II

Interesante sunt sofismele ce se opun în contra direcției critice în literatura română, și cu arătarea lor vom termina deocamdată observările de față.

Așadar, ce este de zis în contra criticii în genere? Această întrebare se înțelege că nu se adresează la partizanii convinși ai tendințelor criticate. Cei ce cred, în adevăr, că limba și scrierea română se va îndrepta după dnii Cipariu sau Pumnul, că operele dlui Barnuțiu sunt cărți de știință și că dl Heliade este poet, cu aceia nu avem de discutat. Timpul își ia sarcina asupră-și de a le arăta perspectiva adevărată, și nu va fi a noastră vina dacă, în această schimbare optică, ceea ce astăzi pare figură serioasă devine din zi ce merge mai mult caricatură, pănă când dispare detot. Dar avem de discutat cu acei adversari, mai numeroși decât s-ar crede, care în opinia lor intimă recunosc ca și noi greșelile criticate, însă își dau aerul de a le susținea din alte considerări.

Și mai întâi se zice că așa-numita “epocă de tranzițiune” a fost la toate popoarele o epocă imperfectă și că, prin urmare, nici starea noastră literară nu poate fi deodată bună, ci trebuie să treacă încă prin multe schimbări pănă va ajunge la o expresie mai estetică.

Să admitem că este așa. Ce dovedește aceasta în contra criticii? Oare din starea imperfectă a unei epoci, poporul s-a ridicat lăundându-și imperfecțiunea, sau s-a ridicat criticând răul pentru a prepara binele? Din momentul în care se recunoaște că suntem în tranzițiune, din acel moment se recunoaște legitimitatea criticii și se osândește lenevirea, care așteaptă binele în viitor fără nici o luptă în care, văzând răul, îl măgulește cu speranța că se va îndrepta de la sine. De la sine nu se îndreptează nimic în capetele unei generațiuni; căci orice cultură este rezultatul unei lucrări încordate a inteligenței libere, și datoria de a afla adevărul și de a combate eroarea se impune fără șovăire fiecărui om care nu se mulțumește cu existența sa privată de toate zilele, ci mai are o coardă în sine, ce răsună la fericirea și la nefericirea națiunii din care s-a născut.

Cine a tăgăduit vreodată că ceea ce este are cauza și motivele sale de a fi așa cum e? Desigur, noi, românii, dacă suntem într-o stare deplorabilă, a trebuit să fi fost cotropiți de atâtea elemente nefaste înlăuntru și înafară, încât să nu putem ajunge la o stare mai bună. Dar a înțelege necesitatea unui lucru nu va să zică a-l primi fără împotrivire, ci ar putea să zică numai a provoca o judecată mai blândă pentru persoanele care au marcat viața publică a poporului. În contra persoanelor însă în valoarea lor privată nu s-a îndreptat niciodată critica noastră. Fiecare din noi simte și este gata să afirme că Petru Maior, Șincai, Cipariu, Pumnul sunt bărbați de valoare personală, care și-au jertfit viața lor la binele public așa precum l-au înțeles, și anume, și-au jertfit-o fără a căuta interese personale, precum face marea mulțime a urmașilor lor. Dar această onoare și demnitate personală nu schimbă întru nimic judecata obiectivă asupra operelor, ea nu poate face din cartea lui Petru Maior o istorie, din compilarea fără critică a lui Șincai o cronică, din etimologismul dlui Cipariu și din limba lui Pumnul un adevăr liăngvîistic. Din contra, cu cât persoanele sunt mai presus de critică, cu atât erorile literare trebuiesc supuse unei critici mai serioase, și numai simțirea și combaterea acelor erori e mijlocul propriu de scăpare. Căci dacă istoria scrisă admite explicări, adevărul de realizat nu admite tranzacțiuni. El neagă eroarea absolut, oricare ar fi fost motivele ei, precum se neagă în dezvoltarea omenirii orice popor care nu a știut să-și însușească elementele de cultură în timpul priincios.

Prin urmare, din aceea că o stare de lucruri se poate explica istoricește nu rezultă că se poate justifica, și numai prin o raționare sofistică s-ar aduce de aci un argument în contra criticii.

Dar, în genere, toată ideea aceasta are trebuință de o meditare mai strânsă. De câte ori se arată nulitatea unei lucrări literare, fie tratat științific, fie culegere de poezii, ni se obiectează: Nu descurajați! Toate începuturile sunt mici.

Toate începuturile sunt mici! Atârnă de la înțelesul ce se dă cuvântului mic. Dacă e vorba de cantitate, sau mai bine de extensiune, atunci e adevărat că începuturile sunt mici; dar dacă e vorba de calitate, de valoare intensivă, atunci toate începuturile sunt mari. Un început de cultură, în orice ram al ei s-ar întâmpla, trebuie să cuprindă întâi ceva ce nu a fost pănă atunci în viața publică a acelui popor, dar al doilea, totdeodată, ceva ce poate servi de fundament pentru o clădire și urmare mai departe. Numai cu aceste două elemente este un început. Din cel dintâi se vede pentru ce la prima sa ivire este mic, adică mic extensiv. În generația în mijlocul căreia se prezintă, află cu necesitate un număr mai mare de adversari decât de amici; fiindcă este o nouă combinare și percepțiune de forme ale viitorului, pe care numai spiritele eminente le pot înțelege și primi îndată; și aceste sunt în minoritate. Însă numărul cel mic de adepți crește din zi ce merge, și pe când în scurta actualitate domnește eroarea învechită, ideilor de reformă li se păstrează o viitorime fără margini.

