Prefaţa

Interlocutor într-o carte-interviu*', Andre Malraux declara, în 1974: „Conştiinţa existenţei unor lumi deosebite este aproape organică în mine şi-o altă lume, în 1921, avea pentru mine forma unei alte civilizaţii. Asia aparţine azi turismului; pe atunci aparţinea misterului”. Amintindu-şi că acelaşi răspuns i-l dăduse şi lui Paul Valery> la prima lor întâlnire, când acesta l-a întrebat de ce s-a dus în China, Malraux întregeşte: „Gândindu-mă bine, mi-am spus că simt probabil deosebirile dintre civilizaţii, dintre structurile mentale, ca pe o noţiune fundamentală a omului. Dacă vreţi, simţeam deosebirea bănuită ca pe un mister esenţial al civilizaţiei în care m-am născut”.

Această convingere l-a determinat pe tânărul de 22 de ani pe atunci să părăsească un timp Europa, pentru a descoperi „misterul” Asiei. II în-tâlnim, în 1923, în Kampvicbia, unde revelaţia templului din Angkor se însoţeşte cu o neplăcută aventură penală, pentru vina de-a fi decupat câteva altoreliefuri din pagoda Banteai SreiArestat, împreună cu prietenul său Louis Chevasson, este condamnat la trei ani de închisoare. După revizuirea sentinţei, pedeapsa i se reduce la un an, cu suspendare. In 1925, pleacă din nou, în Indochina de astă dată. Cu Paul Monin, fondează aici ziarul

* Guy Suares: Malraux celui qui vient, Stock, de atitudine anticolonială L'Indochine. Acest nou periplu asiatic se continuă la Hongkong, apoi la Canton, unde se pare că a îndeplinit un timp funcţia de comisar supleant cu propaganda în cadrul Gomindanului, pe lângă Borodin. Din nou în Indochina, fondează ziarul L'Indochine enchainee. În 1926, publica, la editura Grasset, La Tehtatâon de I'Occident, în care, aşa cum precizează, vrea să sugereze reacţiile a două sensibilităţi – europeană şi asiatică – provocate în eroii săi de cunoaşterea reciprocă a două tipologii culturale atât de deosebite.

Interesul lui Malraux pentru această problematică este departe de-a fi o predilecţie particulară şi se înscrie în cadrul creat de mutaţia care se produsese la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru în gândirea culturologilor. Nici până la acest moment, desigur, Europa nu fusese vin continent închis, dar expansiunea ei era o expansiune de cuceritori mai mult sau mai puţin indiferenţi la valorile de civilizaţie din teritoriile cunoscute, sensibili mai mult la insolitul exotismului lor, adoptat frivol de diferite mode trecătoare.

Ca purtător de cuvânt al autorului său, Robin-son Crusoe (1719) putea afirma netulburat: „Dar când ajung să compar popoarele mizerabile de pe meleagurile acelea (ale Asiei – n. N.) cu popoarele de pe meleagurile noastre (ale Europei – n. N) mărturisesc ca toate acestea nu mi se par a merita osteneala de-a fi pomenite, nici timpul pe care l-aş petrece ca să le descriu şi pe care l-ar pierde citind cei care vor veni după mine. [.] ce sunt edificiile lor pe lângă palatele şi castelele regale din Europa? Ce este comerţul lor pe iângă comerţul universal al Angliei, a! Olandei, al Franţei şi al Spaniei? [.] Un vas de război englez, olandez sau francez, cu optzeci ăz tunuri, ar bate şi ar zdrobi toate forţele navale ale chinezilor. Ne minunăm de strălucirea bogăţiilor şi-a comerţului lor, de puterea celor care îi cârmuiesc şi de forţa oştilor, pentru ca, aşa cum am mai spus, obişnuiţi cum sân-tem să-i privim ca pe-o naţie barbară şi de păgâni 15 şi aproape ca pe nişte sălbatici, nu ne aşteptăm să găsim nimic din toate acestea la ei. [.] Dacă ar fi să asedieze un oraş fortificat din Flandra sau să înfrunte o armată disciplinată, o formaţie de cuirasieri germani sau de jandarmi francezi le-ar da peste_ cap toată cavaleria; [.] Aşa cum ne sunt inferiori în forţă, splendoare, navigaţie, comerţ şi agricultură, chinezii ne sunt inferiori şi în cultură, în îndemânare în ştiinţe […] Habar n-au de mişcarea corpurilor cereşti şi sunt de-o ignoranţă atât de grosolană şi de absurdă încât îşi închipuie că atunci când soarele se eclipsează, el este asaltat de un dragon uriaş care vrea să-l ia cu sine. [.] Asta este unica digresiune de acest gen pe care mi-am îngăduit-o în toată povestirea călătoriilor mele; de-acum înainte mă voi păzi să fac vreo descriere de ţinuturi şi de popoare; nu-i treaba mea, nu mă priveşte.”

Călătoria lui Robinson n-are aşadar niciun mobil cultural; este aventura împinsă de voinţa Providenţei dincolo de limitele pe care şi le propusese un om pragmatic şi de acţiune, deloc preocupat de ideea universalităţii omului. Conştiinţa orgolioasă a superiorităţii sale de homo europaeus i-ajunge acestui contemporan şi frate al domnului Samuel Pepys.

Nici Montesquieu nu le cere „persanilor” săi „călători” la Paris (1721) informaţii despre civilizaţia lor, ci îi pune să înfăţişeze tot stări europene, pentru că acestea îl interesau pe criticul social Montesquieu. În relatările călătorilor, locuitorul de pe alte continente este un „sălbatic” descris cu foarte puţină bunăvoinţă. Pe băştinaşii întâlniţi în regiunea Amazonului, la jumătatea secolului al XVIII-lea, savantul La Condamine îi descrie ca „Duşmani ai muncii, nepăsători de glorie, onoare sau recunoştinţă. Preocupaţi doar de ceea ce le oferă prezentul şi totdeauna determinaţi de el. Fără să le pese de viitor, incapabili de prevedere sau reflecţie [.] îşi petrec viaţa fără să se gândească şi îmbătrânesc fără să iasă din copilărie şi păstrân-du-i toate defectele.” Numai când e folosit foarte abstract, pentru reveriile lor moralizatoare, de seri- 16 itori care n-au călătorit deloc, sălbaticul poate deveni şi „bunul”.

Înţelegerea ştiinţifică a altor spaţii culturale se vădeşte abia la începutul de secol XIX, odată cu romantismul german. În 1808, Frederich Schlegel publică lucrarea Ueber die Sprache und Weisheit der Indier (Despre limba şi înţelepciunea hinduşilor), în care căuta originile romantismului până în leagănul umanităţii. În Notele şi Dizertaţiile pe care le adaugă Divanului oriental-occidental (1815), Goethe face la rândul său consideraţii despre religia şi moravurile Orientului, pentru ca ceva mai târziu, cu Ruckert, Platon, Leopold Scheffer etc, orientalismul să devină o direcţie în poezia romantică germană.

Determinante însă pentru interesul sistematic al Europei faţă de civilizaţiile şi tipologiile culturale extraeuropene sunt perspectivele noi pe care le deschide filosofia ştiinţelor istorice prin Eduard Me-yer, Theodor Lindner, Kurt Breysig şi alţii*. Tot acum apare ca disciplină distinctă culturologia, printre fondatorii căreia se numără filosofii Şcolii de la Baden întemeiate de Wilhelm Windelband (1848-1915), care împreună cu Heinrich Rickert, elaborează filosofia modernă a culturii, în timp ce englezul E. B. Tylor, antropolog şi etnograf, pledează pentru o „ştiinţă a culturii”.

În prag de secol XX, altul va fi aşadar scopul călătorului. Dacă predecesorii lui căutau pământuri noi, aventura, exotismul sau lucrul, el, în schimb, a devenit un filosof pornit să cerceteze patrimoniul spiritual al întregii umanităţi. Călătoria lui dobân-deşte o dimensiune ontologică. Descoperind, se descoperă pe sine, se explică, nu numai ca european dar şi ca parte integrantă a omului universal.

„… La vârsta de douăzeci de ani, continuă Malraux în convorbirea cu Guy Suares, când aces-

* V. Leo Frobenius în filosofia culturii şi-a istoriei, studiu introductiv de Ion Frunzetti la Cultura Africii de Leo Frobenius trad. De Ion Roman, Bibi, de 17 Artă, Meridiane, 1981.

Ta îl întreabă cum simte lumea de astăzi, în ciuda războiului din 14, noi aveam tendinţa să credem într-o lume care îşi urmează viaţa ei de plantă unică, [.] După războaiele Imperiului toată lumea a avut conştiinţa unei mutaţii… Totuşi, romanticul n-a avut conştiinţa unei mutaţii în natura civilizaţiei […] Dar nu exista pe atunci sentimentul pe care noi l-am încercat, de-a descoperi o lume foarte deosebită de cea care o precedase, o lume fără îndoială deosebită de cea care îi va urma. Aşadar, primul răspuns la întrebarea dumitak este: sentimentul provizoriului. Pe de altă parte, încercam sentimentul că această civilizaţie este fără precedent; fără precedent pentru că era moştenitoarea tuturor celorlalte [.] Era cu siguranţă pentru prima oară când o civilizaţie începea să vorbească despre Sumer, Egipt, India şi Mexic ca despre nişte date oarecare, date pe care se pune problema legitimării omului. Cunoştinţele omeneşti se întinseseră enorm, etnografia, etnologia, tot soiul de lucruri intrau în joc. [.] în timp ce predecesorii noştri trăiseră într-o câvi'izaţie privilegiată, civilizaţia mediteraneană, celelalte fiind mai mult sau mai puţin nişte forme de barbarie…”

Măsura mutaţiei pe care o diagnostichează Mal-raux este distanţa care desparte neliniştea lui ontică de intransigenţa europocentristă a lui Robin-son. Or, deschiderea spre universalitate a civilizaţiei secolului XX are ca efect de durată tocmai dinamitarea ierarhizării europocentriste a lumiiA-cumularea necontenită a informaţiei fundamentează ideea pluralităţii culturilor şi, în corelaţie, a structurilor mentale. Există sau nu un om fundamental? este întrebarea care se degajează din această cunoaştere. Pusă de Malraux cu o luciditate avidă, ea străbate şi orientează întreaga lui opera de scriitor şi filosof al culturii. O dezbate amplu în acel colocviu de savanţi imaginat în Nucii din Alten-burg (1934). Esenţiala aici este poziţia lui Mb'llberg care, întors din călătoriile sale, exemplifică pluralitatea structurilor mentale şi deci a culturilor corelate acestora prin societăţi care ignoră. 1) sentimentul destinului; 2) sentimentul naşterii (melanezienii 18 nu au descoperii de pildă legat; ra care uneşte actul sexual de naştere); 3) sentimentul schimbului; 4) sentimentul morţii. Ca o paranteză în această ordine de idei, un exemplu recent ne oferă psihologul şi antropologul american Otto Klmeberg care citează o scrisoare în care un eschimos îşi arata nedumerirea pentru faptul ca oamenii se luptă între ei ca focile şi fură bunurile unor semeni pe care nu-i cunosc.

Sckiţând contextul cultural în care se înscriu preocupările lui Malraux, invocarea lui Leo Frobenius se impune, nu fără a evoca mai întâi lovitura pe care o dă europocentrismului Oswald Spengler, contemporanul său, care de altfel l-a şi influenţat. Spengler este primul care situează Occidentul nu numai în opoziţie cu Asia ci, dimpotrivă, cu antichitatea greco-latină şi cu toate culturile istorice ale lumii. El concepe fiecare cultură ca pe un organism supus unei cyzistenţe ce parcurge etapele vieţii biologice, de la naştere la moarte şi anunţă, în consecinţă, declinul Occidentului în masiva operă chiar aşa intitulată (1918-1922). Aceeaşi viziune ciclică a culturilor, ca organisme, este exprimată şi de Fro-benius în conceptul de Kulturkreis, cerc cultural cu-prinzând forme specifice de cultură corespunzătoare unor segmente determinate de viaţă, în raza căruia acţionează paideuma, cu alte cuvinte psihea, sufletul acelei culturi. Cutreierând întreaga Africa, între 1904-1932, Frobenius se întoarce cu o imensa „pradă” culturală care îl îndreptăţeşte să afirme că „Imaginea negrului barbar” este o creaţie a Europei care a dominat retroactiv continentul.„. Cultura, aşa cum o defineşte în celebra lui sinteză Cultura Africii, este „binecuvântata lume de fenomene care i-a fost dată omului, corespunzător circumstanţelor de timp şi de loc – culminând aici în sensul unei comunităţi şi-a unui stat, dincold în sensul unei creaţii poetice, în altă parte în sensul unei concepţii asupra lumii.”

Printre datoriile lui Malraux faţă de Frobenius se numără şl aceea de a-l fi folosit ca prototip al 19 pasionatului Mollberg.

Primul război mondial pare să îndreptăţească pesimismul spenglerian. O intelectualitate în plină criză spirituală trăieşte un nou „mal du sie ele”. Conştiinţa unui dezacord radical cu valorile tradiţionale ale Europei se însoţeşte cu nevoia de alte valori, compensatorii. Şi acesta este un element de context al călătoriei malrusiene.

Continent al făgăduinţei, Asia mai cu seamă exercită o irezistibilă atracţie, pe o scară, de valori care, de la nobilul interes cultural şi sentimental superior al solidarizării umane, se degradează până la nivelul vulgar şi prostesc de modă justificată prin tot soiul de idealisme dubioase ce contestă Europa greco-latină cu o suspectă voluptate autode-migratoare: teozofie, ocultism, înţelepciune budhis-tă, neopăgânism, mistică taoistă, steinerianism, hinduism, celtism, scitism etcChiar spirite alese cad în capcana acestei iraţionale înverşunări împotriva „blestematului spirit latin”. „Tânăra Germanie priveşte spre răsărit şi întoarce spatele Occidentului”, afirma Ernest Robert Curtius {alias Stieglitz din Nucii din Altenburg), considerând că spiritul german trebuie să medieze între Orient şi Occident. „Europa nu mă mai face să reacţionez. Această lume mi-este prea familiară pentru a oferi forme noi fiinţei mele [.] Vreau să evadez spre spaţii în care viaţa mea, ca să subsiste, va trebui să se transforme”, proclamă contele Hermann von Key-serling şi preconizează „eine neue Seelengestalt” (o nouă conformaţie sufletească) într-un suflet eura-sian. În acest scop deschide la Dannstadt acea Şcoală a înţelepciunii menită să schimbe oamenii prin ceea ce numeşte el „magie aplicată”. Fascinat de idila indică predicată atât de ademenitor de Rabin-dranath Tagore în spectaculoasele sale turnee publicitare prin Europa, francezul Romain Rolland aplaudă şi, nesatisfăcut de civilizaţia de douăzeci de ori seculară a Europei, se întreabă pentru ca tot el să-şi răspundă: „Cine, în deruta în care se zvâr-coleşte conştiinţa haotică a Occidentului, a căutat dacă civilizaţiile de patruzeci de ori seculare ale Indiei şi ale Chinei n-au răspunsuri pentru aspiraţiile noastre? Germanii, de-o vitalitate mai exi- 20 gentă şi mai zbuciumată, au cerut, cei dintâi, Asiei, alimentul pe care spiritul lor înfometat nu-l mai găsea pe gustui sau în Europa şi catastrofele acestor ultimi ani au precipitat această evoluţie morală făcuta din dezamăgire de viaţa politică şi exaltare a vieţii interioare”. (Prefaţa la Dansul lui Shiva de Ananda Coomaraswamy).

Trecând peste ignoranţa pe atunci explicabila a exaltatului Romain Rolland cu privire la vechimea civilizaţiilor, pentru că şi cea europeană număra cel puţin patruzeci de secole, dacă ne gândim la dimineaţa miceniana; trecând de asemenea peste consecinţele vitalităţii exigente şi zbuciumate a ger-manilor, credem că negarea atât de virulentă a Occidentului în favoarea Orientului este şi reacţia exu-torie a complexului de culpabilitate al europeanului postbelic faţă de inechitatea colonialismului. Suntem departe de confortul moral în care putea trăi Robinson. Cei cuceriţi îşi cuceresc cuceritorii. In Indochina stăpânită de francezi, de pildă, încă la sfârşitul secolului trecut luase naştere, dezvol-tânduse acum, o puternică mişcare literară a scriitorilor „coloniali”, toţi francezi (Paul Bonnetain, Jules Boissiere, Albert de Pourville, Henry Dagu-erches, Jean Nolly, Jean Marquet şi alţii). Aban-donând deliberat optica europeană şi asimilându-şi „sufletul indigen”, ei vor, înainte de a-şi scrie cărţile, să le trăiască. Literatura lor îşi propune să înţeleagă din interior realitatea lumii asiate şi este o-pusul aşa-numitei „literaturi de escală” de tipul Pierre Loti.

Pentru aceeaşi înţelegere din interior se pregăteşte şi Malraux, în 1919, când urmează cursurile de arheologie şi orientalism de la muzeele Guimet şi Luvru.

Scrisorile celor doi corespondenţi, francezul A. D. Şi chinezul Ling W.- Y. Alcătuiesc un fel de eseu dialogat care compară două lumi deosebite, o comparaţie ce exclude referinţele îndârjit materialiste sau anecdotice ale unui Robinson, cantonându-se pe 21 planul strict paideumatic. Observarea directă a unei realităţi, nouă pentru fiecare dintre ei, declanşează în acelaşi timp, în observator, reacţii revelatoare şi consideraţii privind spaţiul sau originar, astfel incit cunoaşterea altei tipologii culturale adânceşte, prin contrast, cunoaşterea celei căreia îi aparţine. Chinei livreşti şi exotice evocate de A. D. La bordul navei care îl duce într-acolo i se substituie, pe rând, odată ajuns, întâi o Chină milenară şi tradiţională, a cărei înţelegere se luminează prin reacţiile şi impresiile comunicate de corespondentul său chinez din Europa, apoi faţa nouă, revoluţionară, a unei Chine care se emancipează din aservirea colonială şi este pe cale de-a se metamorfoza tocmai prin contactele ei cu spiritul european, folosind arme pe care acesta i le pune la îndemână. „O tragedie mai gravă se joaca totuşi aici, încet încet spiritul nostru se goleşte… Europa îşi închipuie că îi cucereşte pe toţi aceşti tineri care i-au împrumutat veşmintele. Dar ei o urăsc. Aşteaptă de la ea ceea ce oamenii de rând numesc secretele ei: mijloacele d.'-a se apară împotriva ei”, rosteşte profetic singura voce care contrapunctează dialogul celor doi, aceea a personajului Wang Loh, în discuţia cu A. D.

