I

1965 In largul Cretei.

Am evadat, în 1940, împreună cu viitorul preot de la Vercors. Ne-am regăsit, la scurt timp după evadare, în satul de pe Drome în care el era paroh şi unde distribuia israeliti-lor, cât putea de mult, certificate <ie botez purtând orice fel de date, cu condiţia ca totuşi să-i şi boteze: „Tot o să rămână ceva.” Nu fusese niciodată la Paris: îşi isprăvise studiile la seminarul din Lyon. Ne continuam ne'sfârsita conversaţie a celor ce se regăsesc, în mireasma satului cufundat în noapte.

„De când spovediţi?

— De vreo cincisprezece ani.

— Ce v-a învăţat spovedania despre oameni?

— Ştiţi, spovedania nu te învaţă nimic, pentru că, atunci când spovedeşti, eşti un altul, există Harul. Şi totuşi. Mai întâi, oamenii' sunt cu mult mai nefericiţi decât se crede. Iar apoi.” îşi înălţă braţele de adevărat tăietor de lemne în noaptea înstelată: Şi apoi, realitatea este că nu există adulţi.”

A murit la Glieres.

A medita asupra vieţii – asupra vieţii în faţa morţii – fără îndoială că nu prea înseamnă altceva decât să-ţi adânceşti întrebarea. Nu vorbesc despre faptul de a fi ucis, care nu pune câtuşi de puţin probleme oricui are şansa banală de a fi curajos, ' ci despre moartea care se iveşte în tot ceea ce este mai puternic decât omul, în bătrâneţea şi chiar în metamorfoza pământului (pământul sugerează moartea prin amorţeala lui milenară ca şi prin metamorfoza lui, chiar dacă metamorfoza asta este opera omului) şi mai cu seamă în iremediabil, acel: nu vei şti niciodată ce înseamnă toate astea. În faţa acestei întrebări, ce-mi pasă mie de ceea ce doar pentru mine are importanţă? Aproape toţi scriitorii pe care ii cunosc îşi iubesc copilăria, eu mi-o detest pe a mea. Am învăţat puţin şi prost să mă creez pe mine însumi, dacă a te crea'pe tine însuţi înseamnă să te mulţumeşti cu acel han fără de drumuri care se numeşte viaţă. M-am priceput uneori să acţionez, însă interesul acţiunii, în afară de cazul când ea se ridică la înălţimea istoriei, ' rezidă în ceea ce faci şi nu în ceea ce spui. I^u prea îmi stârneşte interes propria mea persoană. Prietenia, care a jucat un rol important în viaţa mea, nu s-a împăcat cu curiozitatea. Şi sunt de acord cu preotul de la Glieres – însă dacă el prefera ideea că nu există adulţi, asta înseamnă că sunt mântuiţi copiii. Pentru ce să-mi amintesc? Pentru că, trăind în domeniul nesigur al spiritului şi al ficţiunii care este cel al artiştilor, apoi în domeniul luptei şi în acela al istoriei, cunoscâhd la douăzeci de ani o Asie a cărei agonie punea încă în lumină ceea ce însemna Occidentul, am întâlnit de nenumărate ori, uneori umile şi alteori strălucitoare, acele momente în care enigma fundamentala a vieţii îi apare fiecăruia dintre noi aşa cum ea apare aproape tuturor femeilor în faţa unui chip de copil, aproape tuturor bărbaţilor în faţa unui'chip de mort. În toate formele pe care le îmbracă ceea ce ne duce cu sine, în tot ceea ce am văzut luptând împotriva înjosirii, şi chiar şi în tine, blândeţe, despre care ne putem întreba ce cauţi tu pe pământ, viaţa, asemenea zeilor religiilor dispărute, îmi apare uneori ca libretul unei muzici necunoscute.

Deşi tinereţea mea a cunoscut Orientul asemănător cu un bătr'ân arab cocoţat pe măgarul său în somnul de neînvins al Islamului, cele două sute de mii de locuitori ai oraşului Cairo au devenit patru milioane, Bagdadul înlocuieşte cu bărci cu motor coşurile împletite din trestii şf date cu smoală în care prindeau peşte pescarii babilonieni, iar porţile cu mozaicuri ale Teheranului se pierd în oraş, la fel ca poarta Saint-Denis. America deja cunoaşte de muftă vreme oraşele-ciuperci – însă oraşele sale ciuperci nu ştergeau o altă civilizaţie, nu simbolizau metamorfoza omului.

Că pământul nu s-a schimbat niciodată într-o asemenea măsură într-un singur secol, asta fiecare o ştie. Am văzut vrăbiile care aşteptau caii omnibuzelor la Palais-Royal şi l-am cunoscut pe timidul şi fermecătorul comandant Glenn, la întoarcerea sa din cosmos; am cunoscut oraşul tătar din Moscova, şi clădirea ascuţită, ca de zgârie-nori, a Universităţii; tot ceea ce micul drum de fier cu coşul locomotivei în lormă de lalea, atât de lustruit, din gara din Pennsylvania, evoca din ceea ce constituia amintirea vechii Americi, ca şi tot ceea ce zgârie-norii societăţii Panamerican evocă în ce b priveşte pe cea nouă. De câte veacuri n-a mai fost lumea zgâlţâita de o mare religie? Iată prima civilizaţie în stare să cucerească întreg pământul, dar nu să-şi inventeze propriile temple, nici propriile morminte.

A te fi dus, cândva, în Asia, însemna să pătrunzi cu încetineală într-un spaţiu şi timp conjugate. India după Islam, China după India, ' Extremul-Orient după Orient; corăbiile lui Sindbad părăsite în marginea unui port din Indii la căderea serii, iar după Singapore, la intrarea în Marea Chinei, primele jonci ca nişte sentinele.

Reiau, la îndemnul medicilor, această lentă pătrundere, şi privesc dezordinea ce mi-a umplut viaţa însângerată şi inutila, cum a răvăşit Asia, înainte de a regăsi, dincolo de ocean, oraşul Tokyo unde am trimis statuia Venerei din Milo, Kyoto de nerecunoscut, Nara rămas intact în pofida templului său incendiat – regăsite toate cândva după o zi în avion – şi China pe care n-am mai revăzut-o. „Până la orizont, Oceanul îngheţat, lăcuit, fără nicio dâră.” Regăsesc în faţa mării prima frază din primul meu roman, iar pe vapor, cadrul de afişare a telegramelor unde, acum patruzeci de ani, a apărut cea care anunţa reîntoarcerea Asiei în Istorie: Greva generală este proclamată la Canton.

Ce răspunde, aşadar, viaţa mea acestor zei care apun şi acestor oraşe care răsar, acestui vuiet al acţiunii care vine să izbească pachebotul ca şi cum ar fi fost eternul vuiet al mării, ce răspunde ea atâtor speranţe deşarte şi atâtor prieteni ucişi? Este momentul în care contemporanii mei încep să-şi povestească micile lor istorii.

În 1934, în strada Vieux-Colombier, Paul Valdry îmi vorbea întâmplător despre Gide: „Pentru ce, l-am întrebat, dacă sunteţi indiferent faţă de opera lui, aşezaţi atât de sus Conversaţia cu un german?

— Ce-i asta? * I-am amintit-o. „Ah, da S Trebuie să fie din pricina reuşitei conjunctivului imperfect!„ Apoi, cu relativa gravitate pe care o amesteca în argoul său patrician: „îmi place Gide, dar cum poate un om accepta să ia nişte tineri drept judecători a ceea ce el gândeşte? Şi apoi, ce mai! pe mine mă interesează luciditatea, nu mă' interesează sinceritatea.” Aşa sfârşeau adesea ideile pe care le considera, după formula lui Wilde, bune doar pentru a vorbi.

Însă ceea ce Gide numea tinereţe nu se limita întotdeauna la tineri, după cum marea creştinătate nu s-a limitat întotdeauna la credincioşi. Demonului îi plac colectivităţile, şi mai mult încă adunările; măreţia aşijderea. Am trăit până la treizeci de ani printre oameni pe care îi obseda sinceritatea.

Pentru că vedeau în ea contrariul minciunii; de asemenea (erau scriitori) pentru că ea este, de la Rousseau încoace, un domeniu privilegiat al literaturii. Să mai adăugăm şi justificarea agresivă, acel „Făţarnic cititor, seamănul meu,” frate.„ Căci nu este vorba de o' cunoaştere oarecare a omului: este întotdeauna vorba de a dezvălui o taină, de a mărturisi Mărturisirea creştină fusese preţul iertării, calea penitentei. Talentul nu este o iertare. Însă el acţionează într-un mod” la fel de profund. Presupunând că Spovedania lui Stavroghin ar fi cu adevărat cea a lui Dostoievski, el ar fi metamorfozat îngrozitorul eveniment în tragedie, iar pe Dostoievski în Stavroghin, în erou de ficţiune – metamorfoză pe care o exprimă de minune cuvântul: erou. Nu este necesar să fie modificate faptele: vinovatul este salvat, nu pentru că el impune o minciună, ci pentru că domeniul artei nu este acela al vieţii. Orgolioasa ruşine a lui Rousseau nu distruge jalnica ruşine a lui Jean-Jacques. Dar ea îi aduce făgăduiala nemuririi.' Această metamorfoză, una dintre cele mai profunde pe care le poate omul crea, este cea a unui destin suportat ca un destin dominat.

Admir confesiunile pe care le numim Memorii. Dar ele nu-mi reţin atenţia decât pe jumătate. E adevărat că analiza individului, în afara acţiunii pe care ea o exercită asupra noastră atunci când aparţine unui mare artist, alimentează o acţiune a spiritului care mă interesa foarte mult pe vremea acelei conversaţii cu Val6ry: reducerea la minimum a părţii sale de comedie. Este vorba atunci de cucerirea pe care fiecare o face asupra unei lumi romaneşti în care se cufundă şi care nu-i aparţine de fapt; a cărei punere în discuţie îl mfurie, şi pe care se sprijină partea din teatrul comic în care personajele lui Labiche urmează personajelor lui Moliere şi oratorului indignat al lui Victor Hugo ce vine cutezător să-i spună de la obraz regelui tot ce are de spus – personaj care va fi jucat un rol atât de constant şi de inutil în politica naţiunilor mediteraneene. Dar a lupta împotriva comediei pare a fi o luptă împotriva slăbiciunilor, pe când obsesia sincerităţii pare să urmărească o taină.

Individul a căpătat în Memorii locul care se cunoaşte, atunci când ele au devenit Confesiuni. Cele ale Sfântu'lui Augustin nu sunt deloc nişte confesiuni, şi se termină printr-un tratat de metafizică. Nimănui nu i-ar trece prin minte să numească Memoriile lui Saint-Simon confesiuni: atunci când vorbeşte despre el, o face pentru a fi admirat. Fusese căutat Omul în aqiunile importante ale oamenilor mari, a fost căutat şi în acţiunile tainice ale indivizilor. (Cu atât mai mult cu cât acţiunile importante au fost adesea violente, iar faptele diverse au banalizat violenţa). Memoriile secolului XX sunt de două feluri. Pe de-o parte, mărturia asupra evenimentelor: este vorba uneori, în Memoriile de război ale generalului de Gaulle, în Cei şapte stâlpi ai înţelepciunii, de povestirea aducerii la îndeplinire a unui pfan important. Pe de altă parte, introspecţia al cărei ultim reprezentant ilustru este Gide, concepută ca studiu al omului. Însă Vfysse şi In căutarea timpului pierdut au căpătat forma romanului. Introspecţia-mărturisire şi-a schimbat natura, pentru că mărturisirile celui mai provocator memorialist sunt puerile în faţa monştrilor pe care-i aduce explorarea psihanalitică, chiar şi pentru cei ce contestă concluziile acesteia. Din goana după secrete, nevroza aduce câştig mai mare, şi cu mai multă forţă. Spovedania lui Stavroghin ne surprinde mai puţin decât Omul cu şoareci al lui Freud, şi nu mai preţuieşte decât prin geniu.

Dacă nimeni nu mai crede că autoportretul, chiar şi portretul, nu s-a preocupat de altceva decât de imitarea modelului, începând cu efigiile sculptorilor egipteni şi până la tablourile cubiste, acest lucru continuă să fie crezut în legătură cu portretul literar. El ar fi deci cu atât mai bun cu cât ar fi mai asemănător, şi ar fi cu atât mai asemănător cu cât ar fi mai puţin convenţional. Aceasta este definiţia pe care o sugerează formele de realism care au fost elaborate aproape întotdeauna împotriva idealizărilor. Dar dacă idealizarea Greciei şi a Renaşterii a fost una din artele majore ale Europei, idealizarea literară, presupusa ei seamănă, nu se înrudeşte cu Leonardo sau Michelangelo decât prin personajele tragediilor. Totuşi portretul lui Ludovic cel Sfânt făcut de Joinville, portretele lui Bossuet preţuiesc fără nicio îndoială cât personajele din Jurnalul fraţilor Goncourt, deşi autorul lor le doreşte exemplare. Adevărul mai întâi? Mă îndoiesc că acel Napoleon al lui Michelet, un pamflet destul de prost, ar fi mai adevărat decât textul său despre Jeanne d'Arc, admirabil panegiric. Ştim cât era Stendhal de sensibil la „micile fapte adevărate”; de ce nu şi la cele importante? A-l exprima pe acel Napoleon de la Austerlitz face cât încercarea de a-i sublinia mania care-l punea să mânjească cu dulceaţă chipul regelui Romei. Iar victoria de la Marengo are poate cauze de altă natură decât adulterul Josephinei. A arăta faptele importante, apoi a le respinge din dispreţ pentru convenţie, a nu mai cunoaşte apoi decât pe cele mărunte. Este lucru general admis că adevărul unui om este mai întâi ceea ce e ascunde. Mi s-a atribuit fraza unuia din personajele mele „Omul este ceea ce face”. Desigur, el nu este doar asta; iai personajul răspundea altuia, care tocmai spusese: „Ce este omul? O amărâtă de grămăjoară de secrete.” Bârfa confer? la un preţ scăzut, relieful pe care-l aşteptăm de la iraţiom şi, cu ajutorul şi al psihologiei inconştientului, s-a făcut c complezenţă o confuzie între ceea ce omul ascunde, lucr cel mai adesea destul de jalnic, şi ceea ce el nu cunoaşt despre sine însuşi. Însă Joinville nu pretindea că ştie totu despre Ludovic cel Sfânt şi nici despre el însuşi. Bossue cunoştea multe lucruri despre le Grand Conde pe care probabi îl spovedise; vorbind însă în faţa morţii, el dădea puţină importanţă lucrurilor numite pe vremea aceea slăbiciuni.” Ca şi Gorki vorbind despre Tolstoi.

Gorki, în tinereţe, simţea nevoia să-i urmărească pe oameni în secret, pentru a-i transforma în personaje (Balzac de asemenea). Îl urmărise astfel pe Tolstoi în pădurea de la Iasnaia Poliana. „Bătrânul se opreşte într-un luminiş în faţa unei stânci cu suprafaţă netedă, pe care se afla o şopârlă ce-l privea. „îţi bate inima, spune Tolstoi. E un soare minunat. Eşti fericită. „; şi, după o tăcere, pe un ton grav: „. Eu nu sunt.”

Tocmai tăiaserăm un copăcel; obiceiul ăsta ciudat venea după prânzurile luate acasă la Gorki. Acesta se profila, având pe cap tichiuţa lui tătărească, pe fondul vast al Mării Negre. Şi continua să-l evoce pe bătrânul „geniu al pământului rus” în pădurea lui, în faţa animalelor care-l ascultau, ca pe un Orfeu octogenar.

Sentimentul de înstrăinare de pământ sau de reîntoarcere pe pământ, care se poate găsi în această carte de mai multe ori, pare să se fi născut, cel mai ades, dintr-un dialog cu moartea.

A fi obiectul unui simulacru de execuţie nu constituie o experienţă chiar neglijabilă. Însă datorez mai întâi acest sentiment acţiunii stranii, uneori fizice, pe care o exercită asupra mea captivanta conştiinţă a secolelor. Conştiinţă devenită şi mai insidioasă prin lucrările mele despre artă, căci orice Muzeu Imaginar vorbeşte totodată de moartea civilizaţiilor şi de resurecţia operelor lor. Cred întotdeauna că scriu pentru nişte oameni care mă vor citi mai târziu. Nu din încredere în această carte, nu din obsesia morţii sau a Istoriei în calitate de destin inteligibil al omenirii, ci din sentimentul violent al unei derive arbitrare şi de neînlocuit precum cea a norilor. De ce să-mi notez convorbirile cu şefi de stat mai curând decât altele? Pentru că nicio conversaţie cu un prieten hindus, fie el şi unul dintre ultimii înţelepţi ai hinduismului, nu mă face să simt timpul atât de sensibil cum o face Nehru atunci când îmi spune: „Gandhi gândea că.” Dacă îi amestec pe aceşti oameni, templele şi mormintele este pentru că ei exprimă în acelaşi mod „ceea ce trece.”

Atunci când îl ascultam pe generalul de Gaulle, în cursul celui mai banal dejun în apartamentul său particular de la Elysee, gândeam: Astăzi, pe la 1960. La recepţiile oficiale mă gândeam la cele de la Versailles, de la Kremlin, de la Viena la sfârşitul domniei Habsburgilor. În modestul birou al lui Lenin, în care dicţionarele formează soclul micului pitecantrop din bronz oferit de către un american darwinist, nu mă gândeam la preistorie, ci la dimineţile în care uşa aceea fusese împinsă de către Lenin – în ziua în care jos în curte, el începuse să danseze pe zăpadă, strigându-i lui Troţki stupefiat: „Astăzi, am rezistat încă o zi faţă de Comuna din Paris!” Astăzi. În faţa tresăririi Franţei, ca şi în faţa bietului pitecantrop, am fost fascinat de secole, de strălucirea tremurătoare şi schimbătoare a soarelui peste cursul fluviului.

În faţa firmei mănuşarului din Bane, când mă întorceam din prima mea plimbare către moarte, ca şi la Gramat atunci când eram luat pe targa pentru a lăsa să se creadă că voi fi împuşcat, ca şi în faţa alunecării furişe a pisicii mele, de câte ori am gândit ceea ce am gândit în India în 1938, sau în 1944, sau în 1968, înainte de Hristos.

„Sinceritatea” nu a fost întotdeauna propriul său obiect. Prin fiecare din marile religii, Omul fusese dat. Memoriile proliferează atunci când confesiunea se îndepărtează. Cha-teaubriand dialoghează cu moartea, poate şi cu Dumnezeu; cu Hristos în niciun caz. Că Omul devine obiectul unei investigaţii şi nu al unei revelaţii – căci orice profet care-l revelează pe Dumnezeu revelează totodată pe om – tentaţia de a epuiza această problemă devine mare: omul va deve. Cu atât mai cunoscut cu cât Memoriile sau Jurnalul vor deven mai ample. Însă omul nu atinge fondul omului; el nu-şi afla imaginea în întinderea cunoştinţelor pe care le dobândeşte, el dă peste o imagine a lui însuşi în întrebările pe care 1(c) pune. Omul care va fi găsit aici este cel care se acordă cui întrebările pe care le pune moartea semnificaţiei lumii.

Această semnificaţie nu-mi pune nicăieri întrebări într-un mod mai stăruitor decât înaintea unui Egipt sau a unei Indii transformate, opuse oraşelor distruse. Am văzut oraşele germane acoperite de drapele albe (cearşafurile atârnate la ferestre) sau în întregime bombardate; Cairo, care a trecut de la două sute de mii de locuitori la patru milioane, cu moscheile sale, cu citadela sa, cu oraşul morţilor şi cu piramidele sale în depărtare, şi Nurnbergul în asemenea hal distrus încât nu mai puteai regăsi piaţa principală. Războiul pune întrebări prosteşte, pacea o face păstrând misterul. Şi este cu putinţă ca în domeniul soartei, omul să preţuiască mai mult prin aprofundarea întrebărilor decât prin răspunsurile sale.

În creaţia romanescă, în război, în muzeele adevărate sau imaginare, în cultură, în Istorie poate, am regăsit o enigmă fundamentală, după bunul plac al memoriei care – întâmplare sau nu – nu reînvie o viaţă în desfăşurarea ei. Luminate de un soare nevăzut, apar nebuloase care par să pregătească o constelaţie necunoscută. Unele aparţin imaginarului, multe aparţin unui trecut ivit în străfulgerări sau pe care trebuie să-l regăsesc cu răbdare: momentele cele mai profunde ale vieţii mele nu sălăşluiesc înlăuntrul meu, ele mă obsedează şi fug de mine rând pe rând. N-are importanţă. În faţa necunoscutului, unele din visele noastre nu au mai puţină semnificaţie decât amintirile noastre. Reiau, aşadar, aici anumite scene transformate cândva în ficţiune. Ades legate de amintire prin legături încâlcite, se întâmpla ca ele să fie astfel şi pe viitor, într-un mod şi mai tulburător. Scena care urmează este transpusă din Nucii din Altenburg, început al unui roman din care Gestapo-ul a distrus prea multe pagini pentru ca să le mai pot rescrie. Se numea Lupta cu îngerul, şi ce altceva fac eu? Sinuciderea aceea este cea a tatălui meu, bunicul acela este bunicul meu, transfigurat fără îndoială de folclorul familial. Era un armator de la care am preluat trăsături mai asemănătoare pentru bunicul eroului din Calea regală – şi, în primul rând, moartea lui de bătrân viking. Deşi era mai mândru de patalamaua lui de meşter dogar decât de flota lui, pierdută deja aproape toată în mare, ţinea la menţinerea riturilor tinereţii sale şi-şi despicase ţeasta cu o secure cu tăiş dublu pe când isprăvea în mod simbolic, conform tradiţiei, chipul de la proră al ultimei sale corăbii.

