Cimpoi și Tibicine

Caliope deschisele ochii, însă recăzu aproape îndată într-un somn adânc. Simțirea ce, redeșteptându-se, o cuprinsese, fusese mai întâi a mirării.

Tot ce-o înconjura — mica odaie cu pereții văruiți, patul de scânduri pe care dormise, dulapul din fața ei și o masa de brad, cu toate că erau lucruri de netăgăduit, i se arătară ca niște păreri. În zadar se freca la ochi, crezând că poate doarme încă, visul în care se simțea cufundată nu se risipea. Uitase până și de plecarea ei de acasă și nu-și mai amintea nici de vapor, nici de furtună. Dar împrejurarea ce o zăpăci și mai mult fu de-a se vedea într-o cămașă zdrențuită și culcată pe salteaua de paie a unui pat de scânduri.

Zgomotul mării ce-i cuprinse auzul și înaltele ierburi ce se mișcau pe după geamurile albăstrii înveselite de soare, îi reumplură însă gândul cu groaza furtunii prin care trecuse.

Primejduirea vasului și ducerea lui la fund nu-i lăsaseră, cu toate acestea, în minte, cea mai mică urmă. Tot ce-și închipuise era cel mult că dânsul, spre a se adăposti, izbutise sa intre în vreunul din micile porturi de pe coasta Asiei și ca odaia în care se găsește trebuia să fie a unui mic han de prin vreunul din ele.

Nedumerirea nemaidându-i răgaz, își căută cu ochii vestmintele și, neaflându-le, privirea i se opri pe un cuier în care erau atârnați niște pantaloni de dril, un tricou marinar vărgat cu verde și un brâu roșu.

Înfășurată în pâsla ce învelise patul, sări jos să mai facă și alte cercetări, dar nu mai descoperi decât doi mari și grosolani pantofi și o beretă de matroz. Cu un ac și cu puțină ață — peste care dete în cutia mesei — înseilă cum putu pantalonii, resfrângându-i pe dinăuntru ca să-i scurteze și după ce-i îmbrăcă umplu pantofii cu hârtie, își băgă picioarele într-înșii, își puse pe piept tricoul, pe care și-l îngustă, își înfășură mijlocul cu brâul și, așezându-și pe cap bereta, se îndreptă spre ușă... Înainte însă de-a o deschide, în trecerea ei pe lângă oglinda pe care o zări într-un cui, o desprinse și se uită în ea. Și când, în locul fetiței ce știa că este, i se arătă acolo drăgălașul de băiețandru în care se schimbase, o apucă un râs nebun, se strâmbă la el, îi arată limba și sfârși prin a-i da cu tifla...

Dar păcăliciul de sub geam, cu toate că-și scotea și el limba la ea și că-i da și el cu tifla, era frumos de pica. Scânteietoarele și inelatele șuvițe de aur ce-i scăpau de sub beretă, alunecându-i pe gât și sărutându-i obrajii, îi înmulțeau nurii și Caliope, în loc să mai râdă și să se mai strâmbe la el, își apropia obrazul de al lui, îi trimitea bezele și încerca să-i ajungă buzele prin geamul albăstriu și rece. E de crezut chiar că dacă ar fi putut l-ar fi smuls de sub geam să se joace cu el de-a baba oarba, ori de-a hoațea-ascunselea, cu opi-secni-secna-bi și cu țangăr-mangăr-na-cafto, pentru a sfârși cu ti-afto-berlengher-buf. 

Thalassa, care nu adormise decât despre ziuă, se culcase în pragul ușii, rostogolit în roșia lui manta de aba -rămășiță de purpură romană pe umerii sciți și traci ai balcanicelor popoare. Dar obiceiul de a fi pe picioare o dată cu ivirea soarelui îl deșteptă de cum se crăpa de ziua și tot el îl duse spre far, în care se urcă și unde își îndeplini, ca totdeauna, zilnicele îndatoriri.

Ridicat de o palmă, soarele părea că plutește deasupra mării. Straiele de aburi brumării se risipeau sorbite de el. Ceva mai jos, acolo unde marea părea că se împreună cu cerul, o dungă de un vioriu-închis se prelungea într-o parte și înalta.

