Pe drum de poștă

Preascumpei, adoratei și eroicei mele
mame, astăzi decedată.

În careta înhămată cu doisprezece cai de poștă, pe care îi mînă trei surugii, pe capră cu un soldat, se afla o doamnă, a cărei frumusețe era încă strălucitoare. Lîngă ea, un băiețandru, între treisprezece și paisprezece ani. Dar el părea a fi, după înfățisare, o fire bolnăvicioasă și care avea să șovăiască multă vreme între moarte și viață...

Mama lui, ea care îi purta o neîncetată grijă, se arăta însă, de rîndul acesta, coprinsă de o altă tulburare. Dînsa-i venea de la un petec de hîrtie cocoloșită, telegramă ce-i fusese trimisă, în chiar dimineața acelei zile, de o rudă a soțului ei, a cărui boală se îngreuiase.

Pleacă și nu mai așteapta — zisese din depărtare gîndul și condeiul celui care chibzuise telegrama; pleacă și nu mai așteapta transmisese fulgerarea electrică ce zguduise sîrma între București și Craiova.

Puține la număr, dar — coprinzătoare și grozave, aceste cuvinte, care învinețeau pe albeața hîrtiei, trecuseră pentru a douăzecea oară pe dinaintea vederei soției-mame. Și tot citindu-le, gînduri negre îi întunecau ochii. Soțul ei, își zicea dînsa, trebuia sa fie, în adevăr, cu totul în primejdie, de vreme ce fusese chemată cu atîta grabă. Iar fiece cuvînt îi trîmbița în auz de marșuri de înmormîntare. Uita că e cu copilul alături, și pe drum, și se credea în București, cu lume multă împrejur; își închipuia pînă și că vede ieșind din poarta Sărindarului dricul strălucitor de aurărie pe sub zăbranicul ce-l învelea, și ce avea să ducă pe soțul ei la locașul de pe urmă... Mii de soldați, cu puștile aplecate la pămînt îl urmau, iar pe lîngă dînșii ofițerii mergeau cu săbiile trase. Muzicele regimentelor ce se scurgeau răsunau în fruntea, în mijlocul și în coada cortegiului, lungi șiruri de soldați, sar pe trotuare, prin balcoane și pe la ferestre, lume din lume. După dric, trăsura domnească, decorațiuni pe sute de piepturi, — ministrii, ambasadorii, înalții demnitari ai statului... Dar... Ce?... Să fie cu putință? Soțul ei, omul cu care a trăit ea douăzeci și unu de ani, cu care a împărțit bune și rele, să fi murit în adevăr? Cu toate acestea nu-l lăsase sănătos, și în toată strălucirea falei lui militărești, nu mai tîrziu decît deunăzi — abia o lună de atunci — și acum — dintr-o dată totul să fie sfîrșit? Dar dacă ar fi așa, atunci ea n-are să-l revadă decît neînsuflețit — omorît? — căci nu încapea îndoială, un om ca dînsul, care ar fi fugit cu șapte în piept, nu se surpă usor — dintr-o dată și ca oricare... Nici vorbă, prin urmare, că îi vor fi mîncat capul — dușmanii! — avea atîția! — și nici vorbă că-l va regasi cu pete vinete și roșii pe obraz, cu părul capului și mustăților căzut — urme ale otravei ce-i va fi fost dată — căci: da — și nici nu putea sa fie astfel — aceasta era singura și adevărata boală pe care ea o bănuise de cum primise știrea..

Aceste gînduri porneau din altele... Viața ei toată se înălța din adîncimile trecutului, se oglindea cu voiciune pe geamurile aburite ale caretei, printre înserarea unei zile de pe la sfîrșitul lui septembrie. Și icoanele ce-o năuceau atunci era copilaria ei de fată singură la părinți bogați, visurile trandafirii și albastre cărora le dedese aripi, umplîndu-și cu ele viitorul. I se arăta, în sfîrșit, și alesul, — tînărul smuls din lună și din stele și care avea să-i fie tovaraș vieței sau, mai pe omenește vorbind, frumosul praporgic cu epolete de aur — feciorul de împărat din basm cu care se și cununa, puțin în urmă.

