I - Poezia

Alecsandri, Eminescu, Bodnărescu, Matilda Cugler, Șerbănescu, Petrino'

Sunt întrebări care în starea normală a unei societăți nu există, dar care, o dată născute, se impun atenției tuturor și cer neapărat un răspuns de la cei ce se gândesc la interesele publice.

Va avea România un viitor? Se mai află în poporul ei destulă putere primitivă pentru a ridica și a purta sarcina culturei? Căci cultura e o sarcină care cere și consumă neîntrerupt puterile vitale ale unei națiuni. Va putea să pășească în lucrare pașnică pe aceeaș cale pe care civilizația apuseană a adus atâta bine omenirii?

O parte a răspunsului atârnă de la direcția spiritelor din societatea de astăzi, direcție a cărei manifestare este literatura în înțelesul cel mai larg al cuvântului.

Pe când în lumea noastră politică neliniștea a ajuns la culme și totul pare întunecat în confuzia unor tendințe lipsite de princip, se dezvoltă, alăturea cu acele mișcări nesănătoase, o literatură încă jună și, în parte, încă nerecunoscută, dar care, prin spiritul ei sigur și solid, ne dă primul element de speranță legitimă pentru viitor. Această speranță va deveni o realitate în proporția în care noua viață, pe de o parte, se va întări în cercul ei, iar pe de alta, va fi înțeleasă și primită de societatea română, mai ales de juna generație, în mijlocul căreia trăim.

Starea literaturei noastre și direcția spiritului public până la 1867 le-am analizat într-un șir de critice anterioare și le vom mai atinge în decursul cercetărilor de față. Din criticile științifice văzusem falsitatea și pretențiile necoapte ale istoricilor, filologilor și jurnaliștilor noștri în marea lor majoritate; din “critica poeziei” ne încredințasem despre lipsa de valoare a celor mai mulți contimporani și urmași ai lui Alecsandri și Bolintineanu pănă la acel an.

Din norocire, o reacție salutară a spiritului nostru literar se constată în producerile ultimilor patru ani. Noua direcție, în deosebire de cea veche și căzută, se caracterizează prin simțimânt natural, prin adevăr, prin înțelegerea ideilor ce omenirea întreagă le datorește civilizației apusene și totodată prin păstrarea și chiar accentuarea elementului național. Ne pare timpul venit de a atrage atenția publică asupră-i, și în paginile următoare ne încercăm a arunca o scurtă privire asupra câtorva reprezentanți ai acestui început de scăpare, ai acestei nașteri sau renașteri literare. Valoarea lor nu este deopotrivă; sunt câteva talente eminente între ei, sunt multe talente inferioare, și unii și alții însă sunt pe calea naturală și aspiră cu bună-credință spre adevăr. Din acest punct de vedere, toți împreună merită o atenție binevoitoare.

În fruntea nouei mișcări e drept să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generația trecută, poetul Doinelor și Lăcrămioarelor, culegătorul cântecelor populare păruse a-și fi terminat chemarea literară. Și nici atenția publicului nu mai era îndreptată spre poezie; o agitare stearpă preocupa toate spiritele. Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele ce o petrecuse în izolare la Mircești, și iernei mult mai grele ce o petrecea izolat în literatura țărei sale, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor.

În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată,

La răsărit, sub soare un negru punt s-arată;

E cocostârcul tainic în lume călător,

Al primăverei dulce, iubit prevestitor.

El vine, se înalță, în cercuri line zboară

Și repede ca gândul la cuibu-i se coboară,

Iar copilașii veseli, cu pieptul dezgolit,

Alerg sărind în cale-i și-i zic: bine-ai sosit!

În aer ciocârlia, pe case rândunele,

Pe crengile pădurei un roi de păsărele

Cu lungă ciripire la soare se-ncălzesc,

Și pe deasupra bălții nagâții se-nvârtesc.

Ah! iată primăvara cu sânu-i de verdeață!

În lume-i veselie, amor, sperare, viață,

Și cerul și pământul preschimbă sărutări

Prin raze aurite și vesele cântări!

Pastelurile sunt un șir de poezii, cele mai multe lirice, de regulă descrieri, câteva idile, toate însuflețite de o simțire așa de curată și de puternică a naturei, scrise într-o limbă așa de frumoasă, încât au devenit fără comparare cea mai mare podoabă a poeziei lui Alecsandri, o podoabă a literaturei române îndeobște.

Rodica

Purtând cofița cu apă rece

Pe ai săi umeri albi, rotunjori,

Juna Rodică voioasă trece

Pe lângă junii semănători.

Ei cu grăbire îi sar în cale

Zicând: "Rodico, floare de crin,

În plin să-ți meargă vrerile tale,

Precum tu, dragă, ne ieși cu plin!

Pănă la toamnă s-ajungi mireasă!

Calea să-ți fie plină de flori,

Și casa casă și masa masă

Și sânul leagăn de pruncușori!"

Ei zic ș-o seamăn cu grâu de vară,

Apoi cofița întreag-o beu;

Copila râde și-n cale-i zboară,

Scuturând grâul din părul său.

Am citat două din ele, le-am putea cita pe toate; nicăieri declamații politice, simțiri meșteșugite, extazieri și desperări de ocazie, pretutindeni concepția naturală și un aer răcoritor de putere și sănătate sufletească.

Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pănă acum așa de puțin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar, în fine, poet, poet în toată puterea cuvântului, este d. Mihail Eminescu. De la d-sa cunoaștem mai multe poezii publicate în Convorbiri literare, care toate au particularitățile arătate mai sus, însă au și farmecul limbagiului (semnul celor aleși), o concepție înaltă și, pe lângă aceste (lucru rar între ai noștri), iubirea și înțelegerea artei antice.

Ideal perdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,

Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii,

O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste,

Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei.

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,

Braț molatic ca gândirea unui împărat poet,

Tu ai fost divinizarea frumuseței de femeie,

A femeiei, ce și astăzi tot frumoasă o revăd...

astfel începe strania sa poezie Venere și Madonă.

Ironia amară care străbate din puținele poezii ale răposatului N. Nicoleanu este mult mai puternică și mai aprofundată în Eminescu.

Iară noi? noi, epigonii,

întreabă el, după ce a cântat frumusețele poeților anteriori,

simțiri reci, harfe zdrobite,

Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,

Măști râzânde puse bine pe-un caracter inimic:

Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază,

În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;

Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Și de-aceea spusa voastră era sfântă și frumoasă,

Căci de minți era gândită, căci din inimi era scoasă,

Inimi mari, tinere încă, deși voi sunteți bătrâni.

S-a întors mașina lumii: cu voi viitorul trece;

Noi suntem iarăși trecutul fără inimi, trist și rece,

Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

Reproducem, în fine, din Mortua est ultimele strofe:

Dar poate, o! capu-mi pustiu cu furtune,

Gândirile-mi rele sugrum cele bune,

Când sorii se sting și când stelele pică,

Îmi vine a crede că toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,

Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,

Să văd cerul negru că lumile-și cerne

Ca prăzi trecătoare a morții eterne...

Ș-atunci, de-ai fi astfel... atunci în vecie

Suflarea ta caldă ea n-o să învie,

Atunci graiu-ți dulce în veci este mut...

Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Și totuși, țărână frumoasă și moartă,

De racla ta razim eu harfa mea spartă,

Și moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc

O rază fugită din haos lumesc.

Ș-apoi cine știe de este mai bine

A fi sau a nu fi; dar știe orcine

Că ceea ce nu e nu simte dureri,

Și multe dureri-s, puține plăceri.

A fi? Nebunie și tristă și goală!

Urechea te minte și ochiul te-nșeală;

Ce-un secol ne zice, ceilalți o deszic -

Decât un vis sarbed, mai bine nimic.

Văd vise-ntrupate gonind după vise,

Pân' dau în morminte ce-așteaptă deschise,

Și nu știu gândirea-mi în ce să o sting:

Să râd ca nebunii? Să blăstem? Să plâng?

La ce? Oare totul nu e nebunie?

Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?

Au e sens în lume? Tu, chip zâmbitor,

Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într-asta, e-ntors și ateu,

Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.

Ocazia la observări critice nu lipsește în aceste poezii. Venere și Madonă cuprinde o comparare confuză. Femeia a fost divinizată în Venera antică și apoi (de Rafael) în Madona. Tot așa, poetul asupra unei fețe “pală de o bolnavă beție” aruncă “vălul alb de poezie” și o divinizează. Însă Madona nu este o idealizare a Venerei, nici Venera antică o realitate brută pe lângă Madona modernă, și strofa

O, cum Rafael creat-a,

prin care poetul rezumă încă o dată compararea, nu o lămurește mai bine, ci slăbește poezia prin repetiție. Originală și plină de efect, însă prea calculată (recherchée, cum ar zice francezii) este tranziția “Plângi, copilă?...”

Epigonii cuprind o antiteză foarte exagerată. Pentru a arăta micimea epigonilor, se înalță peste măsură poeții mai vechi, și lauda ditirambică a lui Țichindeal, d.e., și a lui Heliade cu greu va putea încălzi cetitorii mai critici de astăzi.

Cea mai bună din cele trei poezii ale d-lui Eminescu ne pare a fi cea din urmă, Mortua est, un progres simțit în precizia limbagiului și în ușurința versificării.

Dar și aici, ca în celelalte, sunt greșeli ce trebuiesc neapărat îndreptate.

Abuz de cuvântul pală, care poate n-ar trebui uzat deloc, uneori gândiri și expresii prea obișnuite, multe rime rele.

Nu înțelegem, nu putem primi această negligență a formei. Nepăsarea publicului român, care în aceeaș linie cu adevărații poeți pune și pe Tăutu și pe Sion și pe tutti quanti, și, pe de altă parte, precipitarea întregei noastre activități intelectuale, ce se vede produsă sub neliniștea unei amenințări statornice, explică, dar nu excuză greșala arătată.

Tocmai spre deșteptarea publicului român din nepăsarea lui trebuie prezentate numai formele estetice cele mai curate, și, în mijlocul agitărilor politice și sociale, arta este anume chemată a ne da un liman de adăpost. Când mișcarea, altfel trecătoare, a unei inimi pline de simțiri vrea să se întrupeze în forma poeziei, ea, prin chiar aceasta, intră într-o lume unde timpul nu mai are înțeles. Cea mai scumpă îngrijire pentru curățenia formei este atunci o datorie a poetului, ca astfel concepția lui să rămână o moștenire neatinsă a generațiilor viitoare. Și care poet, în momentul adevăratului entuziasm, nu ar trebui să uite marginile actualității și, încălzit de raza unei încrederi adesea iluzorie, nu și-ar înălța aspirarea spre o nemurire omenească?...

