şi mohorîtă de lut, acoperită cu stuf. Jur-împrejurul ei se vedeau o puzderie de căsuţe de lemn, pătrate, cocoţate în vîrful unor pari, şi care coborau în cascadă panta dealului spre canal.

Erau stupii. Babuşcă înţelese că în faţa lui se află „Casa prisăcarului”.

Cu capul întors spre ea, încordat, Babuşcă vîsleşte uşor. O linişte adîncă, parcă de început de lume, învăluia grindul.

Prin vălătuci subţiri de ceaţă care se zdrenţuiau deasupra lui, atîrnau pe o frînghie cîteva cămăşi şi un cearşaf puse la uscat. Nicio mişcare. Învăluită într-o umbră adîncă, casa, cocoţată în vîrful dealului, pare să îl privească cu ochi răi şi sticloşi.

Babuşcă trase barca la mal şi sări pe uscat, urmat de Spic. Încet, încet, strecurîndu-se printre stupi şi bălării în zumzetul vesel al albinelor care zburau de jur-împrejur, Babuşcă urcă dealul şi se apropie de casă.

Cînd ajunse aproape de ea, auzi deodată la spatele lui mîrîitul puternic al lui Spic.

Se trînti fulgerător pe burtă, în mijlocul unor tufe de mărăcini.

Spic se ghemui şi el la pămînt şi rămase nemişcat cu botul pe labe. În casă, nicio mişcare. Numai zgomotul straniu şi obsedant al albinelor, ce scînteiau ici colo în soare, învăluia grindul.

— Hei, Spic! îi şopti Babuşcă, întorcînd capul spre el. Du-te de vezi despre ce este vorba!

Cîinele-lup se ridică în picioare şi, după ce cercetă cîteva clipe cu privirea ferestrele mohorîte ale casei, se strecură, uşor ca o umbră, printre tufele dese de mărăcini.

Ajuns în dreptul uşii se înălţă, sprijinindu-se cu picioarele de ea şi, împingînd-o, sări fulgerător într-o parte. Uşa groasă de lemn se întredeschise, cu un scîrţîit uşor. Spic aşteptă nemişcat, cu muşchii încordaţi, gata să sară. Apoi, încet, încet, uşa se închise din nou. Spic se apropie din nou de ea şi, împingînd-o cu laba, se strecură în casă.

Trecură cîteva clipe. Apoi, deodată, Babuşcă auzi undeva în casă lătratul puternic şi vesel al lui Spic.

Ieşi din ascunzătoare şi, în cîteva salturi ajungînd la uşă, pătrunse în fugă în casa prisăcarului. În tindă, în faţa unei sobe de cărămidă, cu pereţii de lut coşcoviţi, Spic se învîrtea lătrînd în jurul unui om bătrîn, trîntit la pămînt, cu mîinile legate la spate şi cu un căluş în gură. Era prisăcarul. La intrarea lui Babuşcă, bătrînul ridică capul spre el şi îngăimă, cu gura astupată de căluşul de cîrpă, cîteva sunete fără noimă. Băiatul înţelese că bătrînul îi cerea să îl dezlege. Îngenunche lîngă el şi îi dezlegă mîinile prinse într-o sfoară lucioasă şi subţire care aproape că îi intrase în carne. Văzîndu-şi odată mîinile libere, bătrînul îşi smulse căluşul din gură şi se ridică în picioare.

— Ai sosit la ţanc, băiete! îi spuse el lui Babuşcă, pocnindu-şi încheieturile amorţite ale mîinilor. Aş fi putut să zac aici chiar şi o săptămînă!

Babuşcă se ridică, la rîndul lui, şi îl privi mirat:

— Dar ce s-a întîmplat?

Spic se aşeză pe picioarele din spate şi ascultă.

— Ce să fie? Necazul, continuă bătrînul, bătîndu-se cu palmele peste buzunare şi căutîndu-şi pesemne ţigările… A dat peste mine un oarecare domn Fridrich, însoţit de doi haidamaci…

Babuşcă ciuli urechile.

— Nu era şi un băiat cu ei?.

Descoperind ceea ce căuta, bătrînul se repezi la masa simplă de lemn, ce se afla în mijlocul încăper şi pe care se afla un pachet de ţigări şi un chibrit.

— Ba era, continuă prisăcarul scoţînd o ţigară din pachet şi aprinzînd-o. Un băiat şi o femeie…

— Tovarăşa ingineră?

— Păi, ştiu eu dacă era ingineră? O fi fost, dacă zici. Dar de unde o cunoşti?

— De la staţia de pompare din pădurea Teregova. Bătrînul trase repede un fum de ţigară:

— Şi băiatul ţi-e prieten? Pe el îl cauţi?

Babuşcă îl fixă pe bătrîn pe sub pleoapele lui somnoroase.

— Da, se numeşte Scatiul…

— Aşa, aşa, făcu bătrînul. Scatiul îi spunea şi domnul Fridrich ăla… Au plecat cu toţii mai adineauri, după ce m-au legat fedeleş…

— Nu ştii, cumva, încotro au luat-o?

Bătrînul prisăcar păru să se gîndească o clipă:

— Îi tot auzeam vorbind de un şlep…

Pleoapele lui Babuşcă se ridicară fulgerător şi ochii lui verzi, piezişi, străluciră puternic.

— De un şlep părăsit?

— Aşa, aşa! întări bătrînul, scuturînd scrumul ţigară în gura cuptorului. Şi parca am mai auzit ceva despre o pisică.

Babuşcă îl privi uimit, cu gura uşor întredeschisă.

— Şlepul părăsit de la „Cotul pisicii”?

— E un şlep acolo?

Babuşcă se întoarse spre Spic şi îi spuse hotărît:

— Să mergem, Spic! Ştiu unde l-a dus dom Fridrich pe Scatiu.

Dar Spic se ridică în picioare.

În clipa aceea, bătrînul prisăcar, alb la faţă şi azvîrlind ţigara din mînă, se năpusti ca un nebun în încăperea alăturată. Babuşcă îl auzi trăgînd un sertar şi răscolind nişte hîrtii.

— Bandiţii! Blestemaţii! striga bătrînul cu un glas înăbuşit de furie, făcîndu-şi reapariţia în încăpere şi repezindu-se la o puşcă de vînătoare, ce atîrna fixată într-un cui pe perete… Mi-au luat toţi banii! Tot avansul pe care l-am primit de la CENTROCOOP pentru miere…

Babuşcă îl privea nemişcat.

— Cine vi i-a luat? Domnul Fridrich?

— Aş! strigă bătrînul, frîngînd puşca în două şi deschizînd încărcătorul… „Chioru” ăla şi „Ciupitu“ ăla de vărsat au făcut-o… Dar las’ că le pun eu pielea pe băţ… Să mergem, băiete! Să mergem!

Şi bătrînul prisăcar, închizînd puşca la loc, se repezi, val-vîrtej, afară din casă.

Babuşcă şi Spic îl urmară. Însoţiţi de bătrînul prisăcar care înjura şi blestema întruna, ajunseră la barcă.