Rochia ei de mireasă — rochie de păpușă — atît de mică era la paisprezece ani — miră, în ziua nunței, pe toți. Dar ce miră și mai mult, era faptul că farmecul ce pusese stăpînire asupra ei nu ținu o zi, nici două, ci un șir întreg de zile, aproape un an — cînd — după cum trec toate — se risipi și trecu și el. Cu toate aceste, copila nu încetă să-l iubească, în ciuda dezamăgirilor. E drept că și el — deși nu scăpa un prilej s-o înșele — așa îi era firea — n-o iubea cu adevărat decît pe dînsa... Și părți din cariera lui i se redeșteptau în minte. Revedea luptele pentru cucerirea culmei — comandamentul suprem al armatei — spre care înaintase prin învățătură și sîrguință neîncetată; strămutările militărești dintr-un colț al țărei la celălalt; prea marea lui asprime, la cazarmă și în front; răzvrătirea companiei pe care o comanda, la Ocnele-Mari; ea azvîrlindu-se despletită, între cei care îl înconjuraseră, coperîndu-l cu corpul și ocrotindu-l cu inima, soție care striga soldaților turbați: „trageți!” și dinaintea căreia puștile scapă din mîini și în genunchi se pleacă; — izbinda lui — mai tîrziu — de-a întocmi o armată, scoțînd ca din pămînt regiment după regiment, instruind-o, traducînd din rusește și franțuzește regulamente; înființînd batalionul model, ce avea sa fie o pepinieră, stîrnind admirațiunea generalilor austriaci și ruși; Coronni, Halcinski și altii, iar acum, sub domnia cea nouă, o altă izbîndă a lui: putința ce avusese să adune, în tabăra de la Urceni, 50.000 de soldați din toate armele, bine instruiți, și bine echipați.

Cunoscător a douăsprezece limbi, suflet de militar prin moștenire, căci cobora din vechea casă domnitoare a Lituaniei — tatăl acestui om întemeiase în adevăr cu din propria lui avere un regiment în Rusia, care îi poartă astăzi încă numele; — la rîndul său, el, și numai cu mijloace luate din averea lui, cumpărase instrumentele pentru întia muzică militară română, și o înființase; iar, nerezemîndu-se decît tot pe dînsul, înfăptuise o Școală militară, o Casă de dotațiune a oastei, un mare ștab domnesc...

Era, prin urmare, firesc, ca inima ei sa fi fost plină numai de el — pe care îl crezuse nepieritor — nu om, ci zeu nesupus legilor celorlalte făpturi pămîntești și pentru care fusese steaua cea luminoasă... — De acest om să se despartă însă ea, și să se despartă astfel?... Ce? S-ar putea?

Înserarea ce se lăsa peste cîmp îi pătrundea în inimă. Lacrimile o podideau, cădeau cu picături largi pe hîrtia telegramei pe care o pusese pe genunchi... Dar careta bătea, în vremea aceasta, cîmpiile, ca un vîrtej... fugea, alerga, zbura pe drumuri aproape neumblate; se strecura printre hopuri, printre răsturnișuri; trecea pîrîurile și rîurile; cobora văile și urca dealurile, din aceeași fugă, din același zbor. Soldatul de pe capră moțăia, se apleca în dreapta, în stînga, visa cu mîna pe pușcă, la Tița, țigăncușa boierească în a cărei dragoste răzbise numai în ajun. Desculți, și călări pe deșelate, drăcoșii de surugii — niște băiețași — cu izmenele de pînză sumeșe mai sus de genunghi, cu piepturile goale ce le ieșeau din cămașile desfăcute, băgau roibii și murgii în năbădai. Ei hăiau, mînau, înjurau de ceara mă-sei, izbeau caii cu călcîiele, îi băteau cu pulpele arămii, ori îi plesneau cu sfîrcul bicelor. Bietele dobitoace, înhămate cu șleauri și cu frînghii, își bălăgăneau vijelios clopotele, și fugeau cît puteau, fugeau de mîncau pămîntul.

Cu cît se înopta însă, vîrtejul, în loc să se domolească, se ducea mai iute. Se ajungea la jumătățile pe poștă pe nerăsuflate, și alți cai erau aruncați în oiște. Aceștia — din porunca trimisă de la București la toate căpiteniile de poștă — prin ștafetă anume dusă de un olac — așteptau cu hamurile pe ei.

Alți surugii, tot atît de copilandrii dar tot atît de îndemînateci, cu cai proaspeți între picioare, spărgeau întunerecul cu hăirile lor din ce în ce mai sălbatice și se prăvăleau peste cîmpii ca o vijelie! Roțile sfîrîiau cu o așa repeziciune, încît — dacă ar fi fost ziuă — nu li s-ar fi văzut spițele. Careta se aplecă într-o parte și în alta; gemea din încheieturi, părea corabia primejduită pe care fiece val sta s-o înghită și ce se ridica deasupra fiecărui.