Paralel se revelează imaginea unei Europe istovite de propriul ei individualism exasperat, o Europă care, spre deosebire de China tradiţională, a pierdut legătura cu cosmosul şi-a ajuns un „uriaş cimitir în care nu dorm decât cuceritorii morţi…” Ling W.- Y. Precizează exact deosebirea de demers care opune spiritul occidental celui oriental. Primul, individualist „vrea să alcătuiască un plan al universului, să-i compună o imagine inteligibilă..” Cel de al doilea, dimpotrivă „nu acordă nicio valoare omului în sine; se străduieşte să găsească în mişcările lumii gândurile care îi vor permite să rupă legăturile omeneşti”. Pe scurt, „Unul vrea să aducă lumea omului, celălalt oferă omul drept o-franda lumii”.

Ispita Occidentului este prima operă semnificativă a lui Malraux. Idei exprimate aici cu febrilitatea barocă ce caracterizează acest spirit pătimaş şi enigmatic, căutător neliniştit al unui absolut pe îl care agnosticismul său i-l interzice şi pe care, cu timpul, îl va transfera în artă, se prelungesc, se adâncesc, proliferează în toată gândirea sa^ Schiţând cu acuitate şi profunzime două tipologii culturale, e-seul acesta îşi păstrează şi azi interesul, cu singura rezervă pe care ne-o impune imaginea parţială şi radical pesimistă a Europei în viziunea tânărului A. D. Revolta lui, pentru că acesta e sentimentul de fond, împotriva unei Europe pe care, într-o proiecţie subiectivă, o consideră epuizată spiritualiceşte, face din el un nihilist, variantă europeană, în galena personajelor malrusiene, a unui Hong din Cuceritorii sau Tchen din Condiţia umană. Şi ca un autentic nihilist, el îşi asumă libertatea de-a ucide teoretic obiectul revoltei sale. În ultimă analiză, A. D. Judecă Europa cu resentimente şi părtinitor, doar în termenii agresivităţii europene, şi urăşte în ea acea o-glindă care reflectă propria lui agresivitate de cuceritor derutat de scrupule intelectuale imposibile în cazul unui Robinson. Acestei Europe de care se depărtează, A. D. Îi refuza orice principiu de speranţă. Or, chiar dacă au existat, şi au existat într-adevăr, în dureroasa istorie contemporană a continentului nostru destule argumente care par să-i îndreptăţească radicalismul, nu-i mai puţin adevărat că această Europă tragică a păstrat întotdeauna în cele mai sumbre ravagii un principiu ordonator şi constructiv care îi este organic, graţie căruia nu s-a prăbuşit în haosul provocat tocmai de cei care, preferind puterea care maimuţăreşte măreţia (Ca-mus), au urât-o şi au negat-o. Pentru că există şi-o altă faţă a Europei, care nu poate fi ignorată: Europa credincioasă valorilor greco-latine, acelui benefic spirit mediteranean dominant în psiheia ei, valori şi spirit care în cetf mai cumplită desperare au ajutat-o să-şi depăşească desperarea. Lor le datorează creaţiile majore ale istoriei sale spirituale şi ele îi legitimează întotdeauna speranţa, căci Europa nu poate fi judecată şi condamnată din perspectiva restrictivă a unei stări de criză care nu-i, în definitiv, decât o etapă în durata istoriei. Şi întotdeauna,

23 când în istoria Europei aceste valori şi acest spirit păreau să fi murit, întotdeauna, au reînviat în noi metamorfoze. „încă o dată, spunea cu speranţă Ca-mus în 1948, la trei ani după terminarea cumplitului război, filosofia beznelor se va risipi deasupra mării strălucitoare”. De această Europă a speranţelor îndreptăţite A. D. Face abstracţie; cu această Europă Malraux el însuşi s-a solidarizat: în Indo-china, înarmându-i cu principiile umanismului european pe cei oprimaţi de-o Europă detestabilă; în Spania, apoi în război, ca simplu soldat într-o unitate de tancuri, şi în mişcarea de rezistenţă, când a combătut barbaria iraţionalului, duşmanul absolut al valorilor europene.

MODEST MORAR/U

Ţie, Clara, în amintirea templului din Banteai-Srei

Cine se uită mult la maimuţe ajunge să semene cu umbra lui.

Proverb din Malabar.

Precizare

Scrisorile care alcătuiesc cea mai mare parte a acestei cărţi au fost scrise de domnii A. D., francez, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, care ştie câte ceva despre creaţiile Chinei, şi Ling-W.- Y., chinez, în vârstă de douăzeci şi trei da ani, bolnav de ciudata cultură occidentală de care s-au molipsit mulţi dintre compatrioţii săi, cultură exclusiv livrescă. Şi le-au trimis în timpul călătoriilor întreprinse, de cel dintâi în China, de cel de-al doilea în Europa.

Să nu vedem în dl. Ling un simbol al extrem-orientalului. Un astfel de simbol nici n-ar putea exista. Dl. Ling este chinez şi, ca atare, supus unei sensibilităţi şi unei gândiri chineze, pe care cărţile din Europa nu sunt capabile s-o distrugă.

Nimic altceva.

Scrisorile de faţă reprezintă o selecţie. Publicân-du-le, ne propunem să arătăm reacţiile a doua sensibilităţi, şi să sugeram cititorilor unele reflecţii personale cu privire la viaţa poate ciudată a simţurilor şi a spiritului lor.

A. D. SCRIE:

La bordul vaporului Chatnr-oid

De ce oare nu v-ara întâlnit, sălbatici iscaţi fără veste, ce-i întâmpinaţi pe navigatori cu fructe în forma de coarne pe tipsii barbare, în timp ce, printre palmieri, răsăreau cupole! O, descoperiri. Oamenii, capturând una câte una formele şi închizân-du-le în cărţi, au pregătit pornirile spiritului meu. Un alai de făpturi şi de peisaje cresc în el domol, în seara asta, în liniştea nopţii pe mare şi-n bătaia maşinilor, atât de regulara încât pare că se contopeşte cu ea. Calm suprem, mare netedă, sclipitoare, în care tremură stelele adânci. În siajul vaporului pier umbrele ultimelor hoarde, înălţând uriaşe ţeste de bour – embleme sau trofee? – a căror umbră arcuită brăzdează câmpiile. Mai departe, se învârtejesc oştirile Asiei Centrale. Flamuri înalte domină totul, împodobite cu caractere străvechi, şi negre. Odinioară.

În fundul haremului, Concubinele. Lângă o fereastră, una dintre ele (care va fi Regentă) tăifă-suieşte cu un eunuc cu ochii închişi. În Palatul violet, împăratul cercetează fosilele căutate la porunca lui în întreg imperiul. E frig. Afară, greierii de-27 geraţi se desprind de pe ramuri şi cad cu pocnete de pietricele, pe pământi ii tare. În mijlocul unei pieţe, nişte vrăjitori nepricepuţi sunt arşi pe un rug înmiresmat; figurinele de lemn, goale pe dinăuntru, de care se foloseau ca să facă farmece prinţeselor trosnesc şi-s proiectate ca nişte rachete. Mulţimea – ce mulţi orbi! – se dă iute îndărăt. Aproape de orizont, în buruienile încâlcite, o dâră de oseminte cotropite de furnici marchează trecerea oştirilor. În preajma focurilor, vrăjitoarele vădane au citit viitorul.

Vulpi săgetează peisajul în goana lor.

Fiecare primăvară acoperă stepele Mongoliei cu trandafiri tătărăşti, albi cu inima purpurie. Caravane le străbat; neguţători slinoşi conduc uriaşele cămile păroase încărcate cu boccele rotunde care, la popasuri, se desfac ca nişte rodii. Şi toată feeria din împărăţia zăpezilor, pietre de culoarea cerului străveziu sau a pârâului îngheţat, pietre cu sclipitori îz gheaţă şi peneturi pale de păsări cenuşii, blănuri de chiciură şi peruzele cu urme de argint se prefiră printre degetele lor dibace.

Din înaltul mânăstirilor cu acoperişuri plate din provinciile tibetane, cel mai frumos mister pogoară, de-a lungul drumurilor de nisip moale, până la mare, unde înfloreşte în puzderia templelor cornute, acoperite de clopoţei fremătători.

Bărbaţii din rasa mea vin pe corăbii fără aripi şi fără ochi.

Pătrund în porturi odată cu ziua. Apa lăptoasa, fără sclipiri, limpezeşte şi mai mult primele strigăte ale mateloţilor; deasupra golfului lucios, întreg o-raşul, încoronat de ziduri împodobite cu inflorescenţe de pagode, urcă în răsăritul soarelui; de-a lungul profilului său aspru apar egrete şi pămătufuri de lumină. Coboară pe ţărm, întâmpinaţi ca de obicei cu câteva pietre, ici colo; se plimbă, fericiţi şi îngrijoraţi, pe străzile a căror miasmă îi îngreţoşează urmăriţi de zornăitul banilor de argint încercaţi de zarafi cu nişte ciocănele. Uneori întrezăresc o femeie; şi, după ce perdeaua a căzut, încearcă să-şi aducă aminte de chipul ei odihnit şi de picioarele prea mici, de pantalonii de mătase şi de culoarea 28 bluzei, într-un interior de lemn negru, umbră ruginie şi flori schingiuite.

Colindă casele de amanet din turnurile cu ferestruici tăiate în zid; lângă fiecare ferestruică, un m'c bol umplut cu vitriol, pe care paznicii îl arunca asupra tâlharilor, când încearcă vreunul să înhaţe obiectele încredinţate statului.

Apoi, se întorc, crunt hurducaţi în lectici greoaie, ţinându-şi pe burtă mormanul de târguieli. A-ceastă rochie de mătase albă a fost, odinioară, rochia funerară a unei micuţe prinţese din insule, pe care au gătit-o, în ziua morţii, punându-i o perlă roşie între buze. În fundul curţilor învăluite în linişte, bătrâni scăldaţi în soare fac în faţa unor adolescenţi gravi tot soiul de semne magice din care se înaltă oraşe, foarte departe, în Turkcstan sau în Tibet. Prin dughenele păsărarilor, papagalii vorbesc limbi încâlcite, deprinse pe vremuri de la nişte învăţaţi cu scufe de astrologi, în cele patruzeci de mii de insule barbareCălăuziţi de pezevenghi levantini afiliaţi la tot soiul de societăţi secrete, aventurieri albi, care au învăţat manciuriana şi şi-au ras sprâncenele, au pătruns apoi în interiorul ţarii; s-au însurat cu man-ciuriene, şi, generali cu vază, comandă oştirile imperiale. Nu mai vor să-şi recunoască prietenii; cei care se încumetă să-i viziteze sunt osândiţi la moarte din porunca lor. Iar în nord, subtil şi atotputernic, singur în cel mai solemn palat din oraşul interzis, împăratul îşi întinde degetele străvezii peste China trudei, China opiului şi China visului, uriaş bătrân orb încununat cu maci negri. Umbre şi mai vechi, savante şi militare, ale împăraţilor din dinastia Tang; tumultul curţilor la care se înfruntau toate religiile şi toate magiile lumii, gânditori taoişti, regine ţintuite de ziduri cu săgeţi zgrunţu-roass, cavaleri cu arme împodobite cu cozi de cal, generali morţi în corturi pierdute în nord, după şaizeci de victorii, morminte pe care nu le mai străjuiesc, în mijlocul deşertului, decât soldaţii îngropaţi şi caii lor dăltuiţi pe lespezile desprinse din 29 loc, cântece tânguitoare, lăncii paralele şi piei de animale înaintând în noaptea îngheţata, prin nesfâr-şirele pământuri sterpe, oare ce voi mai găsi din surdul vostru elan de cuceriri, vestigii?

Marsilia am

LING CĂTRE A. D. Scumpe domn, Europa evocă puţine fantasme atrăgătoare, şi venit aici nutrind o curiozitate ostila. Iluziile pe care le-a creat în noi, chinezii, nu sunt destul de precise ca să putem afla în modificarea lor învăţăminte sau plăcere: cărţile şi propria noastră nelinişte ne-au îndemnat să căutăm mai degrabă gândi-rea Europei decât formele ei. Prezentul Europei ne atrage mai mult decât cadrul sfărâmat al trecutului, de la care nu cerem decât să ne explice forţa lui. Numele Europei nu evocă nici tablouri nici dorinţe. Fotografiile pe care le-am văzut în China nu înfăţişau deloc acel dinamism al mulţimii specific Occidentului, pe care îl concepeam ca pe o ţară devorata de geometrie. Colţurile acoperişurilor dispăreau. Străzile erau drepte, veşmintele rigid? mobilele rectangulare. Grădinile palatelor demonstrau – nu fără o anume frumuseţe – nişte teoreme. Creaţia reînnoită mereu prin acţiunea unei lumi destinate acţiunii, iată ce mi se părea a fi pe atunci sufletul Europei, a cărui supunere la voinţa omului domina formele. Jonca, animal domestic, îmi arăta în velierul francez un ansamblu ingenios de triunghiuri. Pe deasupra, Europa era pentru mine acel loc pe pământ unde femeia există.

Paris

DE LA ACELAŞI, ACELUIAŞI Scumpe domn, Aş vrea să adaug câteva cuvinte la ultima scrisoare pe care v-am trimis-o. Încep să cunosc importanţa acordată sincerităţii de către francezii cultivaţi, care seamănă atât de puţin cu cei pe care îi vedem în China, şi asta mă încurajează; pe de 30 altă parte, câteva săptămâni au dat impresiilor mele precizie. Văd în Europa o barbarie atent organizată, în care ideea de civilizaţie şi cea de ordine sunt confundate zilnic. Civilizaţia nu-i de! op fenomen social, ci psihologic; şi doar una singură este autentică: cea a sentimentelor.

Ce să spun despre cele ale oamenilor din rasa noastră? Le studiez; caut să mă eliberez de cărţi. Ştiu că, traducătorii noştri oprindu-se la Balzac, la Flaubert, la naturaliştii fruncezi, la primele romane ale lui Goeths, Toâstoi, Dostoievski, şi analizând talentul lui Baudelaire, în dorinţa de-a ne face cunoscute moravurile Europei odată cu literatura ei, au dovedit înţelepciune şi multă grijă, dar aceştia sunt nişte creştini de excepţie, aproape nebuni, ca şi cei care striga şi plâng de durere, de la Emma Bovary la fraţii Karamazov. Şi totuşi…

Ce impresie de durere sa înalţă din spectacolele voastre, din toate bietele făpturi ps care le văd pe străzile voastre! Activitatea voastră mă uimeşte mai puţin decât aceste chipuri jalnice care mă obsedează. Suferinţa pare să lupte, cu fiecare în parte; câte suferinţe personale!

Pe vremuri, credinţa voastră rânduia lumea cu dibăcie şi, oricâtă ostilitate ar trezi în mine, nu pot privi fără respect figurile aproape barbare în care s-a pietrificat, datorită ei, o marc şi armonioasă suferinţă. Dar n-aş putea imagina netulburat meditaţii în care toată intensitatea iubirii se concentrează asupra unui trup schingiuit. Iar creştinismul mi se pare a fi şcoala de unde purced toate senzaţiile graţie cărora s-a format conştiinţa d^ sine a individului. Am străbătut sălile muzeelor voastre; gemul vostru m-a umplut de spaimă. Chiar şi zeii voştri, şi măreţia lor pătată, ca şi imaginea lor, de lacrimi şi de sânge, sunt însufleţiţi de-o putere sălbatică. Un destin tragic apasă pleoapele coborâte ale rarelor chipuri împăcate pe care aş vrea să le îndrăgesc: le-aţi ales anume ştiindu Ie sortite morţii.

„Dar există şi imaginile noastre despre viaţă, care sunt o laudă voluptoasă”. Acestea mă apasă mai mult decât celelalte. Chiar nu simţiţi deloc că trebuie să aparţii unei rase împovărate de-o grea coroană de putere şi de suferinţă, pentru a te mân-dri că ai descoperit un trup de femeie?

O operă concepută asemenea celor pe care le admiraţi voi, o operă menită să-i emoţioneze pe cei care o pot gusta pentru acelaşi stil, acelaşi farmec sau aceeaşi putere este o operă minoră. Importanţa celor mai preţioase dintre sulurile noastre de mătase stă în putinţa lor de-a naşte în noi infinita diversitate a lumii. Altminteri, artele în sine sunt destul de lipsite de nobleţe. Le înnobilează însuşirea de-a fi elementele unei purităţi desăvârşite la moduri infinit de variate. Aceste porţelanuri nu există decât pentru a captura, una câte una, nesfâr-şitele forme ale frumuseţii tăinuite dg aceasta odaie întunecoasă şi plină de tăcere. Fără dt număr, neştiute, adevăratele emoţii care ne vor transforma rătăcesc prin lume; iar mâinile noastre unite într-un pocal de dorinţe nu le-ar putea păstra la fel de bine ca aceste pete efemere, prin grija noastră rân-duite în umbră.

Artistul nu este cel care creează: este cel ce simte. Oricare ar fi calităţile, şi calitatea, unei o-pere de artă, ea este minoră, pentru că nu-i decât o propunere a frumuseţii. Toate artele sunt decorative. Să alegem câţiva bambuşi, pe care păsările multicolore ale imaginaţiei poposesc cu plăcere, şi câţiva baniani*, cu măreţia lor de cântec funebru; să-i dăm grădinarului, om vrednic de preţuirea noastră simbria cuvenită şi oarecare respect. Dar să privim fluviul care-i oglindeşte: numai el este vrednic s-o facă.