Flamandul ăsta din Dunkerque a devenit alsacian deoarece primul atac german cu gaze s-a petrecut pe Vistula şi el îmi impunea un personaj care a servit în 1914 în armata germană. Hangarele acelea în care clovnii trec printre trunchiurile brazilor înalţi sunt hangarele unde se uscau pânzele de corabie; pădurea a luat locul mării. Nu ştiam nimic despre Alsacia. Fusesem vreme de cinci sau şase săptămâni husar la Strasbourg, în cazărmile galbene ale lui Napoleon al III-lea, iar pădurile mele s-au născut din amintirea vagă a pădurii de la Sainte-Odile sau de la Haut-Koenigsbourg; personajele se numesc Berger pentru că numele ăsta este, după cum e pronunţat, francez sau germanic. Însă a devenit numele meu vreme de doi ani: nişte prieteni folosindu-se de el în Rezistenţă pentru a mă desemna, mi-a rămas astfel. Şi am fost chemat de alsacieni să comand brigada Alsacia-Lorena, şi am dat luptele de la Dannemarie la câteva zile de la moartea celei de-a doua soţii ale mele într-o clinică din strada Alsace-Lorraine din Brive. Cea de-a treia soţie locuia pe strada Alsace-Lorraine din Toulouse. Trec peste restul: există multe străzi cu numele ăsta în Franţa. Însă m-am recăsătorit la Riquewihr, lingă Colmar.

N-a fost nevoie să vin eu să spun pentru ca să se ştie că Victor Hugo scrisese Marion Delorme înainte de a o întâlni pe Juliette Drouet. Fără îndoială că ceea ce-l făcuse pe Victor Hugo să scrie Marion îl făcea să fie mai sensibil la viaţa Juliettei Drouet decât ar fi fost un susţinător de actriţe. Dar, oare, atâtea creaţii premonitorii se explică pentru că la „visătorii cu ochii deschişi” virusul visului provoacă şi acţiunea, după cum afirmă T. E. Lawrence?

Şi ce se întâmplă atunci când nu există acţiune, ci doar acele versuri profetice pe care Claudel le păstra cu spaimă şi prin care Baudelaire şi Verlaine îşi anunţă dezastrul?„Sufle tul meu spre cumplite naufragii îşi ia zborul.”

Mă gândesc la P6guy, al cărui mormânt m-am dus să-l vă împreună cu generalul de Gaulle, pe câmpul de la Marna „Fericiţi cei ce-au pierit într-un război drept.” La Didero care, la'ântoarcerea din Rusia, scria că „nu-mi mai rămâneai decât zece ani pe fundul sacului”, ceea ce s-a adeverit cu < diferenţă de o lună doar. Mă gândesc la părintele Teilhard d Chardin care, în martie 1945, răspundea la întrebarea „Când aţi vrea să muriţi? – în ziua de Paşte”, şi care a muri în ziua de Paşte 1955. Mă gândesc de asemenea la Alber Camus care scria cu zece ani mai înainte de moartea sa îi accident: „Pe când în cursul zilei zborul păsărilor pare să nu aibă nicio ţintă, seara ele par că-şi regăsesc întotdeauna c destinaţie. Zboară către ceva. Aşa, poate, şi în amurgu vieţii.”

Există oare un amurg al vieţii? Brigada Alsacia-Lorena este cea care a cucerit Sainte-Odile, iar colonelul Berger este cel care s-a dus să recupereze, în pivniţele castelului Haut-Koenigsbourg, retablul lui Griinewald. Vaporul de pe care scriu acestea se numeşte Catnbodgia; durerea de dinţi a personajului din Vremea dispreţului în timpul evadării sale seamănă cu cea pe care am suferit-o din pricina unor pantofi prea strimţi atunci când am evadat, cu şapte ani mai târziu. Am scris mult despre tortură, atunci când lumea nu se prea ocupa de aşa ceva; şi am trecut foarte aproape de ea. Hemingway, prin curba care duce de la tânărul îndrăgostit mai întâi de femeia mai vârstnică, apoi de femeia mai tânără, până la colonelul de şaizeci de ani, iubitul unei fete tinere – prin câte neputinţe şi sinucideri – nu a încetat să-şi prefigureze destinul. Dar Chamfort? Dar Maupassant? Dar Balzac? Nietzsche a scris ultimul rând din Ştiinţa veselă: „Aici începe tragedia”, cu câteva luni înainte de a o întâlni pe Lou Salome' – şi pe Zarathustra.

Am văzut-o într-o zi pe Lou Salom6; era atunci o doamnă bătrână îmbrăcată în pânza de sac. Tocmai îi dăduse răspuns doamnei Daniel Hal6vy, care o întrebase: „Ceai sau porto?

— N-am venit ca să mă ocup de aşa ceva!” Am rămas singuri într-un colţ de salon şi i-am vorbit de cartea ei despre Nietzsche, apoi de Nietzsche; mi-a răspuns, lăsându-şi privirea ochilor ei minunaţi să rătăcească şi împingând înainte un maxilar ca de dentist american: „Aş vrea totuşi să-mi amintesc dacă l-am îmbrăţişat sau nu pe drumul acela, ştiţi, mai sus de lacul Como.”

Ceea ce mă interesează la un om oarecare este condiţia umană; la un om mare, mijloacele şi natura măreţiei sale; la un sfânt, caracterul sfinţeniei sale. Şi câteva trăsături care exprimă mai puţin un caracter individual, cât o relaţie deosebită cu lumea. Nietzsche spune: „Doi au fost oamenii care m-au învăţat ceva în psihologie: Stendhal şi Dostoievski”.

Dostoievski, fie! iruperea la suprafaţă a unei umiliri, moştenitoare grandioasă a celei a lui Rousseau, era de natură să-l tulbure pe cel mai mare iraţionalist al veacului său. (în ce măsură Nietzsche ar fi mai mult ceea ce este, dacă toanta de soră-sa n-ar fi avut ideea să dea titlul Voinţa de putere ultimei cărţi a omului care scrisese Călătorul şi umbra sa!) Dar Stendhal? Ce numim oare psihologie la el dacă nu o inteligenţă transparentă şi precisă precum cristalele?

Când Gide avea vreo şaptezeci de ani, se scria despre el că este cel mai mare scriitor francez. Despre individul însuşi ce ne transmit, aşadar, operele sale intime, incluzând şi jurnalul? A existat, la vremea aceea, o relaţie tulbure între psihologie şi literatură. Gide mi-a povestit vizita lui Beraard Lazăre, hotărât să se angajeze în furioasa încleştare ce avea să devină afacerea Dreyfus: „M-a îngrozit: era un om care punea ceva mai presus de literatură.” Purgatoriul lui Gide ţine mult de faptul că Istoria pentru el nu există. Ea nu s-a făcut simţită fraţilor mei (şi atâtor altora) întrebându-i ce reprezenta ea în ochii lor – pe care, de altfel, i-a închis.

Gnosticii credeau că îngerii îi puneau fiecărui mort întrebarea: „De unde vii?” Ceea ce va putea fi aflat în cartea asta este ceea ce a supravieţuit. Uneori am spus acest lucru, cu condiţia să te duci să-l cauţi. Zeii nu-şi găsesc odihna după tragedie decât în comic; legătura între Iliada şi Odiseea, între Macbeth şi Visul unei nopţi de vară este cea între tragic şi un domeniu feeric şi legendar. Spiritul nostru îşi născoceşte motanii săi încălţaţi şi vizitiii săi care în zori se preschimbă în dovleci, pentru că nici omul religios, nici ateul nu sunt pe deplin satisfăcuţi de aparenţă. Numesc această carte Antimemorii, deoarece ea răspunde la o întrebare pe care memoriile nu o pun şi nu răspunde la cele pe care ele li pun; şi, de asemeni, pentru că se poate găsi aici, ades legaţi de tragic, o prezenţă de necombătut şi alunecoasă precun prezenţa pisicii care se furişează în umbră: cea a elementulu extravagant, al cărui nume î-am reînviat fără să vreau.

Jung, psihanalistul, se găseşte în misiune la indienii dir New-Mexico. Ei îl întreabă care este animalul tribului său el le răspunde că Elveţia nu are nici triburi, nici toteme Discuţia odată sfârşită, indienii părăsesc încăperea pe o scâr< mobilă pe care coboară aşa cum noi coborâm pe scările une clădiri: cu spatele la scară. Jung coboară, ca şi noi, cu faţa spre scară. Ajuns jos, şeful indian arată în tăcere spre ursu oraşului Berna, brodat pe haina vizitatorului său: ursul estd singurul animal care coboară cu faţa spre trunchi şi sprd scară!

Alsacia 1913

Tatăl meu se întorsese de la Constantinopol de mai puţin de p săptămâna. De dimineaţă, foarte devreme, sună soneria. În semiîntunericul camerei ale cărei perdele nu fuseseră încă trase, el auzi paşii bonei îndreptându-se spre uşă, oprindu-se şi vocea ei necăjită repetând, fără ca vreo vorbă să fi fost rostită de persoana care sunase: „Biata mea Jeanne. Biata mea Jeanne!”

Jeanne era servitoarea bunicului meu.

O clipă de tăcere: cele două femei se îmbrăţişau; tatăl meu asculta cum descreşte zgomotul unei trăsuri în zorii zilei, ştiind deja despre ce era vorba. Jeanne împinse încet uşa, ca şi cum, de atunci încolo, s-ar fi temut să intre în toate încăperile.

„N-a murit, nu-i aşa? întrebă tatăl meu.

— A fost dus la spital, domnule.”

Tata mi l-a descris pe groparul din Reichbach, băgat pe jumătate în groapă, ascultând, cu capul ridicat, în mirosul de gresie trandafirie încălzită de soare, pe unul dintre unchii mei spunându-i: „Haide, Franz, grăbeşte-te! e vorba de cineva din familie!”

Aveam în orăşel vreo douăzeci de veri, iar groparul ăsta semăna izbitor cu'bunicul meu mort.

„Mi s-a întâmplat să aud multe nerozii în legătură cu sinuciderea, spunea tatăl meu; însă înaintea unui om care s-a sinucis cu deplină fermitate, n-am întâlnit niciodată un alt sentiment decât respectul. Problema de a şti dacă sinuciderea este sau nu un act de curaj nu se pune decât în faţa acelora care nu s-au sinucis.”

Majoritatea unchilor şi fraţilor bunicului nu se întâlniseră de ani de zile: mai mult ctiiar decât viaţa, îi despărţise opoziţia între aceia dintre ei ce acceptau dominaţia germană şi cei'ce o refuzau – deşi această opoziţie nu ajunsese niciodată până la ruptură. Mai mulţi dintre ei locuiau acum în Franţa. Toţi se regăseau acasă la unchiul meu Mathi care îl ajuta pe tatăl meu la conducerea uzinei sale. Do Walter, fratele bunicului meu, nu venise. Se afla el cu ad vărat în străinătate pentru câteva luni? De cincisprezece a: se certase cu fratele său, Dietrich, bunicul meu: dar oricât d aspru, oricât de încăpăţânat ar fi fost el zugrăvit, tradiţiil sale refuzau să păstreze pică morţii. Totuşi el lipsea, 'i absenţa asta întărea prestigiul ostil bare-l înconjurase întc deaun'a, care încă îl mai înconjura: bunicul meu vorbi despre el cu mai multă animozitate – şi de asemeni cu: mai multă stăruinţă – decât despre toţi'ceilalţi fraţi ai să însă îl desemnase' (aşa cum îl desemnase pe tata) dref executorul său testamentar.

Tatăl meu nu-l cunoştea. Walter, incapabil să accepte î: familie pe cineva care nu respecta în privinţa lui supunere datorată celui mai bătrân din trib, nu era aici detestat, c înconjurat de respectul care însoţeşte pasiunea autorităţi atunci când ea este exercitată fără greş vreme de patruzeci ele ani. Neavând copii, îl luase la el pe' unul din verii mei şi căpătase pentru el o pasiune severă şi riguroasă: copila având abia doisprezece ani, el îi scria în fiecare dimineatf scurte bileţele pline de sfaturi semănând cu nişte porunci, ş pretindea să primească răspuns înainte de ora plecării l'< colegiu. La douăzeci de ani, vărul meu, după o discuţie îr legătură cu cine ştie ce fată, plecase. Unchiul Walter, în pofida disperării soţiei sale, nu răspunsese niciodată la scrisorile lui. Vărul, din care el visase să-şi facă urmaşul, devenise maistru. Walter nu vorbea niciodată despre el, 'iar fraţii săi găseau în mâhnirea lui, pe care nu o ignorau, destulă omenie pentru a se considera îndreptăţiţi să admire în Walter un sentiment pe care acesta nici nu-'l avea.

Este adevărat că toţi erau gata să spună, dacă fratele lor s-ar fi arătat prea nesuferit: „Cu o boală ca a lui, e un adevărat miracol că nu-i mai rău!” Toate pozele sale îl arătau în picioare, cu cârjele ascunse de o manta lungă: ambele picioare îi erau paralizate.

Pateurile de ficat de gâscă din Alsacia urmând racilor şi păstrăvilor acelei mese de înmormântare, iar rachiul de zmeură venind după Traminer, puţin a lipsit ca reuniunea să se termine în chermeză.

Mileniile nu i-au fost de-ajuns omului pentru ca el să înveţe cum să privească moartea. Mirosul de brad şi de răşină care intra prin ferestrele verii, mii de obiecte de lemn lustruit uneau într-un trecut de amintiri şi secrete perioadele acelea de copilărie petrecute în exploatarea forestieră a familiei; şi toţi, de îndată ce reîncepeau să vorbească despre bunicul meu, se contopeau în afectuoasa deferentă pe care moartea le îngăduia să o poarte fără reţinere burgravului burghez şi răzvrătit, a cărui inexplicabilă' sinucidere părea că-i încununează în mod tainic viaţa.

Deja bătrân atunci când Biserica acordase, contra unei drepte retribuţii, derogări de la regulile Postului cel mare, bunicul meu protestase furios pe lângă parohul său, pe care-l ocrotea, căci era primar la Reichbach. (Indestructibil: în regiunea asta acoperită toată de vestigii ale „Pădurii Sfinte” a Evului Mediu, orăşelele mai deţin încă proprietatea asupra unor imense domenii comunale, iar Reichbach poseda patru mii de hectare, din care provenea cea mai mare parte a averii municipale. Calităţile profesionale ale bunicului meu erau indiscutabile.) „Dar, domnule primar, nu se cuvine oare ca un simplu preot să se încline înaintea deciziilor de la Roma?

— Mă voi duce aşadar la Roma.”

Făcuse pelerinajul pe jos. Fiind preşedinte a diverse opere de binefacere, obţinuse audienţa pontificală. Se pomenise împreună cu vreo douăzeci de credincioşi într-o sală de la Vatican. Nu era timid de felul său, însă papa era totuşi papa, iar el era creştin: toţi îngenuncheaseră, Sfântul Părinte trecuse, îi sărutaseră papucul, iar apoi fuseseră expediaţi.

După ce trecuse îndărăt Tibrul, bunicul meu, cuprins de o sfântă indignare în care se amestecau poporul nelegiuit al fântânilor, umbra nepăsătoare de pe străzile fără trotuare, coloanele antice şi patiseriile cu perdele din catifea vişinie, alergă să-şi facă valizele înghesuindu-şi lucrurile cu pumnii şi plecă cu primul tren.

La înapoiere, prietenii săi protestanţi îl crezură tocmai bun pentru convertire.

„Nu-ţi mai schimbi religia la vârsta mea!”

De atunci înainte, izolat de Biserică, dar nu de Hristps, a asistat în fiecare duminică la liturghie din afara clădirii, în picioare în mijlocul urzicilor într-unui din colţurile pe care le face punctul de întâlnire al transeptului cu naosul, urmărind din memorie slujba, atent să perceapă, prin vitralii, sunetul firav al clopoţelului care anunţă momentul Jertfei. Puţin câte puţin el surzea si, temându-se că nu-l va mai auzi, a srârşit prin a' sta câte douâ'zeci de minute în genunchi printre urzicile verii sau în noroiul iernii. Adversarii săi spuneau că el îşi pierduse bunul-simţ, dar nu-i uşor să descalifici o perseverenţă inflexibilă; şi pentru oricine, personajul acesta q bărbuţă albă şi redingotă, îngenuncheat în noroi sub umbrela în acelaşi loc, ' la aceeaşi oră şi pentru acelaşi motiv timp di atâţia ani, producea mâi puţin o impresie d*e aiurit, cât ma curând de om drept. Alsacia este sensibilă la credinţă, şi avei pe atunci raţiuni puternice să fie sensibilă la fidelitate.'

Era nevoie, totuşi, de întreaga autoritate, de întrej succesul cu care îşi conducea el uzina (oamenii cred ma uşor în nebunia celor învinşi) pentru a face să fie acceptata consecinţele aventurii sale romane. Contractul între cornul nitatea evreiască şi proprietarul casei în care ea-şi stabilis| sinagoga fiind perimat, proprietarul refuzase să-l reînnoiasc şi nimeni nu voia să închirieze în locul lui. Bunicul mepropuse consiliului municipal să închirieze una din clădiri^ comunale: se lovi de o opoziţie categorică.

„Domnilor, consideraţi că acest lucru este nedrept!” Tăcere fermă, încăpăţinare alsaciană asemănătoare cu i lui. Era aproape antisemit, însă, chiar în seara aceea, î convoca pe rabin, punea în mod gratuit la dispoziţia lui c aripă din acea casă cu bârne aparenţe, sonoră din cauza trun< chiurilor care o formau, îndărătul imensei uşi din feronerii stil Ludovic al XVI-lea, în care unchii mei îşi isprăveau acurfl agapa.

Aceeaşi păţanie cu un circ căruia consiliul îi refuzase dreptul de a poposi pe teritoriul orăşelului Reichbach ^ bunicul meu îi oferi ospitalitatea în magaziile pentru lemne care se întindeau în spatele casei.

Iar unchii mei, în faţa paharelor cu picior spiralat şi a rachiului de zmeură, băteau câmpii frăţeşte amintindu-şi' da noaptea în care cu toţii împreună se'duseseră să dezlege! animalele, iar Mathias deschizând superba uşă unsă pe furiş, toţi adolescenţii ieşiseră, călare, care pe măgarul învăţat, care pe calul dresat, 'care pe cămilă, iar tatăl meu pe elefant. Indiferente la strigătele noilor lor stăpâni, animalele fugiseră în pădure; trebuise să fie mobilizat tot satul pentru a-i fi aduşi înapoi primarului odraslele ce căpătaseră zdravene contravenţii.

Drept pentru care, la trecerea circului următor, îşi închisese copiii în casă şi oferise aceeaşi ospitalitate.

În imensa casă în care un întreg talcioc al Companiei Indiilor îşi dormea somnul în încăperile închise vara, în zgomotul ba de greieri al joagărelor, unul dintre circuri uitase un papagal ara verde. Bunicul îl învăţase trei cuvinte, în chip ironic poate: „Fă ce trebuie.”

Dacă vreunul din copii era pedepsit, se pare că papagalul – Casimir – ghicea pozna; de îndată ce copilul trecea pe lângă prăjina lui, papagalul, dând din aripi, îi striga: „Fă ce trebe! Fă ce trebe f” Iar copilul, cătina pieziş cu privirea, dădea fuga să caute pătrunjel, care este ca o otravă pentru papagali. Acesta îl mânca, se îngraşă şi sfârşise prin a-i plăcea.

Timp de câte seri de vară adormise, oare, curtea asta în sunetul încetinit al joagărelor şi mirosul lemnului cald, cu scurgerea furişă a zilelor aurite ca cele ale lui Rembrandt, cu clovni care se' ocupau cu legatul urşilor, cu cangurul care fugea printre grămezile monumentalelor trunchiuri stivuite? De când fusese adus aici corpul bunicului meu, papagalul, încă în viaţă, eliberat de pe prăjina lui, zburătăcind greoi prin încăperile întunecoase şi asemănător sufletului celui care murise, ţipa strident în singurătate: „Fă ce trebe.”

Bunicul meu nu se înşelase: moştenitorul imperioasei sale severităţi era cu adevărat cel absent, fratele său Walter. Industriaşi sau comercianţi, unchii mei respectau în persoana lui pe marele dascăl. (Doar tatăl meu le mai inspira atunci, poate, atâta consideraţie.) După o frumoasă carieră de istoric, strălucitoare dacă n-âr fi fost alsacian, el organizase acele „Colocvii de la Altenburg” la care niciunul din cei ce-şi ţineau la Reichbach chermeza lor funebră nu fusese invitat şi al căror prestigiu social era mare în ochii lor.

Organizator îndărătnic şi fără îndoială şiret, el reunise fondurile necesare pentru a răscumpăra la 'câţiva kilometri de Sainte-Odile stăreţia istorică de la Altenburg. În fiecare an, îi reunea aici pe câţiva dintre eminenţii săi colegi, vreo cincisprezece intelectuali din toate ţările, ca şi pe elevii săi cei mai înzestraţi. Texte de Max Weber, Ştefan George, Sorel, Durkheim, Freud se născuseră din aceste colocvii. In sfârşit – şi lucrul ăsta nu era, pentru tatăl meu, lipsit nici de interes, nici de prestigiu – Walter fusese cândva prietenul lui Nietzsche.