Înăuntru, copilul, văzînd că mama sa ațipise cu capul răzemat de căptușala caretei, își lipea fruntea de geam. El se uita în întunerecul înăbușitor, brăzdat lîngă portițe de fulgere galbene și roșii ale felinarelor, și încerca să ghicească priveliștele. Unde era vale, credea că e deal, își închipuia că vede ape mari... Însă trăsura se apropia de locuri păduroase. Copacii — răzleți sau mai mulți la un loc — se iveau, cînd la un geam, cînd la celălt, luau înfățișări de oameni — de hoți ascunși în noapte și cu pușca la ochi.

Uneori șuierăturile surugiilor sau vorbele lor îngînate de-a încălecare, erau socotite de el ca semnaluri... Îngrozit, își zicea că n-are să mai scape din acea noapte, și se trăgea de la geam. Ghemuindu-se, apoi, lîngă mama lui, încerca să adoarmă, dar zadarnic: ochii săi rămîneau deschiși mari asupra întunerecului. Răsuflarea îi era scurtată, urechile vîjiietoare, și fiori-fiori îl treceau prin inimă.

Careta, în vremea asta, urma drumul, și fiindcă era ajun de tîrg, șiruri de care începeau să treacă prin lumina felinarelor. Ele ieșeau din noapte, și reintrau în întunerec, ca niște umbre ale unei lanterne magice. Strigătele țăranilor ce le abăteau, scîrțîitul roților, înjurăturile surugiilor, se îndeseau. Dar odată cu teama de hoți ce pierea, frica răsturnișurilor se ridica dintre dealuri, năpădea din prăpastia văilor.

Copilul deșteptase pe mama sa. Soldatul, care se detese jos de pe capră, și împiedicase roțile, umbla pe lîngă portiță. Surugiii o luară la pas. Careta, în bălăngănirile tărăgănate ale clopotelor, cobora, acum, către adîncimi necunoscute, către funduri înecate de întunerec...

Vărsatul zorilor apucă pe drumeți departe de Pitești cu două poște. Dar somnul ce doborîse pe băiat, rămăsese plin de aceași beznă. Ea, de pe cîmp, îl pătrundea în ochi pe sub pleoape, și alerga după trăsura fulgerată de aceleași licăriri ale felinarelor cu lumină galbenă și roșie. Copacii de pe culmi se prefăceau, în visul lui, în năuci negre, — în haiduci cu căciulele înfundate pe ochi, care se țineau după trasură, și care se apropiau uneori de portițele ei pînă a le atinge geamurile. Alte dăți, aceiași copaci, coborîți și ei de pe culmi, dau goană caretei, o ajungeau, o întreceau, rămîneau în urmă și iar o ajungeau, însă în loc ca să mai fie tot haiduci, erau călugări cu glugi negre pe cap, care, pe deșelate, goneau sub ei cai, se lungeau, creșteau-creșteau sau se pocea cum le venea mai cumplit. Vîntul le fîlfîia mantalele și glugile; se schimbau în demoni; se înmulțeau cît coprindeau dealurile și văile; erau în față, în urmă, și împrejurul trăsurei. În visul lui, îl mai ajungeau de pe muchia dealurilor, cît și din apropiere, spăimîntătoare hohotiri de rîsete și fioroase fîșîiri. Dar ceva era și mai grozav: brațele și degetele dracilor se subțiau; mîinile li se agățau de portiță, una o deschidea; iar doi dintre demoni săreau înăuntru. Într-o clipă, unul își înfigea ghearele în gîtlejul copilului, îi oprea strigătul, pe cînd altul i se așeza grecește pe piept, și rînjea, și sfîșîindu-i cărnurile, scotocind cu unghiile pe sub coaste... O!... și ce căuta el, erau plămînii, era inima...

Dar mama sa se deșteptase. Ea îi auzise răsuflarea scurtată și grea și lăsase geamurile. Aerul tomnatical unei dimineți răgușite de ceață îi răcori repede fruntea. Bătăile inimei i se liniștiră — visul se învălmășea, dracii șovăiau, și răsturnați, cădeau sub tăișul unei săbii de diamant... În același timp, o lumină venită fără să se știe de unde îl îmbrățișa. Se simțea ridicat în sus — zbura, plutea — și, înfășurat de o nemărginită strălucire, o putere tainică îl fulgera și mai sus încă — dincolo de văzduhurile ciocîrliei — de unde, apoi, graiul lui, ce întrecea în dulceață cîntecul privighetoarei, se răzlețea peste țară, trecea granița, înfășura omenirea, era Dumnezeu făcut cuvînt...