Coborât din far, Thalassa se gândea cum să dea ochii cu făptura pe care marea i-o azvârlise în brațe...

Dar cât farmec nu se dezlipi pentru el din clipa în care, la colțul uneia din potecile pe care le bătătorise, se văzu întâmpinat de un neînchipuit de frumos băiețandru.

Că-și spuseră multe la această a lor întâia întâlnire nu încape îndoiala. Dar câte și le-au spus sunt greu de povestit. Ce este fapt e că înainte chiar ca ei să-și fi vorbit, privirile li se încărcară cu sufletele lor... Al Caliopei, ce se aruncase mai întâi în al lui Thalassa, căzuse în el ca porumbelul în ghearele uliului... Al lui Thalassa, deși cu o clipa mai târziu, se prăvălise în al Caliopei ca un soare ce scapă din osie și alunecă în nemărginire, împreună cu lumile pe cure le târăște după el. Și când Caliope mișcă buzele să-i vorbească, graiul i se făcu de miere și de vin.

De miere pentru că se asemăna cu dulceața florilor și de vin pentru că îmbăta pe Thalassa ca un must stors din strugurii din Syracuza ori din Șiraz. Când, dimpotrivă, cel care vorbi fu Thalassa, cuvintele pe care el le spuse părură Caliopei că sunt ale soarelui și că se auresc ca grânele în vremea secerișului.

Împrejurimile, ce le pieriră în aceeași vreme din ochi, îi făcură să nu mai fie decât ei doi pe pământ. Cât despre deosebirile lumești în care se născuseră și ce ar fi trebuit sa-i despartă pe veci, ele se șterseră, ca și cum n-ar fi fost. Cu ochii și cu graiul, ei își spuseră tot ce pot să-și spună doi copii care cred ca fericirea este pentru oameni.

Când însă Thalassa fu silit să-i povestească soarta vaporului, milostenia minciunii îi polei cuvintele spre a-i da încredințarea că toți cei de pe vas au fost mântuiți și că dânșii trebuie să se afle acum la Constantinopol, unde îi va fi dus corabia ce le venise în ajutor, pe când ea singură luată de pe punte de un val fusese scoasă la țărm de dânsul. Caliope îi sorbea vorbele, dar când auzi partea din urmă a spuselor lui, obrajii i se îmbujorară, gândindu-se că va fi fost văzută de Thalassa în starea în care se deșteptase pe patul de scânduri al odăii.

Și, cu toate acestea, îndată ce el o întrebă dacă n-ar fi bine să dea vreun semnal bastimentelor din largul mării, spre a se opri și a trimite o barcă s-o ia, drăcușorul de băiat și drăcoaica de fetița îi făcu mutre, se strâmbă la el, iar pe jumătate glumeață și pe jumătate supărată, îl făcu să înțeleagă că n-are nevoie să-i poarte de grija, că doamna care o întovărășise va ști ea ce să facă și că el nu e, cum se lăudase a fi, un coborâtor din neamul zeilor, ci un curat mojic, un om de rând, cu desăvârșire rău-crescut.

Zilele ce se scurseră de atunci se deșirară pentru amândoi printre florile de măceși ale dimineților și se păstrară, mult timp, primăvăratice și vesele.

Fragedă încă — așa cum este totdeauna verdeața în aprilie și mai — iarba, ce crescuse înaltă, înecase pe Thalassa până la umeri și trecuse de capul Caliopei. Pitite în albăstria ei umbră, flori nenumărate — cuișoare și tămâioase, garofițe pembe, portocaliul lapte al cucului -își sporeau miresmele, împrăștiindu-le de la una la alta, își spuneau, cu ajutorul nevăzutelor unde, cuvinte pe care oamenii nu le aud, dar ce sunt însuși graiul florilor.

Copilăroasele jocuri ale Caliopei, râsetele argintii ale amândoror se răsfirară peste insulă din zori în amurg, până ce iunie, înlocuindu-le cu lenevia din căldurile lui, îi aduse într-o apropiere ce, cu toate că nu era mai mare, părea însă mai îngrijitoare.