Era într-o seară lină de mai din anul 1871; dar în salonul unde se adunase atâta mulțime de oameni nu se observa frumusețea naturei renăscute; pasiunile politice erau la ordinea zilei și cu cea mai mare încordare se agitau întrebările momentului. În fundul acestei săli, atinsă încă de razele luminilor, se înălța pe un piedestal închis o marmoră albă, frumoasă imitare a unei statui antice; și pe când toți oamenii erau cuprinși de discuțiile lor politice, în mijlocul cuvintelor aprinse, a gesticulărilor vii și a emoțiunii tutulor, în confuzia acestei mișcări țintite spre un singur punct din viața reală - punct trecător, de o importanță peste măsură în prezent, de o nulitate fără măsură în viitor - statua albă, cu surâsul ei blând, sta senină deasupra haosului, forma ei trecea neatinsă peste valurile timpului: păstrată în trecut, sigură de viitor, ea își purta înaintea noastră, cu o liniște supranaturală, viața-i eternă.

Da, în lumea fericită a artei, timpul nu mai are putere și nu mai are înțeles, și cine, înălțat în sfera ei, a știut să plăsmuiască forma frumoasă, acela desigur - dar numai acela - a ajuns pe calea nemuririi.

Cine a fost Tiberius? A fost în realitate așa tiran, a fost acea pildă de spaimă, precum trăiește astăzi în conștiința omenirii? Cine o mai poate hotărî! Însă figura lui a intrat astfel sub forma maestrită a lui Tacitus, și, pe când actualitatea lui s-a cufundat în întunericul istoriei, el e osândit la aspectul sub care ni l-a păstrat clasicul autor.

A fost lordul Granby, a fost duca de Grafton așa de înjosiți precum stau astăzi în memoria poporului? Cine se mai întreabă? Scrisorile lui Junius, cu forma lor strălucită și nepieritoare, i-a stigmatizat pentru totdeauna. Și pastorul Goeze și consiliarul Klotz mai există numai prin critica nimicitoare a lui Lessing - insecte efemere, păstrate într-un chihlibar mai trainic.

Și degeaba veniți astăzi și voi, cei cu gândirile groase, cu forma incultă, cu stilul greoi, filologi, academici, jurnaliști, sau cum vă mai numiți; degeaba vă încercați să loviți cu atâta patimă în direcția cea nouă: voi n-aveți formă, ziua de mâine nu vă mai cunoaște.

Al treilea poet despre care credem că merită să ocupe atenția publică este d. Bodnărescu. D. Bodnărescu s-a introdus în literatura noastră prin tragedia Rienzi (publicată în 1868), apoi au urmat epigrame, câteva poezii lirice, mici escursiuni în proză etc. Înaintea publicului celui mare aceste produceri par a fi trecut fără aprețiare dreaptă, poate fără nici o aprețiare. Cu toate aceste, nu încape îndoială că lucrările d-lui Bodnărescu sunt demne de studiat, deși stilul d-sale, mai ales în tragedia Rienzi, este prea greoi.

E drept să nu uităm că greutatea limbei se explică în parte și prin greutatea materiei. Alta e tragedia, alta e balada sau poezia lirică. În aceasta din urmă vedem pe poetul nostru mult mai ușor și îndemânatic.

DE LA MARE

I

"Iată-ne în altă lume!

Dragă luntre, stai la mal;

Voi să cerc de-i pentru mine,

Tu te leagănă pe val."

Și așa am priponit-o

De-un țăruș și m-am tot dus,

Când în dreapta, când în stânga,

Când spre-amiază, când spre-apus.

Dar n-am fost, ah! nici aicea

Fericit cu al meu dor,

"Mai departe, mai departe,

Dragă luntre, zbori ușor!"

II

Călător pe-a lumei valuri,

De-i vedea în calea ta

Luntre, vâslă părăsite,

A cui sunt nu întreba.

Un cârmaș avu și ele,

Unde-i azi, nu se mai știe;

Valul greu când le lovește,

Ele sună a pustie.

Înțelegi tu, al meu suflet,

Glasul lor ce vrea să zică?

A pustiu grăiesc cu valul,

A pustiu și a nimică.

Terminăm citările din d. Bodnărescu prin câteva epigrame:

Mult iscusita spre geamul ferestrei încet înclinat-a

Vesela față zâmbind, drag îmi era s-o privesc.

Înțelepțește apoi a suflat și gingaș pe sticlă

Ceața din sufletul ei mândru, deprins cu senin,

Și a-nceput să se joace, ștergând-o cu degetul ager,

Semne de farmec făcând numai pe ici, pe colea;

Drepte erau pentru dânsa, întoarse pe dos pentru mine;

Poate a scris te iubesc, eu am citit te-amăgesc.

Draga-mi e tristă, albastra-i privire în lacrimi se stinge;

Fug în grădină; viola stropită cu rouă-i frumoasă.

