Trebuia într-acea noapte ca să sufle vântul rece,

Ca să viscolească-afară, ca și azi, neapărat,

Iar copacii printre crivăț la pământ să se aplece

Când mă-mpinse-n astă lume pântecul ce m-a purtat.

Maica-mea, de-a lungu-ntinsă, de abia scăpă cu zile...

Moartea groaznică, ce-n umbră mulțumirea și-o rânjea,

Înghețată sărutare-și-aplecase peste ea

Și pe-obraz îi scuturase flori de vinete zambile.

Doctorul, care-o scăpase, în acea învălmășeală,

Vrând să șeadă pe un scaun, doborât de osteneală,

Ca pe-o minge de nimica mă turtea nemijlocit,

Dacă doica ce, prin leafă, se afla interesată,

Nu sărea ca o leoaică să-l oprească deodată 

    Printr-un țipăt ascuțit. 

Toți îmi fură împotrivă, numai doctorul, săracu'!

Se-ncercase, făr' să știe, să mă scape de nevoi, —

Doctore, primi-te-ar sfântul, și pe tine, doică, dracu',

Că mă nasc fără de voie nu puteați ghici și voi?

Voi puteați băga de seamă, când cuprinși de turburare,

Că de voie nu se iese încleștat de două fiare, —

Și-mi făcusem datoria de-a voi să nu mă nasc...

Poate că trăisem încă într-această lume mare

Ce mă face ca să sufăr, ca să râd sau ca să casc.

Poate-mi aduceam aminte chiar de viețile-mi trecute,

Care, bune ca și rele, nu-mi fuseseră plăcute.

Poate cunoșteam ce este a trăi și a muri,

Poate nu mai vream să intru și să ies pe-aceeași poartă,

Poate că fugeam de viață, poate că-mi fugeam de soartă, 

Poate vream în neființă, o problemă-a urmări,

Poate n-adunasem încă de pe câmpul veciniciei

Toată iarba-nțelepciunii, toată floarea poeziei,

Poate nu-mi sosise timpul pe pământ să reapar,

Poate vream să nasc vreun rege, poate vreun bandit vulgar,

Poate vream târând în urmă o armată numeroasă

Ca să trag peste popoare brazda mea cea sângeroasă

Și să renvieze-n mine Alexandru sau Cezar.

Poate vream să fiu vreun Neron peste-o altă Romă nouă,

Ca s-apar posterității cum și el ne-apare nouă

Și să-i las ca o enigmă caracterul meu bizar.

Poate vream să fiu, din contra, un cioban-nnegrit de soare,

Cu cămașa desfăcută peste pieptu-i de atlet,

Și să stau, cântând din bucium, într-a codrului răcoare

Pe când apele la vale, vorba lor și-o spun încet.

Poate vream ca să fiu umbră, poate vream să fiu lumină,

Trăsnet care mistuiește, aer, apă, fum, scântei,

Sau o floare ce pe țărmuri de pâraie se înclină

Și dă vântului, ce-i este amorez, parfumul ei.

Poate vream să fiu de toate sau nimica să fiu poate,

Poate chiar că niciodată să fiu om nu m-am gândit,

Să m-adun de pe tot locul, să fiu unul strâns din toate

Și să-mi las nemărginirea ca să intru-n mărginit.

Și ce luptă trebuiește din ce sunt să fiu iar visul,

Și ce crude suferințe până ce să trec abisul

Ce desparte vecinicia de un trai și lung și mic;

Până ce uitând de lupta ce-o dusei cu nenorocul,

Să-ncetez să mai fiu timpul și să nu mai fiu nici locul,

Și să pot să fiu din toate fără ca să fiu nimic.

Părul meu de așteptare o s-albească sau să cadă,

Ochii mei au să privească câte n-ar voi să vadă, 

Pieptul meu are să geamă sub atingeri de dureri,

Corpul meu o să se plece cu încetul în ruine,

Mintea mea n-o să mai pună graniți între rău și bine,

Și veninu-amărăciunei îl voi bea chiar din plăceri.

Cel puțin de-am ști ursita ce îndeplinim în lume,

De-am ști golul care-l umplem c-o făptură și c-un nume,

Sau de-am ști de ce ne ducem, sau de-am ști de ce venim

Naștem oare pentru-a naște, și trăim ca să trăim?

Sau tot scopul nostru este să lăsăm mereu în urmă,

Prin copiii care-i naștem, alte umbre ca și noi

Ce-n pustiurile vieții, însemnează câte-o urmă

Ștearsă de furtuna vremii sau de alte urme noi? 

Toți îmi fură împotrivă într-acea fatală noapte,

Și zdrobit de-mpotrivire m-am născut și am trăit;

Dar nici Muzele pe-atuncea, legănându-mă în șoapte,

Nu puteau ca să prevadă c-am să fiu un urgisit.

Muzicile răsunară la botezul meu cu fală,

Și părea că intru-n viață pe o poartă triumfală

Iar purtat între dantele, de-ofițeri muiați în fir,

Mă plimbam din brațe-n brațe, fraged ca un trandafir.

Pare că fusese-o lume destinată să m-aștepte,

Și că am de moștenire tronuri pe-ale căror trepte

Pun coroane seculare toți feciorii de-mpărați.

A! batjocură amară!... Eu eram din condamnați,

Făceam parte din ocnașii ce pe șubrede picioare

Își târăsc ale lor zile ca ghiulele-obositoare,

Și de-aveam să urc, cu timpul, pe vreo culme radioasă

Ca și eu să-mi aflu tronul, era tocmai pe Calvar,

Noapte, blestemată noapte, clipă rea și nemiloasă,

Înfiereze-te azi plânsul ca și râsul meu amar.