— Încotro o luăm? se interesă ceva mai potolit prisăcarul. Înapoi spre Dunărea veche?

Babuşcă tresări uşor şi-l privi cu coada ochiului, în timp ce se juca cu urechile lui Spic.

Dacă bătrînul zăcea legat în casă, se gîndi ei, de unde ştia că am venit dinspre Dunărea veche? Dar adăugă, îndată, cu voce tare:

— Nu, o luăm de-a dreptul pe canal, prin baltă. Pe Dunărea veche ar fi să ocolim prea mult. Şi aşa, ajungem tocmai la noapte la „Cotul pisicii”.

— Fie, băiete! spuse bătrînul prisăcar suindu-se în barcă şi rezemînd puşca de vînătoare undeva lîngă el. Cunoşti mai bine ca mine socotelile pe-aici. Hai, urcă şi să-i dăm bătaie!

Spic sări de pe mal drept în mijlocul bărcii. Babuşcă făcu vînt bărcii de la mal cu piciorul şi se aşeză la vîsle. Uriaşa barcă se răsuci în loc şi-apoi se avîntă, în plescăitul vesel şi zgomotos al vîslelor pe canal.

Prisăcarul scoase o altă ţigară din pachet şi o aprinse.

— Spuneai că femeia este ingineră, continuă într-o doară bătrînul, azvîrlind chibritul în apă, nu-i aşa, băiete?

Babuşcă vîslea, uşor încordat.

— Da, ingineră. Tovarăşa ingineră.

Bătrînul îl fixă pe Babuşcă cu ochii lui cafenii, străbătuţi de vinişoare roşii.

— Vrei să-ţi spun ceva? Să ştii că nu este ingineră.

Babuşcă se prefăcu mirat la culme.

— Zău, nene? Nu e? Dar ce e?

Bătrînul se aplecă cu un aer misterios spre el:

— Ştii ce e? E de la miliţie. L-am auzit pe domnul Fridrich cînd vorbea cu ea… Recunoscuse femeia treaba aceasta, pe cinstea mea.

Babuşcă lăsă să-i scape vîslele din mînă de uimire.

— Formidabil, nene! De la miliţie? Şi tot satul care o cunoaşte de trei ani…

Bătrînul îşi muşcă buzele:

— De trei ani, zici?

— Ce-o să se mai mire tata, cînd o să-i spun că tovarăşa ingineră este de la miliţie! N-o să mă creadă. N-o să mă creadă. Păi spune şi matale, nene, e de crezut?

Bătrînul ridică puşca şi o rezemă de genunchi, cu ţeava îndreptată spre Spic.

— Domnul Fridrich îl tot descosea pe Scatiu, prietenul tău, în legătură cu o şalupă militară. Am înţeles, din ce vorbeau, că aţi fost împreună cu militarii aceia?

Babuşcă se opri din nou din vîslit şi, după ce se gîndi cîteva dipe, ridică nedumerit din umeri:

— Militari? Care militari, nene?

Observă cum degetele bătrînului trag uşor piedica de la armă. Apoi bătrînul ridică brusc capul şi îl privi e Babuşcă drept în ochi.

— Dar cîinele acesta lup, de unde îl ai, băiete? Babuşcă se uită lung la omul din barcă pe sub pleoapele lui somnoroase.

— Vorbiţi de Spic? întrebă el rîzînd. Îl am de la nişte grăniceri, răspunse Babuşcă, continuînd să tragă uşor la rame. Spuneau că l-au reformat. Şi, ca să nu-l împuşte, mi l-au dat mie. Uitaţi-vă ce rană are la piept…

Bătrînul prisăcar fixă cîteva clipe cicatricea enormă, ce se contura pe pieptul cîinelui-lup.

— Încep să te cred, băiete, spuse bătrînul dînd din cap şi rezemînd ţeava puştii de marginea bărcii. Ceea ce nu înţeleg este de ce a şters-o domnul Fridrich atît de repede la venirea ta…

Babuşcă îl privi cu gura căscată şi se opri din vîslit.

— Cum adică… ştia că vin?

— Avea un fel de radio la el şi-a vorbit cu doi indivizi care îi comunicau că i-ai lăsat pe un trunchi de salcie în mijlocul canalului, undeva spre Dunărea veche.

Babuşcă se plesni cu palma peste frunte.

— Aveau un aparat de radio!

— Pesemne, continuă bătrînul prisăcar… Dar mai înainte ca domnul Fridrich să-mi părăsească casa, a mai fost un bărbat chel şi cu ochelari, cărora toţi îi spuneau „Cardinalul”.

„Ei drăcie! gîndi Babuşcă, începînd să tragă vîrtos la rame, eram cît pe-aici să cred că bătrînul este „Cardinalul". Desigur că a ştiut că vin dinspre Dunărea veche odată ce a ascultat discuţia prin radio” şi adăugă cu voce tare:

— Cine era „Cardinalul”, nene?

Batrînul prisăcar ridică din umeri.

— Nu ştiu. Cu o oră înainte de sosirea ta, a plecat la Tulcea… să se intereseze de femeia aceea frumoasă. Să-ţi spun drept, nici eu nu cred ca este de la miliţie.

Babuşcă trăgea vîrtos la rame.

— Păi, eu ce-ţi spuneam, nene, că e?

Bătrînul prisăcar se aplecă cu blîndeţe spre Spic gata să-l mîngîie..

Spic mîrîi uşor, deschizîndu-şi colţii albi şi ascuţiţi. Bătrînul prisăcar îşi retrase mîna fulgerător, ca muşcat de şarpe şi rîse cu voioşie. „

— Cîinii poliţişti asta ştiu: sa muşte şi sa sfîşie. Asta este meseria lor, băiete.

— Spic e un cîine foarte bun! îi luă apărarea lui Spic Babuşcă, trăgînd din ce în ce mai repede la rame în vreme ce gîndea: abia aştept sa îl scot pe Scatiu din încurcătură şi să mergem împreună cu batrînul prisăcar la nenea V’lad… O să afle cum arată „Cardinalul" despre care vorbea pe puntea şalupei…

După cîteva ore de drum de-a lungul unor canale care se întortocheau mereu în adîncurile stufărişurilor şi pădurilor de sălcii, barca, condusă de Babuşcă, ieşi pe Dunăre. Înserarea învăluia treptat, treptat Dunărea într-o pulbere cenuşie. Nicio adiere de vînt. Apele Dunării păreau o întindere nesfîrşită şi strălucitoare de mercur, în care un amurg însîngerat, strivit de un nor negru, lăsa să cadă ultimele picaturi de sînge.

— Acolo este „Cotul Pisicii” şi şlepul de pe Iimba de nisip, spuse Babuşcă, ridicîndu-se în picioare şi arătîndu-i cu braţul bătrînului prisăcar o mare roşie, forescentă de aburi.

Bătrînul prisăcar luă puşca rezemata de margii bărcii şi îi trase cocoaşele, unul după altul.