Culcați în preajma farului, ei își povesteau multe și de toate fără să-și spună mai nimic. Când Thalassa i se uita în ochi, credea ca străbate în adâncimile mării, iar când ochii ce se înecau într-ai lui erau ai Caliopei, el clipea și își apleca pleoapele, ca și cum privirile i s-ar fi dus în soare.

O dată cu răcoarea serii sau a vreunei adieri ce se ridica dinspre mare, ei își reîncepeau jocurile, se apucau din nou la întrecere, se ascundeau când pe după o clădire, când prin iarbă, și își strigau și își răspundeau: „cucu", „cucu". Dar foarte des și tocmai când Thalassa se aștepta mai puțin, ea se furișa fără zgomot în spatele lui, îi sărea în cârcă și, petrecându-i un șiret prin gura, îl plesnea peste obraz cu o biciușcă din ierburi împletite...

Ca s-o sperie, el o lua razna cu dânsa, hoihăia de răsunau stâncile și nu-și înceta săriturile cu una, cu două.

Dar Caliope, care se dedulcise cu acest fel de joc, abia simțea ca i se domolește căluțul, că și începea să-l asmuță iar...

Îmbrâncit cum fusese fără veste în viața adevărurilor obștești, Thalassa se afla pe cale să ajungă un om ca ceilalți. Sub imboldul tinereții, sănătatea i se întorsese.

Și, cu toate acestea, lucrul de care el se ferea mai mult era tocmai cel de a se lăsa în voia mișcărilor ce-l tulburau...

Teama ca nu cumva sa fie și ea vreo nălucă, pe care s-o piardă îndată ce-ar strânge-o în brațe, îl oprea mai cu seamă. Îl mai ținea însă pe Ioc și alt gând: cel să nu cufunde, prin pângărirea lui, in ticăloșia noroiului unei mlaștini trandafiria vărsare de zori a sufletului de nevinovăție peste care dogoririle trupești nu trecuseră.

În Caliope se trăgăneau de asemenea fel de șovăiri. Gândindu-se la tatăl și la mama ei, care amândoi o credeau moarta, înduioșată, se hotăra să le dea grabnic de veste despre locul unde se află, deși tremura la singura presupunere că într-o zi sau în alta va fi silită să se despartă de Thalassa.

Acest băiețandru sfios și îndrăzneț i se așezase atât de adânc în suflet, încât nimeni nu l-ar fi putut smulge de acolo fără ca ea să moară.

Simțindu-se pe veci a lui, nebunatica zglobie își da totuși seama că prăpastia ce era între Thalassa și ea este cea dintre orice fată și orice băiat, dar peste care dragostea aruncă pod de aur după ce o umple cu flori...

Întrucât o privea pe dânsa, e adevărat că împrejurările în care fusese crescută de părinți abia îi îngăduiseră să ia cunoștință că băiatul nu e fată și că fata nu e băiat, fără ca să știe, totuși, ce e a fi băiat sau ce e a fi fată.

Neastâmpărată cum era, îi punea feluri de întrebări, și el, care îți ținea cu greu râsul, îi spunea că osebirea dintre unul și altul stă în faptul că băieților le creste păr pe buze și, uneori, pe picioare și pe brațe, iar că femeilor nu le crește decât la subțioara.

Dar Caliope nu se da învinsă: ea vrea să știe că de ce sunt băieții mai tari decât fetele, iar petrecându-i pe după gât brațul, îi frământa cu degetele mâinii celuilalt braț mușchii grumazilor și ai sânilor, ce se răzvrăteau și se întăreau ca piatra. În sfârșit, ca să dovedească dacă el i-a spus adevărul sau dacă numai a mințit-o, se apuca să-l gâdile și întețea jocul până ce râsul pe care îl făcea să se pornească îl silea să se tăvălească prin iarbă și s-o roage să-l lase, că nu-i va mai ascunde nimic.

Dar tot ce-i spunea și de rândul acela nu era din nou decât un nou fleac, și Caliope, spre a-l pedepsi, îl lovea cu biciușca cea din ierburi împletită, îi sărea iar în cârcă și, vrând-nevrând, îl făcea iar cal.