Dînsul dechise ochii tocmai pe cînd trăsura se afla la jumătatea unui deal. Soarele izbutise să spargă ceața. Cerul, săgetat de razele lui, se albăstrea. În stînga drumului, copacii, a căror frunzătură era încă deasă, deși în parte roșcată, urcau spre șosea, din fundul unei văi.

În jos, la o adîncime de peste treizeci de metri, se desfășurau ogoare vălurate ca o mare, dintre cutele cărora răsăreau clopotnițe si coperișuri de biserici, aceste singure limanuri de scăpare în mijlocul furtunilor vieței.

Și caii urcau mereu... s-ar fi crezut, acum, că ei se duc drept în cer, atît de înalt era dealul și atît de departe culmea...

„Diseară, vrînd Dumnezeu, vom fi în București”, zicea mama. În urmă, scotea din bisacteaua de lemn de trandafir iconița Maicii Preciștii, pe care o purta totdeauna cu ea la drum, îi scutura cu batista coroana de raze dimprejurul fruntei, îi săruta argintul poleit, și n-o punea la loc pînă ce nu-i descurca șirele de mărgăritare ca boabele de meiu și salbă de rubiele, cu care o împodobise în ziua măritișului. Inima i re reumplea astfel de nădejde: „Nu; era cu neputință ca lui să-i fie rău de tot. Dacă ar fi fost asa ar fi vestit-o din vreme. Un om ca dînsul nu așteaptă ultimul moment pentru ca să-și ia adio de la tovarașa vieței și de la copii. Ce? Craiova era la o mie de poște?” Și, pe lîngă asta, putea să și-l închipuie altfel de cum îl cunoscuse — sănătos în orice clipă — depărtînd însuși gîndul că un om ca el ar putea sa se bolnăvească?... Și-l revedea tot cum îl știa: înconjurat de un stat-major strălucit, tobele bătînd, trîmbițele răsunînd, soldații prezentînd armele. El, crunt și aspru cu cei mari, ținîndu-i fără grai sub priviri, tremurători ca vrăbiile în ghiarele uliului, trecea pe dinaintea frontului. Prestigiul îl înfășura. Respectul zbura înaintea lui. Se îmbunea cu gradele de jos, întemeia pe ele nădejdea militărească a țărei...

Dacă — dacă însă va fi murit? Daca i-l vor fi omorît?

Și la această cugetare, un trecut de ieri, de alaltăieri îi năvălea în minte, împreună cu marșul militar comandat de el pentru a deda pe soldat cu oboseala, pe o simpla distanță de șapte kilometri... Ura coloneilor pentru șeful lor se folosea însă de împrejurare; ei se făceau de tot blajini cu soldații care, simțindu-i, se întîrziau prin porumbi, de unde, în urmă, erau ridicați cu ambulanța sub cuvînt că au căzut... Organele de publicitate ale opozițiunei semănînd, apoi umplînd cîmpurile, văile, dealurile și coloanele lor cu morți și cu răniți.

Dușmănii neîmpăcate, ingratitudini ascunse, așteptau oare altceva decît momentul priincios? Și ei i se va ierta oare frumusețea, pozițiunea socială, epoca de stăpînire și biruinți, disprețurile ei pentru aristocrația de naștere neînsoțită de cea sufletească, sîngele boieresc pămîntean ce-i curegea în vine, curățit de scrofurile prejudecăților?...

Da: va rămînea cu oarecare avere — zestre părintească — va lupta cîtva și, oricum s-ar fi întîmplat, își va crește copiii... Însă după aceasta, întunerec, noapte a viitorului nepătruns de ochi omenești. Cît despre sprijin domnesc, cu însemnări pe catastive, cum putea să prevadă ce avea sa fie acest sprijin? Ce știa, ce simțea era că, odată cu moartea lui — dacă ea va rămîne în țară — va intra într-un necunoscut prăpăstios. Și pentru ca, împrejurările să n-o apuce fără veste, vindea din gînd case, moșii, tot. Pleca în Franța, se așeza acolo, cu copiii, nu se mai întorcea niciodată. Dar — izbuti-va să ducă viață înstrăinată de țară pentru totdeauna? N-o lega cu tot ce e românesc un fir nevăzut — sufletul — și nu simtea ea, de cîte ori trecuse granița, spre a se duce la Paris sau la Viena, în Belgia sau în Italia — oriunde — că deși nu-i lipsea nimic — că deși o înconjurau curteniri și considerație — îi lipsea — ceva nedeslușit, dar ce înceta să-i mai lipsească de cum punea piciorul pe pămîntul românesc; de cum reauzea graiul cel plin de farmec al copilăriei, al întregei sale vieți?

