Pe verdea margine de șanț

Creștea măceșul singuratic,

Dar vântul serii nebunatic

Pofti-ntr-o zi pe flori la danț.

Întâi pătrunse printre foi,

Și le vorbi cu voce lină,

De dorul lui le spuse-apoi,

Și suspină — cum se suspină... 

    Și suspină — cum se suspină... 

Albeața lor de trandafiri,

Zâmbind prin roua primăverii,

La mângâierile-adierii

A tresărit cu dulci simțiri.

Păreau năluci de carnaval

Cum se mișcau catifelate,

Gătite toate-n rochi de bal,

De vântul serii sărutate, 

    De vântul serii sărutate. 

Scăldate-n razele de sus,

Muiate în argintul lunii, 

S-au dat în brațele minciunii,

Și rând pe rând în vânt s-au dus.

Iar vântul tainic le șoptea,

Luându-le pe fiecare,

Ș-un valț nebun le învârtea,

Un valț — din ce în ce mai tare, 

    Un valț — din ce în ce mai tare.