Fiecare civilizaţie modelează o sensibilitate. O-mul cu adevărat mare nu-i nici pictorul, nici scriitorul; este cel care va putea ridica sensibilitatea la treapta ei cea mai înaltă. A o purifica în tine însuţi pe cea a rasei tale, a merge necontenit, expri-mând-o, către o plăcere superioară, iată viaţa acelora dintre noi pe care i-aţi numi voi maeştri.

* Aşa-numitul smochin de India, arbore cu numeroase rădăcini aeriene. (N. Tr.)

Fie măreţia voastră, cea a bărbatului înarmat, cea a durerii, sau a noastră, cea a perfecţiunii, ea vine din emoţia pe care o trezeşte în noi un sentiment. La voi, este cel al sacrificiului. Admiraţia vine dintr-o acţiune. Pentru noi este doar conştiinţa de-a ii conform cu modul cel mai frumos. Prin formele de artă pe care le numeaţi odinioară sublime, voi exprimaţi o acţiune şi nu o stare. Această stare, din care noi nu cunoaştem decât ceea ce acordă ea tuturor posesorilor ei, acea puritate, acea dezagregare a sufletului în sânul luminii eterne, voi, occidentalii, n-aţi căutat-o niciodată, n-aţi căutat nici expresia ei, chiar atunci când lâncezeala propusă de Mediterana în anumite locuri v-ar fi ajutat. Din ea provine singura expresie sublimă a artei şi-a o-mului: se numeşte seninătate.

Mi-ar plăcea, scumpe domn, să vă vorbesc mai mult despre oameni; dar încă n-am văzut decât opere.

DE LA ACELAŞI, ACELUIAŞI

Paris

Scumpe domn, Mă uit la europeni; îi ascult; cred că ei nu înţeleg ce este viaţa. L-au inventat pe diavol: lăudată fie-le imaginaţia. Dar de când diavolul a murit, europenii par să fie înrobiţi unei şi rniai înalte divinităţi a dezordinii: spiritul.

Al vostru este alcătuit atât de ciudat încât, din viaţă, voi nu înţelegeţi decât frânturi. Veşnic vă îndreptaţi spre un scop, şi altceva nu mai ştiţi. Vreţi să învingeţi. Dar ce găsiţi sub bietele voastre victorii?

Noi, chinezii, nu vrem să ne înţelegem viaţa decât în ansamblul ei. Nu pentru că l-am putea cunoaşte. Dar ştim că acest ansamblu depăşeşte fiecare act al nostru, şi trebuie să-l depăşească. Tot aşa cum, descoperind într-un vraf de schiţe vechi desenul unui braţ, şi neştiind nimic despre cea care i-a fost model, voi ştiţi că el se prelungea printr-o mină, noi 33 ştim şi simţim că după fiecare act, indiferent de importanţa Iui, o viaţă încă ascunsă îşi propune ramificaţiile fără de număr. Viaţa este un şir de posibilităţi, din care plăcerea sau tendinţa noastră secretă este să alegam şi să împodobim… Din creierul nostru, nu vrem decât să facem spectatorul propriului său joc, necurmată modificare a universului. Ştiu că asta vi se pare zădărnicie. Jocurile umbrei pe care o face tot *, eea ce poate sustrage lumii un spirit rafinat şi ceea ce lui însuşi îi propune lumea în şoaptă mi se par totuşi singurul spectacol de care s-ar putea interesa un om civilizat fără să-i fie ruşine.

Singur, oricât nraş strădui, eu nu pot dobândi asemenea vouă conştiinţa u. Ui act. Sensibilitatea mea se opune limitării Iui de către spirit. N~aş mai vedea într-asta dorinţa realităţii, ci un viciu al sensibilităţii. Să fie oare succesiunea vieţii mai puţin reală numai pentru că este viitoare? Şi importanţa pe care voi o atribuiţi unor acte care va răscolesc, pentru că n-aţi putut înţelege că ea este rnai mică, nu se trage cumva de la o inteligenţă neatentă, şi, poate, prost pregătită de-o religie care vă face să credeţi neîncetat în existenţa voastră individuală? Voi aţi adus puterii ofranda vieţii voastre. Va confundaţi cu acţiunile voastre. Chiar şi gândirea voastră. Aproape că nu înţelegeţi că pentru a fi nu-i necesar să acţionezi, şi că lumea vă transformă mult mai mult decât o transformaţi voi pe ea.

De orice lucru ne legăm, acţiune sau gândirs. Noi vrem, urmând îndemnurile sensibilităţii sau ale momentului, să putem alege dintre aspectele succesive pe care i le va da timpul. Tocmai această posibilitate constantă de schimbare îşi întinde asupra Chinei imperiul ei incert şi multiplu; din ea purcede acel freamăt subtil pe care noi îl căutăm. Câţi neguţători aţi văzut să-şi rişte negoţul în favoarea vreunuia dintre slujbaşii sai, să piardă şi să-şi schimbe locul cu acela al adversarului; apoi, mult mai târziu, să rişte iar, să câştige şi să preia din nou conducerea pe care o abandonaseră! Abia de-aţi putut constata pe faţa lor o umbră de regret. Nu poţi acorda gravitate momentelor penibile dintr-o viaţă anonimă, dar a cărei realitate o simţi şi pe care poate că norocul o va împodobi curând. Voi aţi încărcat universul cu nelinişte. Ce înfăţişare tragică aţi dat morţii! Un cimitir dintr-un mare oraş din Europa trezeşte în mine sentimente hidoase. Mă gândesc la cei pe care îi vedeţi desigur astăzi, la ţarcul morţilor unde câte o pasăre tăcută străjuieşte liniştea mormintelor prietenoase.

Din acest pământ al morţilor îmbibat de duioşie, doar două sentimente se înalţă pentru noi: durerea şi frica. În povestirile voastre populare, moartea este însuşi simbolul groazei. Ce departe sunt de voi giumbuşlucarii drăcuşori verzi şi galbeni, dra-gonii care se în foaie când îi mângâi, şi toţi monştrii blânzi din alaiul pe care îl trage după sine, fără să-i tulbure măreţia, moartea asiatică!

Pentru că acea influenţă constantă a morţii pe care europenii au crezut că o desluşesc în China, nu-i decât iluzie şi nebunie. Mormintele nenumărate în care, fără teama de-a făptui vreun sacrilegiu, lăsăm iepurii să-şi facă vizuinile, întăresc în noi un sentiment ce n-are nimic comun cu sentimentul vostru faţă de moarte. Este o duioşie gravă. Şi este de asemenea conştiinţa de-a nu fi limitat la tine însuţi, de-a fi mai degrabă un loc dscât un instrument al acţiunii. Fiecare dintre noi îşi venerează morţii, şi morţii, ca simboluri ale unei puteri care ne învăluie şi ca unul dintre modurile vieţii, deşi din viaţă nu cunoaşte decât propria lui existenţă. Dar noi simţim această existenţă: ea ne domina şi ne modelează fără s-o putem înţelege. Suntem pătrunşi de ea aşa cum suntem oameni şi cum voi sunteţi geometri, chiar ai divinităţii… Timpul este ceea ce voi faceţi din el, iar noi suntem ceea ce face el din noi.

DE LA ACELAŞI, ACELUIAŞI Scumpe domn, Paris

Sfaturile v-au fost urmate. ^Mă întorc de la 35 Roma unde am petrecut o Dună bucată de timp.

M

Am simţit din plin farmecul acestei frumoase grădini de anticar lăsată în paragină, căreia ultima divinitate latină i-a dăruit armonia cam aspră pe care voi o numiţi stil. Dar, cu toate că Roma ascunde câteva dintre cele mai profunde subiecte de meditaţie tăinuite de Europa, să vă mărturisesc? n-am găsit sufletul acela pe care îl au atâtea oraşe mai solidare, iar această absenţă m-a dezamăgit până la tristeţe. Am învăţat totuşi, încet încet, să mă emoţionez în faţa acestor peisaje unde amintiri clasice încearcă zadarnic să organizeze un vid infinit, unde templele se înconjoară cu o curte de coloane sfărâmate şi de biserici jalnice pline de minunăţii; dar n-am putut învăţa să descopăr aici sentimentul care, pentru noi, dă cu adevărat preţ locurilor odinioară preferate.

Am căutat sufletul vechii Rome sub miile de figuri voluptoase aduse de trei secole, aşa cum cauţi un tors antic sub ţesături de mare preţ. Venisem aici chemat de victoria obţinută de nişte spirite alese asupra viselor lor: n-am găsit la început decât plăcerea prilejuită de-o apă proaspătă şi de formele care o distribuie pe străzile cu pietre vechi măcinate de soare. Vocea ei plina de-o sumbră măreţie era acoperită de cântecul fântânilor. Fântâni al căror farmec l-am aflat pe vremuri din cărţi, avântul pătimaş al zeilor şi al tritonilor voştri de bronz dădea oraşului sacru tot înţelesul său, şi fiecare stradă ascundea în umbra ei umbra senzuală a lui Berni-ni…

Cele câteva rămăşiţe de ziduri care arată unde a fost odată Cartagina m-ar fi dezamăgit mai puţin, m-ar fi sedus mai puţin, poate, decât această împerechere de portice şi dughene, de coloane înflorite şi prăvălii, decât acest spaţiu vast în care ruinele Forului se proiectează pe un fond de case j romantice dominate de domuri ilustre. De la palatul lui Adrian la negustorii de vechituri care, de-a lungul Tibrului, ascund atâtea frumuseţi mutilate şi la cofetăriile cu oglinzi decorate ce reflectă simbolurile în piatră ale Voinţei, totul face din oraşul a-cesta căruia i-aţi cerut legile voastre imaginea dezordinii însăşi. Timpul legat de aceste pietre se a- 36j muză să reducă gloria lor frustă la limitele pitorescului mediteranean. Şi, câteodată, în faţa acestui joc prea lucid al urâui timp occidental care se ţine de pozne, vedeam amestecându-se amintirea Romei cu cea a Alexandriei, lux şi vulgaritate, idoli în soarele dimineţii şi albe mulţimi violente în vaste pieţe. Totuşi, în preajma arcelor pătate de verzişuri a-proape negre, a coloanelor uitate în mijlocul piaţetelor fără trotuare unde oamenii din popor dorm la umbră, în preajma Coloseumului pustiu, mi s-a întâmplat să aud acea chemare a imperiului pe care mulţi dintre voi vin s-o asculte aici. Şi tot aşa cum soarele asfinţind, timp de câteva clipe, colorează marea vălurită, ea aduna laolaltă gândurile mele răzleţite.

„La ce bun, gândeam, să te înflăcărezi în faţa puterii, dacă nu eşti împărat? Ce lucru frumos e un mare imperiu, dar cât de frumoasă şi căderea lui! Acest oraş te învaţă să slujeşti pentru a stăpâni. Învăţătură de soldăţoi! Acceptarea, de către o rasă întreagă, a idealului care domneşte aici, are ceva josnic şi vulgar. Mă supară că nişte oameni pot fi atât de supuşi ¦. Forţa este cea care trebuie să slujească, şi un stăpân mai presus decât alegoria lui bine întocmită. Oricâtă slăbiciune aş bănui în strălucirea lui Timur sau a lui Alexandru, tot nişte barbari, o prefer umbrelor imperiale care, rând pe rând, aduc acestui fluviu sclipitor omagiul curajului lor strunit. Dacă m-aş înjosi să accept ordinea, aş vrea-o făcută pe măsura mea, nu eu pe a ei.” Mă întorceam, cu surâsul trist pe care îl cheamă asemenea gânduri, pe străzile înguste unde vânză-tori de harbuji îşi întindeau tarabele, şi cugetam la acea virtute amară a forţei care pentru voi destramă tot sufletul roman în strălucirea puterii sale de un secol şi reconstituie perspective pe alăturări stângace. „înţeleg bine, gândeam mai departe, ce spun aceste fragmente: Cel care se sacrifică participă la măreţia cauzei pentru care s-a sacrificat. Dar eu nu văd în această cauză altă măreţie decât cea pe care o datorează sacrificiului. Este o cauză lipsita de inteligenţă. Oamenii pe care îi conduce sunt hă-37 răziţi morţii, fie că o primesc fie că o dau. Este

Oare barbaria mai puţin barbară numai pentru că este puternică?” Şi aceste ruine nu impuneau gân-dirii mele decât nobleţea lor impură şi dezordonată. O, câmpii sterpe ale Samarcandului, unde prezenţa unui nume şi două minarete negre pe cerul pur creează cel mai înalt sentiment tragic!

Vai! Aş fi vrut să găsesc aici forţa de care rasa mea are atâta dureroasă nevoie, şi, în faţa celei mai frumoase imagini ale ei, nu imi-am putut ascunde dezgustul.

DE LA ACELAŞI, ACELUIAŞI

Paris

Scumpe domn, Am să vă vorbesc din nou despre Roma. Roma şi Atena, de când le-am părăsit, trăiesc în mine, şi, rostind alte cuvinte decât cele pe care mă dusesem să le aud, mă obligă să le ascult iar. Dar, mai mult decât amintirile mele, ceea ce văd în Europa dă viaţă imaginii lor. Nu v-am vorbit despre A-tena pentru că n-am găsit acolo decât incertitudine. Ceea ce voiam să reţin din ea se preciza în mine; aşteptamân oraşul nou, farmecul arbuştilor de piper domolea prea puţin nemulţumirea pe care mi-o provocau monumentele moderne. Oraşul antic, de la care aşteptam revelaţia unei noi purităţi persane, şi care mi-a arătat simbolul unui popor încununat de lauri, înălţat pe zidurile unei fortăreţe, m-a descumpănit; dar poate că nu-i idee din câte mi-am însuşit în cursul acestei călătorii, care, prin legături obscure, să nu se fi fixat de coloanele acelea sfă-râmate şi de orizontul acela aspru, şi să nu-mi fi amintit micul muzeu de pe Acropole, intim şi tăcut, unde un bătrân soldat grec mi-a arătat câteva pietre care sunt cel mai elocvent simbol al Occidentului din câte cunosc eu astăzi. Le iubea. Le mân-gâia ca un colecţionar modest. Dar şi mai mult îi plăcea măslinul zeiţei, din care mi-a oferit o ramură în schimbul onorariului cuvenit. De vreme ce nu există frumuseţe eternă, fără îndoială că umbre mai înalte vor domina curând cortegiul acelora care a fost pur şi-a devenit fermecător. Dar e la fel de drept ca marile spirite ale rasei voastre să vină să caute aici o imagine limpede a ceea ce sunt. Ce alt omagiu mai superb li s-ar putea aduce unor morţi decât acest pelerinaj al unor frumoase suflete lucide şi dornice să se cunoască bine?

Totuşi, această armonie e sărăcăcioasă, iar puritatea nu-i decât omenească. Acum câteva clipe, în timp ce evocam umilul muzeu printre formele pe care le-am văzut prin lume, un cap de tânăr cu ochii deschişi ini se impunea, ca o alegorie a geniului grecesc, cu insinuarea sa profundă: să masori totul cu durata şi intensitatea unei vieţi omeneşti. De ce n-aţi gravat sub acest chip necunoscut numele lui Oedip? Povestea lui este lupta dintre sfinx şi toate puterile voastre. Monstrul: dragon, sfinx, taur înaripat, este una dintre oglinzile Orientului; dar este, deopotrivă, şi oglindă a acelei părţi a sufletului pe care Grecia a încercat s-o distrugă, şi care apare din nou, străbătând veacurile, ori de câte ori oamenii cer vieţii mai mult decât le poate da gândirea. Mort la Teba, el renaşte în Egipt, în Sog-diana şi pe frontierele Indici, unde îl învinge ia rândul său pe acel Oedip dureros: Alexandru…

O singură viaţă. Pentru mine, asiatic, tot geniul grecesc se află în această idee şi în sensibilitatea care depinde de ea. E vorba aici de un act de credinţă. Grecul considera omul distinct de lume aşa cum creştinul considera omul legat de Dumnezeu, cum noi credem omul legat de lume. Totul se ordonează în raport cu el. Atributul caracteristic al zeilor săi, cel care îi domină, nu-i nicidecum faptul că sunt umani, ci că sunt personali. Importanţa omului, desăvârşirea la care poate ajunge, le cunoaştem şi noi ca şi el. Dar noi concepeam lumea în ansamblul ei, şi eram tot atât de sensibili la puterile care o alcătuiesc ca şi pornirile omeneşti; ideea de gen omenesc o domina deja în spiritul nostru pe cea de om. Grecii au conceput omul ca pe un om, o fiinţă care se naşte şi moare. Cursul vieţii care, pentru gândirea şi sensibilitatea noastră, n-are altă importanţă decât cea pe care o au şi pentru voi 39 diviziunile: tinereţe, maturitate, bătrâneţe, a devenit pentru ei elementul principal al universului. Conştiinţei, voi spune aproape senzaţiei de-a fi un fragment al lumii, care precede ineluctabil noţiunea strict abstracta a omului, grecii i-au substituit conştiinţa de-a fi o făptură vie, totală, distinctă, pe un pământ prielnic unde singurele imagini pasionate erau cele ale oamenilor şi ale mării. O sensibilitate caracteristică, mai degrabă decât o gândire, porneşte din aceste peisaje go'aşe pentru a înfrânge toate imaginile voastre. Occidentul se naşte aici, cu chipul aspru al Minervei, cu armele ei, precum şi cu stigmatele viitoarei lui demenţe. Înflăcărarea care! creşte în noi se pregăteşte, spuneţi voi, să ne piardă. Cea care vă mistuie creează. „E înţelept, insinuează magicienii din ţara mea, să nu stârneşti dragonii care dorm sub pământ.” După moartea Sfinxului, Oedip porneşte la luptă cu el însuşi.