Neapărat că așa era, și că, dacă aceasta se va întîmpla, avea să fie izbită de moarte chiar din acea clipa — însă putea ea să-și jertfească copiii nenorocirilor că i-ar fi așteptat și să nu nu se mai jertfească mai curînd pe dînsa? Hotărît: odată ce el n-ar mai fi, nu i-ar rămînea decît să plece, să se statornicească în Franța, singura țară pe care o iubea — după a ei. Își va cumpăra, prin urmare, o fermă, în Normandia, pe care o și închipuia între meri, aproape de coastele mărei, nu departe de Etretat sau Dieppe; — se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște, să crească găini și gîște — curcani; se vedea cu șort albastru și cu bonetă albă pe cap — din cînd în cînd se ducea și la Paris — la Paris! Dar numele acestui oraș îi schimba planul, îi aducea aminte ca era datoare să se așeze acolo — ca să-și crească copiii — închiria un apartament pe rue de Rennes, băga pe cel mai mare în armat franceză; îl punea sub protecțiunea generalului marchiz de Galiffet, pe care îl cunoscuse — lăsa pe cel mijlociu să-și urmeze chemarea — să scrie versuri, nuvele, piese de teatru, romane — să se facă ziarist, ce va vrea; iar pe cel mic, pe zapistea, pe „Ba-be-bi-bo-bu” al mamei — A! de el nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu — „văzînd și făcînd”.

Trăsura, ce se apropia de Pitești, găsise un drum mai bun. Ea nu mai era zdruncinată de hopuri și de făgașuri. Dar copilului i se făcuse foame. Coșul cu ouă răscoapte, cu un curcan fript și cu brînzeturi era ridicat pe genunchi. Mumă-sa scotea și întindea un șervet alb a laptele. Ouăle erau sparte și curățite de coji. Gușa și pieptul curcanului se făceau nevăzute. Vinul de Bordeaux scădea din sticlă.

Roșeți călduroase urcau pe amîndouă obrazurile și ochii bătuți de neodihnă se însuflețeau, iar viitorul apărea mai puțin norocos.

„Nu; nu se putea ca el să fi murit astfel!” — și copilul care începea să creadă și el că „nu se putea”, se adînceau în gînduri.

Fire ce cu greu ar fi fost deslușită, el, deși era încă mic prin ani, se dusese prin cugetare și prin simțire departe. Binele și răul îi vorbeau cu o deopotrivă putere. Nici muma, nici tatăl lui, nici frații și nici camarazii de o vîrstă cu dînsul, nu ghiceau ce aripi de soare are la suflet, și în ce tăvăliri de noroaie l-ar fi dus gîndul, dacă acestea l-ar fi părăsit. Ochii lui erau mai totdeauna coperiți de o ceață, așa că părea nepăsător pentru tot ce se petrecea împrejuru-i și că umbla dormind pe picioare. Dar el credea tot, simțea tot, se înduioșa de cea mai mică suferință, iubea cu patimă pe muma lui, deși ascundea cu îngrijire oricui simțirea și gîndul lui. Era slab, și cu toate acestea, mîinile îi erau cumplite. Pe fratele său mai mare, care-l lovise într-o zi, îl urmărise prin toată curtea cu un cuțit, și acesta, din puțin scăpase că să nu fie omorît. Era, în sfîrșit, de o mîndrie nesuferită, dar și de o bunătate ce nu cunoștea margini. Nu citise, la acea vîrstă, pe Lara, și s-ar fi putut zice că e fiul lui. Simțirea lui era atît de ascuțită sau de bolnăvicioasă, încît, dacă mintea nu i-ar fi fost puternică, această simțire l-ar fi dus la nebunie. Așa bunăoară, nimini nu știa pentru ce-și umplea el buzunarele cu pietre, cu hîrtii, cu bucățele de lemn, cu toate nimicurile ce le întîlnea în drum, cînd, în această privință, se supunea unui îndemn lăuntric mai mult decît copilăros dar nespus de duios. Ce-și zicea cînd ridica toate acele fleacuri de jos, mișcat, uneori pînă la lacrimi, era ca lucrurile acele n-au să mai fie întîlnite sau văzute de dînsul niciodată...

