De ce ca norii cei de iarnă

Ce vin pe câmpuri ca s-aștearnă

        Lungi strate de zăpadă, 

Se strâng pe unele frunți june

Nori viforoși, sumbre furtune 

        Ce se-mbulzesc grămadă? 

Ori nu mai este-n ceruri soare,

Și-n lume viață râzătoare 

        Misteruri și amoruri? 

Ce patime-i însuflețește?

Vrun vis nebun îi urmărește 

        Cu vecinicile-i doruri? 

De sunt nebuni, voiesc să-i apăr,

Că-n ochi au fulgere ce scapăr' 

        Schântei de poezie, 

Și nu e rar să se întâmple

Să poarte-o lume între tâmple 

        Pe care să n-o știe! 

Cu ei vorbesc frunzele-n cale,

Cu ei și apele pe vale, 

        Și bolțile albastre! 

Iar dacă au un corp de tină,

Cu sufletele în lumină 

        Plutesc mai sus de astre! 

De suferinți, ei sunt exemple,

Când mor li se ridică temple

        Și falnice statuie! 

În viață însă duc o cruce

Pe care toți se-ntrec s-apuce 

        Să-i răstignească-n cuie! 

Și nu e-n stare suferire

Ca să-ntrerupă-a lor menire 

        Și nobilă, și sfântă! 

Lor nu le pasă de năpastii;

Zâmbesc pe margini de prăpastii; 

        Iubesc, mângâie, cântă! 

Câștigă pâinea lor prin trude;

Nenorociții le sunt rude, 

        Copii, le sunt orfanii; 

Îi recunoști fiindcă-i latră

Toți câinii ce-au hrănit în vatră, 

        Toți câinii, toți dușmanii! 

Cu cerul care le zâmbește,

Sunt curcubeul ce unește 

        Sărmana noastră lume! 

„Poeți”, în valea cea de plângeri

Lor li se zice, însă, „îngeri” 

        E-n ceruri al lor nume!