Roma, după ce ai regăsit aici semnele elenice, nu mai este un mormânt imperial, ci locul unic unde cea mai vastă milă se reduce lent la forţă. Fie că individul se exaltă fie că se observă, cele şapte coloane îl vor învăţa să se plece. Poate fi oare mai bine înţeleasă civilizaţia voastră şi ritmul ei decât ascultând dialogul dintre vocea avidă şi vocea trufaşă care se înalţă de pe aceste două ţinuturi pline d: marmuri sfarâinate? îmi plăcea să întâlnesc în oraşul lictorilor, care n-au ştiut altceva decât să înfigă securea atotputernică în mănunchiul de nuiele, nenumăratele biserici ale căror coloane interioare provin din templele antice. Auzeam acolo două voci creştine: una îl slăvea pe Dumnezeu; cealaltă îl iscodea în taină. Şi aceasta din urmă nu mai încerca să-i dea omului conştiinţa acelor forţe ale sale – de la putere la voluptate – care îl afirmă separându-l de lume; ezitărilor, regretelor, luptei lăuntrice care constituie viaţa sa, ea le dădea importanţa şi intensitatea supreme: le lega de Dumnezeu. Orientalul iresponsabil se căzneşte să se ridice mai presus de un conflict a cărui miză nu este el. Creştinul nu se poate separa de acest conflict; Dumnezeu şi el sunt de acum înainte legaţi unul da altul, şi lumea nu mai este decât decorul van al conflictului dintre ei. Sfâşierii intelec- 40 tuale a grecilor, neliniştii pure pe care au găsit-o în încercarea de-a da vieţii un sens omenesc, li se asociază angoasa şi gesturile voastre de orbi, Dumnezeu vi se revelează prin emoţii violente şi voi tindeţi spre el ordonând aceste emoţii. A tinde. Dumnezeu, pentru voi, e stare; pentru noi, ritm.

DE LA ACELAŞI, ACELUIAŞI

Ca răspuns la o scrisoare lipsită de importanţă

Paris

Scumpe dorim, Nu, credinţele noastre populare nu dau viaţă doar pasiunilor crude, ci tuturor pasiunilor. Formele tulburi care se înalţă, seara, din orezarii, sau se ascund în spatele peştilor de porţelan care împodobesc acoperişul pagodelor; cele care vă însoţesc, ca nişte câini credincioşi şi răi, de-a lungul drumurilor desfundate, sunt pasiuni. Născute din voi, ele vă părăsesc şi se duc să-şi întâlnească, în lume, surorile nenumărate şi deosebite. Câte dintre aceste duhuri şuşotesc laolaltă peste pământul întomnat pentru a produce zgomotul care se înalţă din păduri înnegurate, în timp ce picuri grei de apă cad unul câte unul din manghierii împovăraţi de ploaie!

Slăbiciunea oamenilor din rasa voastră în faţa pasiunilor nu poate să mă mire. Felul în care concep şi simt ei timpul, ideea pe care şi-o fac despre ei înşişi, totul îi împinge la această slăbiciune. Dintre toate, iubirea mă interesează cel mai mulţimi plăcea să aflu ce poate deveni un om. Astăzi, îmi place şi mai mult s-o fac; pentru că antipatia pe care o simt pentru Europa nu mă apără totdeauna împotriva ei şi devin eu însumi curios să-mi schiţez imaginea, chiar de-ar trebui s-o refuz. Cum să mă regăsesc pe mine dacă nu privindu-vă pe voi? Şi vă privesc cum vă pierdeţi puţin în iubire, re-gretând că nu vă pot urma; pentru a te pierde, 41 trebuie să crezi în tine însuţi.

Mi se pare că ceea ce un acord aproape general numeşte realitate capătă o importanţă excesivă pentru voi. Lumea creată de acest acord, şi cu care vă împăcaţi, pentru că tăgăduirea ei i-ar cere un mare curaj celui care ar încerca-o, apasă greu asupra voastră. În ordinea voastră socială, pasiunea apare ca o fisură abilăIndiferent de ce rasă am fi, ştim că trăim în lumi pregătite, dar un soi de bucurie sălbatică ne cuprinde şi pe unii şi pe alţii atunci când chemarea necesităţilor noastre profunde ne arată ce este arbitrar în ele. Omul pasionat este în dezacord cu lumea pe care a conceput-o, ca şi cu cea pe care o îndura, şi faptul că a prevăzut pasiunea n-ar putea schimba cu nimic lucrurile. Omul care vrea să iubească, vrea să evadeze, şi asta înseamnă puţin; dar bărbatul sau femeia care vor să fie iubiţi, care vor să determine altă fiinţă să-şi piardă, spre binele lor, supunerea faţă de acest acord mi se par a da ascultare unei necesităţi atât de puternice încât descopăr în ea această convingere: în centrul omului european, dominând marile impulsuri ale vieţii sale, exista o absurditate esenţiala. Nu credeţi?

O bucată de vreme am încetat să scriu. Această problemă mă obsedează. În definitiv, ce vreţi să cuceriţi din ceea ce numiţi voi sufletul femeilor? Când erau creştine, îşi sacrificau religia; mai târ-ziu, şi-au sacrificat judecata. Asemenea conflicte sunt mai anevoioase astăzi, căci este imposibil să-i sacrifici sensibilitatea; de aceea se pare ca iubirea slăbeşte în Europa.

Cred că pasiunile trăite de voi duc mai degrabă la dezagregarea voastră decât la organizarea lumii în favoarea obiectului lor. Ele nu acţionează asupra „valorilor”, ci asupra intensităţii existenţei lucrurilor. Ordonarea nu ţine decât de împărăţia spiritului, şi tocmai aici este şi drama voastră. Niciuna dintre pasiunilor voastre nu ajunge, în a-ceeaşi măsură ca iubirea, să răsfeţe animalul, apoi să-l trezească. Atunci când mă căznesc să separ zbuciumul vostru de acela al cuceririi, mi se pare uneori că asist la o chinuitoare căutare a unităţii. Nu uit că religia voastră v-a învăţat să căutaţi Iu- 42] mea întemeindu-vă pe conştiinţa exaltată a dezordinii ei fundamentale.

Toate acestea nu sunt, vai! decât căutări. Din China, am evocat câteva deosebiri, fără prea mult folos. Iată aceste paravane, şi câteva consideraţiuni: Femeia este un obiect destul de demn de interes, susceptibil, asemenea operei de artă, de frumuseţe, şi hărăzit îndeplinirii câtorva îndatoriri. Să fie fecundă şi credincioasă, dacă trebu: e să fie nevastă; frumoasă, dacă trebuie să fie concubină; expertă', dacă trebuie să fie curtezană. Nu-i deloc necesar să fie lascivă; ajunge să fie iscusită în a-şi sluji bărbatul sau în a-i oferi iubitului unele divertismente plăcut variate. Ideea noastră despre ea ne împiedică să-i acordăm o personalitate aparte: Cum ar putea un băiat să iubească o fată pe care n-a văzut-o în viaţa lui şi cu care părinţii! – au logodit la vârsta de zece ani? Pasiunea pe care poate s-o trezească o femeie într-un bărbat, scriitorii noştri au înfăţişat-o numai în afara căsniciei, pentru că această pasiune este consecinţa linei operaţiuni magic. Fie că cel care suferă din pricina ei o acceptă, fi? că luptă împotriva ei, pa va fi întotdeauna oasivă. Ca o maladie mortală, este constantă şi fără de speranţă. Nici posesia, nici măcar certitudinea reciprocităţii n-o s'ăbesc; nu ^tă în puterea bărbaţilor să închidă înlăuntrul destinelor rănile eterne…

Rolul concubinei şi ce! al curtezanei cer uneori inteligenţă, întotdeauna iscusinră şi atenţie; însă orice fel de identitate individuală ar trece drept o pată. Luxoasele case de toleranţă pe care le vedem în Occident ne uimesc întotdeauna: rareori urmele barbariei păstrate de Europa sin„: atât d” evidente: care dintre toate ideile unui bărbat poate dezvălui mai bine sensibilitatea lui secretă decât cea pe care şi-o face despre plăcere? Nu ignor fap-'„.' că ar fi ridicol să judeci Europa după asemenea lucruri: totuşi. Ce semn de grosolănie să te preocupi de femei şi să le doreşti numai pentru că sunt frumoase! în China, nu-i curtezană î° oarecare calitate care să nu fie cultivata şi capabilă să 43 împodobească plăcerile pe care Ic acordă unui Vărbat cu cele pe care le datorează spiritului. A citi înseamnă totdeauna a citi; dar există cărţi bune şi cărţi proaste, podoabe frumoase şi podoabe mediocre. O curtezană trebuie să fie cultivată pentru ca favorurile ei să aibă preţ şi ingenioasă ca să nu-l piardă. Şi nu există ceva mai lipsit de caracter individual ca această cultură şi această ingeniozitate, amintind calităţile făuritorilor de artă. Virtuţile pe care le cerem noi femeilor nu sunt altele decât cele care ni se par pline de farmec Ia un bărbat; şi aproape totdeauna, curtezanele cele mai preţuite au trebuit să se încline în faţa tinerilor pregătiţi în doisprezece sau cincisprezece ani de studii.

Este evident că o femeie va atrage prin ceea ce are ea unic. Cum puteţi descoperi voi ce anume vă îndeamnă să iubiţi tocmai această femeie şi nu alta? Nu de frumuseţe este vorba: şi femeile urâte sunt iubite. (De altminteri, frumuseţea unei femei poate fi un prilej de orgoliu, dar nu va fi niciodată o promisiune de plăcere sentimentală.) Sirv” gura promisiune reală este expresia feţei, a vocii şi-a trupului. Ele justifică toate seducţiile imediate, chiar şi pe cele ale căror efecte dispar cu timpul, sufletul cunoscut nemaiîngăduind chipului să vorbească decât despre nişte promisiuni uitate. El înduioşează bărbatul propunându-i sentimentele de care are nevoie sau pe care le doreşte; şi aproape toate, de la senzualitate la suferinţă, ne emoţionează; altele nu răspund decât unor slăbiciuni rare şi ascunse, şi tocmai de aceea acţiunea lor este şi mai profundăFetele şi femeile tinere din China nu încearcă niciodată să se deosebească printr-o expresie caracteristică. Pieptănătura, fardurile, micimea ochilor contribuie la aceasta, şi, poate mai mult însă decât chipul, vidul existenţei lor. Doar curtezanele de rang înalt, iar în Japonia, gheişele, fac excepţie uneori. De aceea şi sunt eroinele tuturor poveştilor noastre de dragoste. De când femeile noastre au fost admise în universităţi şi de când nu mai acceptă tradiţiile, studenţii vădesc un interes deosebit pentru sentimentul pe care îl numiţi voi iubire. Ei văd cu regret cum îl confundaţi cu suita lui de plăceri sexuale, iar discursurile voastre pe această temă li se par pline de ignoranţă şi de naivitate. Pentru că ignoră efectele preţioase pe care aţi ştiut să le scoateţi din imaginaţie.

Tinerii chinezi care vă citesc cărţile se miră la început de pretenţia de-a cunoaşte sentimentele femeilor care răzbate din cuprinsul acestor cărţi. Nu numai că asemenea efort ar fi, după părerea lor, vrednic de dispreţ, dar şi sortit fără doar şi poate eşecului. Bărbatul şi femeia aparţin unor specii deosebite. Ce-aţi gândi voi despre autorul care ar veni să vă expună sentimentele unei păsări? Că vă propune o deformare a propriilor sale sentimente. Aşa gândim noi despre scriitorul care ne descrie sentimentele femeilor. Din această tentativă decurge totuşi forţa europencei. Este ca şi cum i-aţi lua mâna şi aţi pune-o pe umărul vostru: femeia vă interesează pentru că vă prinde, dar faceţi totul pentru a-i îngădui să vă prindă. În măsura în care vreţi s-o înţelegeţi, vă indentificaţi cu ea.

Mi-aduc aminte da cele spuse de prietenul dumneavoastră G. E. Tocmai venea din Siria. Discutam despre femei, pentru că, de câteva zile mă tot gândesc la ele. „Am fost surprins, mi-a spus el, de senzaţiile pe care le-au trezit în mine femeile din primele ţinuturi musulmane prin care am trecut. Voalate, le vedeam mergând cu paşi mărunţi pz strada, urmate de slujnicele lor; umbrele lor înaintau încet de-a lungul unui zid înalt, care scobea în cer o dungă înclinată de creneluri roşii. Curiozitatea m-a îndemnat să-mi analizez tulburarea senzuală pricinuită de grija cu care îşi voalează faţa. Cred că încercam, atenuate, senzaţiile pe care le atribuiam fiecăreia dintre ele. Dar aceste senzaţii, încercate de mine, se modificau: nu erau ale lor, ci ale unei femei care ar cunoaşte senzaţiile bărbaţilor, cele ale unui bărbat transformat brusc în femeie.”Regăsesc mereu această diferenţă între forma îmbrăcată de sensibilitatea voastră şi obiectul care şi-o supune, desenând formele lumii şi sustră-45 gându-se gândirii. Iubirea occidentală îşi trage puterea şi complexităţile din nevoia voastră de-a va asimila, voluntar sau nu, femeii pe care o iubiţi, legata de asocierea implicită a unei simpatii duioase cu plăcerea erotica. Nu dobândim fără luptă complicitatea unui idealAştept răspunsul dumneavoastră cu multă curiozitate, şi cu regretul ca în limba franceza nu există un cuvânt care să exprir-e această idee fără s-'o facă puţin meschină.

A. D. CĂTRE LING Dragul meu prieten, Importanţa exagerată pe care am ajuns s-o dăm realităţii „noastre” nu-i, fără îndoială, decât unul dintre mijloacele folosite de spirit pentru a-şi asigura apărarea. Pentru ca afirmaţiile de acest ordin mai mult ne susţin decât ne explică. Oamenii, care de atâtea mii de ani îşi caută limitele şi imaginea, n-au fost niciodată satisfăcuţi decât de distrugerea căutării lor. Ei s-au găsit în lume, şi în Dumnezeu. Cei pe care i-ai observat de curând se caută în ei înşişi. Fiţi atent la cuvintele lor.

Acceptând noţiunea de inconştient, acordându-i un interes deosebit, Europa s-a lipsit de cele mai bune arme ale ei. Absurdul, frumosul absurd legat de noi precum şarpele de arborele Binelui şi-al Râului, nu-i niciodată ascuns de-a binelea, şi noi îl vedem pregătindu-şi cele mai ispititoare jocuri cu ajutorul susţinut al voinţei noastre. Dacă în mod destul de obişnuit ne judecăm aproapele numai după actele sale, nu tot aşa procedăm şi faţă de noi înşine; universul real, supus controlului şi numerelor, este doar acela în care se mişcă ceilalţi oameni. Reveria îl bântuie pe al nostru, cu şiragul ei de victorii. Câteva clipe de singurătate şi de plictis sunt suficiente pentru a ne face să regăsim, în noi înşine, amintirea ştearsă a armelor sclipitoare: gloria supremă a dramelor istoriei şi ale artei este aceea de-a se juca zi de zi în adâncul nenumăratelor conştiinţe obscure. Pentru că aici se află sufletul occidental: mişcarea în vis.. Aceste jocuri, a căror absurditate ar părea cumplita dacă n-ar fi genâ-rală, lasă în noi urme aproape tot atât de puternice ca amintirile. Spiritul dă ideea de naţiune; dar ceea ce constituie forţa ei sentimentală este comunitatea viselor. Fraţi cu noi sunt cei a căror copilărie s-a desfăşurat urmând ritmul epopeilor şi al legendelor ce-o dominau pe-a noastră. Am simţit cu toţii răcoarea şi negura dimineţii de la Austerlitz, şi emoţia acelei îndelungi seri dureroase când, pentru prima oară, s-au adus pâini din rădăcini de ferigă în Versailles-ul apăsat de tăcere. Câte imagini le trebuie unor oameni albi ca să le dea un suflet naţional!

Lectura, spectacolele, pentru oamenii lipsiţi de cultură, sunt surse de vieţi imaginare. Nimic mai puţin dezinteresat decât dorinţa de-a cunoaşte. Occidentul, care ignoră opiul, cunoaşte presa. Această luptă a ambiţiilor victorioase ori învinse într-o zi: un ziar; ce lume agită ea în dosul pupilelor cu privirea absentă! Iată de ce existenţele oamenilor din rasa noastră sunt nişte existenţe claustrate. Nimic nu răsună în ele cu sunetul prevăzut de noi. Gândiţi-vă, dragul meu Prieten că, la noi, nu-i om care să nu fi cucerit Europa. Ce posibilităţi de dispreţ.

Vă place burlescul? Duceţi-vă la cinematograf. Acţiunea sa înconjurată de tăcere şi ritmul rapid sunt cât se poate de potrivite ca să ne trezească imaginaţia. Uitaţi-vă la oamenii Gare ies după terminarea spectacolului: în gesturile lor le veţi regăsi pe cele ale personajelor pe care tocmai le-au urmărit. Ce eroic traversează bulevardele! în spiritul europenilor, dragul meu Prieten, sunt ascunse discuri virgine de fonograf. Anumite porniri care ne afectează puternic sensibilitatea, se gravează pe eleE destul ca dorinţa sau trândăvia noastră să-l mcite, şi animalul îşi începe melodia eroi-comică. Cultura îl va înfrumuseţa prea puţin şi ne va dărui din când în când plăcerea de-a fi bântuiţi de fantomele iubitelor alese.

Spectacol singular: o demenţă care se contem-47 plă. Setea de putere care împodobeşte marile individuaiitaţi ne impresionează mai mult decât actele lor – care nu sunt decât o pregătire ca să ajungem la atitudinea lor – şi le detaşează de acestea atunci când o intervenţie nedorită a vieţii reale le pune în dezacord cu ea. Ce importanţă are insula Sfânta Elena, şi faptul că Julien Sorel moare pe eşafod!