Neîncetata curgere a vremei — ce nu se oprește o clipă și ce nu se întoarce o clipă din calea care a facut-o — îi vorbea, spunîndu-i cu o neasămănată putere, că ziua de azi nu e ca cea de mîine; că — om sau lucru — astăzi sunt dar mîine pot să nu mai fie, și că dacă cumva tot urmează să mai stăruiască, un mîine în care nu vor mai fi le va ajunge și pe ele.

Tatăl său, care fusese pentru copiii săi o spămîie, lui, mai cu seamă, nu-i vorbise decît cu răsteală. Pe el, și pe frații săi, îi silea să vie în toate zilele să-i zică, la ore hotărîte: „Bonjour pa-pa, bonsoir pa-pa!” La masă, le poruncea să șadă pe scaune, drepți, să se uite în ochii lui, cînd le vorbea. Se speriau de cîte ori se supăra pe bucătar. I se părea că aude încă trîntirile scaunelor și țăndările farfuriilor ce se spărgeau.

Cu toate aceste, dînsul l-ar fi plîns și mai mult ca oricare din frații săi, dacă în acele momente nu i s-ar fi petrecut în conștiință o luptă ciudată. Se simțea cuprins de beția goanei pe care o dau caii cari intraseră în șosea, și o nemărginită dorință de neatîrnare și de libertate pătrundea în el. Fiorii prematuri ai plăcerilor sexuale îi destindeau mușchii cu lungirea brațelor și a picioarelor și-l cutremurau. Ce era bun în el se zvîrcolea sub ce era rău. Pe tatăl său ar fi voit să-l plînga cu hohot, pentru a-și dovedi lui ca l-a iubit în adevăr.

Dar o laie de țigani, poposită la marginile orașului, încăleca șoseaua cu tăbărîrea ei. Dînsa, după ce se întocmise cu adunături din felurite părți ale țărei, ce amestecaseră rudari, lăieți și netoți, își alesese, mai devreme, loc de iernatic acolo, și cîmpul se umpluse de cosare din nuiele împletite și lipite cu pămînt galben. Porci, găini, leote de dănciuci în pielea goală; netoate care se certau pe grămezile de bălegar uscate ce adunaseră de cu vara; zgomotul cujnițelor; cositorirea tingirilor, năuntrul cărora gașperițe arzuie învîrteau otrepele ghemuite sub picioare; mărgelele albastre și roșii ce le țăcăneau la gîturi, zdrențe agățate pe mărăcini și pe crecile pomilor; grohăirile scroafelor, sisăirile gîștelor, hălălăirile guturale ale certurilor, apucau careta în vîrtejul lor.

Caii își iuțeau mersul. Unii, speriați, azvîrleau cu picioarele. Ceilalți puneau capul în pămînt și fugeau cît puteau, ridicau nori de praf.

Copilul, uitîndu-și posomorîrea, scotea capul pe geam și rîdea de baloanele ce ocăreau cu mascări pe surugii care le arseseră cu sfîrcul bicelor. De necaz, își ridicau fustele pe care, dîndu-și-le peste cap, își băteau dosurile la ei.

Dintre coșare se repezeau dănciucii cu părul ciuf. În pielea goală, mai mulți se țineau de caretă, alergînd după ea, iar cei mai sprinteni se dau tumba sau făceau roata pe lîngă portițele ei, doar de le-o pica vreun gologan în palmă.

Ca să facă haz, copilul se căuta prin buzunare și le arunca din plin. Dar crăițarii, oriunde ar fi căzut, și chiar dacă ar fi fost prinși de vreunul, dau naștere la încăierări.

Pe el se zvîrleau cîte șapte, și cîte zece, și toți se luau de păr, țipau, se ghionțuiau, se înhăitau de mîini și de picioare — de gît — rostogolindu-se morman, unii peste alții, se călăreau, se tăvăleau cu capul de pămînt, iar zgîrîindu-se și mușcîndu-se, se tăvăleau prin țărîna șoselei, pînă ce ajungeau de-a dura în șanturile ei.