— Dă-i bătaie, băiete! O să le arăt eu trîntorilor ce înseamnă să fure mierea albinelor.

Babuşcă vîslea cu privirea aţintită spre bătrînul prisăcar.

— De ce-o fi mîrîind Spic la el? se întrebă el, deodată, in gînd. Nu-i semn bun, deşi bătrînul pare om de treabă…

În clipa următoare Babuşcă întoarse capul. Zări silueta întunecată a şlepului, ca o pată de-a curmezişul Dunării, cu botul înfipt adînc în nisip. Acum vîslea din ce in ce mai uşor. Lopeţile se roteau în văzduh şi coborau, abia ciupind apa. Colosul întunecat din tablă de fier se apropia.

Acum era aproape.

Şi, deodată, scara lui de fier, care ducea pe punte răsări în faţa bărcii.

Babuşcă împinse barca spre scara de fier şi, prinzîndu-se cu o mînă de ea, instală cu mîna cealaltă încet, uşor, abia auzit lopeţile în barcă.

Dunarea clipocea sub barcă. Babuşcă legă mahuna de o treaptă de sus a scării de fier şi îi făcu semn bătrînului prisăcar să îl urmeze.

Sări pe scară şi începu să se caţere spre puntea şlepului.

Bătrînul trecu pe lîngă Spic şi sări, cu puşca în mînă, pe scară, prinzîndu-se cu mîna din cauza întunericului de nodul făcut în fluture de Babuşcă. Nodul se desfăcu şi mai înainte să se prăvălească în Dunăre, bătrînul reuşi să se prindă de o treaptă a scării de fier.

Din capătul scării, Babuşcă scoase un strigăt înăbuşit.

Purtată de curent, barca în care se afla Spic se desprinse de lîngă şlep, se îndepărtă şi, în curînd, dispăru înghiţită de întuneric.

Bătrînul prisăcar urcă scara, vru să-i spună ceva lui Babuşcă, dar acesta îi făcu semn să tacă. Oricum, Spic nu mai putea fi ajuns din urană şi nici găsit.

Babuşcă se strecură de pe scară pe puntea şlepui învăluit într-un întuneric adînc. Bătrînul prisăcar, cu puşca în mînă, îl urma. Deodată, Babuşcă se opri. Ochii lui verzi ca de pisică străluceau în întuneric.

— Ce s-a întîmplat, băiete? îl întrebă în şoaptă bătrînul prisăcar, aplecîndu-se încet la urechea băiatului.

Babuşcă nu răspunse. Se aplecă şi, pipăind cu mîna în jur, descoperi o pietricică.

O ridică şi o azvîrli undeva jos, în faţa lui. O clipi două nu se auzi nimic, apoi zgomotul făcut de căderea pietrei răsună undeva jos, în adîncul şlepului.

— Nu s-a întîmplat nimic, nene, răspunse Babuşcă în şoaptă. Era să ne rupem gîtul… E un şlep de cărbuni deschis la mijloc. Vrei să-mi dai puşca, nene?

Bătrînul îi împinse puşca. Luînd puşca pe pipăite din mîna bătrînului, Babuşcă înlătură ca un orb cu patul puştii marginea deschizăturii şi o porni mai departe.

— Ţine-te după mine, nene…

Străbătură încet, încet, partea şlepului învăluită întuneric.

Deodată, în faţa celor doi răsări silueta întunecată a unei cabine uriaşe.

Apropiindu-se de ea, Babuşcă începu să pipăie pereţii şi descoperi o uşă. Înapoie puşca bătrînului şi împinse uşor uşa cu mîna.

Uşa se deschise, scîrţîind din balamalele ei ruginite.

Linişte. Nici o mişcare. Numai clipocitul tainic şi misterios al apelor Dunării. Babuşcă pipăi cu piciorul golul de întuneric din faţa sa. O scară de fier cobora perpendicular în adîncul şlepului.

Babuşcă se prinse de ea şi începu să coboare în bezna de sub el. Bătrînul prisăcar îl urmă, lovind din cînd în cînd cu ţeava puştii treptele de fier, care scoteau de fiecare dată un zumzet ciudat.

Ajuns jos, Babuşcă sări uşor de pe ultima treaptă şi rămase nemişcat, cu urechile ciulite. O linişte adîncă, străbătută de un miros greu de mucegai plutea în încăpere.

Nici o mişcare.

Bătrînul prisăcar coborî la rîndul său scara de fier şi, sprijinindu-şi puşca de vînătoare sub braţ, scăpără un chibrit.

La flacăra tremurătoare a chibritului, Babuşcă întrezări undeva, în mijlocul încăperii, o măsuţă de lemn pe care se afla o lampă de gaz.

— Este o lampă acolo, îi şopti el bătrînului prisăcar, apucîndu-l de braţ şi arătîndu-i lampa care sclipea rubiniu în lumina pîlpîitoare a chibritului.

Bătrînul prisăcar se aproipie de măsuţă, rezemă puşca de ea şi, aprinzînd lampa, o ridică deasupra capului.

— Priveşte, nene, un aparat de radio, aproape că strigă Babuşcă, repezindu-se la măsuţă şi arătîndu-i bătrînului un aparat de radioemisie aşezat pe masă.

— Îl cunosc, este al domnului Fridrich.

— Va să zică am dat de urma lor, spuse cu un aer mulţumit bătrînul, rotind lampa deasupra capului. Dar nu văd nici o urmă pe care s-o fi lăsat femeia aceea sau prietenul tău, Scatiul.

Undeva, în stînga, în lumina slabă a lămpii, apăru conturul unei uşi de fier.

— Priveşte, nene: o uşă! strigă Babuşcă. Tovarăşa inginer şi Scatiul or fi dincolo.

În clipa următoare, Babuşcă zbură ca un bolid spre uşă şi o deschise, izbind-o de perete.

— Scatiule!

— Aici sînt Babuşcă! răsună din întunericul încăperii alăturate glasul bucuros al Scatiului.

— Şi tovarăşa ingineră?

— Este aici, lîngă mine...

Bătrînul prisăcar îşi făcu apariţia în pragul uşii ţinînd lampa ridicată deasupra capului.

Tînăra femeie şi Scatiul stăteau aşezaţi pe o claie de fîn proaspăt cosit, cu mîinile legate la spate. Babuşca se repezi Ia Scatiul şi, îngenunchind, îi examină legăturile de la mîini, după care se întoarce spre prisacar.

— Nu cumva ai un briceag, nene?

Batrînul prisăcar vîrî mîna în buzunar şi, scoţînd un briceag i-l aruncă lui Babuşcă. Acesta prinse briceagul din zbor.

Peste cîteva clipe, Scatiul şi tînăra femeie se ridicau în picioare. — Trebuie să fugim, spuse tînăra femeie cu o voce gîtuită de emoţie. Domnul Fridrich şi cei doi complici ai săi pot să pice din clipă în clipă… Şi adăugă, privind spre bătrînul prisăcar. V-am lăsat legat cobză în tinda casei dumneavoastră. Îmi închipui că tot Babuşcă v-a eliberat.