Tânărul francez pe care o oră de trândăvie 1-a transformat în Napoleon execută gesturile împăratului care l-au emoţionat, dar împăratul e chiar el. Scheme de vieţi celebre îl călăuzesc, şi-i înco-voaie o clipă imaginaţia docila care, brusc, le domină la rândul ei. Din când în când, pe această nebunie, se sprijină o luciditate perfectă: generalul imaginar pregăteşte planuri logice şi respinge dificultăţi presupuse cu ajutorul unor metode precise. Romanele occidentale vă vor înfăţişa foarte bine, de altfel, ce poate să însemne o reverie care cere inteligenţei mijloacele de a-i face acceptată nebunia.

Noi nu desenăm o imagine a noastră iluzorie, ci nenumărate imagini, dintre care multe sunt abia nişte eboşe, pe care spiritul le refuză stânjenit chiar atunci când a colaborat la creionarea lor. Orice carte, orice conversaţie le poate scoate la iveală; reînnoite de fiecare nouă pasiune, ele se schimbă odată cu plăcerile noastre cele mai recente şi cu ultimele noastre suferinţe. Cu toate acestea, sunt destul de puternice pentru a lăsa în noi amintiri ascunse care, crescând, ajung să formeze unul dintre elementele cele mai importante din viaţa noastră: conştiinţa de noi înşine, atât de obscură, atât de potrivnică oricărei raţiuni, îneât până şi efortul spiritului de-a o percepe o face să dispară. Nimic definit, nici care să ne permită să ne definim; un fel de putere latentă. Ca şi cum nu ne-ar fi lipsit decât prilejul ca să săvârşim în lumea reală gesturile din reveriile noastre, păstrăm impresia confuză, nu de-a le fi săvârşit, ci de-a fi fost capabili de aceste gesturi. Simţim această putere în noi ca şi atletul care îşi cunoaşte forţa fără să se gândească la ea. Actori jalnici care nu mai vor 48 să abandoneze nişte roluri glorioase, sântern pentru” noi înşine nişte fiinţe în care doarme, amestecat, cortegiul ingenuu al virtualităţilor acţiunilor şi viselor noastre.

Pentru această conştiinţă, hrănită, odată cu promisiunile sau speranţele unei vieţi omeneşti, şi cu toate bogăţiile delirului, a fi nu se poate înjosi să devină: a fi cineva. Ea scapă oricărei discuţii. Şi dacă n-a fost niciodată luată în seamă, aceasta pentru că meditaţiile al căror obiect în Occident a fost eul s-au preocupat mai ales de permanenţa lui. Toate admit implicit că el este, în clipă, distinct de lume. Chinezii cu care stau de vorbă nu acceptă deloc această opoziţie; şi trebuie să recunosc că ea nu mă interesează nicidecum. Oricât de tare aş vrea să dobândesc conştiinţă de mine însumi, mă simt supus unei serii dezordonate de senzaţii asupra cărora n-am nicio putere, şi care nu depind decât de imaginaţia mea şi de reacţiile pe care le cheamă ea. Pentru că reveria, care este tot acţiune, se bazează pe-o imaginaţie pasivă, care constă din substituiri involuntare. Tot jocul erotic este aici: să fii tu însuţi ţi celălalt; să-ţi trăieşti senzaţiile proprii şi să le imaginezi pe cele ale partenerului. Sadism, masochism până şi în sentimentele care depind de un spectacol, bărbaţii sunt supuşi acestei dedublări, ultimă faţă a vechilor forţe ale fatalităţii. Stranie facultate de-a presupune senzaţii şi de-a trăi senzaţii astfel şi mai straniu încă, să percepi un asemenea joc. Pentru că spiritul se regăseşte aici: dacă, pătrunşi de a-ceste senzaţii, acţionăm, o facem orientaţi de el; ca şi descoperirile, erorile sunt de domeniul său, în afara căruia dispar formele; şi tot de domeniul său este apărarea noastră comună, ideea de eu, sugestie de probabilităţi.

Această apărare împotriva necontenitei solicitări a lumii este chiar semnul geniului european, fie că se exprimă sub masca elină, fie sub aceea creştină. Când un teolog catolic numeşte demonul „principe al lumii”, mi se pare că aud vocea statuilor antice cum se înalţă din bronzul negru. Semn, m

Ca al unui trib, al ţiauturilor noastre trufaşe, această voce când exaltată când desperată, care îşi striga credinţa în mărginirea omului, în necesitatea ei, ca raţiune a sa de-a fi! Semn, de asemenea, al unei rase supuse încercării gestului, şi sortită astfel celui mai sângeros destin.

LING CĂTRE A. D.

Paris

Nimic n-ar putea explica mai bine decât reveriile noastre, deosebirea care ne separă sensibilităţile. Noi, când visăm, cerem viselor noastre cel mult înţelepciunea pe care ne-o refuză viaţa. Înţelepciunea şi nu gloria. „Acţiunea în vis”, scriaţi dumneavoastră. Eu vă răspund: calmul în vis.

Căci chinezul care visează devine un înţelept. Reveria lui nu este populată de imagini. El nu vede în vis nici oraşe cucerite, nici glorie, nici putere; ci posibilitatea de-a aprecia totul fără greş, de-a nu se lega de ce e trecător, iar dacă sufletul său este ceva mai vulgar, o oarecare consideraţie. Nimic nu-l împinge spre acţiune. Chiar şi în vis. El este. A simţi că este respectat nu înseamnă câtuşi de puţin a-şi imagina că intră într-o sală în care capetele se apleacă. Înseamnă a şti că lucrurilor care îi sunt caracteristice li se adaugă respectul pe care îl inspiră el. Oricât de ciudat ar putea să vi se pară, chinezul imaginează, dacă se poate spune aşa, fără imagini. De aceea, el se ataşează de calitate şi nu de personaj, de înţelepciune şi nu de împărat. De aceea, ideea de lume, de lume pe care n-ar putea s-o imagineze, corespunde pentru el unei realităţi.

De multă vreme voi vă străduiţi să vă convingeţi de propria voastră existenţă. Meticulos, etichetaţi, clasaţi, limitaţi personajele care vă apar, şi pe al vostru. Înarmaţi cu ochelari uşori şi fără braţe, umblaţi, miopi şi atenţi, căutând deosebirile. Grija cu care pictorii voştri din secolul al XVI-lea, care îmi plac, îşi delimitau figurile, există în spiritul vostru. Uneori, singur, răsfoind câte o carte dintre cele cărora voi le acordaţi o oarecare importanţă, uitând odată cu soarele izgonit o nelinişte astăzi familiară, înverşunare cu care vânaţi individul şi eforturile de-a păstra o captură atât de preţioasă îmi prilejuiesc un delicios divertisment. Pentru că, atunci când vă găsiţi pe voi înşivă, sân-teţi întocmai ca acei magicieni care, după ce au invocat demonii, îşi vad odaia cotropită de numeroase chipuri încornorate şi se trezesc, foarte târ-ziu, sub vrafuri de cărţi, cu straşnice dureri de cap. Nu, nu cărţile i-au rănit; dar îşi amintesc că diavolii se ciorovăiau şi se războiau, vrând fiecare să fie singurul adevărat; ceea ce îi vâra pe aceşti magicieni iscusiţi în alte încurcături.

Dintotdeauna noi ne-am străduit să nu ne lăsăm nici amăgiţi, nici înrobiţi de această iluzie privitoare la noi înşine. Vă şi văd, domnule, gândin-du-vă la buddhism, căci Occidentul atribuie acestei atitudini o importanţă inexplicabilă. Nu este deloc cazul. Maeştrii buddhismului au ajuns uneori la o puritate plină de nuanţe şi de înţelegere, care mă impresionează mai mult decât a voastră, în care simt prea multă înflăcărare candidă. Dar şi ei cad în aceleaşi păcate. Să te cauţi şi să fugi de tine însuţi este deopotrivă de absurd. Cine se lasă călăuzit de spirit nu va mai trăi decât pentru şi prin el. Nu există podoabă mai nefastă. Noi nu vrem să căpătăm conştiinţa de noi înşine ca indivizi. Acţiunea spiritului nostru constă în a simţi lucid calitatea noastră fragmentară şi a scoate din această senzaţie pe aceea a universului, dar nu ca savanţii voştri care reconstituie animalele fosile din câteva oseminte, ci mai degrabă aşa cum, citind un nume pe-o hartă, vedem peisaje necunoscute vărgate de liane gigantice; pentru că suprema frumuseţe a unei civilizaţii rafinate este necultivarea atentă a eului.

Această noţiune de lume pe care n-o găsiţi în voi înşivă, voi o înlocuiţi prin construcţii. Vreţi

51 o lume coerentă. O creaţi şi scoateţi dintr-însa o sensibilitate particulara, delimitată cu o extremă delicateţe. Cine va spune ce datorează ea spiritului vostru? A noastră ne depăşeşte în toate părţile. Atitudinea care îi deosebeşte în mod esenţial pe unii dintre înţelepţii noştri de cei ai altor popoare, n-are nevoie nici de etica, nici de estetică. Pentru că sensibilitatea lor, care nu tinde decât la propria ei desăvârşire, implică o estetică fără posibilitate de conflicte. Cât priveşte morala, e inutil să vrei s-o sustragi artelor frumoase.

Este adevărat că anumiţi occidentali s-au amuzat, în diverse cărţi, să reducă gândirea noastră la gândirea lor. Dar cei care au încercat cu adevărat s-o cunoască, cei care, dispreţuind simbolurile la care aspiră gândirea voastră, au venit către noi, au înţeles repede că un creier poate sluji unor scopuri destul de diferite, şi că mai ispititoare decât cucerirea lumii este cea a ordinii. Ei au uitat, cu timpul, poveţele colinelor toscane şi ale grădinilor franţuzeşti…

M-am plimbat, şi eu, prin neasemuitele voastre grădini în care statuile îşi amestecă, în asfinţitul soarelui, uriaşele lor umbre regeşti sau divine. Mâi-nile lor deschise vi se par atunci că înalţă o grea ofranda de amintiri şi de glorie. Inima voastră vrea să desluşească în împletirea acestor umbre care se alungesc încet o lege de mult aşteptată. Ah! oare ce lamentaţie va fi demnă de-o rasă care, pentru a-şi regăsi cea mai nobilă gândire, nu mai ştie decât să-şi implore morţii infideli? în pofida puterii sale precise, seara europeană este jalnică şi goală, goală ca un suflet de cuceritor. Dintre cele mai tragice şi mai vane gesturi ale oamenilor, niciunul, niciodată, nu mi s-a părut mai tragic şi mai van decât cel prin care interogaţi voi toate umbrele voastre ilustre, rasă hărăzită puterii, rasa desperată.

Câtă nevoie am de voi, desfătări ale trupului învins în noaptea copleşitoare, gând inuman peste iriaşa vâlvătaie a lumii, Asie. Î

DE LA ACELAŞI, ACELUIAŞI

Paris

Scumpe domn, Există în noi un simţ pe care s-ar părea că voi nici nu-l bănuiţi posibil: acela al vieţilor străine, al vieţilor esenţial diferite de ale noastre. El impregnează arta noastră populară şi artele noastre plastice în asemenea măsură, încât ce1 ui care nu se bazează pe acest simţ îi este imposibil sa le înţeleagă bine. Grija cu care pictorii noştri observă tot ce vor să picteze nu poate explica formele pe care le-au fixat; pentru că noi găsim în imaginile alegorice ale gazelei şi ale calului, de exemplu, a-celaşi sentiment care ne emoţionează în picturile unde aceste animale, reprezentate în mişcare, par a-şi datora farmecul unei observări iscusite.

În general, animalele şi obiectele pe care le reprezentaţi voi sunt gata să inspire fabule. Asta mă întristează. Cauza rste tot acea boală ciudată care a determinat la voi dezvoltarea spiritului şi despre care v-am mai vorbit. Voi aţi studiat fără să zâmbiţi, calităţile şi defectele animalelor; aţi admirat sentimentele frumoase ale câinelui, aţi condamnat făţărnicia pisicii. Pe vremuri, în Europa, se întâmpla ca tribunalele să fie obligate să osân-dească animale. Era un obicei bun, şi nici nu vă închipuiţi ce rău îmi pare că l-aţi abandonat. Aş găsi în acest obicei un simbol; aş admira, încă o dată, simţul ordinii care vă deosebeşte printre celelalte rase; în sfârşit, el mi-ar prilejui o plăcută destindere.

Ştiţi povestea Hârcii. Când autorul ei ne înfăţişează o hârcă omenească uitată la margine de drum şi pornită în urmărirea trecătorului care a pângărit-o, el nu procedează altfel decât povestitorul occidental. Dar când o înfăţişează, sub un clar de lună îngheţat, rostogolindu-se, săltând, că-zând, sărind iar şi hărţuindu-l întruna pe trecătorul îngrozit, simţim că autorul imaginează capul acela înzestrat cu o viaţă proprie supus formei sale, neavând nimic de a face cu cele omeneşti. 53 Aici începe tărâmul fantasticului.

Viaţa care a pătruns în figurile noastre v-a făcut să credeţi că artei noastre îi place să fixeze individualul. Ea izvorăşte, dimpotrivă, din renunţarea la caracterele individuale. Pentru voi, noţiunea de specie este o pură abstracţiune; ea vă îngăduie să clasificaţi; este un mijloc de cunoaştere, în noi, ea se leagă de sensibilitate. Numai artele din Asia au creat caricaturi de animale. Când compar arta voastră cu a noastră, senzaţiile voastre mi se par dispersate, iar ale noastre ordonate aproape la fel ca ideile voastre. Oare, dumneavoastră, creştin, va daţi seama ce poate ii un om cu o sensibilitate ordonată?

Când spun: pisica, ceea ce domină spiritul meu nu este imaginea unei pisici; sunt anumite mişcări suple şi tăcute specifice pisicii. Voi deosebiţi o specie de alta prin linia ei. Asemenea deosebire nu se sprijină decât pe moarte. (Se spune că pictorii voştri, pe vremuri, studiau proporţiile trupului omenesc desenând cadavre).

Noţiunea de specie este ceea ce leagă între ele formele pe care le împrumută viaţa în indivizii care îi aparţin; nevoia de mişcări caracteristice. Iată de ce, ca şi stilul, ea nu poate să fie figurată; dar la stil se poate ajunge, iar ea poate fi sugerată. Această sugestie este cel mai important mijloc al artei; expresia ei este simbolul speciei vii aşa cum linia este simbolul speciei moarte. A înţelege lumea existenţelor succesive înseamnă în primul rând a înţelege expresia; şi, prin ea, divertismentul artistului descoperă lumea. Ea marchează profund opoziţia dintre cucerirea voastră şi a noastră: de la analogii evidente voi mergeţi la altele mai ascunse, în timp ce noi mergem la deosebiri de neîmpăcat.

Toată după-amiaza am privit tbalourile de la Luvru. Decât îngrămădirea lor stângace, prefer ceea ce-mi arată ferestrele! Această primăvară străvezie care trece deasupra Parisului mă îneântă. Cheiurile Senei semănau cu litografiile pictorilor voştri romantici: sunt magnifice, fermecătoare şi burgheze în acelaşi timp; palatele sunt înconjurate de vân-zători de păsări. Muzeele voastre nu-mi oferă niciun fel de plăcere. Maeştrii sunt ferecaţi acolo; discută. Şi nu acesta e rolul lor, nici al nostru să-i ascultăm. De aceea, locurile unde voi preferaţi satisfacţia de-a judeca bucuriei mai subtile de-a înţelege, mă dezamăgesc întotdeauna.

Muzeul te învaţă, vai! ceea ce aşteaptă de la frumuseţe „străinii”. Te incită să compari, şi te face mai ales să simţi, într-o operă nouă, deosebirea pe care o aduce. El domină sensibilitatea care i se propune, şi prevăd, nu fără amărăciune, că cea a copiilor mei va fi supusă hazardurilor lui. Emoţiile, apropierile neaşteptate de culori, visurile estetice scoase de străbunii mei din picturile noastre vor pleca să se întâlnească în moarte cu reveriile pe care jucăriile le dăruiesc copiilor; deosebirea este doar de calitate. Câte secole de înţelepciune ne-au povăţuit să ne transformăm imaginaţia în slujnica mereu nouă a sensibilităţii noastre! Biruitoare prin atâtea capodopere, tristeţea neobosită a Occidentului trece din sală în sală, în timp ce geniul tânăr al Senei înalţă din fluviu o ceaţă de culoarea plopului. Se spune că peisajele din ţara voastră vă îndeamnă la meditaţie; ale noastre înclină sufletul spre tristeţe sau spre bucurie. Unele, necunoscute, sunt trezite brusc la viaţă de umbrele de pe zăpadă sau de dungile roşii ale unui pod; se preschimbă în mesaje armonioase care vin să ne vorbească despre noi înşine. Real sau figurat, fie trezind sensibilitatea noastră, fie acordându-sc cu ea, un peisaj este un sentiment împodobit. Cele pe care le pregătim noi, grădinile, sunt aproape nişte capcane. Semne ale sentimentelor, ele au o mare putere asupra noastră, şi transformările lor ne tulbură adâncMi-aduc aminte de cel pe care unul dintre străbunii mei i-î comandase, lângă Amoy, în secolul al XVIII-lca, unui grădinar respectat. Ca să mi-l arate, părinţii mei aleseseră unul dintre acele amurguri de sfârşit de vară care, în regiunea aceea, sunt de-o gingăşie nespusă şi te îndeamnă să aspiri la perfecţiune. Am ajuns târziu. Umbra care urca din pământ ştergea conturele; ai fi spus că, de-a lungul veacurilor, S5 puritatea grădinii s-a păstrat neîntinată. Treptat, o pace monastică, pe măsura locului, învăluise totul, vrând parcă să îndulcească puritatea rănită, înclinându-se şi înălţându-se domol în ritmul vân-tului călduţ, copacii iubiţi de străbuni păreau să legene îndelung peisajul, stânci scunde, heleştee şi coline, pe încremenitul orizont marin.