Este fănarul lumina din zare, or lampa iubitei?

Ea mă așteaptă, prin ochii ferestrei privește lumina-i;

Calea-mi de-a lungul și vântul și ploaia s-o stingă se-ncearcă,

Însă zadarnic: curând voi ajunge, Amor o va stinge.

Pe lângă acești poeți însemnați prin înălțimea ideilor și, în parte, prin felurimea formelor poetice ce le-au introdus, ar fi nedrept să uităm încercările altora mai noi, care, în sfera lor mai restrânsă, ne prezintă o mișcare naturală, exprimată în limbă corectă, adese elegantă, totdeauna ferită de înjosiri.

Plăcerea noastră - și, poate, nu e exagerat să zicem: un fel de recunoștință pentru producerile literare ale d-rei Matilda Cugler (astăzi d-na Poni) și ale d-lui Șerbănescu - va fi cu atât mai ușor de explicat cu cât ne vom aminti mai mult mijlocul literar în care le aflăm. Intenții politice, afectări sentimentale, limbă forțată, expresii crude sunt încă la ordinea zilei pentru majoritatea scriitorilor noștri de poezii, și sperăm că generația viitoare își va explica cu greu cum cu o formă așa de puțin plăcută și cu un bagaj așa de ușor de idei au îndrăznit atâția contimporani ai noștri să se introducă în literatură. Să nu mai vorbim despre dd. Aricescu, Tăutu, Hasdeu, Bolliac (Hasdeu și Bolliac ca poeți; ca autori prozaici sunt, fără contestare, dintre cei mai buni) etc. Despre aceștia s-a vorbit destul în singura revistă critică ce a avut-o România, în Convorbiri literare. Dar să ne aducem aminte și de alții, să ne reprezentăm încă o dată societatea în care sunt siliți să trăiască poeții noștri cei adevărați.

În vremile noastre, pentru a cita ex abrupto câteva exemple, d. Vulcan, redactorul Familiei, trece de poet, când cântă:

Sum calic ca vai de mine

Și amar mă mai trudesc,

Totuși fără de suspine

Și voios eu vețuesc.

Nici dânsa nu-i vro escepțiune,

Nu-i unică-n genul seu;

Nici despre ea nu mai pot spune

Că-i fara de greșeli, nu zeu!

Ce-i mai scump aci sub soare?

Libertatea-ncântătoare,

Imnul de eliberare,

Cântul de triumful mare?

Că mai scump ești zeu,

Angerelul meu.

Am avut o crengușoară

Ce mult a întinerit

Cu plăcuta-i umbrișoară - etc.

În vremile noastre apar poeți ca d. Pătărlăgeanu, care în “orele de repaos” (București, 1861) ne arată “dorința” d-sale:

Nu-i nimic în astă lume

Să mă facă fericit.

Nici averi, nici mare nume,

Nu e ținta ce-am dorit;

Ci dorința mea e toată

Să-mi văd țara c-a-nflorit.

Să văd legea electorală

Ca odată s-a lărgit,

Și comisia centrală

Din Focșani că s-a urnit,

Curtea de casațiune

etc., etc.

Dar, ce e drept, prefața d-lui Pătărlăgeanu dezarmează critica, rugându-ne:

“Să fiți indulgenți, aducându-vă aminte că smerita mea muză se află încă în fașe.”

În vremile noastre apar poeți ca d. Petre Grădișteanu, care a scris:

Uă noapte pe ruinele Târgoviștei, sau umbra lui Mihai Viteazul, tablou într-un act cu versuri (București, 1857), cu următoarea arătare de persoane:

"Umbra lui Mihai Viteazul învălită în lințoliu și purtând pe dedesupt costumul seu

Viorica Marica -------- fete de țărani gătite de la horă

Florica

Costache Ghimpeanu, june român de 25 de ani, grav și plin de scepticism, începând a se întoarce la credință prin sentimentul naționalității și convingându-se de puterea divină numai la luptă etc."

În scena I, între cele trei țărance se declamă o poezie lirică cu 63 (cetește șaizeci și trei) de strofe, d.e., ca aceste:

Două împreună

Noi facil putem

De orce furtună

Să ne apărăm.

Să cercăm Unire,

Aci e speranța,

Căci în desunire

Nu cunoaștem viața.

Și să nu uităm că, dealtminteri, d. Petre Grădișteanu e un om de spirit.

În vremile noastre d. Iustin Popfiu își întocmește limba maternă în rime ca aceste:

XII

Domnișoarei Constanti'a Dunca

(Camil'a D'albu)

Catra tine suna debil'a-mi cautare;

Va ajunge ore colo-n departare?!

Fiica Romei vechie! svava floriora!

Va petrunde ore bland'a-ți animiora?!...

Cand nalțai la ceriuri santa rogatiune

Se-i cer indurarea pentru-a mea națiune,

De aceste fiice densei i-am doritu,

Ruga mea ferbinte eca s-a-implinitu!

Nu te cunosc inca, scumpa floriora!

N-am privit eu inca faci'a-ti rumeniora,

Nece ale tale buze mititele,

Nece ochi-ți mîndri, aste blande stele;

Peptulu mieu cel fraged totuși venereza etc.