Straniu personaj, cuprins între amintirea lui Nietzsche şi anecdotele de la masa asta: cutezase să organizeze, după Agadir, o discuţie pe tema: „Patriile în slujba spiritului; însă fiecare dintre fraţii săi (si, mai mult încă, fiecare dintre nepoţii săi) amintea că, încă de când era copil – era între 1850 şi 1860, Alsacia aparţinea încă Franţei – el răspunsese unui curios care-l întreba, ', ce va face mai târziu”: „Voi lucra la Academia franceză.

— Ce dracu' o să faci acolo?

— Vor fi acolo domnul Victor Hugo, domnul de Lamartine, domnul Cuvier, domnul de Balzac.

— Şi tu?

— Eu mă voi găsi îndărătul pupitrului.

— Ce dracu' o să faci tu îndărătul pupi-trului?

— Eu? O să le spun: „Haideţi, d'a capo!”.”

Tatăl meu pretindea că Altenburg se născuse din acest vechi vis, nerealizat din păcate!

Săptămâna următoare el a primit o scrisoare de la Walter I acesta tocmai se reîntorsese la Altenburg pentru a conducej un colocviu şi-l aştepta acolo.

Biblioteca de la Altenburg era demnă de admiraţie. Un stâlp central împingea bolţile medievale foarte sus în umbra' în care se pierdeau rafturile cu cărţi, căci sala nu era luminată!

Decât de nişte lămpi electrice fixate mai jos de nivelul ochilor.

Noaptea se lăsa printr-un vast acoperiş de sticlă. Ici-colo câteva sculpturi gotice, fotografii ale lui f olstoi şi Nietzsche, o vitrină în care se aflau scrisorile adresate de acesta unchiului'

Walter, un portret al lui Montaigne, măştile lui Pascal şi Beethoven (aceşti domni din familie, gândi' tata). Într-o nişă largă, unchiul său îl aştepta îndărătul unui birou cu aspect de masă de bucătărie, cu bună ştiinţă izolat – aşezat pe o estradă de lemn de înălţimea unei trepte, care-i îngăduia să-şi domine interlocutorul: tot astfel, dintr-o celulă orgolios de prăpădită, Filip al IMea dispreţuia corabia Escorialului.

Când trenul se oprise, tata îl văzuse pe Walter pe peron: dacă nu-l cunoştea, îi cunoştea în schimb cârjele. Foarte drept, cu doi discipoli lângă'el, unchiul său îl privea cum vine, cu bizara nemişcare cu care-şi împodobea infirmitatea; un guler foarte înalt, o cravată mică neagră se distingeau sub macferlanul byronian şi subţire care îi ascundea genunchii; nişte ochelari de aur odihneau pe nasul strâmb ca al lui Michelangelo – un Michelangelo la sflrşitul unei lungi cariere universitare. Un bun-venit de cea mai bună calitate fusese pe dată urmat de: „Trezirea la ora opt”.

Spre uimirea tatei, plecaseră pe jos. Discipolii veneau după ei; liniile solemne ale brazilor sub cerul în care vântul verii neplăcute împingea norii negri destrămaţi, pasul cailor şi scârţâitul surd al trăsurii care îi urma se armonizau cu înaintarea tăcută a cârjelor cu vârf de cauciuc. La patru sute de metri în faţa lor, stăreţia, spre care se adunau liniile întunecate ale văii, apăruse în sfârşit, austeră şi de o masivă frumuseţe. Walter Berger, proptit pe cârja stânga, întinsese braţul drept: „Iată”. Şi, cu modestie: „Un hambar, un simplu hambar. Şi Tizian era negustor de cherestea.” „E un hambar.”, repetase el, neaşteptând niciun răspuns. Şi, în sfârşit, se urcaseră în trăsură.'

Walter privea portretele abia luminate şi rândurile de cărţi din întuneric, ca şi cum ar fi aşteptat ca această sihăstrie a spiritului să-l transpună pe tatăl meu într-o stare de graţie. Lumina îi venea peste chip de jos în sus, îi accentua trăsăturile ca într-o schiţă. Îşi pusese ochelarii, şi lumina aceea joasă, care marca reliefurile, făcea să iasă la iveală chipul fratelui său mort. Pe omul acesta îl voise bunicul meu, după cincisprezece ani de ruptură, drept executor testamentar – iar revistele care vorbeau despre rolul tatălui meu în Orient, el le cumpărase spre a i le trimite.

„Ţineam la Dietrich”, spuse Walter cu acelaşi ton cu care ar fi acordat nişte onoruri, dar nu fără emoţie.

Era în vocea lui, ca şi în privirea lui, ceva absent – ca şi cum s-ar fi temut să se angajeze prin cuvinte, sau ca şi cum ceea ce avea să spună abia l-ar fi distras din meditaţie. Totuşi, întrebă: „Pregătise o otravă, mi s-a spus, pentru cazul'ân care veronalul ar fi rămas. Fără efect?

— Revolverul se găsea sub pernă, cu piedica ridicată.” în picioare, în fiecare săptămână timp de atâţia ani, la aceeaşi oră, în acelaşi loc în afara bisericii.

Walter fu cât pe'ce să înceapă o frază, tăcu, în sfârşit se hotărî: „Eşti în stare să mă lămureşti – spun doar: să mă lămureşti – asupra motivelor care l-au putut împinge pe Dietricfi la acest. Accident?

— Nu.

„Ar trebui chiar să vă răspund: dimpotrivă. Cu două zile înainte de a muri, am cinat împreună; întâmplarea a făcut că am vorbit despre Napoleon. M-a întrebat, un pic ironic: „Dacă ai putea să alegi un fel de viaţă, pe care l-ai alege?

— Dar dumneata?„A stat pe gânduri destul de mult şi dintr-o dată a spus, cu gravitate: „Ei bine, pe legea mea, orice s-ar întâmpla, dacă ar trebui să retrăiesc o altă viaţă, n-aş vrea o alta decât pe a lui Dietrich Berger. „

— N-aş vrea o alta decât a lui Dietrich Berger., repetă Walter cu jumătate de glas.

„E foarte posibil ca omul să ţină încă mult la sine însuşi, chiar şi atunci când el s-a despărţit deja de viaţă.”

De afară se auziră cârâiturile stupide ale găinilor, în seara ploioasă. Walter întinse mâna spre tatăl meu, întrebător: „Şi n-ai motive să crezi că în cursul zilei următoare, un even ment.

— Sinuciderea făcea parte din „orice s-ar întâmpla”.

— Totuşi, n-ai ghicit nimic? (Spun doar: ghicit.)

— Eram convins că cei ce vorbesc despre sinucideri nu o fac.” „Acesta era omul, se gândea tatăl meu cu amărăciunej căruia cele câteva clipe de succes pe care le-am avut i-au adm cea mai multă bucurie sau mândne.”

Walter murmură, ca într-o amintire, nemişcarea gurii săli fiind şi mai accentuată de lumina scăzută: „Sfe întâmpla totuşi să recunoşti moartea, când ea a lovi deja adesea.

— Nu mai văzusem încă murind un om la care ţineam.

— Dar acel Orient. Violent, agitat.

— Eu vin din Asia centrală. Viaţa musulmanilor este d întâmplare în destinul universal: ei nu se sinucid. Am văzui pe mulţi murind, însă cei pe care i-am văzut murind nu erau prietenii mei.”

Afară, picăturile ropoteau peste frunzele plate de salbă-j moale ca peste o hârtie; la intervale regulate, răsuna câte cj picătură mai grea, căzând din vreo streaşină.

„Când eram copil, spuse Walter cu glas scăzut, mi-era tare frică de moarte. Fiecare an care m-a apropiat de ea, m-a apropiat de sentimentul de indiferenţă la adresa ei. „Amurgul vieţii îşi aduce lampa cu el„, a spus, cred, Joubert.”

Tatăl meu era sigur că Walter minte: simţea neliniştea urcând la suprafaţă.

„Pentru ce, întrebă acesta, a dorit Dietrich să fie înmormântat religios? E ciudat – spun doar: ciudat – şi se împacă greu cu sinuciderea. Nu ignora faptul că Biserica nu acceptă funeralii religioase pentru sinucigaşi decât în măsura în care admite. Iresponsabilitatea lor.”

Părea gelos pe determinarea cu care murise fratele său şi, totodată, mândru.

„Iresponsabilitatea, spuse tatăl meu, nu era partea luij tare. Dar la urma urmei, el recuza Biserica, nu sfintele! taine.”

Şovăi, apoi continuă: „Consider foarte dureros ceea ce I s-a întâmplat. Ştiţi că testamentul era sigilat. Fraza: „Voinţa 1 mea categorică„ es'te să fiu înmormântat religios”, era scrisă pe] o foaie detaşată, pusă pe noptiera pe care se afla stricnina; j însă textul fusese mai întâi: „Voinţa mea categorică este să I nu fiu înmormântat religios.” A bifat negaţia mai târziu, cu | mai multe linii. Fără îndoială că nu mai avea forţa să rupă hârtia şi să scrie din nou.

— Teamă?

— Sau sfârşitul răzvrătirii: umilinţa.

— Şi de altfel, ce poţi şti vreodată? în esenţă, omul este ceea ce el ascunde.”

Walter dădu din umeri şi-şi apropie mâinile, aşa cum fac copiii când vor să facă construcţii de nisip. „O amărâtă de grămăjoară de secrete.

— Omul este ceea ce face!” răspunse tata.

Din fire, ceea ce el numea psihologia-de-secrete, aşa cum ar fi spus furtul-de-buzunare, ii enerva. Presupunând că sinuciderea bunicului meu avusese o „cauză”, această cauză, fie ea şi cel mai banal sau cel mai trist secret, era mai puţin semnificativă decât otrava şi revolverul – decât hotărârea prin care îşi alesese moartea, ' o moarte care semăna cu viaţa lui.

„în umbra secretului, reluă el pe un ton mai moderat, oamenii sunt cam prea uşor egali.

— Da, eşti ceea ce se numeşte, cred, un om de acţiune.

— Nu acţiunea m-a făcut să înţeleg faptul că în'esenţă, aşa cum o spuneţi, omul se află dincolo de secretele sale.

— Da. Ştiu: ai fost profesor. Într-o civilizaţie ca a noastră, învăţdmântul şi sacerdoţiul, slujirea spiritului şi slujirea a ceea ce se numeşte Dumnezeu, sunt ultimele activităţi nobile ale omului.”

Din camera funerară, tatăl meu revedea patul, răvăşit de oamenii spitalului veniţi să ridice corpul, şi refăcut cu teamă de către Jeanne, cu scobitura de la mijloc asemănătoare celei pe care o fac cei ce dorm; lumina electrică încă ardea, ca şi cum nimeni, nici măcar el^însuşi n-ar fi cutezat să alunge moartea trăgând perdelele. În dulapul întredeschis se afla un brăduţ pentru aniversare, cu o mulţime de luminarele. O scrumieră era pusă pe noptieră: înăuntru se aflau trei mucuri de ţigară: bunicul turnase fie înainte de a lua veronalul, fie înainte de a adormi. Pe marginea scrumierei alerga o furnică, îşi continuase drumul în linie dreaptă, se căţărase pe revolverul depus alături. În afară de un claxon îndepărtat şi de huruitul unei trăsuri, tata nu mai auzea altceva decât zgomotul indiferent al ceasului de voiaj, neoprit încă. Mecanică şi vie ca şi acel ticăit, pe întreg pământul se întindea ordinea comunităţilor de insecte dedesubtul misterioasei libertăţi omeneşti. Moartea se afla acolo, cu neliniştifoarea lumină a becurilor electrice atunci când se ghiceşte lumina în spatele perdelelor, şi cu imperceptibila urmă pe care o lasă cei ce au ridica cadavrele; dinspre cei vii veneau zgomotul constant a claxonului, pasul calului care se îndepărta, ciripitul păsăriloi dimineaţa, voci omeneşti – toate înăbuşite, străine. La ora aceea, spre Kabul, spre Samarkand se îndreptau caravanele de măgari, cu zgomote de copite şi tropote pierdute în plictiseala musulmană. Aventura umană, pământul. Şi toate astea, ca şi destinul încheiat al tatălui său, ar fi putut'fi altele. Se simţea încetul cu încetul năpădit de un sentiment necunoscut, aşa cum mai fusese surprins în sanctuarele nocturne ale Asiei, de prezenţa sacrului, în vreme ce în jurul lui aripile ca de pâslă ale micilor cucuvele de nisip băteau în tăcere. Era, cu mult mai profundă, angoasanta libertate a acelei seri la Marsilia când privea cum alunecau umbrele într-un miros uşor de ţigări şi absint – când Europa îi era atât de străină, câhd o contempla aşa cum, eliberat din chingile timpului, ar fi contemplat alunecarea înceată a unei ore dintr-un îndepărtat trecut, cu întregul ei cortegiu neobişnuit. Aşa simţea el acum1 viaţa întreagă devenind neobişnuită; şi se simţea brusc eliberat – misterios de străin pământului şi surprins de către acesta, aşa cum fusese surprins de strada aceea pe care; oamenii din rasa mea, regăsită, alunecau prin iarba verde.

Trăsese, în sfârşit, perdelele. Dincolo de volutele clasice ale porţii mari, frunzele aveau culoarea de verde intens al] începutului de vară; ceva mai jos începea frunzişul întunecat, până la liniile brazilor aproape negri. Privea multiplicitatea j nesfârşită a acelui peisaj banal, asculta murmurul prelung al Reichbachului care se trezea, aşa cum, copil fiind, privea în urma constelaţiilor stelele tot mai mici, până ce-şi simţea ochii istoviţi. Si, din simpla prezenţă a oamenilor care treceau pe' acolo, ' grăbiţi în soarele dimineţii, asemănători şi totuşi diferiţi precum frunzele, părea să ţâşnească o taină care nu venea doar dinspre moartea aflată frică la pândă în spatele lui, o taină care aparţinea cu mult mai puţin morţii, cit mai curând vieţii – o taină care n-ar fi fost mai puţin cumplită dacă omul ar fi fost nemuritor.

„Am cunoscut sentimentul ăsta, spuse Walter. şi mi se I pare uneori că-l voi regăsi, atunci când voi fi bătrân.'

Tatăl meu îl privea pe omul acela de şaptezeci şi cinci de ani care spunea: „Când voi fi bătrân.” Walter îi prinse privirea, 1 înălţă mâna: „Mi s-a spus că ai consacrat cândva unul din cursurile dumitale prietenului meu Friedrich Nietzsche, când era la 1 acei. Turci, nu-i aşa? Mă aflam la Torino – la Torino din]

^ întâmplare. Când am aflat că înnebunise. Eu nu-l văzusem: tocmai soseam acolo. Overbeck, înştiinţat, a căzut, dacă ppt spune aşa, de la Basel pe capul meu: trebuia să-l ia cu el de urgenţă pe bietul nefericit, şi n-avea nici măcar bani pentru bilete. Ca totdeauna! Dumneata. Cunoşti chipul lui Nietzsche (Walter arătă spre portretul dindărătui lui) însă fotografiile nu-i pot transmite privirea: era de o blândeţe feminină, în ciuda mustăţilor lui de. Sperietoare. Privirea aceea nu mai exista.”

Capul îi era tot nemişcat, vocea tot scăzută – ca şi cum ar fi vorbit nu pentru tatăl meu, ci pentru cărţile şi fotografiile ilustre aflate în umbră, ca şi cum niciun interlocutor n-ar fi fost cu adevărat demn să-i înţeleagă; sau mai curând ca şi cum interlocutorii care ar fi înţeles ce urma el să spună ar fi făcut cu toţii parte dintr-un alt timp, ca şi cum nimeni, astăzi, n-ar fi acceptat să-l înţeleagă, dacă nu ar mai fi vorbit decât din curtoazie, oboseală' şi datorie. Era în întreaga lui atitudine aceeaşi modestie orgolioasă pe care o exprima micul său birou supraînălţat.

„Când Overbeck, tulburat, strigase: „Friedrich!„, nefericitul îl îmbrăţişase şi, imediat apoi, întrebase cu o voce distrată: „Aţi auzit vorbindu-se de Friedrich Nietzsche?„ Overbeck arăta spre el cu stângăcie: „eu? nu-s acela, eu sunt un prost.”

Mâna lui Walter, în continuare ridicată, o imita pe cea a lui Overbeck. Tatălui meu îi plăcea Nietzsche mai mult ca orice alt scriitor. Nu pentru predica lui, ci pentru incomparabila generozitate a inteligenţei pe care o găsea la el. Asculta, stânjenit.

„Apoi, Friedrich vorbise despre solemnităţile ce se pregăteau pentru el. Vai! l-am luat cu noi. Din fericire întâlnisem un prieten al lui Overbeck, un. Dentist, care era obişnuit cu nebunii. Eu nu aveam prea mulţi bani disponibili, ' a trebuit să luăm locuri la clasa a treia. Călătoria era lungă, de la Torino la Basel. Trenul era aproape plin de oameni sărmani, de muncitori italieni. Gazdele sale avuseseră grijă să ne spună că Friedrich avea accese de furie. În sfârşit, am găsit trei locuri. Eu am rămas în picioare, pe culoar, Overbeck s-a aşezat la stânga lui Friedrich; Miescher, dentistul, în dreapta sa; alături se afla o ţărancă. Semăna cu Overbeck, avea acelaşi chip de bunicuţă.'. Din coşul ei o găină îşi tot iţea capul afară; femeia i-l împingea la loc. Era ceva ce te călca pe nervi – zic: Te călca pe nervi! Ce trebuia să fie pentru. Un bolnav. Mă aşteptam la un posibil incideq deplorabil.

„Trenul a intrat în tunelul Saint-Gothard, care tocm fusese isprăvit. Parcurgerea lui dura pe atunci treizeci cinci de minute – treizeci şi cinci de minute – iar vagoanei de clasa a treia n-aveau lumină. În ciuda uruitului ca de fiar] vechi pe care-l făcea trenul, auzeam ciocăniturile pe care l făcea găina cu ciocul în răchită, şi aşteptam. Ce-am fi puni face în faţa unei crize izbucnite în bezna aceea?” în afara buzelor turtite care abia se mişcau, întreg chipu său continua să rămână nemişcat în lumina'ca de teatru; însj în vocea lui, punctată de picăturile care cădeau de pe olane se simţea fremătând întreaga revanşă care există în anumit forme de milă.

„Si dintr-odată – dumneata. Ştii desigur că multe din textefe lui Friedrich erau încă inedite – o voce a început şi se înalţe în beznă, pe deasupra vacarmului osiilor. Friedricf cânta – articulând normal, el care, în cursul unei conversaţii se bâlbâia – cânta un poem necunoscut nouă; şi acesta ivi ultimul său poem, Veneţia. Nu prea-mi place' muzica Iu] Friedrich. E mediocră. Însă cântecul acela era. Ei binej Doamne! sublim.

„Isprăvise cu mult înainte ca noi să fi părăsit tunelul. Când am ieşit din întuneric, totul era ca mai înainte. Ca mai 'nainte. Toate acestea erau atât de. Neprevăzute. Lai Friedrich era cu mult mai neliniştitor decât un cadavru. Asta era viaţa – spun pur şi simplu: viaţa. Se petrecea un. J eveniment foarte ciudat': cântecul era la fel de puternic caji viaţa. Tocmai făcusem o descoperire. Ceva important, f' temniţa despre care vorbeşte Pascal, oamenii au reuşit ss obţină” de la ei înşişi un răspuns care copleşeşte, daca po cuteza să spun astfel, cu nemurirea pe cei ce' smt demni acest lucru. Iar în vagonul acela.”

Făcu pentru întâia oară un gest amplu, nu cu mâna ci pumnul, ca şi cum ar fi şters o tablă cu buretele.

„Iar în vagonul acela, vezi dumneata, şi uneori şi ma apoi – spun doar atât: uneori. – cerul' înstelat mi s-parut tot atât de eclipsat de către om cum sunt bietele noas destine eclipsate de către cerul înstelat.” încetase să se mai uite la tatăl meu, pe care brusca sa elocinţă, în aparenţă distrată, îl tulbura cu atât mai mult cu cât era foarte străină de familia noastră. Însă Walter deja îşi reluase ciudatul ton de dispreţ care părea să se adreseze dincolo de tatăl meu, unui nevăzut interlocutor: „Amanţii pe deplin satisfăcuţi – se spune: satisfăcuţi, mi se pare? – opun dragostea morţii. N-am încercat acest sentiment. Însă ştiu că anumite opere rezistă senzaţiei de ameţeală care se naşte din contemplarea morţilor noştri, cerului înstelat, istoriei. Există unele dintre ele aici. Nu, ' nu acelea gotice; dumneata. Cunoşti capul tânărului din muzeul de pe Acropole? Prima sculptură care a reprezentat un chip omenesc, pur şi simplu un chip omenesc; eliberat de monştri. De moarte.'de zei. În ziua aceea, omul l-a scos şi el pe' om din lut. E fotografia aceea, din spatele dumitale. Mi s-a întâmplat să o contemplu după ce am privit vreme îndelungată într-un microscop. Misterul materiei nu o atinge.”

Măruntul şi bogatul târâit al ploii tot mai fine peste frunze, asemănător zgomotului de hârtie arsă care se dezmo-totoleşte, venea de afară; picătura bogată continua să se formeze, să răsune cazând într-o băltoacă, în mod regulat.