Roțile zguduiră, în sfîrșit, caldarîmul Piteștilor. Bicele, chiotele, scoteau în uși pe prăvăliașii din ulița cea mare. Trecătorii, văzînd trăsura, se opreau pe loc. Însă, cu cît se nainta spre bariera Bucureștilor, lumea în loc să scadă, se înmulțea. Din depărtare, se auzea un fel de răpăială ciudată. S-ar fi crezut că e zgomotul unei mări ce se întoarce în matca ei. Răpăiala se apropia și se desfășura în auzuri, pe anumite măsuri, dar neîncetat aceleași. După puțin, răsunară și niște sforăiri lungi ce ar fi putut să fie asemănate cu uriașa mișcare a mai multor mii de foale ce se închid și se deschid cu regulă. Erau soldații: Armata!

Cu bătăi în toba cea mare, cu fanfare de trîmbiți, ea se apropia. Și: drum-drum-drum, dururum drum-drum! Ea înainta. Capete de coloane, după capete de coloane, se apropiau de trăsură, treceau pe lîngă dînsa. Soldații, cu pasurile măsurate după tobe, recucereau orașul, uliță cu uliță... Abia apucau să treacă unii, că alții le luau locul. Corniștii din fruntea companielor își îmbucau instrumentele cu încrețiri de bărbii albăstrite de perdaful bricelor. Steagurile se desfășurau deasupra luminișului de spăngi, cu fliscuri și cu sunete de aripi. Ofițerii dintre plutoane, sau de pe marginile lor, se duceau, cu săbiile trase, și cu epolețe de aur pe umeri, fiecare către soarta lui!... Cîte unul, care zărea ordonanța de pe capră, siluia cu priviri cercetătoare penumbra din careta ce se oprise și, recunoscînd chipul ostenit al doamnei dinăuntru, trecea salutînd militărește, fulgerat de coborîrîle și ridicările oțelului cavaleresc. Numele persoanei salutate, șoptit din ofițer în ofițer, ajungea pînă la șeful diviziunei, un colonel încă tînăr, care-și punea calul în galop...

— Adevărul, voiesc să știu adevărul...

Dar colonelul cu chipiul ținut cu o largă curtenire în mîna dreaptă, cu cea stîngă pe frîne, se apleca înainte, și cu vorbe mesteșugite îi domolea grija, prin geamul lăsat: nu știa nimic, se întorcea de-a dreptul din lagăr, nu se oprise în București decît o zi — timpul trebuincios pentru a-și odihni diviziunea ce reintra în circomscriptia ei. Părea mirat că o întîlnește. Daca ar fi fost ceva grav, lucru i-ar fi ajuns la cunoștință, la trecerea lui prin capitală. — Că era bolnav, nu încăpea îndoială... însă... dar...

Și: drum-drum-drum-dururum-drum-drum, vorbele lui păreau că se cojesc de poleială... Însă... dar... cu neputință... ar fi știut... răsunau calp, își pierdeau aproape cu totul căldura convingatoare...

Soldații de felurite arme se scurgeau ca apa. Uruiturile tunurilor și ale ambulanțelor înăbușeau muzica disciplinară a pasurilor; ulița se libera; colonelul se apleca pe cal cu o ultima salutare, surugiii plesneau din bice — ceara mă-sei și papucii maicei-precistei — și roatele sfîrîiau din nou. Balanga-langa-langa-langa, Piteștii erau lăsați în urmă. Sălbaticia fugei reîncepea; de astă dată șoseaua era bună și n-avea să sfîrșească decît în București, dealuri și văi nu mai erau. Dar...

„Adevărul — nu voia să știe decît adevărul”.

Ba-langa, ba-langa, balang... fuga, un moment oprită prin sosirea la jumatate de poștă, pornea iar. Tîmplele îi erau însă strînse ca de un cerc de fier. Capul i se golea de idei. Se uita împrejur fără să mai vadă - langa-langa-langa: lang-lang-lang, se lăsa și, cu capul în colțul caretei, adormea.

Copilul, sub aceeași nimicire, simțea că și lui i se pîienjenează privirile. Locomotiva de mică viteză, careta nu mai punea de la o poștă la alta decît două ore. Se ajungeau la Găiești cu zgomotul unei prăvăliri. Prunăriile din această localitate licăreau în pripă, cu vechile lor case boierești avînd pridvoare de zid pe stîlpi, și se făceau nevăzute. Cîmpurile nesfîrșite recoprindeau văzul, se prelungeau fără urcări și coborîri. Soarele, căzut spre apus, împrăștia pulberi de aur. Scaieții și mărăcinii erau cu totul poleiți. Goana punea pe obrazele surugiilor flăcări. Zdrențurile cămășilor piereau în aurul soarelui. Ei păreau zmei călări pe paralei. Părul unuia, arămiu, îi bătea grumajii cu arzătoare aripi de lumina roșcată. Altul era oacheșiu ca un țigan, dar frumos ca un fecior de împărat din alte vremuri; cel de al treilea, bălan, și cu toate că era cel mai copil, mîna mai nebunește — ceara mă-sei și Christosu lui tat-so...

