II

Înțelegând astfel personalitatea lui Eminescu, înțelegem totdeodată una din părțile esențiale ale operei sale literare: bogăția de idei, care înalță toată simțirea lui (căci nu ideea rece, ci ideea emoțională face pe poet), și vom vedea în chiar pătrunderea acestei bogății intelectuale până în miezul cugetărilor poetului puterea mișcătoare care l-a silit să creeze pentru un asemenea cuprins ideal și forma exprimării lui și să îndeplinească astfel amândouă cerințele unei noi epoci literare.

Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturei europene de astăzi. Cu neobosita lui stăruință de a ceti, de a studia, de a cunoaște, el își înzestra fără preget memoria cu operile însemnate din literatura antică și modernă. Cunoscător al filozofiei, în special a lui Platon, Kant și Schopenhauer, și nu mai puțin al credințelor religioase, mai ales al celei creștine și buddaiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedând știința celor publicate până astăzi din istoria și limba română, el afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să-și formeze înalta abstracțiune care în poeziile lui ne deschide așa de des orizontul fără margini al gândirii omenești. Căci cum să ajungi la o privire generală dacă nu ai în cunoștințele tale treptele succesive care să te ridice pănă la ea? Tocmai ele dau lui Eminescu cuprinsul precis în acele versuri caracteristice în care se întrupează profunda lui emoțiune asupra începuturilor lumii, asupra vieței omului, asupra soartei poporului român.

Poetul e din naștere, fără îndoială. Dar ceea ce e din naștere la adevăratul poet nu e dispoziția pentru forma goală a ritmului și a rimei, ci nemărginita iubire a tot ce este cugetare și simțire omenească, pentru ca din perceperea lor acumulată să se desprindă ideea emoțională spre a se înfățișa în forma frumosului. Acel cuprins ideal al culturii omenești nu era la Eminescu un simplu material de erudiție străină, ci era primit și asimilat în chiar individualitatea lui intelectuală. Deprins astfel cu cercetarea adevărului, sincer mai întâi de toate, poeziile lui sunt subiectiv adevărate nu numai atunci când exprimă o intuiție a naturei sub formă descriptivă, o simțire de amor uneori veselă, adeseori melancolică, ci și atunci când trec peste marginea lirismului individual și îmbrățișează și reprezintă un simțimânt național sau umanitar.

De aici se explică în mare parte adânca impresie ce a produs-o opera lui asupra tuturor. Și ei au simțit în felul lor ceea ce a simțit Eminescu, în emoțiunea lui își regăsesc emoțiunea lor; numai că el îi rezumă pe toți și are mai ales darul de a deschide mișcării sufletești cea mai clară expresie, așa încât glasul lui, deșteptând răsunetul în inima lor, le dă totdeodată cuvântul ce singuri nu l-ar fi găsit. Această scăpare a suferinței mute prin farmecul exprimării este binefacerea ce o revarsă poetul de geniu asupra oamenilor ce-l ascultă, poezia lui devine o parte integrantă a sufletului lor, și el trăiește de acum înainte în viața poporului său.

Dar cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atâta putere de a lucra asupra altora dacă nu ar fi aflat forma frumoasă sub care să se prezinte. Și fiindcă tocmai această formă este partea cea mai sugestivă în opera lui, să ne fie permis a termina studiul de față prin repedea analizare a elementelor ei distinctive.

