Asupra poeziei noastre populare

din „Convorbiri literare“ de la 5 ian. 1868

POEZII POPULARE ROMÂNE

adunate de dl Vasile Alecsandri

Poezii populare ale românilor adunate și întocmite de Vasile Alecsandri, tipărită cu spesele azilului Elena Doamna. 1 vol. în 8o, VIII și 416 pag., București, Tipografia lucrătorilor asociați, 1866 Jurnalele române nu și-au îndeplinit încă datoria lor față cu colecția de poezii populare publicată de dl Alecsandri. Mai toate foile noastre periodice însemnează în rubrica intereselor, de care promit să se ocupe, și cuvântul de literatură, însă mai toate sunt de o neglijență remarcabilă pentru această parte a vieții noastre publice. Noi cei dintâi admitem că pentru multe din producțiile literare ale românilor ce o merită, dar cu atât mai mult când este vorba de o publicațiune ca aceea a dlui Alecsandri, tăcerea ne pare o lipsă de conștiință.

Convorbirile literare, îndată la aparițiunea cărții în chestiune, șiau împlinit datoria de a o anunța în câteva rânduri călduroase publicului cititor. Însă acel anunț al momentului nu este îndestul pentru cerințele criticii literare, și noi ne folosim cu plăcere de ocazia ce ni se oferă pentru a reveni încă o dată la lucrarea dlui Alecsandri. Căci, pe lângă rangul necontestabil ce această colecțiune de poezii ne pare că ocupă înaintea tuturor publicațiilor din ultimul deceniu al literaturii noastre, cartea dlui Alecsandri este și va rămâne pentru tot timpul o comoară de adevărată poezie și totdodată de limbă sănătoasă, de notițe caracteristice asupra datinelor sociale, asupra istoriei naționale și, cu un cuvânt, asupra vieții poporului român.

Dl Alecsandri împarte poeziile, culese și întocmite de d-sa din gura poporului, în balade (cântece bătrânești), doine și hore. În ele găsim poezia aproape a întregului popor: Moldova și Țara Muntenească, Transilvania și Basarabia sunt deopotrivă reprezentate. Mai la fiecare poezie, la fiecare aluziune socială din ea, la fiecare cuvânt mai greu, dl Alecsandri a făcut note explicative, care, în cea mai mare parte a lor, adaugă la meritul cărții și cuprind observațiuni pline de interes. În articolul de față am dori să ne dăm în câteva cuvinte samă de impresiunea binefăcătoare de care ne pătrunde citirea acestor poezii.

Ceea ce le distinge întâi în modul cel mai favorabil de celelalte poezii ale literaturi noastre este naivitatea lor, lipsa de orice artificiu, de orice dispoziție forțată, simțământul natural ce le-a inspirat. Sunt două moduri de a privi lumea care ne încunjură: cu reflecția rece, speculativă sau speculatoare, și cu inima plină de simțiri. Din cel dintâi mod ies pentru literatură cărțile de știință, din cel de al doilea, lucrările de artă. Ceea ce constituie defectul operelor de artă celor rele este confundarea acestor sfere, este lipsa de inspirare sentimentală și producerea sub impresia reflecției. Cei mai mulți poeți ai noștri cântă fără cauză firească, simulează inspirări ce nu-i agită, descriu sentimente ce nu-i insuflă, și nu este o excepție junele de 17 ani care în anul trecut trimisese spre publicare un caiet de poezii plin de „iluzii piedute asupra sexului frumos“. În acești oameni nechemați și nealeși predomnește calculul, ei iau pana în mână fără a ști încă ce să cânte, se hotărăsc mai întâi să facă „o poezie“ și apoi își răsfoiesc mintea pentru a găsi o materie convenabilă, și astfel lucrarea lor face o impresie tot așa de rece ca și reflecția din care a izvorât.