Biruitoare în amândoi, căldura despletea iarba de pe insulă ca o coamă ce se mișcă la cea mai mică adiere. Cerurile aiureau și marea gâfâia.

Nemilostiv și cutremurător cezar în lumea visurilor, Thalassa însă era în cealaltă un copil pentru care femeia este zâna de rouă ce ar fi prăvălită de pe altarul ei la cea mai ușoară atingere a patimei. De flăcări când ieșea din realitate, pe loc ce se izbea de ea, se făcea de gheață și singure vestmintele de băiat îl mai apropiau de Caliope. Dânsa, care nici nu-i bănuia starea sufletească, îl ațâța cu întrebări neîncetat mai primejdioase. Stăruia, între altele, să știe dacă e adevărat — precum i se povestise de o bătrână ce ținea de casa lor — că pruncul izbucnește afară dintr-o bubă ce li se deschide fetelor la subțioară și că e destul ca un băiat să le sărute, pentru ca buba să și fie gata.

Și, mai din glumă, mai cu dinadinsul, ce voia acum era tocmai facerea zisei bube, pe care, de altminteri, i-o și cerea, pentru a-i dovedi, spunea dânsa, cât de drag îi este el și câtă mulțumire n-ar simți dacă pustia asta de bubă i-ar fi făcută tocmai de dânsul, pentru ca copilul ce ar buști de acolo să-i semene lui ca o picătură de apă.

Negreșit că râsul ce-l apuca putea cu greu să fie oprit. Însă ea nu vrea să știe de nimic și o ținea la fel, una și bună.

Hrănită, ziua, de soare și de neprecugetatele ei ațâțări; sporită, noaptea, de ispita destinderii mușchilor și a hainei întunericului, flacăra vârstei ce bătea pe tânăr cu uriașul ei talaz nu izbutea, cu toate aceste, să-i înfrângă șovăirile. Bubele lui, ce ar fi mâncat pe ale Caliopei ca pe niște cireșe pietroase, feciorelnicii sâni, ce ar fi fost prădați de flori ca o gradină din basme pentru nunta vreunui fecior de împărat, se aflau deopotrivă sub lăcomia acelorași simțiri ce, de la început, nu încetaseră s-o înfășoare.

Hotărârile firii nu pot sa fie însă stăvilite. Mai tari ca orice voința omenească, ele își urmează mersul către îndeplinirea țintei lor, iar ele lucrau și într-unul și într-altul cu o putere asemănată. Însăși deosebirea de naștere a Caliopei, cât și cea de avere a părinților ei, deosebiri ce păreau că o preursiseră să strălucească pe cele mai înalte trepte lumești, și însuși faptul ca Thalassa nu era decât un copil din popor, care abia știa sa scrie și sa citească, erau, la urma urmei, niște împrejurări ce trebuiau, fără doar și poate, să le mărească dragostea.

Adevăr vecinic este, de altminteri, că tot ce nu e la fel caută neîncetat să vie în atingere și iarăși adevăr este că prea marea apropiere nu întârziază să aducă viitoare asemănări și, prin urmare, prevăzute și sigure depărtări.

Astfel, pe când în Caliope nu lucra decât un nespus îndemn de jertfă, în Thalassa vorbea semeția și cruzimea biruitorilor. Firea ei era dintre acelea care și-ar fi aflat bucuria până și în cele mai nemărginite suferinți, dacă ar fi știut ca din ele ar fi stors o cât de mică mulțumire pe seama ființei prea iubite. În sufletul lui Thalassa nu încăpea, dimpotrivă, decât neînfrânata dorință de a robi, de a face din voința sa o lege și de a călca peste orice, spre a-și ajunge îndeplinirea până și a celor mai neînsemnate plăceri.

Mintea și simțirea acestui copil erau, într-un cuvânt, dintre cele mai ciudate.

