„Voiesc, iubite pictor, o pânză cum n-a fost...

Să văd din întuneric că iese-n pielea goală

Satana care-n mine stârnește o răscoală

Pe când zadarnic caut de el un adăpost. 

Îl văd frumos și searbăd, aproape o fecioară,

Având pe-o gingășie de Bacchus indian

O frunte visătoare sub păr de-atenian

Și-n buzele-i de flăcări cutremure ce-omoară. 

Fă-l dulce totdeodată ca taina unui vis

Ce-n leagănu-i de aur te-adoarme cu blândețe

Atunci când plin de viață și beat de tinerețe

Te lași pe nesimțite s-aluneci spre abis. 

Sau scoate-l dimpotrivă din negura cu șoapte,

Nălucă fără seamăn cu ochii scânteinzi,

Întocmai cum e-n clipa sălbaticei izbânzi

Când sufletul mi-l soarbe în fiecare noapte." 

Și jalnica ființă, furată de-aiurare,

Când pasul și-l mai duse prin largu-atelier,

Isterica privire pe niște lănci de fier

S-opri încremenită de-a lor străfulgerare. 

Apoi, din frământarea lucioasă ce zărea

Că sapă împrejuru-i o roșie vâltoare

Din care e ajunsă de flăcări arzătoare,

Simți că se aruncă Satana peste ea.