Legenda Siminocului

Pământul se cutremurase, 
Și cerul se întunecase, 
Christos pe cruce răstignit, 
În Domnu, sufletu-și-l dase 
Și-ntre tâlhari sta pironit. 

Catapeteazma, sfărâmată, 
Zăcea-n biserica bogată, — 
Biserică de cărturari!... 
Iar cum fu noaptea-naintată, 
Îl coborau dintre tâlhari! 

Atunci apostolii veniră 
În taină-adâncă de-l jeliră, 
Și cum îl duseră-n mormânt 
O piatră grea rostogoliră 
Pe-nvățătoru lor cel sfânt! 

Dar Maica-Precista, rămase, 
Și cum pe piatră s-așezase, 
Plângându-și plânsul ei amar, 
Din steiu, zări că-n grabă dase 
O mică buruiană-afar'! 

Și lacrămile ce-o stropiră, 
Atât de repede-o sporiră 
Că-și dete rodul ei pe loc 
Și florile i se numiră 
De-atuncea, flori de Siminoc. 

Iar dându'-și rodu, Siminocul, 
Ș-a treia zi având norocul 
De-a-npodobi mormântul gol, 
De-atunci rămase în tot locul 
Al nemuririi sfânt simbol!