Neologismele

Au trecut 14 ani de când pentru întâia oară s-a arătat în Convorbiri literare o direcție critică în contra limbii obișnuite pe atunci în multe scrieri ale literaturii române.

Critica voia, pe de o parte, să combată construcțiile arbitrare ale filologilor care, sub cuvânt de „purificare“, întocmeau un vocabular de termeni necunoscuți românului și depărtau vorbirea claselor culte de la izvorul de viață al limbii populare; iar pe de alta voia să lovească în germanismele infiltrate printre scrierile de peste Carpați și Molna, care falsificau geniul propriu al limbii române și micșorau astfel valoarea luptei lor pentru existența națională.

Dacă astăzi și-ar da cineva osteneala să recitească acele articole critice, ar dobândi, desigur, încredințarea că orice s-ar putea zice în contra lor, numai un singur lucru nu s-ar putea zice: că au fost dictate de un spirit antinațional. Prea aspre le pot părea la unii, prea puțin oportune la alții, prea lipsite de respect pentru vechile autorități la ai treilea, dar orice cap nepărtinitor va trebui să recunoască, în tendința de a readuce limba română la viața ei populară și de a combate germanismele, o tendință mai întâi de toate națională.

Cu toate acestea — și de aici se vede în ce stare ajunsese literatura noastră în privința iubirii de adevăr — tocmai prin prepusuri și bănuieli asupra „patriotismului“ ne-au întâmpinat mai întâi cei atinși de critica noastră, și astfel s-a putut întâmpla să auzim contestându-se „românismul“ unei direcții, în jurul căreia se grupaseră scriitori ca Negruzzi, Gane, Eminescu, Creangă, Slavici, Șerbănescu, Lambrior etc., fără îndoială scriitori dintre cei mai cu limbă românească ce i-a avut vreodată literatura noastră.

Și câte nu s-au încercat în contra Convorbirilor literare! Mai toate ziarele de pe atunci au năvălit asupra lor; dl Bariț într-un discurs solemn al Academiei Române ne-a denunțat de cosmopoliți; dl P. Grădișteanu, în Revista contimporană, de germanizatori; voluminoasa espresiune a spiritului academic din acea epocă, Dicționarul limbii române de A. T. Laurianu și Massimu, era cât p-aci să ne cufunde — nu prin greutatea sa științifică, ci prin cea fizică; în februarie 1876 dl Hasdeu cu vreo 25 de alți „redactori“ înființară în București chiar o întreagă Revistă literară și științifică, a cărei prefață o arăta mai ales menită a fi o direcție „sănătoasă“ în contra așa-numitei direcții „noi“ a noastră.

Ast[...]nsă — pare c-ar fi zecimi de ani la mijloc și generațiuni întregi — lupta a încetat ca prin minune. În chiar mijlocul Transilvaniei, în Sibiu și în Brașov, s-au arătat prieteni călduroși ai direcției noastre literare; nimeni din cei cu minte nu mai pune la îndoială principiile critice rezumate la începutul acestui articol; Revista literară și științifică a dispărut după al patrulea număr al ei; iar Convorbirile literare își urmează și astăzi viața lor regulată, și la 1881 redactorul lor dl Negruzzi a fost primit ca membru în aceeași Academie Română care mai nainte se arăta așa de dușmană foii literare din Iași.

Va fi avut și aici timpul influența sa binefăcătoare; vor fi ajuns oamenii încetul cu încetul să se înțeleagă mai bine unii pe alții și să se mai îmblânzească, se va fi arătat încă o dată legea cea cunoscută, după care o stăruință neclintită nimicește în orice evoluțiune a spiritului rezistențele mai ușoare.

Dacă dar în aceste rânduri de introducere am amintit o luptă acum împăcată din mica noastră mișcare literară, nu este pentru a redeștepta violența vechilor dezbateri, ci este, din contră, pentru a ne arăta bucuria că, întru dezlegarea multelor întrebări ce mai sunt la ordinea zilei pentru vorbirea și scrierea românească de astăzi, avem un câmp mai liber al discuțiunii și ne putem aștepta la o ascultare mai liniștită a argumentelor pentru și contra, din a căror dreaptă cumpănire, fără insinuări și prepusuri, va rezulta mai curând aflarea adevărului. Între acele întrebări, care astăzi sunt încă deschise pentru întemeierea vorbirii și scrierii românești, este mai ales una, asupra căreia ne credem datori să atragem luarea-aminte a celor ce iubesc limba română și doresc dezvoltarea ei firească în juna noastră literatură: este întrebarea neologismelor.

Într-un număr al Convorbirilor literare de pe la 1874 încercasem cea dintâi formulare a unor reguli pentru primirea și respingerea lor, dar o încercasem numai în treacăt și cu acel ton agresiv și oarecum fragmentar ce eram pe atunci încă siliți să-l avem în contra numeroșilor noștri adversari.

Revenind prin articolul de față la aceeași întrebare, ne propunem a studia mai de-amănuntul ²⁰ și a supune la judecarea cititorilor noștri câteva principii în privința neologismelor, stâruind mai ales în susținerea acelora care nu ne par încă bine înțelese sau cel puțin nu sunt încă primite de mulți scriitori români.

Principiile neologismelor le putem despărți în patru reguli, pe care le vom expune în paginile următoare și vom căuta să le întemeiem.