Dar ochii copilului se închideau pe sfert. Clopotele îi sunau în cap; osteneala îi trecea pe sub vederi șiruri-șiruri de bobițe albe și negre ce se mișcau după partea în care își ducea pleoapele. Aceste bobițe tot arătîndu-i-se și tot pierind — ce nu i se destănuiau decît după oboseli mari — îl îndrumau către închipuiri ciudate... Da: pentru ce ochii n-ar cîștiga, în anumite împrejurări, pătrunderi ce le lipsesc în stările trupești și sufletești obicinuite? Lumi ce nu sunt nici bănuite, de care mintea nici simțurile omenești nu-și dau seama, nu s-ar putea oare să ne înconjoare, să fie lîngă noi și noi să nu le știm? Și pentru ce nu s-ar afla făpturi și lucruri întocmite din alăuturi care să scape vederei și pipăitului omenesc? Știe cineva ceva? S-o spună. A învățat și el în școală — și va mai învăța — dar cunoaște-se-va vreodată ce e lumina? Negreșit, la carte se zice că e o mișcare; însă mișcare a ce? Și dacă e mișcare, de ce încetează să mai fie de cum, vrînd s-o prinzi într-o odaie, ai închis obloanele? În sfîrșit, sufletul, ce este el? Este sau nu este? Bunica lui spunea că este, că face parte din Dumnezeu, și că se întoarce la el. Profesorii lui spun că e o născocire. Dar alti profesori, aceștia mai învățați și mai mari, scriau pe întrecute în cărțile pe care le dosea din biblioteca tatălui său, că dacă n-ar fi sufletul, n-ar fi nimic. Apoi, cu Dumnezeu, nu merge la fel? E și nu e. Uite popa, nu e popa. Cu stelele, însă, cum rămîne, ce sunt ele? Unii spun că vreo cîteva sunt pămînturi, iar că cele mai multe sunt sori. Și cu toate aceste, deși ele pot să fie și sori și pămînturi, ele sunt altceva: ființe ale nemărginirei care trăiesc, simt, cugetă, și se iubesc sau se urăsc — după cum se plac sau nu se plac.

Nici vorbă că ar rîde cine i-ar ști aceste gînduri — dar adevărul era tot cel care i se urca din suflet în mintea lui.

Și astfel, el umplea cerul cu făpturi ce erau îngeri — oști întregi de îngeri ce, în vecii-vecilor, împingeau tot mai departe întunerecul, îl răsturnau, brazdă peste brazdă, spart.

Dar deasupra marginei depărtate a cîmpului, soarele era de-o șchioapă. Coborîse, și seara ajungea caii din urmă. Cu felinarele aprinse, careta trecea acum prin satul Mogoșoaiei — sat întocmit aproape în întregime din țiganii brîncovenești... Cîinii, firește, îi făceau alai. Dar la ieșirea din sat — departe și nu prea — începu să se mute pe cîmp, de colo-colo, ca o spuză de licurici...

Soldatul se aplecă spre geam, bătu îtr-însul:

— Bucureștii! coniță.

Inima mamei trăsărea, o lua iute de tot. Furtuna cailor sosea în dreptul Bănesei, alunecă pe dinaintea ei, se năpustea în rontul întîi. Lămpile de petrol de pe o parte și de pe alta a faimoasei plimbări oboseau pe rînd întunerecul. Copilul scotea capul și se uita înaintea cailor. Rontul al doilea era trecut cu ocolire de după havuz, surugiii opreau în scurt, jandarmi călări și mai multe trăsuri ocoleau careta:

— Nu, n-a murit, dar... 

— Iute, atunci, iute!...

Și roțile duruiau pe Podul Mogoșoaiei; ele scăpărau schintei din pietre. Geamurile zbîrnîiau între pervazuri, se trecea dinaintea bisericei Sărindarului, cu porțile și toată împrejurimea cernită, fără ca cei dinăuntru să se fi uitat în acea parte: surugiii coteau pe o uliță, o luau pe alta, intrau pe o poartă, opreau la o scară, muma și copilul săreau jos:

— Cum îi e? Cum îi e?

Slugile tăceau, o femeie în negru se arată în capul scarei, se aruncă de gîtul noii sosite:

— Ah! ma tante, ma ch è re tante!