Vocea lui Walter scăzu şi mai mult: „Taina cea mai mare nu este că suntem azvârliţi la întâmplare între bogăţia materiei şi cea a aştrilor; ci faptul că, în această temniţă^ obţineam asupra noastră înşine imagini destul de puternice pentru a nega propriul nostfu neant.

Şi nu doar imagini. Nişte. În sfârşit. Înţelegi.”

Printr-una din lucarne, 'parfumul, asemănător cu acela al ciupercilor, pe care îl răspândeau arborii şiroind de ploaie în noaptea caldă încă, pătrundea înăuntru o dată cu foşnetul tăcerii pădurii, se amesteca cu mirosul de praf al cărţilor legate din biblioteca înecată în întuneric. În mintea tatălui meu se amestecau cântecul lui Nietzsche cu scrâşnetul roţilor, bătrânul din Reichbach aşteptând moartea în odaia lui cu perdelele trase, masa funebră – izbitura metalică a mânere-lor sicriului purtat de oameni în spate.

Acel privilegiu despre care vorbea Walter, cu cât era el mai puternic împotriva cerului decât împotriva durerii!

Şi poate că el s-ar fi dovedit mai tare decât un chip de om mort, dacă acel chip n-ar fi fost un chip drag. Pentru Walter, omul nu era decât „o amărâtă de grămăjoară de secrete” creată pentru a oferi materie de studiu acelor lucrări care înconjurau până în profunzimile întunericului chipul lui nemişcat; pentru tatăl meu, întreg cerul înstelat era surprins în sentimentul care făcuse ca o fiinţă deja câştigată de dorinţa de a muri să spună la sfârşitul unei vieţi dureroase: „De-âr fi să aleg o altă viaţă, aş alege-o pe a mea.”

Walter bătea uşor cu degetele în cartea pe care i se odi neau mâinile. Ţâţâi meu revedea chipul pe care sinucideri nu era marcată decât printr-o dureroasă seninătate, pi ştergerea ridurilor, prin neliniştitoarea tinereţe a morţii.! privea în faţa lui chipul aproape asemănător, liniile puţei nice de umbră, ochii ca de sticlă nemişcaţi, iar pe masă, n plină lumină, mâinile tremurătoare ale lui Walter, la fel a ale sale, deşi mai puternice, mâinile ca de tăietori de lemrJ ale familiei Berger din Reichbach, cu vene îngroşate 1 smocuri de păr cărunt.

Tatăl meu urma să asiste, în parte din curtoazie, în partl din curiozitate, la o după-amiază de colocviu, şi să plece abil seara. În cursul dimineţii, unul din verii săi, omul-la-toate a!

Lui Walter, un obez destul de sprinten purtând cravatŞ papion şi care ţâşnea pe culoarele stăreţiei ca un bălo: cuprins de veselie, 'âi răspunsese tatălui meu, care era curie în privinţa relaţiilor unchiului său cu Nietzsche: „Cred că Walter juca, poate că nu tocmai pe lângă Nietzsche, ci î mediul acela, rolul pisălogului folositor: destul de bogat, stare să intervină pentru a obţine o slujbă, o pensie.

Zgârcit şi generos totodată (nu-i singurul.).

„Se mândreşte că l-a readus la Basel, însă, în asemeni cazuri, poţi fi adus înapoi şi de portarul casei. Cât despn scrisorile pe care le-a primit de la Nietzsche, fala biblioteci sale, şi pe care nu ţi le va arăta niciodată, sunt, dragul me nişte ocări.”

Când a început colocviul, tatăl meu şi-a dat seama uitase în ce măsură intelectualii constituie o rasă. Pentru d gândirea lor caută adeziunea şi nu încercarea, pentru că ei se referă mai mult la bibliotecă decât la experienţă; biblioteca însă este, la urma urmei, mai nobilă şi mai puţin flecară decât viaţa. Din discuţia inutilă ca toate discuţiile ideologice şi al cărei interes se găsea în nişte monologuri succesive – colocviul, care trebuia să dureze şase zile, avea drept temă permanenţa omului de-a lungul civilizaţiilor – tatăl meu reţinea în mod vag câteva frânturi. Un bărbos scund şi hirsut pierdut între şuviţele-i albe, ca o lăbuţă de pisică într-un ghem de lână, spusese: „Reţineţi că cele trei mari romane ale recuceririi lumii au fost scrise: unul de un fost sclav, Cervantes, altul de un fost ocnaş, Dostoievski, al treilea de un fost condamnat la stâlpul infamiei, Daniel Defoe.” însă intervenţia profesorului Mollberg îl interesase cu adevărat.

În pofida titlului său, de multă vreme Mollberg nu mai preda etnologia. Tocmai încheiase o misiune de trei ani în Africa, din sud-estul african german până în teritoriul gara-manţilor controlat de turci. Tatăl meu avusese prilejul să-i faciliteze misiunea, însă nu-l întâlnise niciodată. Cu capul său având o formă neregulată, cu ochii oblici, cu urechile ascuţite, semăna cu un vampir din romantismul german, descins din lumea poveştilor în costum modern. Stârnise un interes pasionat atunci când făcuse rezumatul câtorva din lucrările sale referitoare la societăţile protoistorice: „Mai presus de preoţii-guvernatori se afla regele. Puterea lui creştea o dată cu luna: mai întâi nevăzut, iată că el începea să se arate atunci când îşi făcea apariţia cornul lunii, acorda demnităţi mărunte. În'sfârşit, luna plină făcea din el adevăratul rege, stăpânul vieţii şi al morţii. Atunci, cu chipul pictat sau aurit (având, fără îndoială, aspectul regilor preco-lumbieni), împodobit cu tezaurul regal, culcat pe un pat înălţat, el primea abluţiunile sacre, binecuvântările preoţilor, împărţea dreptatea, punea să fie împărţite alimente poporului, adresa astrelor rugăciunea solemnă a regatului. Perfect!” „Luna începea să descrească: atunci el se izola în palatul său. Când în sfârşit venea vremea nopţilor fără lună, nimeni nu mai avea dreptul să-i vorbească. Numele său era interzis în tot regatul. Suprimat! Lumina îi era interzisă. Ascuns în beznă, chiar şi pentru regină, el îşi pierdea prerogativele regale. Nu mai da porunci. Nu primea şi nu trimitea daruri. Nu mai păstra din condiţia sa decât acea recluziune sacră. Pentru întregul popor, recolta, căsătoria, naşterea erau legate de aceste evenimente.” „Copiii născuţi în zilele fără lună erau omorâţi la naştere.” îşi ridicase un deget uscat, ascuţit precum îi erau şi urechile.

„Nunta regelui cu regina – întotdeauna sora sa, întotdeauna! – era celebrată într-un turn; raporturile sexuale ale regelui cu celelalte soţii ale sale erau legate de mişcarea astrelor. Cum viaţa regelui era legată de Lună, ca a primei regine era legată de Venus – planeta, fireşte!” „Acum, atenţie! Când Venus, din luceafăr de searj devenea luceafăr de dimineaţă, toţi astrologii stăteau j pândă. Dacă era perioada unei eclipse de lună, regele şi regia erau duşi într-o peşteră din munte.” ' „Şi erau sugrumaţi.” „Erau conştienţi de acest lucru după cum un medii canceros nu ignoră modul cum sflrşeşte cancerul: erau legal de cer aşa cum noi suntem legaţi de viruşii noştri. Aproapl toţi demnitarii îi urmau în moarte. Mureau de moartea regem aşa cum murim noi de embolie.” „Cadavrul regelui era tratat cu cea mai mare afecţiunJ până ce învia o dată cu cornul lunii sub forma unui nou regef „Şi totul reîncepea.” „Uite-aşa.” 1 în sala aceea plină de cărţi până la tavanul boltit, parei că Africa gândeşte cu voce tare.

„Şi toate acestea ies la suprafaţă în timpurile istorica ştiţi cu toţii că un reprezentant al regelui era în mod soleml sugrumat în piaţa mare din Babilon pentru începutul anului! în vremea asta adevăratul rege, Atotputernicul, era dezbrăca! umilit, bătut într-un ungher întunecos al palatului.” „Nu se pune problema ca acest rege să fie asimilabil unul zeu sau unui erou. El era regele aşa cum regina termitelol este regina. Civilizaţia aceasta trăieşte într-o fatalitate absoluta Regele nu este sacrificat unui Zeu-Lună: el este totodată ei însuşi şi luna, aşa cum oamenii-panteră din Sudan sunt totodată ei înşişi şi pantere şi aproape aşa cum, pur şi simplu, copiii sunt ei înşişi şi d'Artagnan.” „Ne aflăm într-un domeniu cosmic, în domeniul anterioi religiilor. Ideea de creaţie a lumii încă nu a fost poată concepută. Se ucide întru vecie. Zeii nu s-au născut.”

Şi după o analiză a „marilor structuri mentale” a căron succesiune forma în ochii săi aventura omenirii, conchisese: 1 „Fie că este vorba despre legătura cu cosmosul în acestei societăţi, fie că este vorba de Dumnezeu în civilizaţii, fiecărei structură mentală ţine drept absolută, inatacabilă, o evidenţăj deosebită care pune ordine în viaţă, şi fără de care omul nul ar putea nici gândi, nici acţiona. (Evidenţă care nu-i asigură j în mod obligatoriu omului o viaţă mai bună, care poate foarte bine să contribuie la distrugerea sa, fireşte!) Ea este pentru om ceea ce acvariul este pentru peştele care înoată în el. Ea nu vine de la spirit. Nu are nimic în comun cu căutarea adevărului. Ea este cea care-l prinde şi-l posedă pe om; el nu o posedă niciodată în întregime. Dar poate că structurile mentale dispar fără posibilitate de reîntoarcere, la fel ca plesiozaurul; poate că civilizaţiile nu sunt bune decât să se succeadă unele altora pentru a-l azvârli pe om în butoiul Danaidelor; poate că aventura umană nu se menţine decât cu preţul unei implacabile metamorfoze; atunci, n-âre nicio importanţă că oamenii îşi transmit pentru câteva veacuri conceptele şi tehnicile lor; căci omul este o întâmplare şi, în esenţă, lumea e făcută din uitare.”

Dăduse din umeri şi repetase, ca un ecou: „Din uitare.” „Omul fundamental este un vis al intelectualilor cu referire la ţărani: visaţi un pic la muncitorul fundamental! Vreţi ca, pentru ţăran, lumea să nu fie făcută din uitare? Cei ce n-au învăţat nimic nu au nimic de uitat. Un ţăran înţelept, ştiu eu ce vrea să însemne asta; cu siguranţă nu este el omul fundamental! nu există un om fundamental, îmbogăţit, după epoci, cu ceea ce gândeşte şi crede: există omul care gândeşte şi crede, sau nimic. Priviţi f”

Arătase, pe peretele principal, acolo unde existase, fără îndoială, cândva un crucifix, spre o statuetă de la prova unei corăbii dată îngrijit cu ceară, un atlant cioplit în stilul amplu Şi stângaci al figurilor marine, având dedesubt doi sfinţi gotici din acelaşi lemn întunecat.

„Aceste două statuete gotice şi chipul acela de la provă sunt, după cum ştiţi, din acelaşi lemn. Insă sub aceste forme nu se află nucul fundamental, ci doar nişte buşteni.” „în afara gândirii, avem de-a face când cu un câine, când cu un tigru, cu un leu dacă preferaţi: tot un animal. Oamenii nu prea au altceva în comun în afară de actul de a dormi, atunci când dorm fără vise – şi de a fi morţi. Ce importanţă are o permanenţă a neantului', dacă înverşunarea celor mai buni nu atinge decât ceea ce este mai perisabil.

— Înverşunarea asta măcar este durabilă, dragul meu profesor, spusese Walter. Ceva etern sălăşluieşte în om – în omul care gândeşte. Ceva ce eu voi numi latura sa divinăj este aptitudinea sa de a pune lumea în discuţie.

— Sisif este şi el etern!”

Discuţia odată încheiată, cineva pe imensul culoar 1 întrebase pe Mollberg când urma să-i apară manuscrisul: „Niciodată. În fond, el era o luptă cu Africa. E perfect!

Paginile lui atârnă de crengile joase ale unor arbori de soiul] diferite între Zanzibar şi Sahara. După tradiţie, învingători” poartă rămăşiţele învinsului.” 1

Tatăl meu o pornise peste câmpuri. Acestea se întindea!

Dincolo de stăreţie între siluetele a două păduri smălţate di steluţele de cicoare sălbatică de acelaşi albastru cu cerul dej seară – un cer la fel de transparent acum ca al marilol înălţimi, în care pluteau la întâmplare nori trecători. Tot cJ urca dinspre pământ se odihnea într-o pace radioasă, sej scălda în pulberea difuză a începuturilor de amurg; frunzela străluceau încă în aerul fremătător al ultimilor curenţi răcoros!

Născuţi din iarbă şi din mărăcini. La Kabul, la Koniach, sa gândea tatăl meu, nu s-ar fi vorbit decât de Dumnezeu. Di câte ori, în Afganistan, nu visase el la ceea ce ar fi vrut mai întâi să regăsească! Mirosul de fum al trenurilor, al asfaltului încins de căldura soarelui, al cafenelelor pe înserate, cerul cenuşiu deasupra coşurilor caselor, locurile de scăldat!

Coborând din Pamir, acolo unde cămilele pierdute se cheamăj printre vălătucii norilor, reîntorcându-se din nisipurile Sudului] în care greieri mai burtoşi ca racii, dintre tufişurile de spinij îşi înalţă la trecerea caravanelor antenele deasupra căştilor] ca de cavaleri, el ajungea în câte un oraş de culoarea unuij osuar. Sub poarta de lut străjuită de bârne, visau călăreţii] zdrenţăroşi, cu picioarele întinse în scara şeii; Ia poalele!

Locuinţelor, ascunse precum femeile, străluceau ca mica vreol căpăţâna de cal şi nişte oase de peşte, în nisipul uliţelor lipsitei de ferestre. Afară, nicio frunză, iar înăuntru, nicio mobilă:] zidurile, cerul şi Dumnezeu. După câteva luni petrecute în Asia centrală, în trapul infinit al cailor afgani, visa garduri] împestriţate cu afişe, sau muzee inepuizabile, acoperite de] picturi până la tavan, la fel ca prăvăliile negustorilor de tablouri | în pânzele olandeze. Regăsind însă Marsilia, învăluită într-o] pulbere albastră asemănătoare celei care în seara aceea urca] dinspre Rhin, descoperise că Europa însemna vitrine de magazine.

Unele îi rămăseseră familiare: farmacii, „bronzuri artistice”, măcelării, prăvălii ale negustorilor de legume şi fructe (dar cât de roşie era carnea, cât de mici şi fără de culoare erau piersicile!). Altele îl surprindeau timp de câteva minute: vitrine pentru pedichiurist, pentru ceasornicar, pentru ortoped, vitrine cu flori, cu corsete, o vitrină pentru coafor cu inscripţia încă neîntâlnita: „cocuri de ceremonie” – o vitrină cu coroane mortuare. Într-o oglindă mare, femeile se priveau în trecere. Tatăl meu avea acum timp să le privească; era surprins de mersul lor legănat, de lipsa de pudoare a rochiilor mulate pe care nu le văzuse încă până atunci în Europa şi pe care Islamul nu le cunoştea. Îşi amintea de rochii cloş care foşneau, şi dădea de nişte odalisce purtând tocă sau pălării ample, ale căror picioare împiedicate se mişcau precum picioarele mutilate ale chinezoaicelor, printre acele ghete, toate acele ghete! ieşind de sub pantaloni în carouri mici, canotiere şi panamale. Nicio femeie musulmană nu poartă pălărie.' Familiaritatea acestor femei cu costumele lor de carnaval conferea fiecărui chip întrezărit siguranţa distrată a chipurilor de nebuni. Totuşi, Europa găsea, în absenţa vălului musulman, în apariţia chipurilor, o dureroasă puritate. Ceea ce marca aceste chipuri nu era nuditatea, ci munca, îngrijorarea, risul – viaţa. Erau chipuri dezvăluite.

Asta se întâmplă oare pentru că moda, vreme de şase ani, transformase costumele, sau din pricina unei grabe surde care mocnea sub indolenţa serii? In faţa acelei rase, cândva familiare, pe care i-o învălmăşea în jur seara din Vechiul Port, cu bastoanele ei, manechinele ei purtând mustaţă, cu tangourile ei şi cu vasele de război din larg, i se părea nu numai că se reîntoarce în Europa, ci că se reîntoarce în timp. Aruncat la un ţărm de neant sau de veşnicie, îi contempla ceţoasa alunecare – tot atât de izolat de el ca şi de cei ce trecuseră, cu neliniştile lor uitate şi cu poveştile lor pierdute, pe străzile primelor dinastii din Bactra şi din Babilon, prin oazele dominate de Turnurile Tăcerii. Gospodinele se grăbeau, cu plasa sub braţ, prin muzica şi mirosul de pâine caldă; un negustor de vopsele îşi trăgea obloanele multicolore pe care stăruia o ultimă rază de lumină; sirena unul pachebot părea să cheme un comis cu tichie pe cap care cari în spate un manechin în interiorul unei prăvălii înguste plini de umbre – pe pământ, spre sfârşitul celui de al doilea mileniJ al erei creştine.

Soarele apunea peste Alsacia, colorând intens fructekj roşii ale merilor. Citor întrebări succesive li se dăduse glăsi cu egală pasiune, sub bolţile acelei stareţii! Zadarnic gândl livezi cu inepuizabile renaşteri, pe care întotdeauna aceeaşi nelinişte le luminează ca un mereu acelaşi soare! Gând da odinioară, din Africa, din Asia, gând din acea zi de vara ploioasă şi însorită, atât de întâmplător, atât de neobişnuit l la fel ca şi rasa albă în seara de la Marsilia, la fel ca şi rasa oamenilor dindărătul ferestrei camerei mortuare, tuâbură-j toarea şi banala taină a vieţii în lumina ceţoasă a zorilor.

Ajunsese în dreptul copacilor înalţi, brazi deja plini dej întuneric, păstrând încă o picătură transparentă pe vârfui fiecărui ac; tei cuprinşi încă de zarva vrăbiilor. Cei man frumoşi erau doi nuci: îşi aminti de statuile din bibliotecă.

Plenitudinea arborilor seculari emana din masa lor, îns^ efortul prin care ieşeau din trunchiurile lor uriaşe ramurile] răsucite, explozia în frunze întunecate a acelui lemn, atât de bătrân şi atât de greu îneât părea că mai curând se înfundă în pământ şi nu că se smulge din el, toate acestea impuneau ideea unei voinţe şi totodată a unei metamorfoze fără de sfârşit. Printre ei, colinele coborau până la Rhin; ei încadrau catedrala din Strasbourg în depărtare, în amurgul fericit, aşa cum alte trunchiuri încadrau alte catedrale în câmpiile Occidentului. În turnul acela înălţat în rugăciunea lui de amputat, întreaga răbdare şi întreaga trudă omenească desfăşurate în valuri după valuri de viţă de vie până la fluviu nu erau altceva decât un decor al serii în jurul secularei creşteri a lemnului viu, a celor două trunchiuri aspre şi noduroase care smulgeau forţele din pământ pentru a le desfăşura în ramuri. Soarele ajuns la linia orizontului le împingea umbra până spre cealaltă parte a văii, ca două raze groase. Tatăl meu se gândea la cei doi sfinţi, la atlant; lemnul crispat al acelor nuci, în loc să suporte povara lumii, înflorea într-o viaţă veşnică în frunzele lor lucioase proiectate pe cer şi în nucile lor aproape coapte, în întreaga lor masă solemnă pe deasupra cercului larg desenat de lăstarii tineri şi de nucile uscate din cursul iernii. „Civilizaţiile sau animalicul, la fel ca statuile sau butucii.” între statui şi butuci se aflau copacii, şi desenul lor neînţeles ca şi cel al vieţii. Şi atlantul, şi chipurile sfinţilor pustiite de fervoarea gotică se pierdeau în acel desen la fel ca spiritul, la fel ca tot ceea ce tatăl meu tocmai auzise – ascunşi în umbra acelei statui indulgente pe care şi-o modelau lor înşile forţele pământului, şi pe care soarele, ajuns la înălţimea dealurilor, o întindea peste neliniştea oamenilor până la orizont.

De patruzeci de ani, Europa nu mai cunoscuse războiul.

Aici, nu aştept să regăsesc altceva decât arta, şi moartea. Se întâmp'lă rar ca nişte memorii să redea întâlnirC dintre autor şi ideile care-i vor copleşi sau conduce viai_ Gide ne explică modul în care s-a descoperit pederast, îna biograful sau este cel care încearcă să ne explice cum s-l descoperit artist. Or, în minţea mea – în mintea majorităţi intelectualilorexistă idei a căror întâlnire este la fel dl prezentă ca cea a fiinţelor. Folosesc cu intenţie cuvântii întâlnire, pentru că reflecţia se va elabora mai târziu, ea se va descoperi mai târziu. Totuşi presimţim pe dată fecunditate! acelor idei, ce erau cândva numite inspiraţie. Şi le-am întâlni în Egipt pe cele care, ani în şir, au condus reflecţiile meii asupra artei.