Patima pe care obștea o numește dragoste nu-i zbuciumase niciodată inima. Se iubea prea mult pe el ca să mai poată iubi pe alții, sau, dacă aceasta i s-ar fi întâmplat, ar fi fost numai dacă ar fi întâlnit pe o ființă în care să nu se vadă decât tot pe dânsul.

Alcătuire cu desăvârșire deosebită, mintea lui înlocuia învățătura ce-i lipsea prin un fel de putere tainica, ce-l făcea sa urce spre înaltele culmi ale științei.

Fiind ce era, el nu putea dar să rămână, sufletește, decât străin de Caliope. Primejdia ce-l pândea nu era însă mai puțin mare. Glumele și jocurile o întăreau în măsură cu prisosul pe viață al amândoror.

Calul, pe care ea îl silea câteodată să-l facă, se schimba — cu cât trecea — într-un fugar zvăpăiat, într-un fel de armăsar cu meteahnă, care se poticnea cu ea de-a binelea și care — cum se întâmpla, cum nu se întâmpla — o azvârlea — de câte ori cădea — așa cum le-ar fi plăcut multor femei sa cadă. Și tot pe negândite, sau poate și pe gândite, calul cu două picioare și cu chip și brațe de om — cal ori drac — își furișa mâinile pe sub tricoul ei, îi ardea sfârcurile sânilor cu degetele și o pironea fără răsuflare sub jarul din el.

Caliope încerca sa înlăture pieptul ce-o apăsa, dar stăpânindu-și iute micile înfiorări, în loc să-l depărteze, cu o mână îl împingea înapoi, iar cu cealaltă îl trăgea tot mai mult spre ea. Buzele, însă, nu li se împreunau. Nu li se împreunau fiindcă Thalassa fugea ca de foc de cele care căutau pe ale lui. Și o altă lege se învedera: că de câte ori alergi după o izbândă, de atâtea ori ea se trage înapoi și că, dacă vrei s-o dobândești, trebuie să-i aștepți, liniștit, sosirea.

Căci, oricare ți-ar fi iubirea, cu cât te înfigi mai mult într-un suflet, singur tu ești cel care îl obosești, care îl scârbești și pe care sfârșești prin a-l depărta de tine. 

Neajungându-și scopul, Caliope se hotăra, prin urmare, să se folosească de somnul în care el se adâncea,

când i se culca în prag, cu corpul și cu obrazul pe jumătate căzute în albastrele băltoace ale lunii. El însă nu dormea — după cum este obiceiul a se spune — decât cu un ochi închis și cu altul deschis.

Dar căldura crescuse. De la douăsprezece în sus, ea se făcea nesuferita. Soarele arpegia peste insulă, aprinzând pe rând colțurile stâncii și făcând să vâlvoreze coperișul farului. Vârful ierburilor nu mai era decât paie. Viața se retrăsese din fiece fir către rădăcinile lui. Cerul, pământul și marea păreau că ard.

Spre a scăpa de ispitele ce-l pândeau, Thalassa, sub cuvânt că are de lucru la far, se zăvorea înăuntru.

Părăsită în voia ei și neavând cu ce să-și petreacă vremea, Caliope se lăsa pe pat și căuta să doarmă. Flăcările de afară îi biciuiau însă sângele, îi răzvrăteau simțurile și ea se pomenea înconjurată de feluriții Thalassa pe care îi purta în închipuire. Strecurându-i-se pe rând pe dinainte, dânșii se schimbau în mii de feluri; erau aci soldați romani, cu pulpele și brațele goale și cu sânurile acoperite cu pieptare din solzi de alămuri; aci cavalereștile întrupări ale veacului de mijloc, în armure de fier sau în zale țăcănitoare și aci frumoșii paji cu strânse țesături de mătase pe plasticitatea picioarelor și pieptului… Dar cu toate că toți semănau cu Thalassa și că toți erau deopotrivă de frumoși, unii aveau ochii negri ca noaptea și alții blânzi și dulci ca un răsărit de luna sub taina codrilor. Dar, orișicum ar fi fost ei, fiindcă în fiecare scânteia un Thalassa, galeșe se duceau privirile Caliopei.