— Da, tovarăşă inginer, răspunse bătrînul. Dar ticăloşii mi-au furat arvuna pe care o primisem de la Centrocoop, pentru miere. Aşa că l-am însoţit pe Babuşcă să pun mîna pe ei şi să-mi iau banii înapoi.

Tînăra femeie îl privi mirată:

— Vreţi să vă bateţi singur cu trei bărbaţi vînjoşi şi înarmaţi pînă în dinţi? Pesemne că vă arde de glumă...

Bătrînul o privi drept în ochi:

— Şi ce altceva am putea face?

— V-am spus: să fugim, continuă tînăra femeie întorcîndu-se spre Babuşcă. Aţi ajuns aici într-o barcă, nu?

Babuşcă ridică posomorît din umeri:

— Nu avem nicio barcă. S-a dezlegat şi a luat-o pe Dunăre cu Spic cu tot…

— L-ai pierdut pe Spic? strigă Scatiul.

Tînăra femeie îşi trecu uşor palma peste fruntea ei îmbrobonită de sudoare.

— Doamne, dumnezeule, sînt pierdută. Nu ştiu să înot.

— Băiatul acesta susţine că pe măsuţa de dincolo se află un aparat de radio, spuse bătrînul prisăcar. S-ar putea să obţineţi o legătura cu postul de radio al fermei crescătorilor de vite de pe „Grindul mare”. Într-o jumătate de oră o barcă cu motor rapida a miliţiei ar putea fi aici.

Tînăra femeie duse, aproape speriată, mîna la medalionul de aur, pe care-l purta la gît:

— Un aparat de radio? Unde?

— Dincolo, pe măsuţă… Urmaţi-mă, spuse bătrînul prisăcar, ţinînd lampa aprinsă deasupra capului şi părăsind încăperea. Tînăra inginera şi cei doi băieţi îl urmară.

În curînd toţi patru stăteau în jurul aparatului de radio.

Ridicînd aparatul de radio, tînăra femeie începu să răsucească la întîmplare butoanele, în vreme ce striga în aparat:

— Alo!... Alo!... Miliţia!… Vă rog, răspundeţi!… Alo, ferma de la Grindul mare! Răspundeţi vă rog.

Scatiul şi Babuşcă observară ca bătrînul prisăcar fixează cu atenţie degetele fine şi nerăbdătoare ale tinerei femei, care răsucea la întîmplare butoanele aparatului de radio.

— Este de prisos, tovarăşă, spuse bătrînul prisăcar, aşezînd lampa aprinsă pe masă. Văd că va pricepeţi la aparate din astea tot atît ca şi mine.

În clipa aceea, închizătorul unei arme clănţăni, undeva în întuneric, lîngă scara de fier şi vocea puternică a „Chiorului” tună în încăpere.

— Nici o mişcare!… Mîinile sus!

Bătrînul prisăcar făcu un salt şi apucă puşca de vînătoare rezemată de marginea mesei. Dar mai înainte ca să aibă vreme să o ridice, o rafală de pistor-mitralieră scăpără în întuneric. Un zgomot infernal făcu să vibreze pereţii din tablă de fier ai şlepului.

Bătrînul prisăcar scăpă puşca din mînă şi, bătînd aerul cu mîinile, se prăvăli pe podea.

Prin fumul împuşcăturilor care se revărsa ca un nor alb îşi făcu apariţia domnul Fridrich.

Tînăra femeie, Scatiul, Babuşcă priveau îngroziţi spre bătrînul prisăcar, care zăcea cu faţa în jos, la picioarele lor.

— Doamnă, spuse domnul Fridrich, cu tonul lui rece şi politicos, v-am prevenit că noi nu ucidem pe nimeni, dacă nu este absolută nevoie s-o facem. Şi adăugă cu un uşor dispreţ privind spre bătrînul care zăcea la picioarele lui, cu braţele larg desfăcute: acest bătrîn idiot putea să ştie, la vîrsta lui, ce înseamnă o somaţie…

Tînăra femeie se întoarse spre el şi îl fixă cu o privire plină de ură:

— Aţi ucis un bătrîn, sînteţi un ticălos fără pereche, domnule Fridrich!

Domnul Fridrich îşi muşcă buzele:

— Vă repet, continuă el pe un ton uscat. Nu am ucis pe nimeni. Bătrînul s-a sinucis pur şi simplu. Sper însă, că atît dumneavoastră cît şi aceşti doi băieţi isteţi să înţeleagă, în sfîrşit, că nu glumesc. Şi, întorcîndu-se spre scara de fier, adăugă pe un ton poruncitor: Duceţi-i în magazia de dincolo şi legaţi-i bine! După aceea ocupaţi-vă de acest bătrîn. Azvîrliţi-l cu un pietroi atîrnat de picioare undeva, în mijlocul Dunării!

„Chioru” şi omul cu faţa vînătă îşi făcură apariţia şi, împingîndu-i pe cei trei în camera alăturată, traseră în urma lor uşa grea şi masivă de fier.

Rămas singur, domnul Fridrich scoase un pachet de ţigări din buzunar şi se adresă liniştit prisăcarului care zăcea la picioarele lui:

— Comedia s-a terminat. Poţi să te ridici, „Cardinale”. Am avut dreptate?.

„Bătrînul prisăcar” se ridică de jos, scuturîndu-şi hainele de praf.

— Într-adevăr, Fridrich, bănuiala mea a fost neîntemeiată. Tînăra femeie nu este o agentă a securităţii… Habar n-are să mînuiască un aparat de radio-emisie, iar cei doi băieţi nu ştiu, într-adevăr, nimic despre ea.

— Să-ţi spun drept, mă bucur, continuă domnul Fridrich, scoţînd o ţigară din pachet şi aprinzind-o la flacăra brichetei. Sînt prea puţine femei frumoase pe lume, ca să fim nevoiţi să le şi împuşcăm. Oricum, inginera şi cei doi băieţi vor depune mărturie că cel poreclit „Cardinalul” este un tip chel, care poartă ochelari, un bărbat în vîrstă de patruzeci, patruzeci şi cinci de ani. Şi adăugă, pe acelaşi ton, privindu-şi ceasul-brăţară: La ora aceasta Reiner trebuie să fie în avion în drum spre Viena. Aşa că vor alerga după un chip care nu există….

— Dispariţia bătrînului prisăcar nu le va da de bănuit? se întrebă „Cardinalul”.

Domnul Fridrich chicoti uşurel:

— Tot inginera şi cei doi băieţi vor povesti cum bătrînul a fost asasinat sub ochii lor. Vor căuta cadavrul prisăcarului cîteva zile în Dunăre şi-apoi se vor lăsa păgubaşi. Ţi-am pregătit actele false. Morţii cu morţii, vii cu vii. La Bucureşti vei lua legătura cu „Scoţianul”… Ai memorat adresa?

— Desigur, Fridrich. Da’ cînd plec?