Prima dintre ele s-a născut din Sfinx. Nu era pe atunci complet degajat. Nu mai era îngropat ca în 1934, dar înc” mai vorbea măreţul limbaj al ruinelor, ce sunt pe cale să se! metamorfozeze îri situri arheologice. In 1955 scrisesem pff când mă aflam în faţa lui: „Degradarea, îm'pingându-i trăsăturile până la limita a ceea ce este inform, le conferă accentul pe care-l au pietrele-dra-J cului şi munţii sacri; marginile tombanţe ale pieptănăturii încadrează, că aripile căştilor barbare, chipul uriaş şi tocit pej care apropierea nopţii' îl estompează şi mai mult. Estaj momentul în care cele mai vechi forme' domesticite însu-l fleţesc locul în care vorbeau zeii, alungă informa imensitate] şi comandă constelaţiile care par că nu ies din beznă decât I pentru a gravita în jurul lor.

„Oare ce legătură poate să existe între comuniunea cui care penumbra medievală umple naosurile şi pecetea cu care I ansamblurile egiptene au marcat imensitatea: între toate I formele care au captat partea lor de imperceptibil? Pentru I toate, în proporţii diferite, realul este aparenţă; şi există altceva care nu este aparenţă şi care nu se numeşte întotdeauna Dumnezeu. Acordul între veşnica derivă a omului şi ceea ce-l conduce sau îl ignoră le conferă forţa şi accentul': pieptănătura unghiulară a Sfinxului se potriveşte' cu Piramidele, însă aceste forme uriaşe urcă împreun'ă din micuţa încăpere funerară pe care o acoperă, dinspre cadavrul îmbălsămat pe care aveau misiunea să-l unească cu veşnicia”

Atunci am făcut distincţia între două limbaje pe care le auzeam împreună de treizeci de ani. Cel al aparenţei, al unei mulţimi care se asemănase fără îndoială cu ceea ce vedeam la Cairo: limbaj al efemerului. Şi acela al Adevărului, limbaj al eternului şi al sacrului. Desigur că Egiptul a descoperit necunoscutul' din om aşa cum îl descoperă ţăranii hinduşi, însă simbolul veşniciei sale nu este un rival al lui Siva, care-şi reia, peste corpul zdrobit al ultimului său duşman, dansul său cosmic în constelaţii: acesta este Sfinxul. El este o himeră, iar mutilările care-l transformă într-un uriaş cap de mort îi sporesc şi mai mult irealitatea. Descopeream, însă, că acest lucru este adevărat şi pentru catedrale, pentru grotele din India şi pentru China; şi mai descopeream că arta nu este o dependenţă a popoarelor fată de efemer, faţă de casele şi de mobilele' lor, ci faţă de Adevărul pe care ele l-au creat rând pe rând. Ea nu depinde de mormânt, dar depinde de ceea ce este veşnic. Orice artă sacră se opune morţii, pentru că ea nu-i împodobeşte civilizaţia, ci o exprimă conform valorii sale supreme. Nu înţelegeam pe atunci cuvântul: sacru, cu un sunet funebru. Victoria greacă îmi apărea ca un sfinx al dimineţii. Singurele care rezistă sunt realismele de dincolo-de-lume, iar eu descopeream că, luată în bloc, chiar şi arta modernă este un animal fabulos. Aveam să descopăr acest lucru vreme de zece ani.

În acest timp, Sfinxul domina de sus satul şi micul templu. Labele îi dispăreau încă în^pământ, ceea ce îi transmitea sufletul munţilor sculptaţi. Insă ruinele, adevăratele ruine care uneau templele surpate cu închisorile părăsite ale lui Piranese, ale căror spânzurători susţin lanterne uriaşe, se transformă încetul cu încetul în situri arheologice. Nu vom revedea niciodată Sfinxul îngropat în nisip, cu câţiva soldaţi căţăraţi pe urechile sale, precum soldaţii lui Bonaparte saâi cei ai fui Nelson; nici Atena „care nu mai era, vai! decât un sat albanez!” Nu vom mai vedea multă vreme sfincşii afundaţi până la gât în deşertul nubian, nici pe cei pe care vântul nisipurilor i-a tocit în'asemenea hal încât capetele lor seamănă cu buturugile celor mai bătrâni măslini.

În Marea Piramidă, camera funerară a faraonului este astăzi accesibilă.

Se spunea că Hitler de aici se inspirase pentru camera în care stătea să se reculeagă, la Nurnberg, înaintea discursurilor de pe stadion. Stâlpii monumentului nazist seamănă, într-adevăr, cu cei ai Templului de Granit, degajat în fața Sfinxului. Însă drumul care duce la mormântul faraonului i are nimic în comun cu cel pe care-l jalonau stâlpii geometri de la Nurnberg. Mai întâi este labirintul confuz dat la ivea!

De jefuitorii de morminte. Jefuitori moderni, jefuitori islami în slujba unor califi nebuni, şi, mai cu seamă, jefuitori anti care oâjbâiau cătând spre aurul morţii sub lumina tortei” care snrâiau. Drumul lor este făcut din interstiţii fnt pietrele apropiate, ca şi culoarele preistorice, şi te aştepţi descoperi pe stânci desenele şterse, reprezentând bizoni^ d (la Font-de-Gaume, milenii informe, când iată că apare a brupta galerie faraonică în care nu poţi pătrunde în picioard şi care urcă drept în întuneric! în Egiptul de sus, la capătij unor galerii mai înguste decât acestea au fost găsite schela tele jefuitorilor de comori, care nu se mai putuseră întoarcă prinşi în capcană între pereţii acoperiţi cu mici crocodil mumificaţi, suprapuşi ca sticlele.

Destinul nu a încetat să amestece dominourile sarcofagelol regeşti cu gesturile sale de orb. La Teba, la fel ca aici. Sul cea de-a XXII-a dinastie, mumiile marilor regi tebani fuseserl reînfăşurate şi adunate în câteva morminte, din grija preotiloa La sfârşitul secolului al XlX-lea, au fost descoperiţi „treizeci şi trei de regi, regine, principi şi primi profeţi ai lui Amon -I şi zece personaje de importanţă secundară'.”. Un vapor a urcat pe Nil, încărcat de faraoni; la trecerea lui, femeila despletite boceau ca la funeralii. În timpul transferării! nenumărate corpuri fuseseră aşezate în sicrie care nu mal erau ale lor. Şi printre capacele'sicrielor regăsite, se afla cei al lui Ramses.

Anul trecut, m-am dus să inspectez domeniul umbreloil părăsite de la Versailles. Mica Veneţie în care locuiau! gondolierii de pe Marele Canal, rămăşiţele menajeriilor cuj animalele lor din piatră şi vestigiile labirintului cu himerele] lor din plumb, minusculul teatru de la Trianon în care] Marie-Antoinette a jucat Bărbierul din Sevilla în fata priete-J nilor ei (şi a lui Beaumarchais, dus apoi îndărăt la Bastilia).] Magaziile destinate decorurilor acestui teatru atât de micuţi sunt mari. S-ar fi zis că nu le mai fuseseră deschise uşile de lai Revoluţie. O fetiţă purtând codiţe ca nişte corniţe ne-a adus! o cheie'uriaşă. Lucrătorii au izbutit să'tragă canaturile. Înl accese de tuse, o explozie de praf a umplut curtea în cărel nevestele plutonierilor noştri cultivă muşcate pe pervazull ferestrelor; şi o cârmă, de care spânzurau pânze de păianjeni precum pânzele galerelor morţii, a căzut pe pavaj, făcând să | sară, printre curcani, un adevărat norod de amoraşi negri cu aripile argintate.

„De cincizeci de ani îl căutăm la Invalides! a strigat conservatorul: ăsta e carul funebru al lui Napoleon!”

Curăţat, el nu mai seamănă decât cu dricul înaintea căruia mergea Berlioz cu pletele zbârlite de vântul de iarnă, în urma celor treizeci şi şase de valtrapuri negre. Şi în culoarul ăsta care urcă drept în beznă, atât de aproape de Piramidele lui Bonaparte, mă gândesc la ziua în care Napoleon a desfăcut pachetele primei corespondente venite la Sfinta-Elena – pentru a găsi, în locul ziarelor aşteptate, teancurile de scrisori de dragoste ale femeilor' care îi propuneau să-şi împartă viaţa cu el.

Iată camera funerară, a cărei majestate este dată de proporţii, de geniala rigoare a arhitecturii – pietrele acestea, ca şi cele ale monumentelor mexicane, par tăiate cu briciul – şi de caracterul malefic închis al locului. Urcăm de multă vreme, şi aerul este rarefiat ca al adăposturilor atomice. Însă încăperile adăposturilor se află în fundul peşterilor ai căror stâlpi fără de sâârşit îşi pierd ogivele lor preadamite în beznă, cu farurile vreunui insolit automobil luminând mănuşile cu manşetă albă ale unui soldat nemişcat. Aici, piramida care ne cuprinde de peste tot slăveşte prin sufocanta ei geometrie puritatea camerei funerare şi pe cea a morţii. Sarcofagul a rost distrus sau furat cândva; absenţa lui, anunţată de scobitura în ruină, se potriveşte mai bine cu'aceste ziduri incoruptibile decât ar face-o prezenţa lui. Te gândeşti la povestirea indiană în care un prinţ pune' să se înalţe vreme de mulţi ani, după moartea femeii pe care o iubea, cel mai frumos mormânt din lume. Monumentul odată terminat, este adus sicriul, care distruge armonia camerei funerare: „Luaţi asta de aici.”, spune prinţul. Aici mormântul este ' suficient: este rnormântul Morţii. Grotele noastre, cu silexurile lor cioplite şi propulsoarele'lor, ne amintesc că omul a născocit unealta – Hgiptul însă este cel ce ne aminteşte că omul a inventat mormântul.

Coborârea în camera lui Hitler se făcea printr-o scară în spirală, de marmură cenuşie, cred. Alături de meterezele ramase în picioare care înconjurau Niirnbergul sfărâmat, în care tancurile noastre nu mai regăseau nici măcar pieţele publice, nişte schelete ne întimpinaseră într-un balcon: cele ale Muzeuiui de Istorie Naturală, ale cărui vitrine fuseseră spulberate de un obuz. Stadionul nu era distrus. Intrării laterale, pe care ardeau lumini în timp ce Hitler vorbea 1 tribună, şi chiar culoarul monumental asemănător Templul!

De Granit erau încă în picioare. Bucăţi răsucite din acvila di bronz de pe fronton erau împrăştiate pe solul devasta cândva de demonii şi zeii Germaniei, ca şi cum cel de-al Treild Reich se stinsese 6 dată cu înaltele fascicule de lumină aii farurilor care brăzdaseră cerul negru la ceasul la care m aprindeau luminile. Tăcerea după-amiezii, tăcerea oraşele!

Distruse ale căror cadavre au fost îngropate. Am pornit-o pi scara în spirală, temându-ne vag să nu fi fost minată. Curânl lanternele noastre electrice au devenit inutile: o lumii!

Roşie venea din adâncuri. Un cor de voci lipsite de vlagă urci spre noi de parcă era vocea acelui infim incendiu. Parei pământul oraşului bântuit, cel al Cavalerilor Apocalipsul” şi al amintirilor hitleriste, ar fi vrut să păstreze un ecou al uriaşului flagel, al dârei strălucitoare care pustiise Europa până'la Stalingrad şi care aprindea atunci Berlinul: rezervoarJ de benzină ca nişte ruguri ale zeilor hinduşi, cu trâmbele Ion negre de câte zece' kilometri, ferme a căror ardere era reflectaţi de zăpadă în miezul întunericului, oraşe aflate sub bombei!

Cu fosfor. Coboram spre lumina nemişcată, sacră precum acele flăcări pe care le-am văzut în singurătatea munţilor: Persiei unde se înălţau cândva altarele magilor. Ni se pâre!

Că tot coborâm, nu spre biroul vag mitologic al dictatorului, !

Ci spre un sanctuar al focului care, vreme de ani, îl însoţise, aşa cum rugul răbdător îl aştepta pe Hercule. Îl aştepta cfntând, nu cu vocea sfârâitoare a flăcărilor, ci cu murmurul care însoţeşte incandescenţa cuptorului brutarului. Şi cântecul ăsta ne pătrundea precum o binecuvântare îndepărtată!

Oroarea pe care o ştiam prea bine (deschiseserăm niştel lagăre de exterminare) rămăsese pe stadion, împreună cui oraşele transformate în grămezi de pietre şi cu bucăţile!

Sfârtecate ale uriaşei acvile de bronz. Aici, în adâncim'ile pământului, un crepuscul fără de oameni îşi cântă inexplicabilul!

Său cântec de leagăn pentru moartea Germaniei.

Coboram. Dincolo de ultimele trepte care păreau săi acopere sfărâmăturile unei imense oglinzi roşii-l îngrămădire de cutii de sardele deschise, luminate de lanternei cu mici abajururi stacojii, cele ale lui Hitler? – o mulţime1! de soldaţi negri, ajunşi aici înaintea primei unităţi ameri-i cane, improvizau un dans ritual cântând cu gura închisă uni admirabil spiritual. Cântec al plantaţiilor la căderea serii, ! melopee a suferinţei adânci, născocită cândva de vreun sclav | din Sud pe când asculta lopătarii, şi care încă ne mai parvenea la urechi, pierdută, când am ajuns la pilonii geometrici imitaţi după cei din Templul de Granit.

Templul de Granit, sau mai curând Egiptul etern, se află aici. Destinul lui Hitler îl traversează ca un trăsnet care a luat-o razna. Erwache, Deutschland! cântecele tinerilor soldaţi hitlerişti pe drumurile noastre din iunie printre dalii şi praf. Amanta lui englezoaică răspunzând întrebării: ', Cum de ai putut să te culci cu gorila asta?

— Lasă-mă-n pace, idiotule! Dintre toţi amanţii mei, ăsta era cel mai amuzant: niciodată nu m-'am distrat aşa de mult ca atunci când ne jucam de-a v-aţi ascunselea la Berchtesgaden!„ Leul de piatră adus de către Leclerc, şi cu care nu ştiam ce face; fără îndoială că stă aruncat pieziş în vreuna din magaziile Luvrului. Povestirea spusă de ambasadorul Germaniei: într-una din cele mai proaste zile, Goebbels se duce să ţină un discurs generalilor care pleacă pe frontul rusesc şl le reaminteşte de miracolul de la Brandenburg: Fredericri, pe punctul de a se sinucide, aflând de moartea ţarinei. „Unde e ţarina?„ întrebă unul dintre generali. Goebbels se reîntoarce la minister, unde pe peron îl aşteaptă garda cu torţe: „Ce se întâmpla?

— Preşedintele Roosevelt a murit.„ Iar fostul psihiatru al lui Hitler, cel care afirma neatent că descoperise cheia cruzimii în timp ce era torturat, spunându-ne la Groethuysen, lui Gide şi mie, înainte de război: „Hitler e obsedat de Hohenzollerni. Mi-a spus: Am să fac războiul. O să-l pierd. Însă eu n-am să mă duc să tai lemne la Doorn. „ Sfârşitul rivalului ultimului împărat: bunkerul său se găsea alături de Tiergarten: în ziua morţii sale, alimentele paraşutate i-au fost aduse de către un paznic de la grădina zoologică. Zvastica peste Varşovia, peste Paris, peste Acropole. Oraşele germane cu drapelele albe făcute din cearşafuri la toate ferestrele, pe sute de kilometri. Câţiva ani strălucitori prin lumina roşiatică a Niirnbergului, prin indiferenta beznă a Piramidelor. Imperiul.

Când, după ce am părăsit culoarul jefuitorilor de morminte, regăsesc Nilul şi nisipul, memoria îmi readuce în minte, pe sub scheletele 'agăţate de balcoane, o biciclistă grasă şi zâmbitoare cu ghidonul bicicletei încărcat de liliac, mergâiâd singură şi poticnindu-se pe caldarâmul Niirnbergului.

La Cairo au înflorit arbuştii de flambayants cu flori roşii strălucitoare. Culoarea asta care evocă „ţările” calde, aşa cum mirosul de opium evocă China, aproape că o uitasem! după cum uitasem că nu văzusem niciodată aceste ţării acest anotimp. Salcâmi trandafirii, cascade de bougairivilleM şi cele trei flori purpurii ale unui rodiu într-o curte de culoanl argilei, ca la Ispahan.

Iată muzeul. Acum treizeci de ani, în fata lui se întinde! una din acele pieţe deşertice pe care Anglia, expertă totul în gazon, le adusese Islamului. Praful ei stagnant se potrivei cu umbrele care au venit într-o noapte, una după alta, să-nl propună, neatente, fotografii obscene – aşa cum se potrivei cu vechiul Shepheard's Hotel unde m-am întors înainte de I pleca din nou în zori, pe vremea când Corniglion şi cu mini mergeam pe urmele ruinelor Sabei. Într-o lume de'pluş şi dJ praf, coloşii lui Akhenaton răsăreau din roşul pompeâan al zidurilor cu o forţă neobişnuită, lingă un popor somnambuB lingă paşalele sale' petrecă'reţe şi lângă oraşul Morţilor.

M-am întors acum zece ani; am regăsit muzeul prafului şi piaţa pustie. Astăzi ea este Piaţa Eliberării; noul Cairo! impetuos, îşi înalţă în jurul meu'scunzii săi zgârie-nori şl enormul său hotel Hilton care opune propriul său Egipt! rotirii lente a doi şoimi ai lui Horus. În fundul pieţei unde se! împletesc vesele jocuri de apă, aceeaşi prezenţă' spiritualul umple acele săli care ar fi provinciale dacă nu ar reuni câteval din operele majore ale omenirii – o prezenţă spirituală, şjr încă ceva, mai tulbure. Cu ocazia inaugurării, cam pe la 1900, ziariştii au văzut dintr-o dată oficialităţile luând-o la foană, cu fesul pe cap şi îmbrăcate în redingotă, lăsând balta iscursurile: mumia lui Ramses, vrăjitor tragic cu cap da papagal ara cu meşa de păr alb fluturând, îşi cobora înceta braţul spre ele.

O rază de soare, atingând mumia şi dilatând articulaţia, eliberase antebraţul, care purtase cândva greutatea sceptru-lui.

Cu toate umbrele sale adunate pe mici terase înflorite ca pentru o Judecată de Apoi de care judecătorul ar fi uitat (împrejur, difuze, strigătele pieţii); şi vilele siciliene de pe zidurile cărora coboară fără îridpiafă cocoşaţii cu tricorn pentru a se alătura păsărilor nopţii. Samuraii aceia în costum de ceremonie, ce pot fi văzuţi doar din spate în palatul din Kyoto, dar ale căror manechine tremură imperceptibil la zgomotul calculat al parchetului, ce trebuia să pună în alertă străjile împăratului. Şi muzeul costumelor de la Teheran, figurile sale de ceară care se desprind din întuneric cu gesturile lor de cadavre, în vreme ce negustorul de ceai de alături deschide una câte una ferestrele închise dintotdeauna, ca şi cum Persia lui Gobineau ar fi continuat o conversaţie în umbră, acolo unde copii din ceară purtând tichii înalte ţes covoare pe care nu le vor isprăvi nicicând. Şi curtea interioară a vechiului muzeu din Mexico: Monetăria construită de viceregi, în care zeii azteci pe care noul muzeu nu i-a mai vrut, pedepsiţi, cu nasul la perete sub arcade, înconjoară grădina redevenită sălbatică. Şi la Cairo chiar, casa Cretanei, cu divanele ei din balcoanele închise cu grilaj, având în centrul unui salon ameţitor moştenit de la Mehmet AU, într-o colivie în formă de moschee, o pasăre din Antile cu gât golaş ca un minuscul hoitar, căreia paznicul îi învârtea arcul – şi carecânta.

Îmi plac muzeele extravagante, pentru că se joacă cu veşnicia. Niciunul nu era pe măsura bătrânului nostru Trocadero, în care se puteau vedea icoanele din Abisinia ghemuindu-se şi aprinzmd un amnar – niciunul nu era pe măsura muzeului nostru Trocadero, sau mai curând a rezervelor sale. Cred că acvariul de jos exista deja; iar sculpturile păreau că alunecă în penumbra podului ca nişte peşti trişti. Piesele capitale (înainte de toate, cele de origine knmeră' şi precolumbiană: era înainte de misiunea Dakar-Djibouti) fuseseră salvate de către un zuav pasionat de fetişuri şi care caligrafiase, zice-se, „Artă bretonă” într-o atât de frumoasă scriere rondă sub capodoperele mexicane, încât nimeni n-ar mai fi cutezat (poate şi cu sprijinul parlamentarilor bretoni?) să le mute din acel pod. Manechinele care purtaseră cândva costumele imaginare ale sălbaticilor şi ale mandarinilor erau vârâte într-un colţ, cu o strălucitoare cască cu pene din Hawai pe cap, sau cu un sceptru din jad într-o mină de lemn. Şi pe sirmele întinse de-a curmezişul acestui pod ce voia să imite în mod absurd pe cel al unui' palat din Cadix, printre cârlige de rufe aşezate ca rândunelele pe firele telegrafice, o prăfuită podoabă de pene de culoarea peruzelei şi a coralului atâri precum cadavrul păsării fermecate din'poveşti, deasupi unicei etichete înconjurate de hârtie aurită: „Diadema T Montezuma”.

