Pământul se cutremurase, 

Și cerul se întunecase, 

Christos pe cruce răstignit, 

În Domnu, sufletu-și-l dase 

Și-ntre tâlhari sta pironit. 

Catapeteazma, sfărâmată, 

Zăcea-n biserica bogată, — 

Biserică de cărturari!... 

Iar cum fu noaptea-naintată, 

Îl coborau dintre tâlhari! 

Atunci apostolii veniră 

În taină-adâncă de-l jeliră, 

Și cum îl duseră-n mormânt 

O piatră grea rostogoliră 

Pe-nvățătoru lor cel sfânt! 

Dar Maica-Precista, rămase, 

Și cum pe piatră s-așezase, 

Plângându-și plânsul ei amar, 

Din steiu, zări că-n grabă dase 

O mică buruiană-afar'! 

Și lacrămile ce-o stropiră, 

Atât de repede-o sporiră 

Că-și dete rodul ei pe loc 

Și florile i se numiră 

De-atuncea, flori de Siminoc. 

Iar dându'-și rodu, Siminocul, 

Ș-a treia zi având norocul 

De-a-npodobi mormântul gol, 

De-atunci rămase în tot locul 

Al nemuririi sfânt simbol!