— Mîine dimineaţă, cu vasul fluvial pînă la Galaţi. În vreme ce ei îţi vor căuta cadavrul în Dunăre, vei călători liniştit în tren, spre Bucureşti.

„Cardinalul” arătă cu capul spre uşa de fier:

— Cînd o eliberezi pe ingineră şi pe cei doi băieţi?

— Tot mîine. Bineînţeles, după plecarea vasului fluvial… Le trebuie cîteva ore, pînă să ia legătura cu cei de la miliţie şi să le depene toată povestea. Pînă atunci noi vom fi departe.

În clipa aceea, uşa de fier se deschise şi „Chiorul” şi omul cu faţa vînătă îşi făcură reapariţia în încăpere.

— I-am legat fedeleş, domnule Fridrich, spuse „Chiorul", închizînd cu grijă uşa masivă. Pe Babuşcă l-am percheziţionat pînă la piele.

— Eşti sigur? se interesă domnul Fridrich.

— Absolut sigur, interveni „Cardinalul”. Mai adineauri, cînd a eliberat-o pe ingineră şi pe prietenul său, mi-a cerut briceagul. Deci este logic că nu avea unul.

Domnul Fridrich îi aruncă o privire severă:

— Cei doi băieţi au evadat de cîteva ori, deşi nu era logic să poată să evadeze. De data aceasta, dacă ar reuşi s-o facă, ar fi pentru noi o adevărată catastrofă. Deci să ne destupăm urechile şi să deschidem bine ochii. Şi adăugă întorcîndu-se spre „Chioru” şi omul cu faţa vînătă: În noaptea aceasta veţi sta de pază pe puntea şlepului. E-adevărat că o să vă muşte ţînţarii, dar să ştiţi că poliţia muşcă şi mai tare decît ei…

Şi întorcîndu-le spatele, domnul Fridrich deschise uşa masivă de fier şi pătrunse în încăperea alăturată! Undeva, în pîntecul întunecos şi umed al şlepului, la lumina unei lămpi care abia, abia mai pîlpîia, tînăra femeie, Scatiul şi Babuşcă stateau cu mîinile legate la spate, pe claia de fîn, proaspăt cosit.

— Doamnă, spuse Fridrich, apărînd în lumina slabă şi pîlpîitoare a lămpii, vă aduc o veste bună. Mîine, atît dumneavoastră, cît şi cei doi băieţi veţi fi liberi.

Tînăra femeie îi aruncă o privire sfidătoare.

— Am putea crede, domnule, că viaţa şi libertatea noastră depind de dumneavoastră. Să mă simt liberă, chiar dacă mi-aţi legat mîinile la spate?

Domnul Fridrich se înclină uşor, ironic:

— Ce pot să fac? Între două libertăţi am ales-o deocamdată pe a mea. Mîine după-amiază părăsesc ţara dumneavoastră, şi sper că nimeni să nu mă împiedice s-o fac.

Tînăra femeie îl privi pe sub genele ei lungi şi catifelate.

— Cum aşa? Lăsaţi în urma dumneavoastră numai un cadavru?

Domnul Fridrich ridică din umeri şi continuă pe acelaşi ton:

— Ah! Bătrînul prisăcar! Nu-l plîngeţi! Cred că şi-a găsit în sfîrşit liniştea. Cîtă vreme trăia, era pîndit de tot felul de neplăceri. Pe aceştia nu-i mai deranjează nimeni şi nimic, doamnă.

Frumoasa femeie continua să-l privească pe sub gene:

— Mi se pare, sau aproape că îl invidiaţi?

Un zîmbet fin flutură pe buzele domnului Fridrich:

— El a plecat, iar eu abia trebuie să plec. Şi mi-e teamă că la vama dumneavoastră nu o să scap numai cu un bănuţ de aramă. Nu-i aşa?

Tînăra femeie ridică uşor din umeri:

— Ştiu eu? Depinde de ce-o să lăsaţi în urma dumneavoastră.

Domnul Fridrich rîse cu poftă:

— Doi borfaşi, doamnă: unul care se uită saşiu, iar altul cu faţa vînătă, ciupită de vărsat. Un cuplu incredibil. Cel puţin pentru un absolvent al Universităţii din Oxforid…

— Iar actualmente, pur şi simplu spion, completă tînăra femeie.

Domnul Fridrich păli uşor, îşi muşcă buzele şi întorcîndu-şi brusc spatele se îndreptă spre uşă. Ajuns acolo, se opri cu mîna pe clanţă şi îşi aruncă privirea înapoi spre Scatiul şi Babuşcă:

— Vă previn, băieţi. Nu încercaţi s-o ştergeţi pe geamul de colo. Oamenii mei se află pe punte, deasupra voastră. Este prima oară cînd voi da ordin ca, la cea mai mică mişcare, să tragă în plin. Şi fără nici un fel de somaţie!

Deschizînd uşa masivă de fier, domnul Fridrich părăsi enervat încăperea.

După ce uşa de fier se închise, o linişte grea, apăsătoare învălui cîteva clipe încăperea largă şi întunecoasă. Lampa ce se afla jos, pe pardoseala de fier a şlepului, pîlpîia parcă speriată, proiectînd pe peretele de tablă groasă, străbătut de nituri mari de fier, umbrele gigantice, tremurătoare ale celor trei prizonieri.

— Deci bătrînul prisăcar este „Cardinalul”, spuse în şoaptă Scatiul, continuînd să fixeze încordat uşa masivă de fier.

— Da, confirmă în şoaptă tînăra femeie. Au încercat să-mi întindă o cursă.

— Chestia cu radioul? interveni şi Babuşcă.

— Exact, băieţi, răspunse tînăra femeie. Ideea nu a fost rea, dar povestea cu bătrînul care porneşte în căutarea hoţilor, în loc să se adreseze postului de miliţie, prea era cusută cu aţă albă.

Nu mai vorbesc de acel „Cardinal” care a apărut în faţa mea şi a Scatiului, în casa prisăcarului. Şi s-a plimbat prin faţa noastră, ca să-l vedem bine ca un prezentator al unei case de mode. Care „Cardinal” autentic ar fi făcut aşa ceva?

— Extraordinar! spuse Scatiul. Şi nenea Vlad?

Tînăra femeie făcu un semn cu capul spre medalionul care îl purta atîrnat de un lănţişor la gît:

— Aşteaptă fotografia „Cardinalului”, care se află aici, în medalion. V-aduceţi aminte că am dus mîna la medalion cînd bătrînul prisăcar s-a aplecat asupra aparatului de radio?

— Şi l-aţi fotografiat? se interesă Babuşcă.