Dar pentru ca această continuare în viitor să se întâmple, începutul cel mic la întindere a trebuit să fie mare prin adevărul ce-l cuprinde, prin valoarea energică, ce-i dă putere de a rezista și, biruind greutățile timpului, a produce șirul neîntrerupt de forme noi de viață.

La erorile contemporane se observă tocmai contrariul. Corul de apologiști în cantitatea lui stă în proporție inversă cu valoarea dinlăuntru a obiectului lăudat, și soarta prea blândă, fiindcă a rezervat nulităților disprețul uitării în viitor, le mângâie cu parfumul ieftin al lingușirilor majorității contemporane.

Prin urmare, obiecțiunea cu începuturile cele mici este sofistică în aceea că se folosește de cuvintele tezei adevărate: toate începuturile sunt mici (în cantitatea adepților, dar mari în valoare), pentru a-i substitui înțelesul absurd că toate începuturile pot fi mici în valoare și mari în adepți.

Asemenea încercări nu sunt nici un început, ci sunt timp pierdut, și toată cifra partizanilor nu le poate da viața dinlăuntru, ce le lipsește de la naștere.

Critica neobosită în contra lor este una din datoriile cele mai urgente în împrejurările noastre. Căci românii nu mai sunt acea tabula rasa care erau la începutul secolului prezent, un câmp roditor și nestricat pentru a primi semințele culturii adevărate. De două generații încoace, direcția lor s-a pronunțat, și s-a pronunțat într-un mod primejdios pentru chiar existența poporului. A încerca prin toate mijloacele să punem o stavilă curentului de idei bizantine ce învârtește capetele generației prezente ne pare singura misiune oportună a publicității bine înțelese.

În această încredere nu se poate slăbi opoziția de bună și de reacredință ce am întâmpinat în marea majoritate a publiciștilor români, ea ne servește numai pentru a măsura întinderea răului. Căci, să nu confundăm! Majoritățile sunt un fapt de cea mai mare însemnătate în politică, fiind termometrul sigur pentru a arăta până unde certe idei au intrat și s-au înrădăcinat într-o societate și când se pot, prin urmare, formula ca legi practice ale ei. Dar când e vorba de o lucrare în sfera ideală, fie operă de artă, fie teorie științifică, fie numai o critică, majoritățile nu însemnează nimic, fiindcă totdeauna asemenea lucrări au fost primite la început de o minoritate, și dacă și-au câștigat teren, și l-au câștigat numai în viitorul poporului lor.

Este o adevărată mângâiere de a se pătrunde de acest fapt al progresului culturii, mângâiere trebuincioasă în contra prea multor sarcini ale situației impuse. Căci nu fără lupte grele poți rupe roadele din pomul cunoștinței, și îndărătul fiecărui adevăr la care ai ajuns lași o iluzie pierdută. Cu simțăminte de recunoștință și cu inima plină de speranțe, ai intrat în templul tuturor, și în loc de statuie ai găsit idoli, și în locul templului visat te-ai deșteptat într-un haos de ruine, fericit dacă afli în mijlocul lor o inteligență amică, care să simtă cu tine dezolarea generală.

În asemenea momente este bine să nu cauți înapoi, nici împrejur, ci, pășind înainte, să-ți păstrezi încrederea că progresul adevărului trebuie să se facă și că formula lui este aceasta: mulți din cei ce astăzi sunt în rătăcire vor veni mâine pe calea adevărului, dar nici unul din cei ce au înțeles o dată adevărul nu se va mai întoarce la vechile erori.

[2] De exemplu: "Văzând neamicii lui N. Scriban sporirea școalei, i-au mijlocit derădicarea de la această școală. Cu toate acestea, nu târziu fu chemat de Epitropia Seminarului central din Mon. Socola ca să ocupe acolo catedra de istorie universală, unde a rămas până la 1854, când iarăși, printr-o intrigă mitropolitană, condusă de preasfințitul Suhopan, fu nevoit a demisiona“ etc. Cel mai mic defect al acestei narațiuni este neadevărul. Întrebarea cea mare este dacă e iertat a trata asemenea lucruri într-o carte de școală? Să nu uităm că păr. Suhopan trăiește încă, și în timpul publicării Lepturariului era profesor de teologie la Universitatea din Iași.

[3] Articolul e scris la 1869.

[4] În n-rele XXIII și XXV ai Archivului filologic din 1869.

[5] Vezi mai jos, Direcția nouă, proza.