Muzeul din Cairo e frate bun cu aceste locuri bântuite i stafii. A trebuit să fie apropiate sarcofagele pentru a se fai loc aurăriilor lui Tuţankhamon. Etichetele sunt îngălbenii]

Capodoperele se înşiruie ca nişte figuri de bazar. Dar iatii pe tovarăşii cocoşaţilor cu tricorn, ai scheletelor mexicaa din zahăr, ai diademei lui Montezuma: sarcofagele da carton roz, toată cofetăria în care s-a descompus Egipt” helenistic se adună talmeş-balmeş alături de portretele de 1

Fayum şi capetele de la Antinoe lipite încă de giulgiul lor, îl săli pustii. O, soldaţi ai Islamului săpând jgheaburi pen (tm) trandafirii sălbatici ai lui Saladin, soldaţi ai lui Napolecl săpând în nisipul dunelor pentru a da de urma faraonilor l şi dezgropându-i pe acei Horus travestiţi în Arlechini, acei mari figuri de carton cu ochi hipnotici! O prinţesă cu cap di nebună îşi pierde în nisip solzii stacojii ai costumului ei d” lăncier din Bengal, pentru ca jgheabul să ajungă la trandafiri tătari.

Turiştii se îndreaptă spre Tuţankhamon, după o priviri aruncată* crocodililor prăvăliţi peste dulapuri. În jurul moba lierului funerar aurit, aşezat ordonat, uluitor, muzeul nu mai este^altceva decât o magazie de mobile regale.

În adevăratul mormânt, la Teba, toate mobilele astei grămadă, sarcofagele astea din aur introduse în celelalte, erai străjuite de exemplarul Anubis negru care-l simbolizea/ă pa rege în clipa când iese din moarte pentru a intra în noaptea cea veşnică. Frescele pe fond galben, aproape popularei pictate'ân grabă (nimeni nu prevăzuse moartea tânărulul faraon) alături de cele care le reprezintă înşirate pe maimul tele Soarelui, au un accent foarte diferit de acela al luxului funerar. Tradiţia pretinde că arheologii care au descoperit!

Acel mormânt îu murit de moarte misterioasă sau violentă,] însă animalele care au intrat acolo o dată cu oamenii aia proliferat: pe frescele galbene, însoţitorii întru veşnicie aii faraonului nu mai au picioare, căci şobolanii le-au tot zgâriatj în trecere. Cupa de alabastru, banală aproape în muzeu, a fost găsită Ia intrarea în culoar, orientată spre Valea Regilor: | „Fie ca tu să bei pentru veşnicie, întors spre Teba pe care aii aJes-°-” Dar iată şi albăstrelele uscate care au ajutat să sej afle că Tuţankhamon a murit în martie sau în aprilie, iată şil cutia sa cu jucării din copilărie.

I I Masa morţilor, etichete scrise cu aceeaşi grijă cu care au fost combinate aceste ofrande. Aici, păsările, ' ceapa şi strugurii de piatră; dincolo, meniurile ospeţelor fără oaspeţi (Egiptul nu înfăţişează mesele decât în perioada Amarna), cu porumbei şi prepeliţe. Există acolo o gastronomie meticuloasă şi japoneză, bar încă şi mai mult nevăzuta mâna care oferă pentru ultima oară darurile pământului. Peste toată această pulbere a neantului trece gestul atent şi reţinut prin care mamele aşezau jucăriile în mormintele copiilor. Iată pâinea triunghiulară a morţilor şi toate acele seminţe despre care se spune că încolţesc atunci când sunt plantate, şi acele „flori mumificate”, pe care nu le mai deosebim de frunzele lor întunecate. De ce oare buchetele astea plate sunt atât de înduioşătoare? Să fie oare pentru că florile aduc pretutindeni morţilor perfecţiunea a ceea ce este efemer, pe când ei erau pregătiţi aici pentru veşnicie?

Iată o zgardă de câine din piele trandafirie, „scarabeii de inimă” care erau puşi pe pieptul defunctului pentru a-i implora inima să nu-i acuze înaintea Judecătorilor divini; iată scarabeul care comemorează grijuliu masacrul a o sută doi lei de către Amenophis al IlI-lea, iată linguriţa de toaletă împodobită cu un şacal de aur care duce un peşte în bot; perna de puf a unei'prinţese-copil; figurina albastră purtată de femei la gât, a cărei inscripţie spune: „ridică-te şi leagă-l pe cel pe care îl privesc pentru ca el să fie iubitul meu”. Ea este datată: 1965, a XII-a Dinastie. Simetria în timp mă face de multă vreme să visez. Care au fost evenimentele din anul 1965 înainte de Hristos? Iată castanietele şi tablele de şah, broasca ţestoasă din lemn în care sunt înfipte ace cu cap de pisică; iată mumiile de ibişi, de maimuţe, de crocodili de 5 metri lungime, şi de peşti aba ce par născociţi de Jarry, iată şi mumia gazele'i „ce a aparţinut unei principese din a XXI-a dinastie”. Şi etichetele caligrafiate de un poet rival al zuavului de la muzeul Trocadero: „Vase din lemn provenind dintr-o ascunzătoare a unui îmbălsămător de cadavre – minunat instrument bifurcat – obiecte de folosinţă necunoscută – scheletul celei mai străvechi iepe, dinastia a XVIII-a – sarcofagul unui frate al lui Ramses al II-lea, însă oasele găsite aparţin unui cocoşat – o cutiuţă care a aparţinut Maiestăţii S'ale pe când Ea mai era copil – o şuviţă de păr a reginei Tyi: este tot ce mai rămâne de la această' mare regină”. Mai departe, sarcofagele cărora mortul trebuie să le tragă sau să le împingă zăvoarele, pictate pentru călătoriile sau pentru odihna sa; şi, într-o vitrină banală, cuiul de aur caj servea la închiderea' sicriului regilor. J Egiptul posedă gustul oriental pentru aur, însă poponl cuprins în muzeu este din ocru, piatră şi peruzea pe rundala de nisip al deşertului, ca oraşele persane.

Iată acum păsările cu cap de om, imagini ale sufletelol Mollberg cel cu urechi ascuţite zicea că Egiptul inventaşi sufletul. In mod sigur el a inventat seninătatea. Căci sena mentul pe care-l regăsesc aici nu se confundă cu sentiment” morţii. Nici măcar cu contagiunea seninătăţii funebre pe cari am cunoscut-o cândva la Teba. Cuvântul moarte mă stinghJ reşte, cu bătaia lui de gong. Sufletul unei religii nu se transnu'J de'cât prin supravieţuitorii săi – iar religiile vechiului Orienl au fost şterse de Islam. Mă aflu faţă de Egiptul antic într-l ignoranţă la fel de radicală cum s-ar afla faţă de dragoste ui om care' n-ar mai fi încercat acest sentiment, oricare i-ar 1 fost lecturile; la fel de radicală ca poziţia noastră faţă dej moarte. Ceea ce cunosc, sunt aceste chipuri pe cafe la contemplu în trecere. Europa a făcut din ele un popor dl cadavre pentru că însoţitorii lui Bonaparte îi comparau dil instinct pe sculptorii de la Memfis cu Michelangelo, Canovj sau Praxitele, pe când eu îi compar cu rivalii lor din groteli sacre şi, în primul rând, cu sculptorii noştri romanici. În faţa statuilor noastre-coloane, ce se întâmpla cu rigiditate!

Cadaverică al cărei chezaş părea să fie Cartea morţilor? Daca Scribii ghemuiţi prin faţa cărora trec ar imita viaţa, ei ar fi cil siguranţă cadavre. Noi nu am văzut această sculptură, pecare o tot studiam de vreo sută de ani, decât pe vremea Iul C6zanne. Baudelaire vorbea încă de naivitatea egipteană!

Fie ele sculptate în coasta muntelui şi mulate în rochii ce le strâng precum fâşiile mumiilor, reginele Egiptului, apropiatei de Reginele şi Fecioarele de la Chartres, au rotunjimi dej amforă.

Nu există baroc egiptean, există o descompunere a stilului! egiptean. Străin aproape oricărei istorii, el acţionează vremel de trei milenii, ca o neschimbată fosforescenţă, asupral formelor pe care le uneşte în aceeaşi veşnicie. Rigiditatea] este un limbaj. Fără îndoială că această sculptură este magicâl şi nu estetică, iar chipurile ei sunt puse să asigure supravieţuirea! corpurilor perisabile. Dar nu pentru că ele li se aseamănă: | dimpotrivă, prin ceea ce, în aceste dubluri asemănătoare lor, | nu li se aseamănă. Dacă funcţia acestor statui este aceea de al asigura supravieţuirea, cea a 'stilului lor este de a le despărţi | de aparenţa muritoare, pentru a face ca morţii să ajungă în lumea de dincolo.

Nu regăsesc statuile helenistice care îi reprezentau „realist” pe zei şi pe monştri. Ce s-a făcut cu harpia „de o delicioasă feminitate”? cu acel Anubis, cu cap de şacal blajin deasupra unei toge?

Egiptul îl inventase pe Anubis pentru că el nu poate exista în lumea celor vii – în care arta alexandrină încerca în zadar să-l introducă. De unde, iată un personaj bun pentru un dineu al măştilor. Iată-l, sub scară.

Ar putea sta de vorbă cu reginele vechilor imperii aşa cum stau de vorbă marionetele; însă scena în care zeul cu cap de şoim o conduce la ceilalţi zei pe Nefertari, soţia lui Ramses, este una din culmile artei, pentru că acest cap de şoim purtând pe creştet coroana de faraon nu poate fi conceput în afara stilului egiptean, aşa cum Don Juan de Mozart nu ar putea fi conceput în afara muzicii, sau reprezentările greceşti ale Victoriei în afara sculpturii. El o conduce pe regină, de o mână pe care nici măcar nu o ţine, spre o lume de dincolo a cărei unică expresie este astăzi stilul care le uneşte. Regina este mai puţin soţia lui Ramses cât cea a zeului, care îi conferă maiestatea umbrelor. Operaţia creatoare o spiritualizează pe regină, aşa cum geniul toscan o idealizează pe Venus. Această stilizare nu acţionează de altfel singură; regina nu a găsit decât aici accentul care o alătură Victoriei din Samothrace, Giocondei, chipurilor uriaşe din grotele Indiei, invocării muzicii occidentale – punând-o alături de tot ceea ce, în artă, nu se explică în mod complet prin artă. Nu îmi amintesc prea bine de mormântul care se deschidea la suprafaţa solului în faţa Văii Reginelor. În ziua aceea vrăbiile făceau zarvă în Ramesseum aşa cum fac în teii noştri de acasă în serile de vară, şi mă gândeam la foşnetul de albine al morţilor, de care vorbesc textele funerare. Păsări îşi făcuseră cuibul în aripile şoimilor sacri de pe basoreliefuri. La Teba soarele o lumina pe zeiţa Tăcerii şi o făcea să se desprindă din bezna hypogeului ei, ca o şovăielnică flacără cenuşie, pe zeiţa eternei Reîntoarceri. Pe deasupra coloşilor lui Memnon, admirabil de dizgraţioşi, se rotea un stol de Şoimi. Am uitat de mormânt, dar nu şi de regina care reapărea de pe un perete pe altul, de-a lungul călătoriei sale funebre, cu aceeaşi maiestate divină, până la scena în caia aşezată singură dinaintea unui joc de şah, îşi juca soarta ej de moartă pe dispariţia ei în neant, în faţa vidului caii prefigurează un zeu nevăzut.

Iată, de altfel, în cutii de sticlă, vestigiile oamenilor. Ca mult mai puţin semnificative decât imaginile lor, în pofida ochilor lor de email. Mumia lui Ramses nu va mai ameninţi ceremoniile de inaugurare. Avea nouăzeci şi şase de ana cred. Alături se află întinsă o tânără prinţesă, mai tulbura toare decât celelalte pentru că injecţiile cu ceară i-au păstra forma obrajilor; se numea Blândeţe.' încerc un sentiment la fel de puternic ca dinaintea Sfiol xului, când, pentru prima dată, am auzit vocea aparenţei şi pi cea a sacrului. Relaţia mea profundă cu statuile îmi esta dezvăluită de mumii. Aproape toate micile figurine caii întruchipează viaţa, corăbieri din lemn egipteni, statuete dă Tanagra, dansatoare din lut ars chinezeşti, sunt figuri fune4 rare; însă ele nu ne sunt înfăţişate alături de schelete. Aici (şi în ce alt loc oare?), aproape umăr lângă umăr, zeii crea (tm) de oameni şi împăraţii creaţi de zei au străbătut veacurile. Ce sa a întâmplat cu adevăratul Ramses, cu toţi faraonii ale căroa sarcofage nu au fost regăsite? Un corp mai mult sau mal puţin cadaveric, o glorie mai mult sau mai puţin degradată! ştim asta de multă vreme. Însă credem de asemenea că ştim de vreo câteva secole că opera de artă „supravieţuiesc^ cetăţii” şi că nemurirea ei se opune nefericitei supravieţuiri a zeilor îmbălsămători; or, ceea ce descopăr, în acest muzeu condamnat, este caracterul precar al supravieţuirii artisticei caracterul ei complex. Vreme de cel puţin o mie de ani, în lumea întreagă, arta de pe timpul lui Ramses nu a fost mai puţin uitată decât numele său. Apoi el a reapărut ca o curiozitate, la fel ca şi artele numite chaldeene şi tot ce înconjura Biblia. Apoi curiozitatea a devenit obiect de ştiinţă sau dea istorie. În sfârşit, ceea ce fusese un dublu, apoi un obiect, a devenit statuie şi a redobândit o viaţă. Pentru civilizaţia noastră, poate pentru cele care îi vor urma, şi pentru nici ol alta. Nu prin Coran Islamul egiptean reînvie Egiptul, ci prin j muzeul Luvru, British Museum şi muzeul din Cairo. Iar] muzeul ăsta, deja nu mai asigură supravieţuirea. Mine, coloşii I lui Akhenaton se vor găsi într-un muzeu modern, şi fărăj îndoială la Muzeul Imaginar, unde deja nu vor mai fi chiar cei pe care-i vedem – după cum aceştia nu sunt cei pe care-i vedeau artiştii din vremea primatului artei greceşti. Lumea artei nu este cea a veşniciei, este cea a metamorfozei. Astăzi, metamorfoza este viaţa însăşi a operei de artă.

În librăria instalată în fundul holului care leagă cele două aripi ale muzeului, iată tot soiul de cărţi despre Mexic, fotografii mari ale monumentelor precolumbiene.

Piramidele mexicane par a fi aici la ele acasă; şi mai mult încă perspectivele geometrice de la Monte Îlban, micile temple unghiulare din Piaţa Lunii, întreaga arhitectură „modernă”, fără lotuşi şi caneluri, care uneşte templele Războinicilor din Yucatan cu templul privat din Gizeh, cu podiumul de la Nurnberg; şi arhitectura austeră care domnea peste morţii Mexicului cu cea care domnea peste cei ai Egiptului. Însă atunci când morţii aceştia îşi fac apariţia, legătura dispare. Iată fotografii de la Sărbătoarea Morţilor din Mexico, inepuizabilul pitoresc al scheletului. Câte popoare au trăit oare în preajma familiară a morţilor, care amestecă marea noapte funebră cu un umor macabru şi înduioşat?

Fotografiile de pâini funerare în formă de craniu te lasă visător, în acest Cairo în care pâinile funerare sunt triunghiuri. Aşa cum îi lasă visători pe câinii mexicani care se duc la cimitir, în acel loc în care şacalii sunt mumificaţi; iar moartea, în acest Egipt în care nemurirea pare să-l piardă pe om pe drum.

Mexicul înseamnă hanurile morţilor, frenezia muzicienilor din os, şi acea sirenă din pai cu corp subţire sinuos sub un craniu mic, pe care cineva a voit cândva să mi-o dea în dar, ca un schelet al visului. Nimic mai străin de vechiul Egipt: funerară, arta sa nu-i deloc funebră; ea nu are nici cadavre, nici reprezentări de cadavre în descompunere. Nu Mexicul în care copiii născuţi morţi se prefac în colibri, nu Mexicul celui mai lung Ospăţ al Morţilor pe care-l cunoaşte pământul era ceea ce îmi aminteau atât vocea marilor Dubluri cât şi vorbăria micului popor familiar al morţilor care mă înconjurau atunci, ci lumea indiană a Guatemalei, poate pentru că moartea nu cunoaşte acolo altă formă decât cea a flăcării, poate pentru că ea acţionează printre flori.

Flori din Sicilia, flori arabe printre stânci şi case din jl ars; flori fără frunze, bougainvillees portocalii înghesuite I frunzele de iederă, arbori înalţi mov, dalii roşii precul cristalul de Boemia, pe care cuceritorii le-au luat drept fl<i de agave. Întâlnisem biserici galbene pe fundalul unor stril multicolore, capele preromanice, un cortegiu negru I înmormântare care plângea până în rândul patru şi râdeaB ultimele rânduri; şi, în camioane transformate în cal religioase, fetiţe indiene frumoase, stând nemişcate sub nişl tăbliţe: Virgen sau Fortituda. Cortegiul ăsta venea în urni unui aiurit care stătea strâmb pe un măgar şi care puri masca morţii – ca şi cum cadavrul lui Don Quijote ari condus sfintele din Rai printre vulcani. Indienii în costum!

Pestriţe, tot mai numeroşi, coborau din pădure. Tovarăşi mei vorbeau despre ei. „I-am spus brodezei: „De ce animali ăla mic de la urmă nu-i la fel de bine brodat ca celelalte?” Ea mi-a răspuns: „Trebuie totdeauna să laşi unul aşa ca să nul superi pe zei. Perfecţiunea e doar a lor.”

Un idol maya se înălţa deasupra unui lac şi, pe soclul Iul un câine adevărat a ciulit urechile la trecerea noastră. „CÂBI au venit aici oamenii din Nord, Quetzalcoatl i-a arătat pi războinicii lui şi a spus: „Voi învinge cu această armată.„ îl care şeful nostru maya a răspuns, arătând spre un nou-născut: | „Eu voi învinge cu acest copil.„ – Şeful nostru a trimişi păsările quetzal, care sunt la fel de frumoase ca păsările vis” rilor, a răspuns zâmbind conservatorul muzeului; oamen| din Nord le-au ucis; iar ai noştri au plecat declarând că ei ni puteau trăi într-o ţară în care erau ucise păsările.

— Indienii] a spus fără să zâmbească conservatorul adjunct, sunt fraţi noştri mai mici.” Cei trei însoţitori ai mei erau metişi Ajungeam la Antigua, într-un decor demn de nişte viceregi cu căpitănia sa generală, cu vechea sa universitate, cu fântânaj sa cu nimfele de lavă neagră din Piaţa Regală ai cărei arbori uriaşi îi vegheau pe cei ce dorm.

Ar fi putut fi un oraş din Mexic sau Peru, de n-ar fi fosl florile cu punctişoare pestriţe în patio-mile. Locuite, florile! căzute din patio-uhle părăsite; şi mai cu seamă de n-ar fii fost accentul de cataclism lăsat de cutremurul de pămânL Aici, ! îmi aminteam că avionul meu sosise printr-o mare de nori] pe care-i spărgeau vulcanii. Mă gândeam la oraşul Noto dinj Sicilia, ras la nivelul etajului al doilea, şi atât de galben pe deasupra scărilor sale imense şi a migdalilor înfloriţi. Însă Noto este degajat, în vreme ce dărâmăturile uriaşelor arce umplu pieţele din Antigua, la poalele blândului vulcan poate deja stins. Indienii străbăteau cu paşi mărunţi toate aceste străzi pe care vântul mătura florile de bougainvillees o dată cu praful; grămezi de garoafe şi braţe întregi de irişi acopereau micii tatu uscaţi din piaţă. Într-o încăpere de catacombe, sanctuar al acelei pieţe, un copilaş lăsat de unul singur se împiedica printre luminările scunde aşezate pe dale, şi se auzea zornăitoarea negustorului de îngheţată ca un clopoţel al morţilor.

Îndărătul faţadei intacte a catedralei se întindea naosul, străpuns ca al bisericilor spaniole în timpul războiului civil, dar năpădit de ruinele cosmogonice ale cutremurelor de pământ. În mijloc, scara unei cripte. Şi cripta aflată abia un pic mai sus de capul meu, cu lumânări ce păreau înfipte în pământ, un crucifix invizibil şi un singur indian care se ruga ţinând de mână un copil la fel de mic ca şi cel pe care îl văzusem rătăcind printre luminile sanctuarului din piaţă. Abia distingeam crucifixul, însă zidurile erau pătate cu urme de mâini albe ca ale vânătorilor magdalenieni pe bizonii cavernelor. Rugăciunea indianului nemişcat şi prosternat umplea cripta la fel de mult ca lumina luminărilor.

Aveam să regăsesc această rugăciune magică în inima ţinutului indian, la Ortigas. Două biserici ca făcute din zahăr străluceau în albastrul luminos al cerului, în vârful unor scări verticale. Între ele, o piaţă pestriţă pe care o traversau personaje îmbrăcate în negru în jurul unui preot care ducea sfânta împărtăşanie: pălăriile lor cilindrice, ieşind în relief din îmbulzeala capetelor indiene, se îndreptau spre scările ca de piramidă pe care se agitau nişte oameni-tauri şi dansatori ai unor confrerii, în jurul unei figuri sacre nevăzute aflate într-o mică vitrină împodobită cu pene enorme. Se auzeau ma-rimba din mânăstirea vecină şi petarde care explodau pe deasupra fumului de copal pe care cădelniţele îl scoteau ca fumul dintr-un incendiu. Tot acest carnaval al lumii de dincolo se desfăşura pe scările cele înalte, precum odinioară pe cele ale templelor maya.