Și trebuie să știți că d. Popfiu este preot, conrector al unui seminar clerical, bărbat chemat să fie cel puțin serios înaintea publicului și, dealtminteri, plin de zel pentru literatura națiunii.

În vremile noastre d. dr. I. C. Drăgescu, acela ce cu o rară necuviință a adresat scrisorile publice către generalul Türr și d. Carp, tipărește Amor și patria (Turin, 1870) și acolo ne zice:

De unsprezece seculi romanul se ostește,

De atâta timp îl suge un crunt infam vampir:

Iar azi tigrul și ien'a de nou se înfrațește,

Voind să nimicească pe acest popor martir.

Horia strânge pe romăni,

Domnii fug ca niște căni.

domnișoarei Elena P.

Copila grațioasă, ești tu o moritoare,

Ori ești un candid înger din Cîmpii Elizei?

Din rai căzută-aici o belă, scumpă floare,

Sunt soarele și luna și Venus frații tei?

Venus, fratele d-rei Elena!

Populi, voi, care-n sclavie

Gemeți încă umiliți,

Pe altariul de frăție

Punând dreapta vă uniți,

Tirania veți strivi

Când uniți ve veți oști.

Cât ești de belă și-ncântătoare,

Zână gentilă, nemuritoare,

Pe pura-ți frunte porți cu mândrie...

Sosit-a, popoli, ora... sculați-vă din tină

Și-n apa libertății vestmintele spălați,

Sub steagul independinței cu fruntea-vă senină

Pe biblia iubirei jurați că veți fi frați.

“Pe pura-ți frunte porți cu mândrie, când uniți vă veți oști, jurați că veți fi frați” - cât de părăsit de toți dumnezeii trebuie să fie cineva pentru a crede că asemenea țâstiitură este limbă poetică!

Și să nu uităm prefața:

"Cetitorului salute!

Aș fi publicat toate încercările mele poetice, le-aș fi ilustrat, dacă nu mă impedecau cercumstanțe nedependinți de voința mea.

Poeziile cuprinse în acest mic volum sunt o parte din visele mele, sunt copiii mei de aur.

În ele am depus partea cea mai bună din mine: anima și consciința mea."

Foarte bine! Dar nu s-ar putea ca “inima și conștiința” acestui domn să fie mai mult modeste și mai puțin cacofonice?

În vremile noastre “junimea clericală din Arad” îndrăznește a publica un Almanah pe 1859 cu poezii ca aceste (de dd. E.B. Stănescu, N. Cristian, M. Bota):

Cătră Demosell'a S.P.

Eram in o seară,

Într-o zi de vară,

Când me preumblam

Printr-o luncă mare,

Pe malul unei

Ape curgătoare:

Când in cea mai prima amoare

Foarte melancholizam.

Cugetu-mi începu să zboare.

Și-n tine m-amorizam.

In amoarea cea mai noua

Ce e ca o prima roua

Pre cutarea nouă frunză

Ce e ca o primă rază

Carea mai întîiu o zerește,

Cel ce pe lume se ivește,

Ce e ca o primă legănare,

Dar tocma ca un somn ultim mare;

și cu faimosul Foc al Lipovii:

Juh! cum dete tresnet din cer!

Pocnind - durr, durr - se prade,

Fum a pucioasă dă în crier,

Vai! ce-i! Lip'a-n foc arde.

Pif, paf, puf, trosc cu puștile!

Bătaia lui Dumnezeu!

Dur, bumb, și cu bombeștele,

Lângă Mureș vaet reu!

În vremile noastre, la Lugoș, în a. 1861, d. “doctorand în medicină din Viena” B. Petric, care își bate joc de almanahul precedent, publică:

POEZII NAȚIONALE

ca

UNA MITUTICA FLAMURA

cu

Deviza simțirilor sale naționale

Și-n această flamură cu simțirile naționale ale d-lui Petric ni se spune:

Salutare

(Cucoanelor române din Lugoșiu)

Când eram de voi departe

Și de voi numai prin carte

Câteodată-nțelegeam

Cumcă sunteți sănătoase,

Tot fidele, tot voioase -

Eu tare mă bucuram.

Primiți-mă dar bucuroase,

Fete de Lugoș frumoase,

Și să nu vă fiu străin,

Să-mi fiți mie tot voioase,

Plăcute, petrecănoase,

Că sum june de român.

Tot voios sum eu pe lume,

De când maica m-a făcut;

Superat nime n-a spune

Vreodat' că m-a văzut.

Când am bani, pornesc pe stradă,

Fluer, cânt ca ș-un boer,

Mă arăt pe promenadă

Parcă sum milioner.

Când n-am bani, iar nici că-mi pasă,

Cu amicii ospetez,

Președinte sum la masă,

Fiindc-atunce eu contez.

Niren-Braten, Schweins-Cotlet,

Eu numai ce poruncesc,

Un Pfiff Wein și omelet

Beu, mănânc, dar nu plătesc.