O rezervă trebuie făcută din capul locului, și este cu atât mai importantă cu cât mulți din imitatorii lui Eminescu nu par a o fi făcut. Volumul în care sunt adunate poeziile sale nu este publicat de el însuși, din cauza împrejurărilor cunoscute și atinse în prefața noastră la ediția I de la 1883. Dacă, în starea în care se afla Eminescu atunci, am putut lua asupra-mi datoria de a publica culegerea poeziilor lui, nu aveam dreptul nici de a le modifica, nici de a lăsa pe unele la o parte. Prin urmare, așa cum se prezintă și astăzi unicul volum, el cuprinde toate poeziile și cele de la început, pe care însă autorul declarase de mult că voia să le îndrepteze și în parte să le suprime. Nici cele 8 poezii citate în prefață la ediția I, nici Călin, nici Epigonii, nici Strigoii nu sunt Eminescu în toată puterea lui. Contururile tremurânde ale descrierilor fără destulă precizie intuitivă, lipsa de claritate a gândirii, greșeli în accentul ritmic și în rime sunt defecte al căror cel mai aprig critic era chiar Eminescu. Dacă totuș și aceste poezii au meritat și vor merita să figureze în opera lui literară, este fiindcă în fiecare din ele apare deodată din mijlocul imperfecțiilor o frumusețe de limbă și o înălțare de cuget care prevesteau de la început ce avea să devie poetul ajuns la culmea lui. Rezerva dar ce un simțimânt de dreptate elementară ne impune să o facem este că în cercetarea următoare nu vom avea în vedere decât poeziile, din norocire cele mai numeroase, pe care le-a scris Eminescu în epoca deplinei sale dezvoltări. Acestea însă reclamă toată luarea-aminte a criticei literare în privința formei lor, și cu deosebire a înrudirii cu poezia populară, din care s-au hrănit mai întâi și deasupra căreia s-au ridicat pas cu pas pănă la exprimarea celor mai înalte concepțiuni.

Condiția fundamentală a acestei ridicări a formei poetice era o mânuire perfectă a limbei materne, pentru ca ea să fie pregătită pentru o concepțiune mai întinsă și să poată crea din propria ei fire vestmântul noilor cugetări. Aceasta este lupta dreaptă ce o încearcă Eminescu, pentru a turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă.Pentru el limba română e ca un fagure de miere,dulce și străvezie, dar nu răzlețită în lipsă de contururi, ci prinsă în celula regulată a fagurelui. Poeziile lui încep în această privință alipindu-se de-a dreptul de forma populară, dar îi dau o nouă însuflețire și o fac primitoare de un cuprins mai înalt. [...]Din poezia populară și-a însușit Eminescu armonia, uneori onomatopeică, a versurilor sale:

Peste vârf de rămurele

Trec în stoluri rândunele,

Ducând gândurile mele

Și norocul meu cu ele.

Și se duc pe rând, pe rând,

Zarea lumii-ntunecând,

Și se duc ca clipele

Scuturând aripei

Și blânde, triste glasuri din vuiet se desfac...

Ca molcoma cadență a undelor pe lac.

Lună tu, stăpâna mării, pe a lumei boltă luneci

Și gândirilor dând viață suferințele întuneci...

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,

Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate.

De ce dorm îngrămădite între galbenele file

Iambii suitori, troheii, săltărețele dactile?

Pe când oastea se așează, iată soarele apune,

Voind creștetele-nalte ale țării să-ncunune

Cu un nimb de biruință: fulger lung încremenit

Mărginește munții negri în întregul asfințit,

Păn'ce izvorăsc din veacuri stele una câte una,

Și din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna.

Nu au existat, nu vor exista în poezia română versuri mai frumoase decât acestea. Tot din poezia populară și din citirea cronicarilor, din pătrunderea intimă a vechei limbi române au putut ieși versurile în care vorbesc solul și Mircea-vodă în Satira III:

- Ce vrei tu?

- Noi, bună pace, Și de n-o fi cu bănat,

Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.[...]

- Orce gând ai, împărate, și orcum vei fi sosit,

Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: bine-ai venit!

Despre partea închinării, însă, Doamne, să ne ierți.

Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți,

Or vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale

Să ne dai un semn și nouă de mila măriei-tale -

De-o fi una, de-o fi alta: ce e scris și pentru noi,

Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război.

După vremuri mulți veniră, începând cu acel oaspe

Ce din vechi se pomenește, cu Dariu al lui Istaspe,

Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,

De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod;

Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă

Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă;

Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt;

Cum veniră, se făcură toți o apă ș-un pământ.

Dar primind astfel din limba populară elementul firesc și armonios, Eminescu înalță rimele poeziei române peste acea formă obișnuită și adeseori neîngrijită, care a dat atâtor poezii ale noastre de pân-acum un aer aproape trivial. Primul pas al lui pe această cale e de a lua unele cuvinte din cele mai familiare și prozaice și de a le ridica la splendoarea unei rime surprinzătoare:

Iar te-ai cufundat în stele

Și în nori și-n ceruri nalte?