O rază târzie, o rază dintr-acelea aproape sâinse, dar foarte colorate, pe care soarele le aruncă înainte de-a asfinţi, a trecut printre trunchiurile de copaci şi-a luminat pe neaşteptate o parte a grădinii şi, în depărtare, câteva vile europeneşti până atunci nedesluşite. Dezordinea aleilor şi-a arbuştilor, prezenţa acelor case străine sfărâmau atât de brutal frumuseţea calmă şi împovărată de ani, încât mă gândeam la sfârşitul ruşinos al unei vieţi eroice. Tărâm de fervoare, oricare ţi-ar fi gloria străveche şi nobleţea, este un ceas când rana pe care o porţi în inimă nu mai poate fi ascunsă, şi sângerează. Ceasul celei mai grave tăceri.

Ceas pe care îl ştiam unic, ceas de neasemuită solitudine! în agonia zeiţelor reculese aflam o emoţie pe care n-aş fi cutezat s-o cer gloriei lor. Sân-gele care li se prelingea pe trup le mistuia ca flăcările şi le împodobea ca lumina lor. Mai mult încă decât amintirea, îndrăgisem imaginea lor stâl-cită. Moartea lor mă lega pătimaş de ele, şi adolescentul care eram sa îmbătat multa vreme de mireasma împovărată de sângele lor pământesc.

Paris

DE LA ACELAŞI, ACELUIAŞI Scumpe domn, Veţi găsi în această scrisoare fotografia unei măşti antice de bronz. Mi-a fost trimisă din China, iar eu o trimit înapoi pentru dumneavoastră. Este anterioară dinastiei Han: doi ochi şi-o linie gravată care indică nasul. Masca evocă groaza, N-o inspiră: o evocă. Gura, care, în toate sculpturile primitive occidentale, exprimă sentimentele, nu-i nici măcar figurată.

Cunoaşteţi ca şi mine frumuseţea imaginilor pe care buddhismul tulburat de Grecia a venit să le sculpteze în coasta munţilor noştri. În pofida păcii religioase care pogoară din ochii lor închişi, China profană şi sacră a şters, necurmat, timp de zece secole, tot ce era în ele omenesc, le-a stricat, le-a preschimbat în obiecte de vis şi în semne divine, pe nesimţite, cu o forţă de ocean încremenit. Figurile catedralelor voastre au dispărut ca şi ele. Ici-colo, aşa cum strălucirea domoală a zilei se risipeşte în stele, nemărginita desăvârşire a unei arte regeşti se sfărâmă într-o puzderie de obiecte preţioase. Dar această răzleţire, în China, înseamnă înflorirea lucidă şi ciudata a visului; în Europa, cea a bărbatului, a femeii, şi a plăcerilor lor. Pe soclul gol al statuilor de înţelepţi, voi vă găsiţi pe voi înşivă, iar noi găsim, înconjurat de monştri familiari, semnul înţelepciunii.

Fără îndoială că folosirea caracterelor ideogra-fice ne-a împiedicat să separăm ideile, cum aţi făcut-o voi, de acea sensibilitate plastică ce se leagă întotdeauna, pentru noi, de ele. Pictura noastră, când este frumoasă, nu reprezintă: semnifica. Pasarea pictată este un semn caracteristic al păsării, proprietate a celor care îl înţeleg şi-a pictorului, precum caracterul: pasare este semnul ei public. Pătruns acum de arta voastră, arta noastră îmi apare ca o lentă, preţioasă cucerire a visului şi-a sentimentului prin semn.

A. D. CĂTRE LING

Paris

Dragul meu prieten, O inteligenţă foarte bine organizată domină cu uşurinţă reprezentările omeneşti, pentru că este hotărâtă să nu facă din ele decât podoaba sistemului de judecăţi care a format-o. Ornamente, savoare a gândirii. Întotdeauna, spiritul Occidentului s-a străduit să dea un caracter durabil lucrurilor cărora le atribuia o valoare. Există în el o pornire de-a cuceri timpul, de a-l face prizonierul formelor. Dar tocmai această pornire nu-i posi-S7 bilă decât într-o lume organizată de el. Se încoronează singur şi nimiceşte existenţa a ceea ce nu trebuie sa aleagă el.

Timpul îl ia cu sine astăzi. Acest înţeles nou pe care îl descoperim în gesturi şi în peisaje este determinat de necesitatea de-a le privi la repezeală. Precum apele din marile adâncuri care îşi transformă treptat locuitorii după pitorescul carnavalurilor biologice civilizaţia noastră, impregnându-şi artiştii, le face de neperceput o lume care n-ar accepta ritmul ei. Mi-aduc aminte, uneori, de peisajele de loess în care munţii îşi îndreaptă stratifi-caţiile paralele spre un triunghi răsturnat de cer; sau de peisajele voastre din sud, perfecte ca nişte desene. Arta noastră mi se pare atunci arta unei planete depărtate, şi căutând în mecanismul ei o plăcere complicată, mă consolez de marea tristeţe pe care mi-o provoacă această certitudine: nu mai există artă pe care să n-o pot înţelege.

Europenii sunt sătui de ei înşişi, sătui de individualismul lor care se năruieşte, sătui de exaltarea lor. Îi susţine, nu atât o gândire, cât o structură fină de negaţii. Capabili să acţioneze până la sacrificiu, dar plini de dezgust în faţa voinţei de acţiune care le schilodeşte astăzi rasa, ei ar vrea să caute sub actele oamenilor o raţiune de-a fi mai profundăUna câte una fortificaţiile lor dispar. Ei nu vor să respingă tot ce se propune sensibilităţii lor, nu mai pot să nu înţeleagă. Tendinţa care îi împinge să dezerteze din ei înşişi îi stăpâneşte mai bine ca oricând atunci când examinează operele de artă. Arta este atunci un pretext, şi cel mai delicat: cea mai subtilă ispita este aceea pe care o ştim rezervată celor mai buni. Nu-i lume imaginară spre cucerirea căreia să nu tindă astăzi, în Europa, ar-tiştn rara astâmpăr. Palat părăsit asupra căruia se năpusteşte vântul iernii, spiritul nostru se dezagregă puţin câte puţin, şi crăpăturile sale, de un frumos efect decorativ, se lăţesc necontenit. Da, acela care priveşte formele ce s-au succedat în Europa de zece ani încoace, şi nu vrea să se străduiască să înţeleagă, are impresia de nebunie, o nebunie conştientă de sine şi satisfăcută. Aceste opere, ca şi plăcerea pe care o prilejuiesc pot fi „învă- 53 ţaţe” ca o limbă străină; dar, ascunsă de succesiunea lor, întrezăreşti o forţă tulburătoare care doimina spiritul. Exista în această încercare necontenită de-a reînnoi anumite aspecte ale lumii pri-vindu-le cu ochi noi o ingeniozitate exaltată care acţionează asupra omului ca un stupefiant. Visele care ne-au stăpânit cheamă alte vise, oricum s-ar manifesta farmecul lor: plantă, tablou sau carte. Plăcerea deosebită pe care o încercăm descoperind arte necunoscute încetează cu descoperirea lor şi nu se transformă în iubire. Apară alte forme care ne vor impresiona, şi nu le vom iubi, regi bolnavi cărora fiece zi le aduce darurile cele mai frumoase din împărăţie, cărora fiece seară le trezeşte iarăşi o lăcomie fidelă şi desperată.

Boala europeană este efectul pe care îl produc descoperirile asupra unor suflete, vai! lipsite de ingenuitate. Cunoşti Cucerirea noii Spânii? Ce grav pare să vibreze, sub vechiul text spaniol, vocea lui Sahagun, când povesteşte că, la intrarea sa în Mexico, în palatul regelui, a vizitat „grădini care nu semănau cu nimic făcut de mâna omului, şi, în sălile scunde, colecţii de şerpi şi de pitici trişti.”. Tristeţea din ochii piticilor din Indiile Occidentale, care îl tulbură pe Părintele latin, noi am regăsit-o, şi am învins-o, în operele antice şi în minunăţiile toscane, apoi în acel Luvru unde tablourile adunate de Napoleon îi tulburau, prin simpla lor înşirare, pe artiştii cei mai siguri de ei. Dar, în acest început de secol, Franţa n-a mai fost invadată de Europa şi nici de trecut, ci lumea a invadat Europa, lumea cu tot prezentul şi trecutul ei, cu mormanele ofrandelor de forme vii sau moarte şi meditaţii. Acest colosal spectacol tulburat care începe, dragul meu Prieten, este una dintre ispitele Occidentului.

Probabil că în victoria formelor asupra spiritului există ceva mai profund decât forţa plăcerii şi exaltarea unei sensibilităţi cam vulgare. Plăcerea voluptuoasă şi cea a noutăţii seduc cu uşurinţă spiritele mediocre, dar n-ar avea nicio pu-59 tere asupra celor pregătite să le combată. Adevăful este că o cultura nu piere decât din propria ei slăbiciune. În faţa unor noţiuni pe care nu şi le poate însuşi, ea se condamna sa găsească în distrugerea lor elementul renaşterii sale, sau să se nimicească. De aceea şi vedem cum se naşte, în întreaga Europă, jocul uneori amar al experienţelor artistice. Pentru că o cultură ale cărei elemente n-ar fi legate decât prin prezenţa lor în om ar putea încerca totul. Unii, pătrunşi de impresia că sunt înconjuraţi de forme şi de gândiri extrem de mobile, pun mai mult preţ pe contemplarea lucida a acestui univers în mişcare decât pe voinţa de a-l fixa. De aceea, ei nu-şi pot găsi decât în el propria lor figură, pe care sunt curioşi s-o cunoască. Şi mai departe…

Dar nimic nu-i mai vrednic de pasiune ca tentativele lor bruşte, violente, neliniştite, de-a regăsi calitatea pierdută. Auriga din Delfi, Kore îmbufnată, Cristoşii romanici, capete saite sau khmere, reprezentările lui Boddhisatva în epoca dinastiilor Wei şi Tang, primitivi din toate ţările, toate aceste opere sunt alese în primul rând pentru voinţa lor de-a nu seduce pe care ei o simt în ele, şi apoi pentru arhitectura abia nuanţată de emoţie comună lor şi pe care noi vrem s-o numim frumuseţe. Iată revanşa spiritului. Fluviul formelor vii vuieşte într-însul ca un râu subteran, dar scoate de acolo aceste mari forme simple, chiar dacă mai târziu ele vor fi măturate, pentru a domni asupra celorlalte şi a le supune jocurile sale.

Pentru că acest spirit care refuză să acorde judecăţii o valoare reala, ajunge să dobrndească prin însăşi forţa lui conştiinţa necesităţii unui clasicism negativ, susţinut aproape integral de-o groază lucidă de seducţie. Arta pe care o doreşte, el o concepe nu atât gândindu-se la o epocă anume cât la un raport aproape matematic între părţile ei. Şi departe de-a fi satisfacerea unei dorinţe ea este efortul unei culturi atacate necontenit pentru a-şi supune forţele potrivnice şi chiar propria-i viaţă, adversarul ei cel mai necruţător.

UNG CĂTRE A. D.

Scumpe domn, Universul nostru nu-i supus, ca al vostru, legii efectelor şi cauzelor, sau, mai exact, această lege, pe care noi o acceptam, nu are nicio putere; el nu admite nejustificabilul. Un act inexplicabil nu-i pentru noi efectul unei cauze necunoscute decât pentru că această cauză s-a produs într-o viaţă pe care o ignorăm. De aici, ATaloarea pe care o atribuim sensibilităţii, interesul pe care i-l purtăm şi cunoaşterea ei, care mi se pare superioară cunoaşterii voastre.

Deşi nu mai cred în transmigraţia sufletelor, sensibilitatea mea este aidoma aceleia a tatălui meu; tot aşa cum gust farmecul porţelanurilor noastre străvechi, îl gust şi pe acela de-a nu mă limita şi de-a nu mă lăsa sedus de toate legăturile grosolane cu care voi vă chinuiţi savant pentru a cuceri certitudinea particularităţilor voastre.

Sigur, vechea idee a transmigraţiei a modelat sensibilitatea asiatică, tot aşa cum ideea de responsabilitate a modelat sensibilitatea occidentală. Dar voi înţelegeţi prost ce însemnă această idee. O traduceţi. Nimeni dintre noi nu crede ca ar ti fost, într-o existenţă anterioară, cutare sau cutare personaj ilustru. Pentru a exprima limpede ce gân-diţi, voi sunteţi obligaţi să spuneţi că este vorba de nişte domicilii corporale, succesive şi deosebite ale unui suflet unic. Această distincţie nu exprimă nimic pentru noi, care nu putem accepta caracterul de constanţă acordat de voi acelui ceva pe care îl numiţi suflet. Noi nu putem aşeza una după alta mai multe personalităţi; noi nu concepem personalitatea. Ideea însăşi de existenţă individuala era atât de slabă la noi încât, până la Revoluţie, părinţii erau pedepsiţi împreună cu copiii pentru greşelile făptuite de aceştia fără ştirea lor.

Între formele succesive ale unui suflet nu există altă legătură decât cea dintre nor şi plantele care cresc din ploaia lui. Ştiţi că o creatură nu păsI trează nicio amintire a stărilor sale anterioare.

Este greu de definit aceasta idee Cu cuvintele Europei. Pot spune doar că ceea ce a fost tradus prin „Te vei renaşte şacal” ar fi ceva mai bine tradus prin „din actele tale, la moartea ta, se va naşte un şacal”. Pentru că aici este vorba de exprimarea gândirii raselor pentru care şacalul nu ştie că a fost om şi nu-i supus decât legilor animale; pentru care destinul nu-i deloc marcat de conştiinţa ds destin a individului, ci de infima schimbare pe care o aduce el lumii… De altminteri, ce fel de cu am putea găsi într-un destin care nu-i omenesc? El le scapă celor care nu s-au eliberat de gândirea şi de chinurile oamenilor. Numai înţelepţii care concep ideea unui absolut ce domină vanele zvâr-coliri pământeşti pot căpăta conştiinţa, nu a destinelor individuale, ci a naturii lor comune. Veţi regăsi aici acea structură singulară a gândirii orientale, tot atât de coerentă ca oricare filosofie occidentală, dar ale cărei linii nu se întâlnesc decât în infinit, asemenea acelor grădini din Caşmir ale căror perspective se stabilesc prin marile spărturi deschise pe cer şi pe depărtaţii munţi de zăpadă…

Peisajele din ţările voastre nu tulbură deloc ideea de demnitate a omului, la care ţineţi atât de mult. Nu-i spectacol din natură pe care să nu-l puteţi compara cu o lucrare omenească. Puterea munţilor, care nu evocă decât sentimente de măreţie calmă, nu v-ar putea da, precum mişcările dezordonate ale unei vegetaţii care se înclină şi se înalţă, cade în valuri de avalanşă din vârful culmilor şi se înfundă mereu, nespus de stufoasă, până în mare, senzaţia existenţei unei forţe mai mari decât a oamenilor. Nu mă gândesc la o forţa divină, ci, dimpotrivă, la caracterul inuman, neînţeles, vegetal, al acestei forţe care ne impresionează de îndată ce-o cunoaştem.

Între spiritul oriental şi spiritul occidental când se străduiesc să gândească, mi se pare că percep în primul rând o deosebire de direcţie, aş spune a-proape de demers. Cel occidental vrea să alcătuiască un plan al universului, să-i compună o imagine inteligibilă, cu alte cuvinte să stabilească între fenomene ignorate şi fenomene cunoscute o suită de raporturi capabile să dea un înţeles celor până atunci obscure. El vrea să-şi supună lumea, şi află în acţiunea lui o mândrie cu atât mai mare cu cât îşi închipuie că o stăpâneşte mai bine. Universul lui este un mit coerent. Spiritul oriental, dimpotrivă, nu acorda nicio valoare omului în sine; el se străduieşte sa găsească în mişcările lumii gândurile care îi vor îngădui să rupă legăturile omeneşti. Unul vrea să aducă lumea omului, celălalt propune omul drept ofranda lumii.

Cei care vedeau în statuile templului lamaist o suită de demoni bizari nu ne înţelegeau mai prost decât savanţii voştri, în faţa cărora ideea de simbol s-a coborât ca draperiile brodate cu desene magice în faţa divinităţilor templului. Viaţa este domeniul infinit al virtualităţilor. Idolul cu multe braţe, dansul morţii, nu sunt alegorii ale lumii în perpetuă transformare. Sunt fiinţe îmbibate de-o viaţa inumană, care a făcut necesare aceste braţe^ Trebuie să le contempli aşa cum contemplaţi voi uriaşii crustacei scoşi cu năvodul din marile adân-cimi. Şi unele şi altele ne descumpănesc, ne arată pe neaşteptate ce este simplu în noi şi ne inspiră ideea unor existenţe fără vreo legătură cu ale noastre. Dar cele dintâi nu sunt decât figurile înarmate ale nisipurilor, pe când celelalte sunt mterce-sorii supraumanului.

Crearea de figuri divine esie o artă sacra. Singure, meditaţia prelungită a artistului, o viaţă pură, austeritatea mânăstirilor îi permit sa descopere în el însuşi un sentiment mistic destul de puternic pentru a-l obliga să-i dea o formă nouă. Această formă născută dintr-un extaz neliniştit nu trebuie să le aducă celor care o vor privi o noţiune, ci o dezorganizare particulară, o emoţie în faţa uneia dintre forţele lumii.

Scriu intenţionat o emoţie. Ceea ce vă opreşte atunci când încercaţi să ne înţelegeţi este faptul că pentru noi, gândirea şi emoţia nu sunt separate. Gândirea este legată de viaţa noastră aşa cum iubirea este legată de a voastră. Voi credeţi că aveţi ^ perspective numeroase şi distincte asupra aspectelor lumii; nu le aveţi decât asupra maladiei gân-dirii voastre care vă face să concepeţi lumea astfel. Voi aţi diferenţiat în om anumite sentimente, şi cauzele lor cele mai comune; dar credeţi că în ceea ce numiţi voi Om există ceva permanent care nu există. Sunteţi ca nişte savanţi foarte serioşi care notează cu grijă reflexele peştilor, dar w. – au descoperit că peştii trăiesc în apă.