Să citim acum precuvântarea, care este interesantă ca tip caracteristic al celor mai multe de acest fel:

“În onoarea și, cât se poate zice d'in partea mea fără vătămarea modestiei, în folosul și distracțiunea publicului cititor, aduc și eu pe altarul națiunei niște floricele, sperând, ca toți autorii, dacă nu complimente, cel puțin bună primire, pentru că am cutezat ca un ziar nou, fără multă esperiență, a pune și floricelele mele în stratul comun a Națiunei, care are acum literați demni de cel mai destins respect ce și eu îl port în mine; unde a greșit mintea mea doară încă nu destul poleită după dorința cetitorilor, acolo fac apel la simțirile mele dinlountru, la cugetul meu curat, care mă îndeamnă a aduce și eu mica ardere.”

Ce are a face mâncarea neplătită a d-lui doctorand Petric cu “stratul comun” al națiunei?

În vremile noastre Revista contimporană (1 ianuarie 1874) publică o poezie a d-lui Ciru Oeconomu, care sfârșește cu următoarea strofă:

Cânta-voi, combăte-voi cu furie nebună,

In mâna mea sdrobi-voi și monstrul și-ai lui pui,

Și dac-a mele cânturi ave-vor o cunună,

Veni-voi l-ale tale picioare s-o depui.

Ș-ai lui pui? Cânta-voi, combăte-voi, sdrobi-voi, ave-voi? Și se mai îndoiește d. Ciru Oeconomu dacă ale sale cânturi armonioase ave-vor o cunună?

Aci, scrutând abisul imens, fără hotare,

Bravând exilul, moartea, dând suflet la fricoși,

Scoțând dintr-a ta harpă mânii vizionare,

Persecutai cu biciul tiranii scrofuloși.

Tiranii scrofuloși! Aceste versuri minunate le dedică d. Ciru Oeconomu lui Victor Hugo și le începe cu modestul motto: ed io anche son pittore.

Ed io anche son pittore! Și adecă de ce nu, vă rog? Victor Hugo și domnul Ciru Oeconomu! După “tiranii scrofuloși” toate sunt cu putință.

Dar să nu mai continuăm exemplele de acest fel! Când s-ar ivi izolate, când ar forma excepția, cine și-ar impune datoria de a le răsfoi din literatura zilei! Însă ele formează astăzi încă majoritatea literaturei noastre poetice, și în modul cum se produc ne par a fi simptomul unui rău destul de însemnat pentru a merita o atenție serioasă.

Citatul d. Petru Grădișteanu era aproape copil când și-a publicat Umbra lui Mihai Viteazul; asemenea, Almanacul din Arad este lucrarea unor juni necopți; și dd. Vulcan și Drăgescu, dacă este să-i judecăm după publicările de pănă acum, nu pot fi departe de această vârstă fericită; și poate autorii celor mai multe poezii ce primejduiesc cetirea jurnalelor politice pe la noi se află în acelaș caz.

Că în acest timp al vieței lipsa de cugetare matură și o deșertăciune neînfrânată împinge pe atâția juni nechemați și nealeși a maltrata limba, torturând-o în rime și metruri imposibile, acesta este un fapt general, pentru care nu avem nici un motiv să credem că junii români să fie mai mărginiți sau mai deșerți decât junii altor popoare înzestrate cu o literatură. Dar ce nu se va întâlni la nici un popor cult și ce se petrece numai la noi este necuviința cu care asemenea “păcate ale tinereței” - cum ar fi zis răposatul C. Negruzzi - se publică, se impun în literatură și se primesc de o parte a publicului drept poezie; incorigibila suficiență ce o păstrează autorii lor și încrederea în care se susțin că au făcut o faptă meritorie pentru literatura țării lor când au sustras atâtea coale de hârtie de la o destinație mai firească.

Altundeva societatea este destul de bine organizată pentru a se garanta în contra unor asemenea abnormități; respectul pentru public, respectul în care au știut să se ție jurnalele și curagioasa veghere a unei critice neobosite formează la suprafața vieței intelectuale o pătură destul de puternică pentru a apăsa și menține în întunericul ce li se cuvine acele producte stricăcioase. La noi însă ele se răzlățesc în toată voia și amenință a falsifica judecata publicului și a îneca lucrările cele bune. O sumă de tineri se molipsesc de epidemia literară, își părăsesc studiile regulate și se încântă cu laurele ieftine ale publicității de o zi, și le este așa de însemnat numărul, încât astăzi își fac unii altora un eco destul de tare pentru a se înșela întreolaltă asupra meritului producerilor lor. Lucrul a ajuns pănă acolo, încât cine din tinerii noștri este numai incapabil rămâne scriitor pe la tribunale și prin poliții, dar cine, pe lângă incapacitate, adaugă aroganța devine “om de litere”, jurnalist, poet și, îndată ce cu o limbă și cu o ortografie deplorabilă știe să rimeze libertate cu dreptate, colegii săi se grăbesc să-i deschidă “cu fericire coloanele” d-lor, să-l patenteze drept literat și “anteluptător al culturei naționale”.

De aci înainte timpul și activitatea acestor nefericiți se pierde cu producerea de maculatură literară, și o parte a timpului și activității generației june se pierde cu cetirea acestei maculaturi.

Aci e răul; din acest punct de vedere, partea nesănătoasă în mișcarea literaturei române merită să fie observată, și poate cetitorul nepărtinitor nu va găsi de prisos dacă vom mai releva și procedarea uniformă, tipicul după care acei scriitori exploatează atenția tinerimii și profanează una din cele mai frumoase aspirații ale ei.