— Desigur, continuă tînăra femeie. Totul este, însă, ca tovarăşul Vlad să aibă fotografia „Cardinalului” mai înainte ca acesta să părăsească delta şi să dispară în cine ştie ce colţ de ţară. Urmărindu-l pe el vor fi descoperiţi şi ceilalţi spioni. Aţi înţeles, băieţi

— Mai e vorbă? şopti Babuşcă şi, arătînd spre geamul rotund şi prăfuit care strălucea fantastic deasupra capului său în lumina muribundă a lămpii, spuse: Daţi-ne medalionul şi noi o ştergem pe-acolo. În trei ore sîntem cu el la Tulcea, la nenea Vlad…

Un licăr de speranţă străluci în ochii frumoasei femei:

— Credeţi că veţi reuşi, băieţi? Eu, oricum, nu pot să trec prin gemuleţul acela. Dar nu uitaţi că toţi trei sîntem legaţi cobză.

Scatiul continua să fixeze, încordat, uşa de fier masivă şi tăcută.

— Păi, n-aţi văzut ce-a făcut Babuşcă, cînd i-a cerut briceagul „Cardinalului”?

Ea îl privi sincer uimită:

— Babuşcă? N-am observat nimic, băieţi…

În clipa următoare Babuşcă se rostogoli cu mîinile legate la spate, prin claia de fîn, şi îşi înfundă capul prin fuioarele de iarbă proaspătă şi jilavă, căutînd cu gura, asemenea unei raţe ce vîră capul sub apă în căutarea vreunui peştişor. Peste cîteva clipe, Babuşcă reapăru din fîn. Dinţii lui albi şi mărunţi erau încleştaţi pe lama ascuţită şi strălucitoare a unui briceag.

— Hei, Scatiule, apucă-l, îi şopti acesta printre dinţi prietenului său, aplecîndu-se spre el…

Cu mîinile legate la spate, Scatiul prinse briceagul de prăsele. Babuşcă se ridică şi îi spuse tinerei femei cu un aer triumfător.

— Din clipa în care Spic a mîrîit la bătrînul prisăcar, am ştiut că el este „Cardinalul”. Ne tăiem legăturile de la mîini şi o ştergem.

Tînăra femeie îşi aruncă privirea spre uşa de fier:

— Ar trebui să vă grăbiţi, băieţi… Fridrich se poate reîntoarce din clipă în clipă…

Babuşcă se aşeză spate în spate cu Scatiul şi îşi potrivi legătura de sfoară pe lama ascuţită a briceagului, pe care prietenul său îl ţinea strîns în pumn. O singură apăsare şi legăturile de sfoară îi alunecară de pe încheieturile mîinilor şi căzură în fîn. Peste cîteva clipe, Scatiul şi tînăra ingineră erau şi ei liberi. Scatiul se ridică uşor de jos şi, cu paşi ca de pisică, se apropie de gemuleţul rotund şi prăfuit, ce abia licărea, ici şi colo, în strălucirea bolnavă a stelelor de afară. Îl deschise încet, încet, şi rămase nemişcat, ascultînd cu urechile ciulite liniştea nopţii. Sus, deasupra lui, pe punte, se auzea vocea „Chiorului”, acoperită din cînd în cînd de rîsul răguşit al omului cu faţa vînătă.

Scatiul îşi scoase cureaua de la pantaloni şi o petrecu pe după balamaua ruginită a gemuleţului.

În clipa următoare Babuşcă se ivi lîngă el, în lumina palidă şi pîlpîitoare a lămpii.

— Dă-mi şi cureaua ta, Babuşcă, îi şopti el la ureche. Va trebui să sărim amîndoi o dată în apă.

Babuşcă îşi scoase repede cureaua.

— Avem curentul în faţă, Scatiule. Ce facem? Ne va lipi de peretele şlepului.

— Ne scufundăm şi trecem pe sub el, continuă Scatiul, luînd cureaua din mîna lui Babuşcă şi înnodînd-o de cealaltă. Vom coborî peretele şlepului, şi-apoi vom plonja în adîncul Dunării. Altfel ne vom încurca în ierburile ce-au crescut pe fundul vasului… Ai priceput cum vine chestia, Babuşcă?

Ochii verzi şi piezişi ai lui Babuşcă străluceau:

— Mai e vorbă? Dar ce-o să facem cu marele ANAFOR AL PISICII? Dacă dăm peste el?

„Marele anafor al pisicii” era un vîrtej de apă imens, care se forma în această parte a Dunării şi se deplasa încolo şi încoace pe luciul apei – o pîlnie uriaşă căscată spre adîncuri, rotindu-se fantastic cu viteza unei elice de avion.

Ziua, pescarii îl recunoşteau de departe şi, apucînd vîrtos vîslele, lopătau puternic, ocolindu-l cu grijă, cu capetele întoarse şi privirile aţintite spre genuna învolburată şi înspăimîntătoare de ape, ce putea să răstoarne şi să înghită o mahună puternică ca pe o coajă de nucă. Noaptea însă, monstrul răsărea deodată, de undeva, din adîncurile Dunării, desfăcîndu-şi cu o învolburare de ape, undeva, în întuneric, uriaşa lui pînză rotitoare de păianjen. Niciodată nu puteai să ştii unde se află, dacă este aici, la un pas de tine, sau sub malul prăvălit al Dunării, cu gura lui strălucitoare căscată spre stele. Nici o barcă nu ar fi îndrăznit din pricina lui să străbată noaptea „Cotul pisicii”.

— O să înotăm pe firul apei, răspunse Scatiul, în vreme ce lăsa să cadă afară, pe geam, curelele înnodate.

„Anaforul pisicii” se ţine mai mult pe lîngă mal. Hai, Babuşcă, ia medalionul de la tovarăşa Elena şi urmează-mă.

Tînăra femeie se apropie cu medalionul în mînă de cei doi băieţi.

— Gata? Plecaţi?

Scatiul se prinse cu o mînă de capătul curelei şi, ducînd degetul la buze, îi făcu semn să păstreze linişte. Babuşcă luă medalionul şi îşi petrecu lănţişorul de după gît. În vremea aceasta Scatiul luneca uşor, pe gemuleţul deschis, afară din şlep. Tînăra femeie îi întinsese mîna lui Babuşcă şi, aplecîndu-se spre el, îi şopti la ureche:

— Succes, Babuşcă! Şi salutări tovarăşului Vlad!

Babuşcă îi strînse mîna. În clipa următoare făcu un salt şi, prinzîndu-se de capătul curelei rămase cîteva clipe spînzurat în văzduh… Apoi, proptindu-se cu picioarele în peretele vasului, îşi făcu vînt şi, cu un salt acrobatic, alunecă afară din şlep.

Acum cei doi băieţi se legănau atîrnaţi de curele, deasupra Dunării.

Sus, pe punte, „Chiorul” şi omul cu faţa vînătă discutau de zor. Scatiul şi Babuşcă coborau încet, încet pe cureaua înnodată spre apa întunecată a Dunării, care clipocea, ici şi colo, lovindu-se de peretele de fier al şlepului.

— Hei, „Ciupitule”, răsună deodată vocea puternică a „Chiorului”, deasupra lor, mi se pare sau se bălăbăneşte ceva acolo?

— Unde acolo? se auzi glasul omului cu faţa vînătă. Şi, deodată, strigătul lui răguşit străpunse noaptea: Fug; nu-i vezi? Trage în ei!