În faţa unei lumi dispersate, care este prima nevoie a spiritului? S-o înţeleagă. Noi n-o putem înţelege din imaginile ei, pentru că suntem sensibili în primul rând la ceea ce este tranzitoriu în ele; vrem s-o înţelegem din ritmurile ei. A cunoaşte lumea nu înseamnă a face din ea un sistem, tot aşa cum a cunoaşte iubirea nu înseamnă a o analiza, înseamnă a căpăta conştiinţa intensă a lumii. Gândirea noastră (când nu se pune în slujba luptelor dogmatice) nu este, ca a voastră, rezultatul unei cunoaşteri, ci armătura, pregătirea acestei cunoaşteri. Voi analizaţi ceea ce aţi simţit; noi gândim pentru a simţi.

Pentru gânditorul din Extremul Orient, o singură cunoaştere merită să fie dobândită, cea a universului. El se străduieşte să creeze într-însul, conform regulilor stabilite, stări de gândire şi de sensibilitate care se continuă mutual; care sunt dirijate, chiar de la originea lor, într-un anumit sens şi ajung să dea perspectivelor spiritului, simple ipoteze, un caracter de certitudine.

Lumea este rezultatul opoziţiei dintre două ritmuri care pătrund toate fenomenele existente. Echilibrul lor absolut ar fi neantul; orice creaţie se naşte din ruptura lui şi nu poate fi decât deosebire. Aceste două ritmuri n-au realitate decât în măsura în care servesc exprimarea omenească a opoziţiei, de la cea dintre masculin şi feminin, până la cea dintre ideile de permanenţă şi transformare.

Noi avem în mod cu totul firesc sentimentul universului aşa cum voi îl aveţi pe cel de patrie, iar stările de sensibilitate pe care le determină nu se deosebesc decât prin faptul că: exaltarea noastră nu se întemeiază pe-o preferinţă. Aşa cum voi daţi sentimentului de patrie o armătură istorică, gândi-torii noştri se pătrund de-o doctrină. Cea a taoiş-tilor le propune ritmuri, aşa cum doctrinele voastre va propun construcţii. Ea îi învaţă să nu vadă în forme decât fenomene neglijabile, născute ieri şi deja aproape moarte, asemănătoare succesiunii undelor pe fluviile fără de vârstă. Apoi, un mod caracteristic de-a respira, şi, uneori, contemplarea unei oglinzi, îi face, după o durată adeseori foarte lungă, să piardă conştiinţa lumii exterioare şi dau sensibilităţii lor o intensitate extraordinară. Imaginile care se legaseră de contemplare, origine a meditaţiei sale, se şterg; ei nu mai găsesc într-înşii decât ideea ritmurilor, de care se leagă o puternică exaltare. Ideea şi exaltarea, asociate, cresc până la pierderea oricărei conştiinţe, care este comuniunea cu principiul, unitatea ritmurilor neregăsindu-se decât în el.

A. D. CĂTRE LING

Dragul meu prieten, Canton

Vai! Toate acestea mi se par arbitrare, tot atât de arbitrare ca şi cel mai execrabil sistem, ca şi cea mai falsă dintre filosofiile noastre. Văd efortul pe care l-aţi făcut voi pentru a nu despărţi, ca noi, gândirea de lume, pentru a obţine mai mult decât biata bucurie orgolioasă adusă de ea în Occident. (Controlul respiraţiei, împotriva căruia protestează de obicei europenii care vă cunosc, mă interesează prea puţin. Singur, el nu are decât efecte de magie ordinară.) Şi ştiu că sentimentele voastre sunt, mult mai mult decât ale noastre, capabile să se ataşeze de obiecte impersonale: voi vă iubiţi străbunii, vii sau morţi, mai mult decât femeile; educaţia pe care o primiţi caută să întărească a-cele sentimente care depind de abstracţiuni; iar abstracţiunile vă îngăduie să vă observaţi sensibilitatea mai lucid decât v-ar îngadui-o femeile, aurul sau dominaţia, şi de-a distinge viaţa proprie a acestei sensibilităţi.

La originea căutării voastre, descopăr credinyj Nu în existenţa principiului: în valoarea pe care i-o conferiţi. În extaz, gânditorul nu se identifică, aşa cum vă învaţă înţelepţii voştri, cu absolutul; el numeşte absolut punctul extrem al sensibilităţii sale. Argumentul filosofilor voştri: extazurile sunt identice, de vreme ce toate încep acolo iu ide se sfâr-şeşte lumea, îl socotesc nul, şi nule consecinţele pe care le scot ei da aici. Nu există analogii decât între fenomene determinate; nedeterminatul nu-i deloc analog sieşi, ci în afara lumii analogiilor. Nu-i vorba aici decât de-a pierde conştiinţa într-un a-nume fel. „Asta înseamnă să găseşti conştiinţa însăşi, îmi spun ei, să te legi de sufletul lumii”. „O conştiinţă, simt dorinţa să răspund, o idee.” Dar cea mai frumoasă propunere de moarte nu-i soluţie decât pentru slăbiciune.

Ceea ce mă interesează, în toate acestea, este importanţa acordată acelor impulsuri pe care sensibilitatea nu le datorează decât sieşi. Printre neguţătorii voştri, printre noi, Occidentali, văd oameni cărora aceste impulsuri le-au determinat viaţa; şi bănuiesc că noi toţi suntem la bunul lor plac. Iată aproape doi ani de când observ China. Ea a transformat în mine, în primul rând, ideea occidentală de Om. Nu mai pot concepe Omul independent de intensitatea lui. E destul să citesc un tratat de psihologie ca sa simt cât se falsifică cele mai pătrunzătoare idei generale ale noastre, atunci când vrem să le folosim pentru a ne înţelege actele. Valoarea lor dispare pe măsură ce căutarea voastră înaintează, şi, mereu, ne izbim de incomprehensibil, de absurd, cu alte cuvinte, de punctul extrem al particularului.

Oare cheia acestui absurd nu-i intensitatea veşnic deosebită care însoţeşte viaţa? Ajungem la ea prin viaţa noastră voluntară, cunoscută, şi viaţa noastră mai tăinuită, alcătuită din reverii şi senzaţii ascunse întinzându-se în absolută libertate. Că un om visează să fie rege, sau amant fericit, nu schimbă cu nimic gesturile sale cotidiene; dar iatâ-l descumpănit de iubire, de rnânie sau de un şoc: tot aşa cum gesturile altuia vor putea răsuna în el, mai tare sau mai slab, după cum va fi, exaltat sau deprimat, în acel moment… 'Werther este propunerea morţii, deşi unii n-o acceptă decât într-o anumită clipă. Şi iubirea, iubirea care trebuie separată de voinţa de-a cuceri o femeie, iubirea împărtăşită nu-i oare şi ea o pădure stranie unde, mai prejos de actele şi de voinţa noastră, sensibilitatea intervine şi suferă în voie, iar, câteodată, ne separă, ca şi cum, saturaţi de sentimentele noastre, nu le~am mai putea îndura? Pentru că ele se modifică prin însăşi viaţa lor mai sigur încă decât datorită evenimentelorViaţă profundă: triumf al incertitudinii, construcţie fatală reluată întruna, a unui hazard unic.

LING CĂTRE A. D.

Paris

Scumpe domn, Eh! cine s-ar gândi să nege ca toate acestea se întemeiază pe ceea ce numiţi voi un act de credinţă? Un astfel de act este arbitrarul însuşi, spuneţi voi. Este adevărat. Dar atunci ce vă îngăduie să trăiţi laolaltă cu alţi oameni, şi să-i înţelegeţi? De unde vine forţa voastră? Şi ce-i atunci, la voi, conştiinţa realităţii, daca nu o adeziune? Pentru că judecaţi civilizaţia voastră cu oarecare neîncredere, va închipuiţi oare eliberaţi de morţii voştri, de nevoile voastre, şi de hazardul acela tragic care mocneşte chiar în miezul vieţii voastre? Scrisoarea mea, de altminteri, nu căuta decât să vă arate o direcţie, şi capătul ei. Când vă scriam, mă preocupau impulsurile sensibilităţii precum şi câteva deosebiri apte să mascheze, corespunzător, arbitrarul oricărei existenţe omeneşti.

Cunoaşterea pe care o dobârr'esc încet încet despre europeni mă îndeamnă să vă scriu aceste cuvinte, la fel ca şi scrisoarea dumneavoastră, care îmi dă prilejul s-o fac. Imensitatea p: care o creează în voi ideile mi se pare astăzi că expiică mai bine viaţa voastră decât ideile înseşi. Realitatea abso-67 Iută a fost pentru voi Dumnezeu, apoi omul; dar omul a murit, după Dumnezeu, şi-l căutaţi acum cu înfrigurare pe cel căruia i-aţi putea încredinţa strania lui moştenire. Micile voastre tentative de a structura nişte nihilisme moderate nu mi se par sortite unei lungi existenţe…

Ce fel de conştiinţă a acestui univers, pe care s-a constituit acordul vostru, şi pe care îl numiţi realitate puteţi voi dobândi? Aceea a unei diferenţe. Conştiinţa totală a lumii este: moarte, şi voi aţi înţeles bine acest lucru. Dar conştiinţa pe care o căpătaţi voi asupra lumii este ordonată, şi, în consecinţă, spirit. Jalnic sprijin, reflex în apa care se linişteşte… Istoria vieţii psihologice a europenilor, a nou Europe este cea a invadării spiritului de sentimente pe care intensitatea lor egală le dezordoneazaViziunea tuturor acestor oameni preocupaţi să menţină Omul, care le pcrmire să depăşească gândirea şi să trăiască, în timp ce lumea peste care domneşte acest Om le devine, din zi în zi, mai străină, este fără îndoială ultima vi-viune a Occidentului pe care o voi duce cu mine.

A. D. CĂTRK LING Dragul meu Prieten, L-am vizitat pe Wang-Loh. Personajul mă intriga de multă vreme. Dar ştiam cât îi urăşte pe albi şi n-am vrut să-I caut. Atitudinea sa pe timpul când avea puterea, învăţătura sa aproape secretă, respectul cu care este înconjurat, dau impresia unei vieţi profunde şi frumoase. El a dorit să aibă o întrevedere cu mine; asta m-a bucurat. Locuia Ia Astor-Hote! M-a primit într-o cameră englezească foarte spaţioasă. E un bătrân înalt, cu barba şi păru! rase. Are dinţii lungi, bărbia pronunţată, şi-i atât de slab îneât ochii alungiţi, în dosul lentilelor care îi ocrotesc, par două pete mari şi negre despărţite de nasul scurt. Cap de mort, ochelari de baga. O mare distincţie.

A început prin arai pune întrebări. Aştepta de la mine anumite lămuriri despre Europa căreia îi 68 poartă un interes plin de ura; apoi, în legătură cu China: „Sălbaticii cu sabie şi milioanele de indiferenţi care nu ştiu decât de frica bătăii n-au nicio importanţă. Şi nici proştii intoxicaţi cu neghiobii universitare. Condiţia celor mai alese spirite ale noastre pe care Europa le cucereşte şi le scârbeşte în acelaşi timp, iată ce contează azi în China.”

Pentru a treia oară simţeam în cuvintele lui ideea că demnă de consideraţie este numai aristocraţia spiritului. În această privinţă, este foarte chinez. De altfel, farmecul primirii sale, căreia nicio cordialitate nu-i ştirbea subtilitatea, vocea calmă, gesturile reţinute (nu şi-a tăiat unghia de la degetul mic) dau o impresie de cultură cum nu mi-a tost dat sa văd în EuropaPare să iacă parte din-tr-altă rasă decât cea a chinezilor pe care îi vezi ges-ticuiând şi-i auzi vociferând prin cartierele oamenilor de afaceri din porturile deschise comerţului. Secretul seducţiei şi al forţei sale stă fără îndoială în contrastul dintre imaginile occidentale ale frazelor sale de vizionar şi calmul cuvintelor pe care surâsul acela străin, nici vesel nici ironic, le-ar putea dezminţi.

„Spectacolul este de-o vigoare cu totul specială. Teatru al Angoasei. Este distrugerea, nimicirea celui mai vast dintre sistemele omeneşti, al unui sistem care a izbutit să trăiască fără a se sprijini pe zei sau pe oameni. Nimicirea! China se clatină ca un edificiu în ruine, şi angoasa nu se naşte nici din incertitudine nici din înfruntări, ci din greutatea acestui acoperiş care tremură.

Confucianismul odată spulberat, toată această ţară va fi distrusă. Toţi aceşti oameni sunt sprijiniţi de el. Le-a făurit sensibilitatea, gândirea şi voinţa. Le-a dat sentimentul rasei. A dat chip fericirii lor.

„începutul ruinei precizează caracterul a ceea ce a mai rămas în picioare. Ce anume au căutat a-ceşti oameni timp de două mii cinci sute de ani? O asimilare perfecta a lumii de către om; pentru că viaţa lor a fost o capturare lentă a lumii, a cărei 69 conştiinţă fragmentară vroiau să fie. Perfecţiunea spre care au tins a fost acordul lor cu forţele a căror conştiinţă o dobândiseră şi…”

N-am înţeles cuvintele care au urmat. I-am spus-o „. Este tot ce se opune la ceea ce numiţi voi individualism; dezagregarea; sau, mai degrabă, refuzul oricărei construcţii a spiritului, dominat de dorinţa de-a da fiecărui lucru, prin conştiinţa pe care o capeţi despre el, calitatea lui cea mai înalta… Asemenea gândire îşi poartă în ea însăşi maladia, care este dispreţul forţei. China, care odinioară a făcut din forţă un auxiliar vulgar, astăzi o caută, şi-i aduce, precum o ofrandă unor zei răuvoitori, inteligenţa întregului său tineret.” „Lumea nu va mai regăsi niciodată acea operă de artă care a fost pe vremuri sensibilitatea noastră. Aristocraţia culturii, căutarea înţelepciunii şi-a frumosului, dublă faţa a unuia şi aceluiaşi geniu acoperit de un văl.,. Uitaţi-vă la jalnicele lor rămăşiţe, risipite pe jos, laolaltă cu steagurile de propagandă, de la clubul Anfu până la cele mai ordinare întruniri politice…

Aceia dintre noi care sunt demni de trecutul Chinei dispar unul câte unul. Nimeni nu mai înţelege. Tragedia noastră n-are nimic de a face cu aceşti măscărici sângeroşi care o conduc, şi nici cu constelaţiile morţii pe care le revedem seară de seară. Zvârcolească-se Imperiul câmpiilor ruginii ca o fiară rănită, ce importanţă au aceste jocuri ale istoriei?”

Vorbea mai departe, molcom, fără exaltare, şi surâdea.

„O tragedie mai gravă se joacă totuşi aici: încet încet spiritul nostru se goleşte. Europa îşi închipuie ca îi cucereşte pe toţi aceşti tineri care iau împrumutat veşmintele. Dar ei o urăsc. Aşteaptă de la ea ceea ce oamenii de rând numesc secretele ei: mijloace de-a se apăra împotriva ei. Dar, fără să-i seducă, ea îi pătrunde, şi nu izbuteşte decât să le facă perceptibilă – precum forţa ei – neantul oricărei gândiri.

Din nefericire, noi ne înţelegem; şi niciodată nu vom putea acorda universul nostru nedeterminat, preocupat de infinit, cu lumea voastră de alegorii. Ceea ce se naşte din confruntarea lor, ca un geniu crud şi plin de indiferenţa, este suprema regalitate a arbitrarului…”

Sa oprit, şovăitor. Privirea lui s-a îndreptat spre fereastră şi s-a pierdut. Tăcere. Apoi, făcând aluzie la interesul multor tineri asiatici pentru tao-ism, a spus cu o voce mai gravă: „Vechea gândire chineză îi impregnează mai mult decât bănuiesc ei. Elanul care îi împinge spre taoism nu tinde decât să justifice dorinţele lor, să le dea o putere mai mare… Incertitudinea spiritelor din întreaga lume îi readuce de altfel la doctrine străvechi: modernism buddhist în Birmania şi în Ceylon, gandhism în India, neocatolicism în Europa, taoism aici. Dar taoismul, învăţându-i existenţa ritmurilor, determinându-i să caute în liniile de caracter ale lui Tao-te-King ritmurile universale, i-a ajutat să se desprindă de-o cultură puternică pentru că la constantele creaţii ale omului ea adaugă posibilitatea plăcerii. Şi nu mai ră-mâne în ei decât o voinţă furioasă de distrugere. – ca să vadă. Sunt exasperaţi de-o viaţa şi de-o gândire care nu mai ştiu să arate decât absurditatea lor reciprocă. Să inventezi, să aduni bani sau să unifici teritorii, să faci psihologie inutilă sau alegorii pentru a explica lumea, toate astea sunt vane, absolut vane. Noi nu ne putem interesa de noi înşine, înţelegeţi? Puteţi oare înţelege asta, dumneavoastră, european? Cât despre spectacolele care se desfăşoară în noi sau în faţa noastră, ne pot a-duce ele oare altceva acum decât scârbă şi mizerie?”

Nu mai surâdea. Trupul era aplecat spre mine, manile puse pe masă tremurau puţin, şi vocea lui tot domoală avea un accent îndurerat. Dar şi-a revenit. Surâsul a reapărut să-i tulbure chipul. Şi în timp ce mă însoţea: „Aş vrea ca data sărbătorii noastre naţionale să nu mai fie aniversarea revoluţiei noastre de copii bolnavi, ci a serii când soldaţii inteligenţi ai 71 armatelor aliate au fugit din Palatul de vară, cărând cu grijă preţioasele jucării mecanice pe „re zece secole le aduseseră drept ofranda Imperiului, strivind perlele şi şiergându-şi cizmele cu mantiile de curte ale regilor tributari.”