Drapelul sub care se întroduc aceste deșertațiuni personale și crudități estetice este totdeauna Națiunea și Libertatea, și, astfel, două idei din cele mai înalte au ajuns a fi scara pe care, călcând-o în picioare, se urcă oamenii cei mai lipsiți de orce merit. Și atunci numai vezi pe d. Drăgescu făcând din cacofoniile sale un omagiu “libertății și nedependinței”, pe d. Petric producând înjosirile sale “ca una mitutică flamura cu deviza simțirilor naționale”, pe d. Pătărlăgeanu scoțându-și muza din fașe pentru a o depune pe altarul națiunii; și apoi vin în precuvântările d-lor, care sunt totdeauna lipsite de demnitate, sau prea smerite, sau prea arogante (și nu știi ce este mai arogant: aroganța sau smerenia), și ne explică ce mare iubire pentru patrie i-a făcut să ne înzestreze literatura cu prețiosul nume al d-lor! Și foile noastre publice, Familia, Telegraful, Plebeul, Poporul, Secolul, Armonia și cum le mai cheamă, salută cu entuziasm pe “confratele” cel nou și, continuând mistificarea mai departe, îndrăznesc a identifica națiunea română cu aceste anomalii ale ei și strigă că se atacă românismul îndată ce se atacă aceste rătăciri bolnăvicioase ale literaturei române.

Cine cunoaște calibrul unor asemenea poeți și jurnaliști nu se miră de purtarea lor, o găsește naturală și - la dreptul vorbind - indiferentă. Nu ar fi însă natural când publicul român ar continua să-i încurajeze crezând că astfel încurajază literatura; și, pe de altă parte, ar înceta de a fi indiferent îndată ce am privi la înrâurirea ce o poate avea asupra tinerimii noastre.

De aceea împotrivirea energică în contra direcției false arătate în aceste rânduri ne va părea totdeauna o datorie literară, și încercarea de a pune o stavilă în contra ei, atât prin criticarea producerilor rele, cât și prin relevarea scrierilor mai bune, și de a produce un fel de presiune îndestulătoare a opiniei publice în contră-i, va trebui să fie repețită, fără obosire și cu puteri unite, pănă când va izbuti - presupuind că va izbuti vreodată.

Este doar o parte mai fericită a aceleiaș datorii literare dacă de la privirea rimărilor citate mai sus trecem, printr-un contrast cam violent, la reamintirea lucrărilor acelora care, în încercările lor, fie cât de restrânse în privința sferei de idei în care se mișcă, arată o natură mai aleasă, simțiri simple, dar neafectate, și produc în cetitor acea impresie senină, care este adevărata binefacere a artelor frumoase. Din numărul lor ne-am propus să vorbim despre d-ra Cugler și dd. Șerbănescu și Petrino.

Poeziile d-rei Matilda Cugler (mai târziu d-na Burlă) sunt publicate în Convorbiri literare și înavuțesc multe numere ale acestei reviste de la prima ei ivire. Ne cerem voie a reaminti cetitorilor câteva din cele mai caracteristice.

Ai plâns și tu odată?

Eu, zău, nu pot să cred.

Ah! lacrimi lasă urme

Ce ani întregi se văd.

Un ochi care odată

A plâns de dor și chin,

Mă crede, nu degrabă

Se face iar senin.

Un ce fără de nume

Rămâne-n el ascuns -

Dar ochii tăi sunt limpezi:

Nu pot să cred c-ai plâns.

Floarea-n câmp când vestejește

Alta-n locu-i înflorește.

Dar în pieptul omenesc

Florile când vestejesc,

Cade roua în zadar -

Alte-n loc nu mai resar.

El a venit spre mine

Și mâna mi-a luat.

Și-n ochii lui atuncea

Adânc am căutat.

Dar ce-am văzut în dânșii,

Ah! nime n-a afla,

Căci toat-a mea durere

Și dorul meu era.

Ceea ce va fi atras pe cetitorii acestor poezii lirice este eleganța limbagiului lor și, poate, sinceritatea simțirii. Un merit deosebit este precizia cu care sunt compuse și care le ferește de lungile repetiții ale aceleiaș idei, ce, dealtminteri, se întâlnesc în atâtea poezii ale literaturei noastre. Pe de altă parte, nu este de tăgăduit că din poeziile d-rei Cugler apare o înrâurire predomnitoare a lui Heine și a lui Lenau; dar, în fine, avem cel puțin a face cu înrâurirea lui Heine și a lui Lenau.

Între cele mai plăcute produceri ale literaturei române sunt și vor rămânea poeziile d-lui Șerbănescu. De la cele dintâi încercări ale d-lui Bolintineanu, care se deosebeau prin aceeaș însușire, nu cunoaștem poezii a căror limbă să fi produs auzului aceeaș plăcere ca poeziile citatului autor. Într-o literatură unde limba poetică este deja formată, meritul aparent al unei versificații elegante consistă adesea numai în reproducerea credincioasă a formelor de stil obișnuite de autorii recunoscuți, și în Franța și în Germania se găsesc rar poeți începători ale căror versuri să fie mai mult decât o imitare palidă a lui Musset și a lui Heine. La noi, însă, unde în toate ramurile literare stilul caută încă să se formeze și este încă foarte crud, farmecul limbei într-o poezie rămâne un merit adevărat și primitiv.