De nu m-ai uita încalte,

Sufletul vieții mele.

O! vino iar în al meu braț,

Să te privesc iar cu nesaț,

Să razim dulce capul meu

De sânul tău, de sânul tău

Ți-aduci aminte cum pe-atunci,

Când ne plimbam prin văi și lunci,

Te ridicam de subsuori

De-atâtea ori, de-atâtea ori?

O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseți,

Ați ajuns acum la modă de vă scot din letopiseți.

Al doilea pas este introducerea, cu totul particulară poeziei lui Eminescu, a unor rime nouă, formate din împreunarea cu un cuvânt prescurtat, după felul caracteristic al limbii românești, sau din două cuvinte.

Pe-atunci erai tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi

Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

Și dacă stele bat în lac

Adâncu-i luminându-l,

E ca durerea mea s-o-mpac

Înseninându-mi gândul.

Sus inimile voastre! Cîntare aduceți-i,

El este moartea morții și învierea vieții.

Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec,

Spre ură și blestemuri aș vrea să te înduplec.

Traiul lumii, dragă tată,

Cine vor, aceia lese-l,

Dară sufletul mi-e vesel.

Oare ochii ei o mint,

Sau aievea-i, adevăru-i...

Flori de tei el are-n păru-i.

Când luna trece prin stejari,

Urmând mereu în cale-și,

Când ochii tăi tot încă mari

Se uită dulci și galeși?

Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l -

Ce-o să aibă din acestea pentru ei bătrânul dascăl?

Icoana stelei ce a murit

Încet pe cer se suie;

Era, pe când nu s-a zărit,

Azi o vedem, și nu e.

Însă unde inovația lui Eminescu în privința rimei se arată în modul cel mai neașteptat este în numele proprii luate din diferite sfere de cultură și introduse în modul cel mai firesc în versurile sale. Se știe ce riscată este întrebuințarea numelor proprii în poezia lirică, și într-o veche cercetare literară a noastră am citat câteva exemple înspăimântătoare. Eminescu însă a știut să se folosească de ele cu măiestrie, și tocmai aceste rime sunt dintre cele mai frumoase și mai bine primite ale lui:

Ca să vad-un chip, se uită

Cum aleargă apa-n cercuri,

Căci vrăjit de mult e lacul

De-un cuvânt al sfintei Miercuri.

Ca să iasă chipu-n față,

Trandafiri aruncă tineri,

Căci vrăjiți sunt trandafirii

De-un cuvânt al sfintei Vineri.

Ce? să-ngâni pe coarda dulce, că de voie te-ai adaos

La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos?

Când vezi piatra ce nu simte nici durerea și nici mila,

De ai inimă și minte, feri în lături: e Dalila!

Cu murmurile lor blânde un izvor de horum-harum

Câștigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum,

Cu evlavie adâncă ne-nvățau al minții scripet,

Legănând când o planetă, când vreun rege din Egipet.

După vremuri mulți veniră, începând cu acel oaspe

Ce din vechi se pomenește, cu Dariu al lui Istaspe.

În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut,

Au cu lira visătoare sau cu sunete de flaut

Pot să-ntâmpin patrioții ce-au venit de-atunci încolo?

Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!

Așa că-nchipuindu-ți lăcrimoasele ei gene,

Ți-ar părea mai mândră decât Venus Anadyomene.

Rămâneți în umbră sfîntă, Basarabi și voi Mușatini,

Descălicători de țară, dătători de legi și datini.

Pătimaș și îndărătnic s-o iubești ca pe-un copil,

Când ea-i rece și cu toane ca și luna lui april?

Încleștând a tale brațe mintea să ți-o pierzi,

De la creștet la picioare s-o admiri și s-o dezmierzi

Ca pe-o marmoră de Paros sau o pânză de Coreggio,

Când ea-i rece și cochetă? Ești ridicul, înțelege-o!