Cât despre Thalassa cel adevărat, adeseori, gonit din far de zăduful amiazului. el alerga spre țărm, intra o clipă în răcoarea sanctuarului, în care se dezbrăca, și se azvârlea, la urmă, în apa rece a mării, culcându-se când pe un val, când pe altul, și lăsându-se să fie legănat de toate...

Înapoiat, mai târziu, între răcoarea marmorelor, în mijlocul nespusei lâncezeli ce-l apuca, el nici nu-și mai da osteneala, într-o zi, să-și mai îmbrace vestmintele, pe care le lăsase acolo, ci, înfășurându-se în mantaua și în cearșaful aduse cu dânsul, se culca pe străveziul jertfelnic, părăsindu-și corpul și sufletul unor clipe de împăciuitoare și fericită odihnă.

Aceeași simțire — nevoia de a se mai afla în aer liber -se deștepta câteodată și în Caliope, o ducea să părăsească odaia și să ciocănească cu o piatră în ușa farului, iar — neprimind nici un răspuns — o făcea să colinde insula, să alerge printre steiuri, s-o ia de jur împrejurul țărmilor, doar de o da de vreo adiere și doar de-o întâlni pe Thalassa.

Neaflarea lui o îngrijea însă și gânduri și griji de tot felul îi strângeau inima. Dumnezeule! își zicea ea atunci, poate că Thalassa, intrând în mare și voind să se scalde, va fi fost izbit de vreun val, luat de el și târât departe. Poate iar — căci ce nu se poate? — îi va fi venit vreo amețeală, va fi alunecat în vreo vâltoare și — „Dumnezeule! Dumnezeule!” — se va fi culcat în fundul apei — înecat — mort. Răsunetele insulei erau tulburate astfel de neîncetatele ei strigăte. Chemându-l pe nume din toate puterile și urcându-se din nou pe stânci, ea se uita peste tot, se întorcea în odaie, alerga spre ușa farului, în care bătea din nou și nu se liniștea până ce nu da cu ochii de el. Alteori, când de asemeni îl căuta și nu-l găsea, o teamă mai ciudată îi întuneca mintea: Plecarea ei de acasă, vaporul și furtuna, insula și Thalassa, el însuși, i se înfățișau ca niște lucruri așa de neadevărate, încât, cu încetul, o încredințau ca nici nu sunt altceva, că ea, Caliope, e tot acasă și că, negreșit, doarme dusă de vreun vis din care, când se va deștepta, nu va mai rămâne nimic. Fără îndoială, știa de minune că umblă, că simte și cugetă, că vede și aude, dar în somn? în somn oare nu se vede și nu se aude, nu se îndeplinesc mișcări, nu se vorbește chiar, și cu toate acestea, tot ce pare adevăr e oare altceva decât o vremelnică rătăcire a minții și a simțurilor?

Cercetările ei, ce reîncepeau atunci, se făceau astfel tot mai aprige și, într-o asemenea zi, o duceau lângă intrarea sanctuarului, iar tocmai în vremea când Thalassa, ieșit din înviorarea valurilor, își dormea pe masa jertfelnic așternută cu roșia desfășurare a mantalei, arzătoarea furtună a refluxului de putere și de tinerețe ce-l reluase în stăpânire. Cu un picior întins și cu altul atârnându-i în jos, corpul lui aproape gol, de pe care cearșaful alunecase în parte, își răsfrângea în oglindirea pereților spartana plasticitate, și când Pheb, ce coborâse pe cer până în dreptul intrării sanctuarului, își repezi înăuntru săgețile de aur și sângeroasa purpură a apusului, atât el cât și păgânescul subsol de olimpian sau apolonian templu părură că se rup din loc și că, învârtejindu-se cu o amețitoare iuțeală, se duc să cadă drept în soare.

Caliope, care îi atinsese pragul și care îi cercetase cu ochii adâncimea, întrevăzu, în penumbra aurie, ceva care nu i se mai arăta a fi o pământească făptură, ci un zeu cu totul și cu totul ciocănit din aur, iar al cărui suflet ar fi curatul aur al luminii.