Nimic din toate aceste în poezia populară! Și ce ambiție calculatoare ar putea îndemna pe simplul sătean ca să-și întrupeze simțirea în forma poetică! Ceea ce abundența tristeței sau bucuriei i-a scos din adâncul inimii sale nu este niciodată al lui; în toate inimile își află un răsunet și la toate le devine o proprietate: fapta lui devine fapta lor, el însuși piere necunoscut. Cea mai adâncă simțire numai îl silește astfel a se arunca afară din sine, și de aceea din poezia lui îți vorbește însăși durerea și însăși bucuria, dar nu un individ care suferă, un individ care se bucură. Însă tocmai aceasta este semnul adevăratei poezii, și ne putem explica cum asupra Iliadei, atribuite lui Homer, s-a născut controversa dacă în adevăr este compusă de un poet Homer, sau este numai un șir de balade populare de autori necunoscuți, într-atât poetul celei mai frumoase epopei s-a consumat și s-a pierdut fără vreo urmă a individualității sale în lucrarea ce a produs-o.

Pentru a însufleți această explicare teoretică cu exemple, vom cita din cartea dlui Alecsandri câteva poezii luate după prima răsfoire, care toată poartă acel semn de adâncă inspirare adevărată:

(Doina din Valahia, pag. 277)

(pag. 53)

BUSUIOCUL

(pag. 341)

Izvorând astfel poezia populară din plenitudinea simțământului, în ea ne aflăm apărați de acele aberațiuni intelectuale care strică inspirarea multor poeți, chiar a celor cu talent.

Politica, declamările în contra absolutismului, reflecțiile manierate asupra divinității, imortalității etc., etc. nu ating cuprinsul lor sentimental și nu silesc pe cititor a recădea din înălțimea impresiei poetice în mijlocul preocupărilor de toate zilele.

Nu că doară poporul ar fi nesimțitor la asemenea lucruri; dar el când face poezie, nu face politică, când inima îi saltă, încetează sarcina reflecției. Și la români se găsesc poezii contra Rusiei și a Austriei, dar nu fiindcă Rusia este „cnuta colosală de la nord“ și Austria „despoticul absolutism“, ci fiindcă străinul îi rămâne străin sub orice formă politica l-ar subjuga.

Exemple aflăm multe în cântecele din Basarabia și în doinele din Transilvania.

Frunză verde de măslină,

Trecui Nistrul, apă lină,

Să vedem pânea de-i bună

Ca și-n țara mea străbună.

Fie dulce ca și mierea.

Mie-mi pare că-i ca fierea.

(pag. 405)

Când eram la mama fată

Purtam rochii de bucată,

Dar de când m-am măritat

C-un moscal din cela sat,

Nici n-am fustă de purtat,

Nici papuci de încălțat!

Inima-mi e cu lăcată;

Când aș discuia odată,

Ar cunoaște lumea toată,

Cât amar și cât venin

Bea inima la străin.

(pag. 406)

DOINĂ HAIDUCEASCĂ

Murgule, coamă rotată,

Mai scoate-mă-n deal o dată

Să-mi fac ochișorii roată,

Să mă uit la lumea toată.

Asta nu-i țară de câni,

Ci e țară de români,

Veni-ar timpul să vie.

Ca românul iar să-nvie

Și de hoți să mântuiască

Țara lui Ardelenească!

Nu-i pământ de ungureni,

Ci de neaoși pământeni!

(pag. 311)

VRĂBIUȚA

Vrăbiuță de pe deal,

Zbori degrabă în Ardeal

Și te-ntoarce de îmi spune

Or vești rele, or vești bune.

Du-te, vezi dacă mai sunt

Frați de-ai mei pe-acest pământ,

Sau dacă i-a omorât

Ungureanul cel urât?

De-or fi vii, să mă răpăd

Într-o fugă ca să-i văd,

De-or fi morți, să mi-i răzbun

Cu-o măciucă de alun

Ce-i bună de descântat

Și morții de răzbunat.

(pag. 317)

Cu toate aceste, autorii și publicul „din societate“ s-ar înșela foarte mult când ar crede că simțământul naiv al poporului nu este compatibil cu ideile cele înalte. Lumea se poate aprofunda tot așa de bine pe calea inimii ca și pe calea reflecției, și din aceea că poporul își exprimă numai simțirile sale nu rezultă că i-ar lipsi meditațiunea și delicatețea în exprimarea ei. Îndrăznim chiar să credem că mulți poeți de salon ar fi încântați când ar putea descoperi în fantezia d-lor idei cu o umbră numai de frumusețea celor populare, precum le aflăm, d. e., în următoarele poezii:

BADE TRANDAFIR

Bade, trandafir frumos!