Cu durerile iubirii

Voind sufletu-mi să-l vindic,

L-am chemat în somn pe Kama -

Kamadeva, zeul indic.

După o așa încordare, după o așa „luptă dreaptă“ pentru a turna „limba veche în formă nouă“, nu ne vom mira că a putut ajunge Eminescu, pe de o parte, la aplicarea sigură a unor forme rafinate în Oda în metru antic, în Glossa și în admirabilele Sonete, pe de alta, la cea mai limpede expresie a unor cugetări de adâncă filozofie, pentru care nu se găsea pănă atunci nici o pregătire în literatura noastră. Căci palidele imitări ale monoloagelor din Faust și din Hamlet, sau ale reflecțiilor mediocrului Aimé-Martin, din care se găsesc urme în încercările literare după 48, nu pot intra aci în comparație. Încă în primele poezii ale lui Eminescu, cum e Mortua est, Melancolie, de altminteri așa de imperfecte, se întâlnesc strofe ca acestea:

Ș-apoi cine știe de este mai bine

A fi sau a nu fi? Dar știe orcine

Că ceea ce nu e, nu simte dureri -

Și multe dureri-s, puține plăceri.

A fi? Nebunie și tristă și goală:

Urechea te minte și ochiul te-nșală:

Ce-un secol ne zice, ceilalți o deszic -

Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

Credința zugrăvește icoanele-n biserici -

Și-n sufletu-mi pusese poveștile-i feerici,

Dar de-ale vieții valuri, de al furtunei pas

Abia conture triste și umbre-au mai rămas.

Dar deplina stăpânire a formei clare pentru cuprinsul unei asemenea idei o arată Eminescu în poeziile din epoca sa cea adevărată:

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?

Te-aș cere doar pe tine, dar nu mai ești a ta,

Nu floarea veștejită din părul tău bălai,

Căci ultima mea rugă-i uitării să mă dai

La ce simțirea crudă a stinsului noroc

Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc?

Tot alte unde-i sună aceluiași pârău;

La ce statornicia părerilor de rău,

Când prin această lume să trecem ne e scris

Ca visul unei umbre și umbra unui vis?

Cu mâine zilele-ți adaugi,

Cu ieri viața ta o scazi,

Și ai cu toate astea-n față

De-a pururi ziua cea de azi.

Când unul trece, altul vine

În astă lume a-l urma,

Precum când soarele apune,

El și răsare undeva.

Se pare cum că alte valuri

Cobor mereu pe-același vad,

Se pare cum că-i altă toamnă,

Ci-n veci aceleași frunze cad.

Vremea trece, vremea vine,

Toate-s vechi și nouă toate;

Ce e rău și ce e bine

Tu te-ntreabă și socoate.

Nu spera și nu ai teamă:

Ce e val, ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.

La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,

Pe când totul era lipsă de viață și voință,

Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns,

Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns;

Fu prăpastie? Genună? Fu noian întins de apă?

N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,

Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază,

Umbra celor nefăcute nu-ncepuse a se desface,

Și în sine împăcată stăpânea eterna pace.

Dar deodat-un punct se mișcă... cel întâi și singur! Iată-l

Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl!

Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boala spumii,

E stăpânul fără margini peste marginile lumii,

De-atunci negura eternă se desface în fășii,

De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii,

De atunci și pănă astăzi colonii de lumi pierdute

Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute

Și, în roiuri luminoase izvorând din infinit,

Sunt atrase în viață de un dor nemărginit.

Iar în lumea asta mare noi, copii ai lumii mici,

Facem pe pământul nostru mușuroaie de furnici:

Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați.

Ne succedem generații și ne credem minunați.

Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul;

În acea nemărginire ne-nvelim, uitând cu totul

Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,

Că-ndărătu-i și nainte-i întuneric se arată.

Precum pulbere se joacă imperiul unei rază,

Mii de fire viorie ce cu raza încetează,

Astfel într-a veșniciei noapte pururea adâncă

Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă,

Cum s-o stinge, totul piere ca o umbră-n întuneric;

Căci e vis al neființei universul cel himeric.

Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pănă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării românești.