— Sări, Babuşcă! strigă Scatiul şi, în clipa următoare, se prăvălea de sus, dispărînd în adîncurile Dunării, cu un plescăit puternic ce răsună în liniştea adîncă a nopţii ca un foc de pistol.

Babuşcă îl urmă peste o dipă. Apoi se făcu linişte.

— Ce s-a întîmplat, domnilor? întrebă domnul Fridrich, apărînd pe puntea şlepului cu un revolver în mînă. Ce sînt urletele acestea?

— Băieţii… Băieţii au fugit! strigă „Chiorul”, aplecîndu-se peste marginea şlepului şi arătînd cu mîna undeva înspre apele întunecate ale Dunării. Au ieşit pe geam şi au sărit adineauri în Dunăre.

— Şi de ce stai? urlă enervat domnul Fridrich. Îi vom prinde îndată! Pregătiţi barca cu motor!

„Chiorul” şi omul cu faţa vînătă străbătură puntea şi se buluciră pe scara şlepului. Domnul Fridrich vîrî evolverul în buzunarul de la piept şi coborî şi el scara de fier, spre barca cu motor, care îl aştepta, duduind uşor, cu farurile aprinse, la piciorul scării.

„Chiorul”, cu pistolul-mitralieră în mînă şi omul cu aţa vînătă rezemat în ţeava puştii de vînătoare îl aşteptau în barcă.

Domnul Fridrich sări în barcă, se instală la volan, apoi îşi puse liniştit mănuşile din piele de căprioară…

— Credeţi că băieţii au pornit-o spre mal?

— Nu, domnule Fridrich, interveni „Chiorul”, ar fi o nebunie din partea lor. Dunărea e plină de „anafore”. Vor ţine firul apei…

— Să-i lăsăm să obosească puţin, continuă domnul Fridrich, punînd încet mîinile pe volan şi apăsînd cu vîrful piciorului pe accelerator. Nu vor mai putea să înoate pe sub apă ca nişte raţe sălbatice ce sînt.

Motorul duduia din ce în ce mai puternic. Barca cu motor se desprinse de lîngă şlep şi începu să alunece din ce în ce mai repede, măturînd cu farurile ei puternice apele învolburate ale Dunării. Acum barca cu motor zbura pur şi simplu.

— Opriţi! strigă deodată înspăimîntat „Chiorul”, punînd mîna pe umărul domnului Fridrich, în vreme ce braţul celălalt arăta ceva care apăruse pe neaşteptate în faţa bărcii cu motor, în lumina tulbure şi ceţoasă a farurilor. Priviţi acolo, în faţa farurilor. Priviţi colo în faţă, domnule Fridrich! Înapoi! Înapoi! Marele „anafor al pisicii”! Opriţi barca!

Barca cu motor se opri într-un clocot de spumă şi vibrînd din toate încheieturile începu să se tragă încet, încet înapoi pe Dunăre.

Şi în uriaşul vîrtej de apă, ce se rotea cu o viteză fantastică în lumina farurilor, cei trei bărbaţi zăriră prin parbrizul strălucitor de periculos al bărcii cu motor capetele celor doi băieţi ce se roteau o dată cu giganticul vîrtej apărînd şi dispărînd ca două mingi negre, printre apele învolburate ale anaforului.

„Chiorul” îşi şterse cu dosul palmei fruntea îmbrobonită de sudoare, murmurînd încet, uşor tulburat:

— De data aceasta s-a isprăvit cu ei, domnule Fridrich!

Domnul Fridrich întoarse brusc capul spre el.

— Dar nu o să-i lăsăm să se înece. Avem nevoie de ei. Nu există nici o soluţie?

„Chiorul” îl privi cu un rînjet trist pe buze:

— Ba există una, Fridrich… să ne înecăm şi noi o dată cu ei. Din „anaforul pisicii” nimeni nu a scăpat, încă, viu.

… După ce îşi dădură drumul de pe şlep în Dunăre, Scatiul şi Babuşcă se scufundară, înotînd în adîncurile întunecate ale apei. Coborau mereu, unul după celălalt, pe pîntecul alunecos, acoperit cu mîzgă al şlepului, luptîndu-se cu presiunea puternică a curentului, ce se năpustea în peretele de fier al vasului.

Deodată, în faţa celor doi băieţi se căscase un gol de întuneric. Erau tîrîţi cu o viteză ameţitoare, într-o pădure de liane vîscoase, gelatinoase, ce se zvîrcoleau în jurul lor ca braţele unor caracatiţe gigantice. Treceau acum, izbiţi de curent, pe sub şlep. Deodată, agitaţia ierburilor din jurul lor încetă.

Scatiul şi Babuşcă o porniră spre suprafaţa apei.

— Babuşcă! strigă Scatiul, trăgînd aer în piept şi sărind pînă la brîu afară din apă. Unde eşti, Babuşcă?

Nu primi niciun răspuns!

Dunărea, învăluită în beznă, tăcea.

— Hei, Babuşcă! strigă din nou Scatiul, cu oarecare disperare în gals. Unde eşti, frăţioare?

— Aici, Scatiule, aici! sosi de undeva, din beznă, răspunsul lui Babuşcă. Şi, peste cîteva clipe, Scatiul auzi clipocind apa în apropierea sa. Unde eşti?

— Aici, Babuşcă! strigă Scatiul, bălăcind apa în jurul său. Ce-ai făcut cu medalionul? Îl mai ai?

Babuşcă se apropie de el, înotînd orbeşte:

— Era cît pe-aci să mi-l smulgă de la gît ierburile de sub şlep. Noroc că l-am prins din zbor. O ţinem pe firul apei?

— Acum înotăm unul lîngă celălalt.

— Pînă ce trecem de cotul Pisicii, răspunse Scatiul, înotînd voiniceşte… Mai încolo e floare la ureche. O luăm spre mal.

Înotau unul lîngă celălalt, în mijlocul Dunării, în tăcere.

— Hei, Scatiule, tu vezi ceva? îl întrebă deodată Babuşcă, privind în sus, în vreme ce călca apa.

— Ce să văd, Babuşcă?

— Ia uită-te la stele…

Scatiul ridică şi el privirea spre cerul înstelat, ce îşi desfăşura miliardele de crengi înstelate deasupra lor. Cerul se rotea.

— „Anaforul Pisicii”! strigă Scatiul, azvîrlindu-se înainte şi începînd să înoate cu disperare. Ne-a prins! După mine, Baibuşcă!

Babuşcă se repezi înotînd pe urmele Scatiului.

Deasupra lor, cerul înstelat se rotea din ce în ce mai repede. Cei doi băieţi înţeleseră că nu mai aveau nicio scăpare. Deşi nu vedeau nimic în jurul lor, auzeau din ce în ce mai aproape de ei vîjîitul acelei guri căscate şi rotitoare, spre care uriaşul anafor îi sorbea pe amîndoi încet, încet, dar sigur.