Vrut-ai să te-arăți duios,

Dar te-ai arătat ghimpos

Și din minte nu m-ai scos.

— Vai! leliță din cel sat!

Ce-ai cerut și nu ți-am dat?

Cerut-ai faguri de miere,

Eu ți-am dat buzele mele;

Cerut-ai o viorea,

Ți-am adus inima mea.

— Dacă vrei dragoste-aprinsă,

Adă-mi gură neatinsă,

Și o inimă fecioară

Ca apa de la izvoară.

(pag. 309)

Sus în vârf de brăduleț

S-a oprit un șoimuleț,

El se uită drept în soare

Ea de soare se ferește

Și de umbră se lipește.

— Floricică de la munte,

Eu sunt șoim, șoimuț de frunte,

Ieși din umbră din tulpină,

Să-ți văd fața la lumină,

C-a venit până la mine

Miros dulce de la tine.

Cât am pus în gândul meu

Pe-o aripă să te ieu

Și să mi te port prin soare

Păn’ te-i face roditoare

Și de mine iubitoare.

Tot mișcând din aripioare.

Jos, la trunchiul bradului,

Crește floarea fragului,

— Șoimuleț duios la grai,

Fiecare cu-al său trai.

Tu ai aripi zburătoare

Ca să te înalți la soare,

Eu la umbră, la răcoare,

Am menire-nfloritoare.

Tu te leagăni sus pe vânt,

Eu mă leagăn pe pământ.

Du-te-n cale-ți, mergi cu bine,

Făr-a te gândi la mine.

Că e lumea-ncăpătoare

Pentr-o pasăre ș-o floare!

(pag. 31)

Nu mai puțin frumoase sunt poeziile populare cât pentru delicate- țea expresiilor și energia și justețea comparărilor; d. e., când zice Păunașul Codrilor (pag. 24):

Nu, eu mândra nu ți-oi da Pân’ ce capul sus mi-a sta, Că eu când o am luat În cosițe i-am jurat Să n-o las de lângă mine Și s-o apăr de oricine.

Sau când spune în Doncilă (pag. 113):

Rămâi, soro, sănătoasă,

Ca o viorea frumoasă

Într-un păhărel pe masă.

Sau când compară cu vioiciune plastică (p. 290):

Voinicelul nearmat

E ca știuca pe uscat,

Voinicelul fără cal

E ca peștele pe mal

Și ca mărul lângă drum,

N-are pace nicidecum,

Câți trec îl zburătuiesc

Și de crengi îl sărăcesc

Dar voinicul înarmat

Și p-un zmeu încălecat

Drăgălaș e și frumos

Ca luceafăr luminos.

Sau la pag. 79:

Doamne-ajută! el zicea.

Barda-n mână apuca

Ca un vânt înviforat

Într-un lan de grâu uscat.

Am trece mult peste marginile unui articol de revistă când am sta să relevăm toate frumusețile din colecțiunea dlui Alecsandri. Un singur punct ne permitem încă să semnalăm atenției cărturarilor noștri: cuvintele cele originale, care ne surprind mai pe fiecare pagină a acestor poezii populare. Ce importanță are originalitatea cuvintelor pentru poezie am arătat mai pe larg în o cercetare anterioară asupra acestei materii: aci voim numai să cităm câteva exemple din colecțiunea de față:

Eu la umbră, la răcoare

Am menire-nfloritoare.

(pag. 31)

Un brad verde, cătinat

Pe biserică plecat.

(pag. 21)

Unicelul.

(pag. 18)

Tu ai bani de vânturat.

(pag. 42)

Sora cea mezină.

(pag. 14)

Vă ia unul câte unul

Și din fugă vă cosește

Și vă taie chip snopește.

(pag. 81)

Terminând aceste puține observări asupra colecțiunii dlui Alecsandri, nu avem decât să-i mulțumim D-sale și celor ce l-au ajutat în culegerea și publicarea poeziilor populare pentru lucrarea cu care au înzestrat literatura noastră.