Atunci când după zile de lungă așteptare

Îmi apăruși deodată zâmbind, sufletul meu,

Crezui că ești un înger, de pace și scăpare,

Trimis să mă rentoarcă la bunul Dumnezeu. 

Tu nu erai un înger, cerească nălucire,

Dar cugetu-mi atuncea la pace se-nvoi...

Ți-am dat a mea junie, mi-ai dat a ta iubire

Și scepticul îndată de cer nu se-ndoi! 

Mi-ai zis: Poetul are o misiune sfântă...

El trebuie să creadă și n-am mai cercetat.

Poetul e o harpă: nu cugetă, ci cântă

Chiar el nu se-nțelege, dar este ascultat! 

Prin lumile luminii se-ntraripă să zboare

Și-n urma sa deșiră frumoși mărgăritari,

Pământu-n depărtare îl lasă sub picioare

Și-mbrățișează totul cu aripile-i mari! 

Și m-am suit atuncea în cerurile mute,

Și cerurile mute atuncea mi-au vorbit,

Eternul în tot locul vibra pe întrecute,

Iubită nălucire, de ce m-ai părăsit? 

În sufletu-mi de tânăr era-ntuneric mare,

Eram ca și o barcă lipsită de cârmaci,

Veniși, făcuși lumină! Suflași, și c-o suflare

Făcuși să-ntindă pânze vâslașul nedibaci! 

Prin funii, făcuși vântul să treacă-n armonie,

Și fiecare notă zbura pe câte-un val,

Priveam... și fermecată, cereasca Poezie

Îmi surâdea voioasă șezând pe-un verde mal! 

În jurul bărcii mele, un stol de nereide

Venea ca să se joace cu părul râurând,

Aș fi putut chiar cerul atuncea a-l desfide,

Cu cerul eram însă, și cerul mi-era blând! 

Zâmbeam la orice rază venea să mă mângâie,

Eram senin și vesel și Orient și-Apus,

Și sufletu-mi întocmai ca fumul de tămâie

Pe-o notă de-armonie se ridica în sus! 

Furtuna de atuncea gemu trecând pe mare,

Catartele de trăsnet cu zgomot s-au zdrobit...

În voia soartei mele lovind cu nendurare,

Cerească nălucire, de ce m-ai părăsit? 

M-a dus desigur vântul la maluri și pe mine,

Dar inima din pieptu-mi de stânci s-a sfâșiat,

Și nu mai cred acuma în rău, și nici în bine...

În portul disperării furtuna m-a băgat! 

În lume de-am fost, însă, ursit de-o crudă soartă,

Să am sfârșitu-acesta, de-aș face orișice,

Mai bine-ar fi fost poate să-mi lași simțirea moartă...

Când poți vorbi cu vorba, cu inima de ce? 

Ai dat tu oare viață la inima-mi copilă

Spre a putea mai bine să sufere-ntr-o zi,

La nimenea să n-afle nici crezământ, nici milă,

Și-n van de suferințe să-ncerc a o păzi? 

I-ai dat tu oare viață, dintr-însa spre a face

Femeia cea de uliți ce n-are vrun secret,

Prostituata vilă, ce plânge pentru-a place,

Bacanta despletită l-al traiului banchet? 

Și facla unor gânduri atâta de funebre,

Pe loc ce se aprinse de ce să n-o fi stins?

Căci lacrimile-aceste, de-ar rămânea celebre,

Și tot era mai bine în groapa rece-ntins! 

Încai de-aveam pe lume vreo altfel de menire,

Încai de-aș putea zice și eu că am trăit!

Dar nu; n-am trăit încă, și-n scurta-mi viețuire,

Abia mi-e dat a zice, atâta: „Am iubit!" 

O! Muză, vezi acuma cum viața mă doboară!

O! Muză, ai fost crudă favoarea ta să-mi dai!

Ai zâmbet de sirenă și sărutări ce-omoară,

Pe când, nici imortale de-ajuns, pentru morți n-ai.