Bolta înaltă a bisericii mari, statuetele cu Hristoşi avâil plete adevărate, ochi de email şi veşmânt de catifea, m pierdeau în beznă. Nu mai văzusem în altă parte decât 1 Antigua aceste luminări scurte aşezate pe jos. Nu mă mai aflai în faţa unor lumini de catacombă, ci în faţa unei străluciri 1 picioarele mele la fel ca a oraşelor văzute noaptea, caii tremură în întuneric atunci când aterizezi. Aerul care vena dinspre uşa deschisă, încărcat de fumul de copal, făcea sj tremure toate aceste flăcări. M-am gândit la firmamentele di licurici deasupra mlaştinilor din Annam, la colibele din Cutl pe care le luminează o traistă de tifon umplută cu albine ci abdomenul fosforescent.

De la portal la altar, trei alei de lumânări acopere” lespezile naosului, în mijlocul indienilor îngenunchea”

Ceea ce nu mai văzusem încă niciodată, nici măcar în Per” era unirea dintre aceste lumini cu cei care le înconjurau, trei murul uşor care făcea să se încline în întuneric popor” credincios atunci când flăcările se înclinau. Luminările din prima alee, înfipte între ştiuleţii de porumb, păreau că ard îa ritmul unei litanii; cele din a treia alee, printre petale da trandafiri ce erau aruncate spre altar, însoţeau o incantaţii însă indienii nu recitau: ei vorbeau. Prezenţa magică – cel a unei afectuoase şi profunde nebunii sacre – ţinea da singurătatea fiecăreia din aceste conversaţii cu necunoscutul şi de faptul că indienii ăştia fără sate formau o mulţime.

„E foarte interesant. „, spuse o voce lângă mine.

Părintele stareţ, luminat de jos în sus, rigid în sutana Iul închisă cu nasturi până la guler, spaniol ca şi tablourile.

„E foarte emoţionant”, am răspuns.

Mă privi cu atenţie. În spatele lui, vreo treizeci de indiene* aplecate, cu capete de bebeluşi depăşindu-le umerii ca nişt”| capete de drăcuşori. Nu ziceau nimic' „Este pentru botez, reluă el.

— Faceţi un botez colectiv? ^ – Majoritatea dintre ele nu sunt creştine. Aici, superstiţia e întotdeauna mai profundă.

— Superstiţia asta nu mă deranjează, părinte. Poate că ea a umplut Eviâl Mediu.”

Murmurul ne înconjura până la înălţimea şoldurilor şi ma silea să ridic vocea pentru ca preotul să mă audă: „Nu-i o rugăciune de cerere?

— Cei ce se roagă în faţa ştiuleţilor de porumb îi cer lui Dumnezeu să le binecuvânteze' recolta. Însă apoi, aprind o a doua lumânare. Sunt cei care vă înconjoară. Ei nu cer nimic. Flacăra este mortul pe care l-au iubit cel mai mult. Îi vorbesc.”

De unde, iată, acel zumzet fervent, atât de diferit de murmurul răspunsurilor la litanii: era un dialog cu cei morţi.

„A trebuit să mă zbat mult ca să nu fie împiedicaţi s-o facă. Ce este rugăciunea, e o conversaţie, nu? Şi ce fac ei? Eu le spun că atunci când au isprăvit de vorbit cu morţii lor, nu trebuie să uite să-i vorbească lui Dumnezeu, pentru milostenie. Cred că o fac.

— Vocaţiile devin mai numeroase, nu-i aşa?

— Nu. Am în grijă opt mii de indieni. Nu este doar o problemă de vocaţie. Toate astea au influenţă asupra preoţilor noştri, chiar asupra celor mai puri. Trebuie să fie rechemaţi în Spania, să li se găsească înlocuitori. De secole întregi. Indienii spun un lucru foarte interesant, atunci când noi nu le înţelegem prea bine conversaţia lor cu morţii; ei spun: preotul nu-i catolic.”

Mă gândeam la vremea catacombelor din Asia, în care ardeau încă luminile Chaldeii şi ale Feniciei. „. Şi s-a îngropat, şi a înviat a treia zi.”, şi auzeam iarăşi: „Eu le spun că atunci când au isprăvit de vorbit cu morţii lor, nu trebuie să uite să-i vorbească lui Dumnezeu.” Rumoarea şoptea că pentru ei (oare pentru ei doar?) Dumnezeu se afla mult mai aproape de morţi decât de vii.

„Când am sosit aici, spuse părintele, era o zi ca aceasta, un botez mare, mulţi indieni. Mă-nsoţise nunţiul. Poate că el ştia că nu va fi uşor. I-am spus: „Dar pentru ce vin eu aici, ce pot face eu aici, ' Monseniore?„ El mi-a răspuns încet: „închide ochii, astupă-ţi urechile – şi încetul cu încetul vei înţelege.”

Lângă portal, femeile se regrupaseră fără să-şi lase jos copiii din spate. Nimeni nu plângea. Între tumultul sacru de pe scara maya – strigăte, fluiere şi cântece indiene aşa cum desigur că le-au auzit spaniolii lui Alvarado înaintea ultimei bătălii – şi murmurul surd al morţilor pe care îi bine-cuvântau adâncimile naosului invizibil, niciun strigăt.

„Nunţiul, am întrebat, credea cumva că Dumnezeu face treaba El însuşi – dar nu chiar singur?

— Ca întotdeauna.”

Şi pe el va fi în curând nevoie să-l recheme în Spânii M-a părăsit în capul scării, înaintea pânzei de fum de copl destrămate peste frenezia din piaţă. M-a sfătuit „să mă dul să cercetez idolul”: la trei sute de metri mai sus am dat pesl un chip din lavă cu trăsături vag maya peste care cădeai acele pinilor, înconjurat de pietre şi păzit de un indian beai Copalul urca deasupra satului, ' deasupra bisericilor că păreau din zahăr şi deasupra unei pete pe care o formal dăliile, strălucitoare ca un ciob de sticlă roşie.

Aud claxonul şoferilor nerăbdători în faţa muzeului dil Cairo. Şi undeva, într-o ţară cu pene şiponchos, lingă OaxacaJ acolo unde pădurea acoperă scheletele cuceritorilor în armurile lor negre, sau lângă Anzii cei înalţi, acolo undi scheletele fecioarelor Soarelui sunt întinse pe zăpadă, cu papagalul lor alb pe umăr, omuleţi îngenuncheaţi vorbesc cu voce scăzută la flacăra luminărilor^ iar un tranzistor transmită dansuri spaniole din cele dansate în rochii cu volane, într-d piaţă indiană pustie. Aud murmurul rugăciunii indieniloi pierduţi în noaptea funebră din jurul luminilor. Ele se voi stinge curând, însă tremurul lor mereu reînnoit va dura mal mult timp decât ochii care-l privesc. Cadavre îndoite băgata în vase pântecoase, schelete muzicante şi o sirenă cu cap de mort zburătăcesc în jurul morţilor invulnerabili ai Egiptului!

Librăria muzeului expune şi discursul meu pentru salvarea monumentelor din Nubia, ca şi fotografii mari ale lucrărilor] în curs de desfăşurare. Îmi amintesc de stâncile rotunjite şi] negre de la Assuan reflectate de apa unui Nil de culoarea” Styxului. Fără îndoială că nu se schimbase prea mult de pe] vremea când tânărul Flaubert căpătase acolo sifilisul de la 6, fată al cărei nume: Kutchek Hanem, îl încânta la fel de muls ca cel al reginei din Saba. Înseamnă, cred: Micuţa Doamnă.

Ea mângâia o oaie pătată cu henne galben, şi care purta o botniţă de catifea neagră. Iată fotografiile lucrărilor de la barajul cel înalt – de şaptesprezece ori mai lung dec piramida lui Kheops – care va face să apară un lac de cim sute de kilometri şi a cărui distrugere de către o bombă atomică ar nimici Egiptul. Macaraua galbenă de la Abu-Simbel înalţă spre cer, ca pentru a-l oferi Zeului-Soare, un basorelief cu prizonieri. Iată enormele ferăstraie roşii şi bucăţile din templu transportate pe muntele biblic, deasupra malului Nilului unde nubienii îşi aprindeau focurile în faţa coloşilor şi a mimozelor sălbatice.

Ce straniu este să recitesc aici acest discurs, rostit în 1960 pe fondul luptelor din Algeria.

„Prima civilizaţie din lume revendică arta lumii ca pe moştenirea ei indivizibilă. Occidentul, pe vremea când credea că arta sa începe la Atena, privea neatent cum se prăbuşeşte Acropole (.) „Valurile molcome ale Nilului au răsfrânt imaginea rândurilor devastate din Biblie, cea a armatei lui Cambyse şi cea a lui Alexandru, a călăreţilor Bizanţului şi a călăreţilor lui Allah, a soldaţilor lui Napoleon. Când trece pe deasupra lui vintul nisipurilor, desigur că străvechea lui memorie amestecă cu indiferenţă strălucitorul praf al triumfului lui Ramses, cu pulberea tristă care se aşterne în urma armatelor înfrânte. Şi, nisipul odată risipit, Nilul regăseşte munţii sculptaţi, coloşii a căror nemişcată imagine însoţeşte de o atât de îndelungată vreme murmurul lui întru veşnicie. Priveşte, bătrân fluviu ale cărui revărsări au îngăduit astrologilor să fixeze cea mai veche dată din istorie, priveşte oamenii care îi vor duce pe aceşti coloşi departe de apele tale fecunde şi distrugătoare: ei vin de pe întreg pământul. Dacă noaptea se pogoară, vei răsfrânge încă o dată constelaţiile sub care Isis îndeplinea riturile funerare, steaua pe care o contempla Ramses. Însă cel mai umil dintre lucrători, cel care va salva efigiile lui Isis şi ale lui Ramses, îţi va spune ceea ce tu ştii dintotdeauna, şi vei auzi pentru întâia dată: „Există doar o singură acţiune pe care n-o pot birui nici indiferenţa constelaţiilor, nici murmurul etern al fluviului: este acţiunea prin care omul smulge ceva morţii.”

Aici, mă gândeam la zeii transformaţi în statui, la zeiţa Veşnicei Reîntoarceri abia vizibilă în bezna hypogeului ei din Karnak, la Sfinx. Zeii nu mor pentru că-şi pierd puterea de regalitate, ci apartenenţa la tărâmul ce nu se poate în veci cunoaşte şi pe care ei îl sugerau. Fie că ei se născuseră din cealaltă lume egipteană, fie că aceasta se născuse din ei, ei nu mai erau, odată scoşi din această lume, decât nişte peştf scoşi din apă, personaje de poveste, chipuri. Ce importanţi mai aveau interpretările noastre succesive asupra lui Horul şi Osiris? Zeii nu au sens, dacă Olimpul nu mai are sensl Anubis îmbălsămătorul nu are sens, dacă lumea morţilor ni mai are sens. Fiecare dintre zei aparţine insesizabilei lumi dd Adevăr pe care o adoraseră oamenii. Egiptul îl rechemase pi Osiris la viaţă prin rugăciunile sale, iar noi îl rechemam pria forma sa şi prin legendă – prin tot, în afară de rugăciune. El] nu renăştea nici în Adevăr, nici în necunoscut, ci în sălilJ strălucitoare ale lumii artelor care avea să-i urmeze acestei încărcături de veacuri de pe un vas cu faraoni eşuat la paşaldj Metamorfoza Dublurilor civilizaţiilor cobora pe scara întul necoasă a muzeului din Cairo, între perucile preoţilor şi] pieile de pantere punctate cu stele de aur, printr-un cimitijj de zei.

Peste câţiva ani, fiecare operă capitală, izolată, luminată, val aparţine sălilor albe ale unui nou muzeu din Cairo. De la] lumea cealaltă până la lumea formelor, metamorfoza va fi j terminată. Sus, lingă citadelă, o clădire de sticlă sau un palat] al unui emir va oferi adăpost capodoperelor ce dorm astăzfl în pluşul victorian. El va rivaliza cu muzeele pline de fiorii din Rabat sau Damasc. Prin geamuri mari, chipurile celebre J de la Kheops până la regina Nefertiti, vor contempla oraşul! Morţilor – ca şi cum Islamul şi-ar fi construit de veacuri ceai mai mare necropolă a sa ca un omagiu adus mormintelor! faraonilor. Pe pieile de panteră calcinate, stelele mari de auri vor luci blând într-o penumbră studiată, şi poate că mă voi” gândi la Hitler şi la prezicătorul său; pe basoreliefuri, barca] veşniciei va aluneca printre hăţişurile de papirus. Piramidele] se vor reliefa în depărtare în ciuda cetii născute din nisip pe care arşiţa o va face să tremure deasupra Nilului la fel ca pe1 vremea închinătorilor Soarelui.

În apropiere de Mexico, în Piaţa Lunii, acolo unde micile temple îşi vor juca jocul lor uitat la poalele celeilalte Piramide, pânzele de praf cu catargul rupt de vânt se vor sfâşia. Răsucindu-se ca fumul de tămâie pe deasupra scărilor ver'tij cale ale bisericilor indiene; canalul lângă care Montezuma aşezase grădina în care cuceritorii au descoperit atâtea „flori frumoase, animale ciudate şi pitici melancolici”, va clătina falsele gondole lipsite de turişti, în faţa bărcii încărcate cu violete a unei negustorese aztece; o misiune arheologică va înainta printre cadavrele maimuţelor exterminate de febra galbenă. „Fraţii mai mici” vor vorbi încetişor morţilor lor care sunt nişte flăcări, iar morţii părăsiţi ai Egiptului vor privi Dubluri ale civilizaţiilor coborând scara noului muzeu, care va amesteca probabil păsările împăiate cu mumiile ibişilor.

În urma lor, va coborî zeul celei mai profunde metamorfoze, cea care va fi schimbat împărăţia morţii în muzeu. Dacă voi mai fi pe atunci în viaţă, mă voi întoarce ca să văd muzeul pluşului şi al prafului. În zori, conducătorii de măgari nu vor mai intra în Cairo, cu măgarii lor încărcaţi cu tufe de trandafiri şi cu ciorchini de flori încă acoperite de rouă. Sub bucata largă de cer în care se rotesc cele două răpitoare, vor plana alţi şoimi ai lui Horus; iar la Teba, vechiul murmur funebru se va confunda cu bătaia violentă de aripi, într-un Ramesseum plin de păsări.

1934, Saba – 1965, AdA Cum oare mi-am vârât în cap, acum treizeci de ani, să dai de capitala reginei din Saba?

Aventura geografică exercita pe atunci o fascinaţie pe caii a pierdut-o. Faima ei, pentru care stau mărturie atâtea romani datează din „la Belle Epoque”: Europa nu mai ştia ce sin acelea războaiele mari de o sută de ani. Secolul al „XVIII-lei prima parte a celui de-al XlX-lea fuseseră sensibile la avea tura istorică a unui Clive sau a unui Dupleix, la primii explol ratori, însă se uitaseră la hoinarii ţinuturilor necunoscute cu o curiozitate intrigată sau amuzata. Gobineau, însărcinat ci afaceri la Teheran, o invitase pe europeanca ce se dusese pq jos de la Constantinopole la Buchara şi se întorcea de li Samarkand, şi nici măcar nu fusese surprins că ea îi vorbişi mai cu seamă de grija ce-o avusese de a-şi păstra fecioria Aceştia erau nebunele şi nebunii pitoreşti – până ce ajunseseră să fie transfiguraţi de romantism şi de'familiaritatea europei nilor faţă de „hotare”, pământurile de dincolo de munţii aventura' supremă a devenit pătrunderea într-o lume interzisa Prestigiul Arabiei a fost dat atunci de Oraşele sfinte, da emiratele independente cărora Anglia contribuia să le asii gure singurătatea. Pachebotul nostru se îndreaptă sprJ Aden, de unde Rimbaud a plecat spre Abisinia; şi vine de la Djeddah, de unde T. E. Lawrence a pornit-o spre deşertul arab.

De ce anume ţinea, de ce anume ţine încă poemul Sabei a De regina Balkis'? Puţine femei au intrat în Biblie; ea vina din necunoscut, cu elefantul ei împodobit cu pene de struţi cu călăreţii ei cei verzi călare pe cai rotaţi, cu garda ei formata din pitici, cu corăbiile ei din lemn albastru, cu sipetele ei învelite în piele de dragon, cu brăţările ei din abanos (dar ce mai ploua cu bijuterii din aur!), cu enigmele ei, cu uşorul eâr şchiopătat şi cu râsul ei care a străbătut veacurile. Iar regatul! ei aparţine civilizaţiilor pierdute. Ruinele din Mareb, vecher' Saba, se găsesc la hadramaut, în sudul deşertului, la est di Aden. Niciun european nu izbutise să pătrundă acolo de * mijlocul secolului trecut, nicio misiune arheologică nu le putuse studia; nu se cunoştea amplasarea lor decât din povestiri. Era de ajuns, pentru a le localiza dintr-un avion, dacă expediţia era pregătită cu grijă; apoi pentru a le fotografia, chiar dacă avionul nu putea ateriza. Anglia fiind ostilă survolării teritoriilor ei, ar trebui să se plece din Djibouti. Aveam la dispoziţia mea un avion cu un singur motor, pe care Paul-LouisWeiller mi-l împrumuta cu o încrezătoare generozitate. Aveam benzină pentru zece ore, cu rezervoarele suplimentare (Mareb se găsea la aproape cinci ore depărtare de Djibouti, şi trebuia să dăm de el; însă întoarcerea urma să fie uşoară, coasta Africii formând un reper). Eu nu pilotam. Mermoz şi Saint-Exup6ry s-au lăsat ispitiţi; Aeropoştala a refuzat. Încercând să ajungă la Mareb pe pământ, Seetzen, Burchardt fuseseră ucişi. S-ar fi tras probabil asupra noastră, iar rezervoarele suplimentare se găseau sub aripi, însă era cu neputinţă să fie atins un avion cu puştile de care dispuneau arabii. Corniglion fu şi el ispitit, iar el nu depindea de nicio aeropoştala. Mermoz şi Saint-Exup6ry au murit pe mare; l-am' reprezentat pe generalul de Gaulle la Invalides cu prilejul funeraliilor lui Corniglion.

Ce anume l-a ispitit? Prietenia probabil, ceea ce Aeropoştala considera ca „neserios” în această expediţie; în fine romanescul.

De mai bine de două mii de ani pământul acesta este un pământ de legendă. Aşa a fost pentru Roma, pentru Biblie şi pentru Coran, aşa este pentru povestitorii din Etiopia şi Persiâ. I-am auzit pe cei din urmă, pe vremea când caravanele străbăteau încă piaţa centrală din Ispahan (precedate de micul lor măgar-călăuză purtând la gât şirag de mărgele albastre, în zgomotul clopoţeilor, fiecare din călătorii săi fiind ocrotit de talismanul cel mai eficace: coada de vulpe sau pantoful unui copil creştin), i-am auzit povestind cum s-a pierdut armata romană î lui Aetius Gallus pe când căuta coasta după ce eşuaseră în faţa Sabei: „Un foarte primejdios deşert!” ziceau ei. După ei, blestemul Cititorilor în Stele din Saba făcuse să se piardă legiunile; şi este adevărat că ele au rătăcit, timp de luni de zile, prin aceste pustietăţi, răzleţite de călăuzele ministrului din Nabatea până la mai'puţin de o sută de kilometri de coastă, care le-ar fi salvat. N-au mai găsit decât marea interioară, cu valuri nemişcate şi cu marginile acoperite de scoici albăstrui.

Asa cum Xerxes pusese să fie biciuită Marea Egee, gene* ralul lor a hotărât că, în lipsa oraşului, va pune stăpânire p”j mare. Adus la nebunie de către Zeul-Soare, el a visat cum îşj va face intrarea în Capitoliu cu armata lui încărcată de scoicile în care vedea sufletul acelei mări pe care niciun roman nu q contemplase încă. Îşi puse trupele în formaţie de luptă împotriva valurilor. Soldaţii Romei au intrat în apa călduţă la ordinul dat de goarne;' fiecare soldat îndoit de şale, cu platoşa în soare, şi-a umplut casca de scoici şi apoi î plecat fără a-şi pierde locul din rând, ţinând casca aceea plină de murex şi de scoici păstrătoare ale vuietului mării, îndreptată spre Roma şi spre insolaţia aducătoare de moarte.; Vreme de două veacuri, călătorii arabi au semnalat, ! înfundată până la gât în nisip aşa cum fusese băgată în mare; o armată de platoşe şi de schelete ale căror degete întindeau spre soare căşti pâine de scoici. În lipsa mării, soarele, când apunea, dăruia morţilor deşertul întreg, aruncând până spre fundul nisipurilor plate acele umbre ale legionarilor şi pe cele ale câtorva mâini deschise deasupra unor căşti căzute – deschise cu degetele alungite la nesfârşit pe nisip, ca nişte degete de avar.

Această regiune joacă un rol important în imaginaţia populară persană, poate pentru că yemeniţii din munţi sunt şiiţi. Iar povestitorii din Ispahan (nu mai există povestitori în piaţa din Ispahan.) descriau moartea lui Solomon, pe care Biblia nu o cunoaşte.

De ani de zile Solomon părăsise Ierusalimul. Înrobiţi peceţii al cărei ultim caracter nu poate fi citit decât de către cei morţi, demonii săi îl urmaseră în deşert. Şi într-o vale din Saba, regele care scrisese cel mai măreţ poem al disperării îi privea, stând cu mâinile încrucişate sub bărbie şi sprijinite pe toiagul înalt de drumeţie, pe' demonii care de atâţia ani înălţau palatul reginei. Nu se mai mişca, arătând doar cu degetul pecetea atotputernică. La fel ca umbra soldaţilor romani pe jumătate îngropaţi, umbra sa se întindea în fiecare seară până la marginile deşertului, iar demonii nisipului lucrau mereu, pizmaşi pe fraţii lor cei liberi care urlau prin deşert cu glas de vârtejuri.