Agățându-se, spre a nu face un pas înainte, cu amândouă mâinile, de sculptatele chenare ale dreptunghiului intrării și voind chiar să se tragă înapoi, ea nu izbutea decât să se plece și mai mult peste abis. Ochii ei, oricât ar fi vrut dânsa să-i dezlipească de pe Thalassa, rămâneau țintiți asupra lui și, cu voia sau fără voia ei, inelatul păr de aur, fluidicul aur al obrajilor, purpuriile buze înflăcărate cu aur roșu, aurul ce ca apele Pactolului îi curgea de pe umeri, cel de pe colnicele brațelor și pieptului, arama picioarelor, pe care ridicăturile mușchilor o aureau cu scânteieri, tot aurul viu ce se află pe un corp de frumusețe și de putere, precum și cel cu care soarele îl suflă i se azvârlea în priviri, îi curgea topit în sânge și, neștirbindu-i nevinovăția, îi ducea pe prea iubitul în suflet și în corp.

Oglindită pe poleiul gheții pereților, ispita de pe jertfelnic, răsfrângându-se pe tavan, se lungea pe lespezi și Caliope simțea că brațe nevăzute o iau pe sus, că o împing către un nou pas și apoi către altul; că ea face chiar acele pasuri cu adevărat și că ele o poartă și o apropie de sfinx, de scrisa din soarta ei.

Și dintre trâmbițările ce-i tulburau auzul și ce semănau cu o trufie deopotrivă cu a tibicinelor romane de odinioară, se desprindeau romanțele fără cuvinte ce nu cântă pentru oameni decât o dată în viata lor.

Dar în momentul când ajunse la doi pași de jertfelnic, și numai la doi pași de prăpastie, o mișcare a lui Thalassa înlătură până și cel de pe urmă colț de cearșaf ce i se ținuse agățat de mijloc și ea zări, în locul ce până atunci fusese coperit, o tolănire ca de bestie, ce nu era nici șarpe și nici pasăre și ce nu avea nici picioare și nici aripi. Inelarea ei posomorită dovedea că trebuie să fie din neamul târâtoarelor, deși era din altul mai tainic — dintr-unul ce rămâne mult timp necunoscut fetelor de împărați și ce nu fusese nici măcar închipuit de Caliope.

Însă, ori din ce neam ar fi fost acea năprasnică ciudățenie — în ea care este — pentru a spune adevărul -singurul temei al vieții — care străbate printre zăvoare și paznici în inima celor mai crăiești și împărătești palaturi, care — zmeu înaripat — își răstoarnă prăzile, cu răsuflarea tăiată, sub junghiul plăcerii, care nu ține seama de strigăte și plânsete, de mânii și împotriviri, și care așterne sub ea orice osebiri lumești, care cutremură pe cele mai plăpânde făpturi cu viață și cu moarte, în ea Caliope presimțea, totuși, omorâtoarea mușcătură și o închipuia că va fi în ochii prea iubitului făcută.

Jalnice bălăngăniri de clopote ce chemau la pogribanie i se trăgănară astfel în simțire... Ele înlocuiră arzătoarele trâmbițări, iar Caliope nu mai văzu pe Thalassa decât rostogolit în moarte de dihania ce, neîndoios, i se urcase acolo pe când dormea.

Cu toate acestea, hotărâtoarea mișcare ce o făcu — și o făcu chiar de ar fi fost să moară în urmă dintr-însa, iar, ca sa-l scape, se aruncă cu iuțeala fulgerului asupra bestiei, o apucă de mijloc, își încleștă degetele pe ea, voi să-i înăbușească o data cu viața, urâțenia, și, smucind-o cu putere, cercă s-o urnească din loc și să-i strivească capul de pereți.

Dar amorțita ciudățenie îi zvâcni fără veste între degete, se lungi și îți umfla inelele, fumegă și se îngroșă de turbare, și Caliope simți că, aproape în același timp cu bestia ce dintr-un salt îi scapă din mână, încape între brațe ce se închid asupra-i, ce-o prăvălesc între sângeriile brazde ale cutelor mantalei, pe când dinți și unghii ca de pasăre de pradă o sângerează, îi sfâșie hainele, o despoaie toată…