În clipa aceea, lumina farurilor bărcii cu motor a domnului Fridrich sfîşie întunericul, azvîrlind reflexe metalice, strălucitoare peste apele învolburate ale înspăimîntătorului vîrtej de apă.

— Colac peste pupăză! spuse Scatiul, întorcînd capul spre farurile bărcii cu motor, care se apropiau, în vreme ce gonea în vîrtej, alături de Babuşcă. De ce înoţi, Babuşcă? Calcă apa! Nu vezi că anaforul vrea să ne obosească?

— Nu mai pot eu pe chestia asta! se oţărî Babuşcă, înotînd de zor… Dacă m-aş fi înecat în toate anaforele în care am intrat, aş fi fost mort pînă acum de o sută de ori. Vorba e, ce facem cu domnul Fridrich. Nu-l vezi că vine?

— O să-l lăsăm să moară prost! strigă Scatiul, privind spre gura căscată, uriaşă a anaforului, care se apropia de ei, rotindu-se cu viteza unei elice de avion. Hei, Babuşcă, pregăteşte-te de scufundare.

— Dă-mi mîna! Unde eşti?

Peste o clipă, Scatiul simţi cum Babuşcă îl prinde cu putere de mînă.

Acum farurile bărcii cu motor a domnului Fridrich erau aproape.

Scatiul şi Babuşcă traseră aer adînc în piept. În clipa următoare, dispăreau amîndoi, în adîncurile învolburate ale anaforului.

Ceea ce nu ştiau nici domnul Fridrich şi nici „Chiorul”, dar ceea ce băieţii din Pradina ştiau foarte bine, era faptul că anaforele de pe Dunăre îi îneacă, oricît de ciudat ar părea, numai pe cei ce se zbat ca să scape din ele.

Anaforul se aseamănă cu o pîlnie rotitoare. Forţa lui uriaşă este la suprafaţa apei. Pe măsură ce coboară în adîncuri, raza lui se micşorează, forţa lui slăbeşte şi, undeva, departe, în adîncuri, devine un firicel rotitor de ape. O singură zvîcnitură de braţe şi ai ieşit din el.

Vai de cei pe care instinctul de conservare îi împinge să se zbată să iasă la suprafaţa apei!

Ţinîndu-se strîns de mînă, Scatiul şi Babuşcă coborau mereu, rotindu-se ca două stele duble unul în jurul celuilalt, în adîncurile uriaşului vîrtej.

Presiunea apei devenea din ce în ce mai mare.

Inima le răsuna ca o tobă în urechi.

Coborau mereu, spre fundul Dunării, învolburaţi într-o mare de cerneală.

Forţa vîrtejului slăbea. Babuşcă simţi cum Scatiul îl strînge de mînă şi, în clipa următoare, dispare de lîngă el.

— Acum!

Babuşcă se dădu peste cap şi ţîşni. În clipa următoare, alunecă din vîrtej ca un ţipar.

— Sus! Sus! La aer!

Cînd ajunse afară, la suprafaţa apei, lumina puternică a unui reflector îl orbi pentru cîteva clipe. Desluşi ca prin ceaţă silueta zveltă a unei şalupe militare, care se apropia de el, în duduitul uşor al motoarelor. Pe puntea şalupei, Spic lătra vesel.

Aplecat peste bord, Vlad tocmai îl trăgea pe Scatiu pe punte:

— Dar, Babuşcă unde e?

Scatiul sări sprinten pe puntea şalupei.

— Nu avea nici o grijă, nene Vlad, apare şi el îndată. Babuşcă să nu apară? Şi adăugă, privind bucuros spre Spic: L-aţi găsit aici pe Spic?

— Ah, iată-l şi pe Babuşcă! strigă bucuros Vlad, aplecîndu-se din nou peste punte şi întinzîndu-i mîna lui Babuşcă.

— Dar ce-i cu tine, Babuşcă? Eşti rănit?

Babuşcă se căţără pe puntea şalupei militare, ştergîndu-şi cu dosul palmei dîra de sînge ce i se prelingea din nas.

— Mai nimic, nene Vlad, răspunse el, scoţînd medalionul de la gît şi întinzîndu-i-l lui Vlad. Dunărea asta îţi strînge capul ca într-o menghină.

Vlad luă uimit medalionul din mîna lui Babuşcă.

— De la căpitanul Elena? Unde se află?

— E închisă pe şlep. Domnul Fridrich a fost mai adineauri aici, răspunse Babuşcă. Cred că acum se îndreaptă cu barca cu motor spre ea…

Vlad dădu rîzînd din mînă.

— Fridrich ne-a zărit venind şi nu cred că îi mai arde la ora asta să viziteze şlepul. Deci, avem fotografia „Cardinalului”. Aşa că acum putem să-i lăsăm pe toţi să scape. Tot nu mai au nici o scăpare.

— Pe şlep există un aparat de radio, interveni Scatiul. Aţi putea lua legătura prin radio, cu tovarăşa căpitan…

— Bună idee, conveni Vlad, făcînd semn celor doi băieţi să-l urmeze.

Coborîră în şalupă. Cînd pătrunseră în încăperea în care se afla instalat postul de radio, subofiţerul i se adresă pe un ton agitat:

— Tovarăşe colonel, la aparat căpitanul Elena… Este închisă pe un şlep.

— Ştiu, spuse Vlad, luînd receptorul din mîna lui. Alo! Aici „Vulturul”! Felicitări, tovarăşă căpitan! Am primit medalionul. Încă o dată, felicitări!

— Deci, băieţii au ajuns cu bine, răsună în aparat vocea caldă şi melodioasă a tinerei femei. Admirabili băieţi, tovarăşe colonel!

— Tovarăşe director, interveni, deodată, în aparat, o voce groasă şi agitată. Mă iertaţi, s-a întrerupt. Cum vă spuneam…

— Cine este acolo? întrebă în receptor, cu o voce mirată, Vlad.

— Cum cine, tovarăşe director? Mihalache, de la ferma „Grindul Mare”! Cum vă spuneam, „Scoţioara” a născut un viţel de toată frumuseţea. Deci poate fi aclimatizată în Deltă. Un succes. Un mare succes, tovarăşe director!

— Mă bucur, tovarăşe Mihalache. Să vă trăiască!

— Ah! Scuzaţi… Cine e acolo? răsună în aparatul de radio vocea groasă a intrusului… Cine este acolo?

Vlad, Scatiul, Babuşcă izbucniră într-un rîs vesel. Şalupa prindea viteză pe Dunăre, sub cerul senin, ce îşi desfăcea deasupra ei, din ce în ce mai jos şi mai aproape, imensele lui crengi încărcate cu miliarde de stele.

Lector: GH. D. VASILE
Tehnoredactor: ION COSMESCU

Dat la cules 22 V 1974. Bun de tipar 13 VII 1974. Apărut
1974. Comanda nr. 807 Tiraj 22200 broşate. Coli de tipar 8.

Tiparul executat sub comanda nr. 401 la

Întreprinderea Poligrafică
„13 Decembrie 1918”,

Str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97
Bucureşti

Republica Socialistă România