Ajuns în faţa ascensorului, m-am întors. Lumina îi decupa silueta înrămata de tocul uşii. Mâi-nile îi rămăseseră împreunate, şi, cum încă îi mai tremurau, mi s-a părut că-l văd, în timp ce coboram, aducând nefericirii pe care tocmai o evocase omagiul salutărilor scurte impuse de riturile de pe vremuri.

LING CĂTRE A. D. Scumpe domn, Am recitit de câteva ori scrisoarea în care îmi povestiţi întrevederea cu Wang-Loh. Ferestrele e-rau deschise, şi aerul pătrundea în odaie odată cu soarele de ora cinci şi cu rumoarea calmă a oraşului. Am ieşit. Tristeţea, angoasa din cuvintele a-cestui bătrân m-au urmărit, şi, acum că s-a înnoptat, vă scriu, preferind să discut aceste lucruri mai degrabă cu dumneavoastră decât cu mine însumi.

Wang-Loh crede China pe moarte. Şi eu cred asta. China care i-a înconjurat tinereţea, cu arta, cu distincţia şi civilizaţia ei a cărei unică preocupare erau sentimentele, cu grădinile şi mizeria ei de sfârşit de lume, astăzi eşţe aproape moartă. Întoarsă ia gesturi de bronz verde, China de Nord este un vast muzeu sângeros. Timpul nu mai are nici măcar un surâs ironic pentru toate acele căpetenii militare ocupate să-şi alerge umbrele pe munţi şi deserturi acoperite de oseminte în care s-au cuibărit marmotele. Provinciile din Centru şi Sud aşteaptă totul de la acest straniu guvern din Canton care ţine în şah Anglia, şi-i venerează pe înţelepţi organizându-şi propaganda cu ajutorul cinematografului; pentru că ceea ce ne-am însuşit noi ioarte repede sunt formele Occidentului. Cinematograf, electricitate, oglinzi, fonografe, ne-au în-cântat ca nişte noi animale domestice. Pentru po- 72 porul oraşelor, Europa nu va fi niciodată altceva decât ofeerie mecanica.

Dar nu există o Chină. Există nişte elite chineze. Elita învăţaţilor nu mai este admirată decât aşa cum admiri un monument antic. Noua elică, cea a oamenilor trecuţi prin cultura occidentală, este atât de deosebită de cea dintâi, îneât suntem obligaţi să gândim că adevărata cucerire a Imperiului de către Occident abia începe. Nu înfrânge-rile, ci victoriile chineze marchează acum distrugerea trecutului nostru. Şi această distrugere este iremediabilă, pentru că o nouă aristocraţie a spiritului – singura acceptată vreodată de noi – se formează: studenţii facultăţilor se bucură astăzi de prestigiul de odinioară al învăţaţilor, şi se simt învăluiţi în respectul tăcut care li se arăta acestora. Existenţa acestei noi elite, valoarea care i se recunoaşte, vădesc o schimbare a culturii chineze care pregăteşte o trasformare totală. Preferinţele civilizaţiei noastre le întrunea pe vremuri bătrî-neţea, căci prin bătrâneţe şi pentru ea se făurise a-ceastă civilizaţie: candidaţii la examenele importante erau în vârstă de patruzeci de ani; astăzi, a-bia sunt de douăzeci şi cinci. China începe să preţuia scă valoarea tinereţii, sau mai exact puterea ei. Or, vieţile de oameni complet dominate de tinereţea lor trebuie să ducă grabnic la sfărâmarea civilizaţiei noastre, tot aşa cum se sfărâmă provele sculptate ale jonciâor manevrate de tineri marinari. Sufletul Chinei care se naşte acum trebuie căutat fără îndoială în bucăţile acestei bătrâne corăbii magnifice, încă destul de vii pentru a ademeni tineretul. Cel puţin, după ce această cultură pe care o vedem slăbind se va fi stins aproape, ea va mai păstra acea supremă frumuseţe a culturilor moarte care cheamă şi împodobeşte renaşterile…

Cuvintele lui Wang-Loh sunt destul de obscure. Nu cred că deplânge dispariţia confucianismului, ci doar a posibilităţilor de desăvârşire pe care le conţinea. Aceasta izbutise să dezvolte în câţiva oameni nişte sentimente şi un gust de-o puritate emoţionantă; puţine mâini ating aceste minunăţii gingaşe, şi absolutul taoiştilor. Confucianismul şi, în special, morala lui nu s-au dezvoltat deloc sprijinin-duse pe-o religie, nici urmând-o. Morala creştina este legată de anumite elanuri profunde ale inimilor creştine; morala confucianistă este socială, şi datorită ei s-au format, precum vedeţi, calităţile, defectele sociale ale rasei mele şi aptitudinea compatrioţilor mei de-a avea mai mult conştiinţa condiţiei lor sociale decât pe cea a individualităţii. O astfel de morală, estetică pentru spiritele cultivate, imperativă pentru ceilalţi, nu va apăsa asupra sensibilităţii noastre aşa cum umbra crucii apasă a-supra alor voastre, ci ca un mănunchi răzleţit de legi străvechi.

Ceea ce m-a emoţionat cel mai mult în conversaţia noastră sunt frazele prin care Wang-Loh vă înfăţişează starea spiritului nostru, în care nimic din ce s-a distrus n-a fost înlocuit. Această angoasă, acest dezgust al oamenilor din rasa mea în faţa gesturilor europeneşti le-am încercat şi eu însumi; le găsesc în toate scrisorile care mi se trimit din China. Tinerii noştri ştiu că au nevoie de cultura europeană; dar sunt încă destul de impregnaţi de propria lor cultură pentru ca s-o dispreţuiască. Au crezut că şi-o vor putea însuşi cu uşurinţă ră-mânând chinezi; o civilizaţie care nu se preocupă de sentimente, care nu se înalţă până la ele, poate fi cunoscută, credeau ei, cu tot atât de puţine riscuri ca şi învăţarea unei limbi străine… Poate că aceste spirite zbuciumate care par stăpânite astăzi de ranchiună şi de ură şi care continuă să-şi admire rasa vor izbuti să se ataşeze de vreo gândire superioară sau de vreo gândire chineză… Ceea ce rezistă Occidentului, în adâncul lor, ar trebui să fie destul pentru a-i separa de el. Dar bravura militară, gustul energiei la tinerii cantonezi, dragostea de femei şi mila din noua noastră poezie din Nord sunt sentimente europene. Energie, iubire goale.

Cum să exprimi starea unui suflet care se dezagregă? Toate scrisorile pe care le primesc vin de la tineri tot atât de abandonaţi ca şi Wang-Loh sau ca mine însumi, despuiaţi de cultura lor, scâr-biţi de a voastră. Individul se naşte în ei, şi odată cu el vocaţia stranie a distrugerii şi-a anarhiei, lipsită de pasiune, care ar părea sa fie divertismentul suprem al incertitudinii dacă necesitatea de-a evada n-ar stăpâni toate aceste inimi închis: dacă paloarea uriaşelor incendii nu le-ar lumina. Ah, de ce nu puteţi vedea voi oare venind spre noi, cu un suflet asiatic, alaiul lung al Europei, hamali albi şi corăbii încărcate cu toate curţile Morţii! Magi ai Bibliei, ambasadori pe lingă împăraţii mongoli, ce sărăcie în caravanele voastre! „Ţi-aduc, o regină, tot ce poţi să-ţi doreşti ca să mori.”

Voinţa de justificare p” care o găsiţi voi în toate sistemele noastre sociale îi slăbeşte; dar, sub toate formele de guvernământ propuse, sub toate căutările de fericire cu care se amuză ironia obositoare a geniilor, vuieşte o forţă pe care în curând nimeni n-o va mai putea ascunde, şi care nu va apărea decât înarmată: voinţa de distrugere… Milioanele voastre d.5 nefericiţi au conştiinţa nedreptăţii şi nu a dreptăţii: a suferinţei, şi nu a fericirii. Dezgustul de şefii lor îi ajută să înţeleagă ceea ce au în comun. Îl aştept cu oarecare curiozitate pe cel care va veni să le strige că cere răzbunare, şi nu dreptate. Forţa naţiunilor a crescut mult atunci când s-a întemeiat pz etica forţei; care vor fi aşadar gesturile celor care vor accepta să rişte moartea numai în numele urii? O Chină nouă screează, care ne scapă nouă înşine. O va scutura oare una dintre acele emoţii colective care, în repetate rânduri, au răvăşit-o? Mai puternică decât cântul profeţilor, vocea joasă a distrugerii se) i aude în cele mai depărtate ecouri dm Asia-

Neguţătorii cumpără şi vând, şi stelele umflate se oglindesc în râul Perlelor, străjuind un somn liniştit… Ce v-aş putea spune?

A. D. CĂTRE LING

Tianjin

Dragul meu prieten, Pentru cineva care vrea să trăiască în afara căutării sale nemijlocite, o singură convingere poate ordona lumea. Lumile de fapte, de gânduri şi de gesturi în care trăim amândoi, sunt prea puţin prielnice convingerilor; şi inimile noastre întârziate nu mi se par deloc în stare să se bucure, aşa cum s-ar cuveni, de dezagregarea unui Univers şia unui Om pentru construirea căruia au trudit atâtea spirite bune.

Forţa îi scapă de două ori omului. Celui care a creat-o, în primul rând; apoi celui care vrea s-o stăpânească. În slujba unei energii fără cap, elementele puterii occidentale se opun şi luptă, în ciuda omeneştilor combinaţii provizorii, iar sensul lumii pe care o orientează ele fără a o dori măcar le scapă întocmai ca şi cititorilor de ştiri. Imprevizibilele repercursiuni ale gesturilor domină aceste gesturi; puterile capabile să transforme faptele pun atât de repede stăpânire pe ele, încât inteligenţa ştie că nu se poate exercita asupra niciunei realităţi, că nu poate crea acordul necesar între ea şi convingerea care o justifică. Abia ce se străduieşte să se sustragă depnnzând procedeele minciunii. Dar ce importanţă are însuşirea câtorva procedee pentru cel care este sigur de numărul şi de puterea lor? Mai mult sau mai puţin limpede, ideea imposibilităţii de-a captura o realitate oarecare domină Europa. Puterea evidentă, până şi slăbiciunea ei, a papii şi-a regelui, ar fi astăzi deşertăciune; nu mai există stăpânire destul de elevată ca să aducă odată cu ea şi conştiinţa. De aici, o profunda transformare a omului mai importantă prin ruperea barierelor care, timp de o mie de ani, închiseseră şi fortificaseră lumea împotriva vieţii exterioare decât prin strigătele care o proclamă. Ce desfătare, prietene, pentru un suflet neliniştit, în examinarea unei realităţi anarhice, servitoare a energiei, şi în care a gândi înseamnă deseori a dobândi conştiinţa unei inferiorităţi!

Realul în declin se aliază cu miturile, şi le preferă pe cele născute de spirit. Ce cheamă viziunea forţelor irezistibile, redresând lent vechea efigie a fatalităţii, în civilizaţia noastră a cărei lege magnifică, şi poate mortală, este că orice ispită se rezolva aici în cunoaştere?.

Există în inima lumii occidentale un conflict fără de speranţă, indiferent sub ce formă l-am descoperi: cel dintre om şi creaţia lui. Acest conflict între gânditor şi gândirea lui, între european şi civilizaţia sau realitatea lui, conflict între conştiinţa noastră nediferenţiată şi expresia ei în lumea comună, prin instrumentele acestei lumi, eu îl găsesc sub fiecare tresărire a lumii moderne. Înecând faptele şi înecându-se pe sine, el îşi învaţă conştiinţa să dispară şi ne pregăteşte pentru împărăţiile metalice ale absurdităţii.

Dezvoltarea de sine care are drept scop cucerirea puterii nu-i susţinută de-o afirmaţie, ci de un fel de oportunism, de-o adaptare constantă, sau de acceptarea dogmelor unui partid. Or, odată cu slăbirea aristocraţiilor de naştere, sentimentul de castă a atins la noi o putere stranie. Voinţa de-a te distinge de ceilalţi nu se poate susţine numai prin iluzie; în afară de faptul că nu mai stă în puterea noastră să ne eliberăm de real, noi avem întotdeauna tendinţa de a-l solicita atunci când îl credem potrivit să ne aducă plăcere: el este lumea încercărilor noastre de justificare. Spiritul nostru de castă, întemeiat pe nevoia de noutate, voi îl puteţi vedea uşor prin semnul său: moda, mai lesne de recunoscut, desigur, decât calitatea sensibilităţii de care vă legaţi. Pentru că moda – înţeleg schimbarea veşmintelor, a atitudinii, a gusturilor sau a cuvintelor – specifică Europei şi ţărilor pe care le-a influenţat este semnul exterior prin care se străduieşte să se constituie o aristocraţie provizorie, ale cărei rânduri scad pe măsură ce creşte timpul necesar pentru a se ajunge la ea. A te afirma în lumea comună tuturor înseamnă a te distinge, înseamnă a stabili o deosebire între lucruri de acelaşi ordin. În viaţa noastră psihologică, în lumea noastră personală asta înseamnă stabilirea unei diferenţe de natură. Una dintre aceste porniri tinde spre o justificare, cealaltă spre inutilitatea absolută a acestei justificări. Ele se disjung din ce în ce mai mult, şi noi percepem această disjuncţie. Ce ironie în această dublă gândire, în acest om închis în care, din univers nu pătrund, decât elemente de dezacord!

Câţiva vineri se dedică transformării lumii care se formează în ei. Ea le dăruieşte deosebirea de care spiritul lor are nevoie pentru a trăi. Şi spiritul lor devine servitorul ei, iar singura lui acţiune este aceea de-a le arăta o lume lipsită de rădăcini, pe care o pasiune, un gest sau o gândire o obligă să se supună, animal savant, după nişte figuri necunoscute, relevându-le astfel; pentru că gândirea, devenind propriul ei obiect, atacă lumea mult mai puternic decât pasiunea. Ucigaşul unei vieţi, sau al altor lucruri mai tainice ignorate de mâna grosolană a legilor, se poate regăsi impregnat de crima lui, sau de noul univers pe care i-l impune ea. Chipuri singulare se descoperă în oglinda războaielor. Ne schimbăm între noi înşine, sau lumea, când pasiunea se retrage, precum marea, din actul pasionat care ne-a opus lumii?

Mult mai mare decât aceea a tinerilor chinezi despre care mi-a vorbit Wang-Loh, gândirea noastră se despoaie. Cu o deznădejde calmă, dobân-r. Lim conştiinţa opoziţiei dintre actele noastre şi viaţa noastră profundă. Această intensitate nu poate aparţine spiritului; el ştie asta şi se învârte în gol, frumoasă maşină pătată de câteva picături de sânge… Pentru că această viaţă profundă este şi cea mai rudimentară, iar puterea ei, care vădeşte arbitrarul spiritului, nu ne-ar putea elibera de el. Ea îi spune: Tu eşti minciună, şi instrument al minciunii, creator al realităţilor.„ Iar el îi răspunde: „Da. Dar, din totdeauna, acolo unde se opreşte lumina, oamenii şi-au închipuit că văd bogăţii în umbră, şi ale tale nu sunt decât ultimele reflexe ale acestei lumi dispărute.”

Pentru a-l distruge pe Dumnezeu, şi după ce 1-a distrus, spiritul european a nimicit tot ce se putea împotrivi omului: ajuns la capătul eforturilor, precum Rance în faţa trupului iubitei sale, el nu mai găseşte decât moartea. Ajuns în sfârşit la imaginea ei, descoperă că ea nu-i mai poats trezi nicio pasiune. Şi niciodată n-a mai făcut o descoperire atât de neliniştitoare…

Nu există ideal pentru care să ne putem sacrifica, deoarece cunoaştem minciunile tuturora, noi cei care habar n-avem ce este adevărul. Umbra terestra care se alungeşte în spatele zeilor de marmură ajunge pentru a ne depărta de ei. Prin ce strânsoare s-a legat omul de el însuşi! Patrie, justiţie, măreţie, adevăr, care dintre statuile sale nu poartă astfel de urme de mani omeneşti îneât sa nu trezească în noi aceeaşi ironie tristă ca şi vechile chipuri odinioară iubite? înţelegerea nu îngăduie câtuşi de puţin toate demenţele. Şi, totuşi, ce sacrificii, ce eroisme nejustificate mocnesc în noi… Sigur, există o credinţă mai înaltă: cea pe care-o propun toate troiţele satelor, şi aceleaşi cruci care îi străjuiesc pe morţii noştri. Ea înseamnă iubire, şi poartă într-însa alinarea. N-o voi accepta niciodată; nu mă voi înjosi cerându-i alinarea la care mă îndeamnă slăbiciunea mea. Europă, uriaş cimitir în care nu dorm decât cuceritorii morţi şi-a cărui tristeţe se aclânceşte tot mai mult împodo-bmdu-se cu numele lor i'ustre, tu nu laşi în iurul meu decât un orizont despuiat şi oglinda adusă de d; znădejde, bătrâna stăpâna a singurătăţii. Poate că va pieri şi ea de propria ei viaţă. Departe, în port, o sirenă urlă ca un dine stingher. Voci ale laşităţilor învinse… îmi contemplu imaginea. N-o voi uita niciodată.

Imagine mişcătoare a fiinţei mele, nu nutresc nicio iubire pentru tine. Ca o largă rană prost vindecată, tu eşti gloria mea moartă şi suferinţa mea vie. Ţi-am dat totul; şi, totuşi, ştiu că nu te voi iubi niciodată. Fără să mă înclin, îţi voi aduce în fiecare zi pacea drept ofrandă. Luciditate avida, încă mai ard în faţa ta, flacăra solitară şi dreaptă, în această noapte grea în care vântul galben urlă, ca şi în toate acele nopţi străine când vântul din larg repeta în jurul meu vuietul orgolios al mării sterpe…

7f

Okakura Kakuio

Share on Twitter Share on Facebook