Lacrima

Ah! în ochiul tău cel negru ca o noapte fără lună

Eu o lacrim-am zărit,

Și pe geana ta cea brună,

Lunecând, ea s-a oprit.

Ce-nsemna, copilă jună ca și o simțire nouă,

Acel ud mărgăritar,

Acel grăunte de rouă,

Semnul dorului amar?

Lacrima-i o poezie ce se scrie în tăcere

La tulpina unui dor;

Bătrân - lacrima-i durere,

June - lacrima-i amor.

Tu, ce jună ești ca raza ce în faptul zilei luce,

Nu-mi mai spune al tău dor;

Lacrima din ochiu-ți dulce

E un gingaș trădător.

Un nor vine să-mi ascunză

A vieței mele stea...

Vântul tremură în frunză,

Ș-amoru-n inima mea!

Negrul nor, iată, pășește

Cătr-a vieții mele stea.

Vântu-n frunză greu mugește,

Ș-amoru-n inima mea!

Norul dușman crește, crește

Ș-acopere draga-mi stea...

Frunza-n vânt se risipește,

Moare-n dor inima mea!

În anul 1870 s-a publicat la Cernăuți Lumine și umbre, o culegere din poeziile d-lui Petrino. Printre multe prea de jos, despre care credem că ar fi fost mai bine să rămână nepublicate, întâlnim și câteva poezii adevărate; mai ales din “florile de mormânt” vorbește o simțire adâncă și bine exprimată. Vreo două exemple:

Că te iubesc, că te iubesc,

Știu toți ce-n cale mă-ntâlnesc,

Știu cei ce m-au văzut plângând

Și cei ce m-au văzut râzând.

Căci râsul ca și plânsul meu

Nasc numai din cuvântul tău,

Și râsul lumea mi-l impune,

Când plânsu-mi despre tine spune,

Încât toți cei ce au iubit

Și de amor au suferit,

Ei știu, de-abia ce mă zăresc:

Că te iubesc, că te iubesc!

Pe furiș dă-mi o guriță,

Jur că nime nu va ști;

Fâlfăind a ta rochiță

Nime n-o va auzi.

De va fi ușa închisă,

Pe fereastră vei sări;

Dragostea când e decisă,

Ea intrare-și va găsi.

Într-o taină a pus cerul

Tot ce-i mai dumnezeiesc;

Fericirea și misterul

În amor se înfrățesc.

Steaua care nu se vede

Nu-ncetează a fi stea;

Omul în zeire crede,

Crede, făr' de-a o vedea.

Căci ce-i tainic pentru lume

Este mult mai răpitor;

Sărutarea făr' de nume

Poartă numele - amor.

Pe furiș dar orce bine

De pe buza-ți aș sorbi,

Să-nchizi ochii lângă mine,

Și-atunci - taină tot va fi.

Ne-a părut însă că tristețea pentru nefericirea de care ne spune poetul că a fost lovit prin moartea soției sale este o coardă prea întrebuințată, așa încât se apropie de monotonie. Observarea noastră va avea mai multă putere dacă o vom însoți de sfatul ce-l dă Goethe poeților tineri: “Întrebați-vă la orce poezie dacă cuprinde o simțire ce ați avut-o în adevăr în viața voastră, și dacă această simțire v-a înaintat întru ceva. Nu sunteți înaintați dacă nu faceți decât a jeli o iubită ce ați pierdut-o prin despărțire, necredință sau moarte. Aceasta nu e niciodată bine, orcât de mult talent ați jertfi pentru asemenea poezii. Țineți-vă de progresul vieții și examinați-vă când se ivește prilejul: atunci se vede îndată dacă aveți viață, și mai târziu, dacă ați avut-o.”

În privința limbei, am însemnat câteva cuvinte ce nu ne par îngăduite în poezii serioase (electrizată, constatată etc.), mai multe expresii înjosite:

În sfârșit, azi încă-o dată

Calcă-n tine-al meu picior,

Bucovină adorată etc.,

abuz de cuvântul zbârcit și, în fine, întrebuințarea multor eliziuni greșite (zidur'le, valur'le etc.).

În altă privință, suntem siliți a protesta în contra exagerărilor bolnăvicioase ale fantaziei d-lui Petrino. O poezie ca aceasta:

În mormânt, ah, mult e rece,

Mult e trist și-ngrozitor!

Dar din viața care trece,

Acolo trebui să plece

Orșicare muritor!

Pe gurița ce odată

De iubire înfocată

Mii de sărutări primea

Suge-un vierme hrana sa.

Deci mi-e groază când gândesc

Că în sânul pământesc

Inimile putrezesc,

nu este de publicat. Arta e senină, trebuie să rămâie senină chiar când exprimă desperarea; și o desperare ce nu se poate dezlipi de cugetări așa de întunecate e semnul unei mari nefericiri private, dar nu ocazia unei concepții poetice. Să nu uităm antichitatea binecuvântată! Moartea, care, după simțul corupt al simbolizării creștine, se înfățișează de moderni sub forma unui schelet hidos, era în fantazia greacă și romană un geniu frumos, cu facla întoarsă.