O gânganie se ivi, în căutare de lemn. Văzu toiagul regesc, aşteptă, prinse curaj, începu să-l sfredelească. Toiag şi rege se'năruiră în ţărână. Domnul tăcerii voise să moară în picioare pentru a-i înrobi pe veci reginei pe toţi demonii pe care-i conducea. Eliberaţi, ei dădură fuga în oraş. Acesta era deja în ruine, iar regina murise de trei sute de ani. Îi căutară niormântul până ce dădură de inscripţia celebră: „Am aşezat inima ei vrăjită pe un pat de roze, şi am atârnat de arborele cel aromat o şuviţă din părul ei.” „Iar cel ce o iubeşte strânge şuviţa la pieptul său şi se îmbată de tristeţe respirând-o.

Şi o luară la fugă prin deşert, după ce au găsit-o pe regina cu picioare inegale aşezată într-un sicriu de cristal pe care-l veghea, nemişcat şi înstelat, un şarpe nemuritor.

Aceste ţinuturi legendare îi atrag pe excentrici. Pe când căutam documente despre Mareb, Charcot, naşul meu întâmplător la Societatea de geografie (unde se afla şi se mai află încă, fără îndoială, adevărata mască mortuară a lui Napoleon), mi-a semnalat rapoartele lui Arnaud, primul european care a ajuns în Mareb.

Fost farmacist al regimentului egiptean trimis la Djeddah, stabilit acolo ca băcan în 1841, îi auzise pe indigeni vorbind despre Mareb ca despre oraşul din legendă. A venit la Sanaa cu misiunea turcă şi a ajuns în Mareb deghizat. A dat acolo peste cincizeci şi şase de inscripţii cărora le-a copiat relieful cu ajutorul unei perii de pantofi'- şi peste un măgar hermafrodit.

Cu măgarul tras de căpăstru, a luat-o pe drumul de pe coasta roşiatică, ascunzându-şi copiile inscripţiilor în care arabii ar fi văzut indicaţiile unor locuri unde sunt îngropate comori, şi urmărit de fantezia tragică ce-i atingepe toţi aceia care au vrut să se apropie de acele ruine. Trecea' drept negustor de luminări (ceara se găseşte din belşug în munţii aceia). A fost nevoit să-şi apere luminările' de lăcomia beduinilor, care le credeau' comestibile; în loc să-l ajute să trăiască, marfa asta ieftină a luat-o pe urma inscripţiilor secrete, în pachetele rotunde şi bine închise ale unei caravane. Pentru a avea din ce trăi, a fa'cut pe circarul şi, din sat în sat, a mers cu încăpăţânare spre coasta de unde se putea evada, arătându-le indigenilor pe măgarul său cel hermafrodit, devenit salvatorul său. Astfel avea el să ajungă la Hodeida, să facă acolo o dată în plus pe băcanul, înainte de a putea ajunge la Djeddah. Ostilitatea unui derviş, care-l ghicise în persoana lui pe necredincios, a aţiţat mulţimea şi-a trebuit iarăşi să o ia din loc, luându-şi cu sine în barcă inscripţiile şi măgarul, în vreme ce vrăjmaşii lui făceau seara, în semn de bucurie, o modestă sărbătoare cu luminările sale luate cu japca şi aprinse.

Suferea de oftalmie şi, când a ajuns la Djeddah, unde erl consul Fresnel, era orb.' I-a dat inscripţiile sale lui Fresnel Acesta le-a tradus, le-a trimis la Joumat asiatique şi i-a cerii lui Arnaud, pe care-l găzduia, să reconstituie pentru el planul digului şi al templelor îngropate în nisip de la Maretl Mâna lipsită de vedere nu a mai izbutit să deseneze pe hârtid decât un soi de fluturi informi. Arnaud îl cuprinse atunci pa Fresnel pe după umeri pentru ca acesta să-l conducă pe plaja din Djeddah; acolo, culcat pe nisipul umed, ghemuit înainte! călăuzei sale care încearcă să înţeleagă unde vrea acesta şi ajungă, el reface digul cu mâinile'sale care bâjbâie, desenează templul oval al Soarelui, scobeşte cu arătătorul găuri rotund care închipuie bazele sfărâmate ale coloanelor. Arabii se uita la acest om care construieşte castele din nisip şi pe care, în sfârşit, ei îl respectă pentru că îl cred nebun, ' iar Fresnel transpune grabnic în carnetul lui construcţiile pe care mareJ le va spulbera în curând, ca şi cum tot ceea ce se referea la. Saba trebuia să fie răpit de veşnicie.

Arnaud avea să rămână orb vreme de zece luni. Ş-a înţorl în Franţa, şi-a donat măgarul hJardin des Plantes şi a primia o misiune în Africa şi în Yemen. După o sumedenie 'de păţaniiJ s-a întors la Paris în 1849, împreună cu colecţiile sale. UltimeleJ zvârcoliri ale revoluţiei de la 1848 sărăciseră atât de tarcf statul încât acesta nu î putut să-i cumpere nimic, iar Arnaud, urmărit de o fatalitate biblică şi frivolă, a sfârşit în Algeria sărac şi descurajat; măgarul a murit la Jordin des Plantes, ial ultimele obiecte sabeene au dispărut printre broşurile politice în cimitirul cutiilor buchiniştilor de pe cheiuri. Journa„ asiatique publicase cadavrul atâtor vise: inscripţiile şi raportul – respectat de către specialişti – în care am citit „Ieşind din Mareb, am vizitat atunci ruinele vechii Saba can nu oferă privirii, în general, decât grămezi de pământ.”

Mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe Arnaud cu barba lui de' zuav, cu seriozitatea lui, cu luminările lui, cu eroismul lui' neglijent, cu geniul simplu şi fermecător al aventurii. Poati că, fără s-o ştiu, m-am dus să-i caut umbra la Saba? Sau pi cea a măgarului său pe care de asemeni l-aş fi îndrăgit şi cart* a murit fără îndoială între ursul alb şi pinguin, covârşit de acel| paradis al măgarilor făgăduit de către Allah, dar nepri-cepând, neputând deloc să priceapă de ce era ţinut acolo ca prizonier şi de ce oamenii au încetat să-l mai hrănească.

Corniglion şi cu mine tot repetam „. Care nu oferă privirii, în general, decât grămezi de pământ. „ în cursul ultimei^ încercări a motoarelor pe terenul aviaţiei din Djibquti. Piloţii militari ne urau noroc, neliniştiţi, ' însă cuprinşi de exaltare, iar noi priveam norii şi cerul cu sufletul astrologilor chaldeeni, cu neîncrederea păstorilor. Am plecat, fără umbră de nori, în zorii zilei. În urma noastră, golful de la Tadjourah îşi spărgea peste corali valurile nevăzute pe care le spintecau fără îndoială delfinii jucăuşi. Acea meduză lungă, roşiatică şi molatecă, alungită în infinitul ceţei şi al cerului era Arâbia – b moschee albă şi frânturi de palate împrăştiate. În adolescenţă, căutasem în &hâdul străinului oraşele despre care vorbesc romanele, şi regăsesc mirosul de rumeguş dintr-o cafenea în care citeam: „Moka, minunate palate cuprinse de ruină.” Aici îşi aflaseră adăpost vasele din Saba, şi vasele feniciene care-i aduceau reginei „micuţele tufe de trandafiri din Siria încărcate de flori.”

Neliniştii păstorilor i se adăuga viaţa navigatorilor antici. Cu treizeci de ani în urmă, avionul era un scarabeu mare şi orb de îndată ce părăsea pământul. Siguranţa conferită de liniile europene venea de la posturile emiţătoare, însă în regiunile acelea nu existau posturi emiţătoare, iar avionul nostru nu avea aparat de radio. Rămâneau aşadar, pentru a stabili poziţia, busola şi viteza.

Ceaţa nesfârşită luase locul flamurilor islamice ale norilor răzleţi şi se contopea cu pulberea de nisip în care intram; vântul care ne prindea de-a curmezişul putea acum să ne îndepărteze cu o sută de kilometri fără ca busola să indice acest lucru. Fie că un avion înaintează ca un crab, fie că merge drept înaintea lui, acul arată nordul în acelaşi fel. Aparatul care măsura deriva se referea la sol, care nu se mai ivea decât în spărturile cetii. Cât despre viteză, contorul avioanelor de turism o indica în raport cu vântul. Al nostru, 'n clipa aceea marca 190. Care era adevărul, cu vântul ăsta Perpendicular? 160, ca la plecare? 210? în sfârşit, în creştetul unui vârf asemănător cu atâtea altele, s-a ivit o formă geometrică. O iluzie în plus? Nu, era un fort. In Yemen doar Sanaa ^ste dominată de un fort. Şi, la mai puţin de un kilometru, o felie lăsă să se vadă dintr-o dată, cultivată până la cele din JTmă scobituri, Valea Sanaa – având în mijlocul ei oraşul ntre zidurile sale înclinate, şi Rauda nimicită în apropiere, ^ pielea părăsită a unui şarpe – Sanaa rotundă, toată JUimai piatră, coş arid şi minunat de cristale albe şi vişinii, în tundul munţilor săi verticali.

Era vorba acum de a urca valea râului Kharid până la Valea Mormintelor, de unde nădăjduiam să vedem ruinele.

Ceaţa se dilua. Dincolo de celelalte râuri, Kharidul, confolj hărţilor, era foarte aproape. Însă nu vedeam niciun uedl am ghicit în cele din urmă că acele râuri desenate cu fl punctate erau râuri subterane: nu exista niciun Khail Luasem cu noi benzină pentru zece ore, plecaserăm de cjl ore, nu mai aveam niciun reper la sol. Dar în curând cel din care, înaintând, ieşeam tot mai mult, rămase înan noastră. Ne găseam deasupra Kharidului! Râul era subterm dar, în această regiune aproape stearpă, linia verde închi„ vegetaţiei o urma pe cea a apei, marcată pe sol de copaci.” Dincolo de Kharid începea marele deşert din Sud, ceffl regatului Saba. Nu era încă un deşert cu dune lungi şi nfl ca nordul Saharei; era stâncos sau plat, mereu descărâH schelet galben şi alb al pământului, plin de umbre şi desial că bogat în miraje. Nu se vedeau nici vale nici morminj Deşertul respingea orice formă precisă ca şi cum s-afl luptat deja cu ochiul omenesc, intrus în singurătatea 1 planetară. Parcă nenumărate râuri, secate încă din etm geologice, ar fi fost gravate în nisip, ramificate ca nişte cor„ fără frunze sau ca nişte reţele de vene până la orizon” străbătut de trombe. Vlntul ridica nisipul în vârtejuri turtitj fiecare ramură gravată se termina printr-un văl tremurata de flăcări. Întreaga pădure a deşertului ardea în flăcăi împărăţie interzisă în fundul căreia domnea fără îndoiaB vreun scorpion sacru a cărui carapace reflecta rând pe râtl soarele vrăjmaş şi constelaţiile cerului babilonian. Spirit* începea, totuşi, să se obişnuiască. Ochiul, şi el: în dreapta, I faţa noastră, ce putea fi oare acel grohotiş de pietre uriaşe m Distingeam tot mai bine solul pe măsură ce coboram m în avionul ce zbura pieziş, ne chinuiam cu aparatul de fotj grafiat ca nişte chelneri de cafenea nepricepuţi cu tava 1 mina. Nu mâi era deşertul, ci o oază părăsită, cu urmei culturilor ei; ruinele nu se întâlneau cu deşertul decât a dreapta. Incintele acelea ovale şi masive cu surpăturile lai bine delimitate pe sol, erau oare templele? Cum să aterizăm! De o parte erau dunele în care avionul ar fi capotat, dl partea cealaltă, un sol vulcanic în care stânci ieşeau din nisij Lingă ruine, peste tot, surpături. Tot mai coboram şi cont„ nuam să fotografiem. Zidul în formă de potcoavă nu şi deschidea decât asupra vidului: fără îndoială că oraş” construit din cărămidă nearsă ca şi Ninive, se întorsese, că şl acesta, la deşert. Ne-am întors spre masivul principal: turl oval, iarăşi ziduri de incintă, clădiri cubice.

Peste petele întunecate ale corturilor nomazilor răspândite în afara ruinelor au clipit flăcări scurte. Fără îndoială că se trăgea asupra noastră. Dincolo de ziduri se conturau nişte vestigii încărcate de misterul lucrurilor a căror destinaţie nu o cunoaştem: acel H etalat pe turnul care domina ruinele, ce însemna oare? Element de observator? Terasă de grădină suspendată? Erau încă numeroase astfel de grădini ale Semiramidei, în Yemenul de Sus, devenite umile grădini de zarzavaturi, dar pe care le acoperea iarba-dătătoare-de-vise, cânepa Bătrânului de pe Munte. Păcat că era cu neputinţă să aterizăm!

Am câştigat înălţime drept înaintea noastră, pentru a zbura pe deasupra unei alte ruine, mică şi de slab interes; apoi ne-am întors deasupra oraşului. La fel'ca mâinile informe ale zeilor sabeeni treziţi prea târziu, ceaţa şi norii începeau să acopere pe acel naufragiat care eşuase'acblo ca un vas din Babilon încărcat cu statui sfărâmate.'

Nu se mai punea acum decât problema de a ne întoarce la timp (însă acum eram împinşi de vânt); deasupra mării o pană de benzină nu te prea iartă. Peste crusta deşertului se întindea puţin câte puţin rotunjimea unui imens pumnal de obsidian alchtuit din roci vulcanice, curb, strălucind în faţete negre. Era Valea Mormintelor pe care n-o văzuserăm, Valea Adlţilor în care legenda îi înmormântează pe regii sabeeni; mormintele lor din ardezie sclipeau în cioburi pătrate ca ferestrele oraşelor în asfinţit.

Comori stau îngropate, zice-se, sub aceste ardezii. Am regăsit, de atunci, surprinzătoarea sclipire a mineralelor negre sub soarele tropical. Beduinii n-au dat de drumul care duce la morminte. (De ce nu merg oare să se instruiască în Egipt?) Dar pentru ei, ca şi pentru noi, această vale a lui Ţantal rămâne invincibil păzită; ea nu şi-a dezvăluit nici inscripţiile, nici numele marilor ei morţi pe care-i înconjoară cadavrele războinicilor poeţi preislamici: „De câte ori am lăsat întins pe nisip pe bărbatul unei femei foarte frumoase deschizându-i venele de la gât printr-o rană asemănătoare unei buze rupte!” „L-am părăsit pradă fiarelor sălbatice care-l sfâşie, fozându-i mâinile lui cele frumoase şi braţele-i minunate.”' „Şi sub săgeţi ca stoluri de' lăcuste doborâte peste Păşunile umede, cămăşile de zale sclipeau ca ochii broaştelor dintr-un iaz sub suflarea vântului!” întrucât vor mai trece ani până ce arheologii vor veni să arunce lopeţi de taine acestui soare învingător al legiunilor romane, fie ca acest mormânt ceva mai mare, la dreapta, rămână ca mormântul Reginei.

Nu cumva îi vom fi trezit în zadar pe zeii din Sabal Chiar în ziua în care presa publica fotografiile pe care noii făcuserăm ruinelor, armata lui Ibn Saud se îndrepta spl Yemen.

Ne întorseserăm la timp la Djibouti; busola, rudimd| tară atunci când era vorba sa găsim un sit, nu era deloc asta atunci când trebuia să dăm de golful Tadjourah.

Întoarcerea avea să-mi aducă, într-un domeniu mai ban dar mai profund decât cel al Sabei, o experienţă milenara aveam să întâlnesc, pentru prima dată, cosmosul Iliadei sil Râmâyanei.

Plecaserăm din Tripolitania spre Alger, deşi buleţinB meteo era destul de prost; în timpul survolării Tunisi” vremea se făcuse tot mai neliniştitoare. Am pătruns în nora şi, după o foarte lungă trecere' uniformă, acolo unde hartl abia indica nişte dealuri, apărură creste verticale încă acop* rite de zăpadă', pe cerul tot mai negru. Era Aures.

Avionul era deviat cu cel puţin o sută de kilometri. NI îndreptam cu viteză spre un uriaş nor oprit, care nu stătfiB liniştit şi nemişcat acolo sus, ci gata de atac, viu şi ucigaş.

Marginile lui înaintau spre aparat ca şi cum s-ar fi scobB treptat în centru, iar imensitatea, încetineala mişcării n.” confereau acţiunii care se pregătea aspectul unei luptd animalice, ci pe acela al unei fatalităţi. Perspectiva gălbuie şl maronie a marginilor lui zdrenţuite, ca perspectiva unei promqntorii într-o mare învăluită în ceţuri, se pierdea într-ui cenuşiu nesfârşit, fără margini, pentru că era despărţit dl uscat'; câlţii întunecaţi ai norului se strecuraseră sub avion şl mă zvârleau în domeniul cerului, închis, limitat şi el de aceeafl masă plumburie. Am avut impresia că scăpasem de gravitaţia că eram atârnat undeva între lumi, agăţat de nor într-o lupM primitivă, în vreme ce pământul îşi continua sub mine mersul lui cu care nu mă voi mai încrucişa niciodată. În întunericul care cuprinsese carlinga, suspensia nervoasă a acelui mia aparat împotriva norilor brusc lăsaţi doar în seama legiloj lor, devenea ireală, înecată sub rocile primitive ale uraganului!

În ciuda tangajului avionului care cădea peste fiecare rafalil ca pe o podea, n-aş mai fi fost lipit decât de acel motor orţl care mă trăgea înainte. Dacă, brusc, aparatul n-ar fi începui parcă să sfârâie: „Vreun nor de grindină?” am strigat.

Cu neputinţă să aud răspunsul lui Corniglion. Avionul de metal răsuna' ca o tamburină deasupra zgomotului izbiturilor bucăţilor de gheaţă pe geamurile de la carlingă: începeau să pătrundă p/intre interstiţiile de la capotă, să ne ciuruiască fata şi ochii. Între două clipiri din pleoape, le vedeam rosto-golindu-se de-a lungul geamurilor, sărind din nou peste nervurile din otel. Dacă un geam s-ar fi spart, ar fi fost imposibil să mai conduci avionul. M-am sprijinit cu toată puterea pe montura geamului şi am menţinut-o fixată cu mâna dreaptă. Linia de zbor era tot spre sud; compasul începea să arate estuL

„Stânga!” am urlat. Degeaba. „Stânga!” Abia mă puteam auzi pe mine însumi, zgâlţâit, smuls, năpădit de bucăţile de gheaţă care se năpusteau pocnind peste vocea mea şi făceau să sară avionul ca sub nişte lovituri de bici. Cu braţul liber am arătat spre stânga. L-âm văzut pe Corniglion împingând manşa ca pentru a vira cu 90 de grade. Ne-am uitat pe dată la busolă. Avionul se ducea spre dreapta: comenzile nu mai răspundeau. Fremăta pe toată lungimea lui, imperios nemişcat dintr-o dată într-o tresărire puternică. Grindină mereu şi ceaţa aceea neagră mereu asemănătoare cu ea însăşi; şi în centru, acea busolă care, doar ea, ne lega de ceea ce fusese pământul. Se rotea încet spre dreapta şi, sub o rafală mai puternică, începu să vireze, să vireze, şi făcu o rotire completă. Două. Trei. În centrul ciclonului, avionul făcea roată, se rotea în jurul lui însuşi.

Şi totuşi stabilitatea părea aceeaşi, motorul se încăpăţâna să ne smulgă ciclonului. Însă cadranul acela care se învâftea era mai puternic decât senzaţiile întregului meu corp: el exprima viaţa aparatului aşa cum ochiul rămas viu exprimă viaţa unui paralitic. Îmi transmitea într-un şuşotit enorma viaţă fabuloasă care ne zgâlţâia aşa cum o face când îndoaie pomii, iar furia cosmică se răsfrângea cu precizie în cercul său minuscul. Avionul continua să se învârtă. Corniglion era crispat asupra manşei, la limita atenţiei; însă chipul lui era unul nou, cu ochii mai mici, cu buze' mai umflate – chipul copilăriei; şi nu era pentru prima dată că vedeam cum Primejdia lipeşte pe chipul de adult masca sa de copil. Trase brusc manşa către el; avionul se cabra şi cadranul compasului se înţepeni de geam. Eram luaţi pe dedesubt, ca un caşalot luat de un val adânc. Mereu aceeaşi aspiraţie regulată a motorului, însă stomacul îmi cobora în scaun. Era looping sau urcuş? între două noi şfichiuiri ale grindinei, îmi reveni respiraţia. Mi-am dat seama că tremuram, nu-mi tremurau mâinile (tot mai ţineam strâns geamul), ci umărul stâng. De-abia am avut răgazul să mă-ntreb dacă avionul era din nou ori, zontal, şi Corniglion împingea deja manşa înainte şi întrer” pea motorul.

Manevra mi-era cunoscută: să cazi, să profiţi de greuţaw căderii pentru a sparge furtuna şi să încerci să restabileşti poziţia aproape de sol. Altimetrul: 1850; ştiam însă qj trebuie să gândeşti despre precizia altimetrelo'r. 1600 deja; acul se agita la fel cum se agitase cadranul busolei adineaori Dacă ceaţa cobora până la sol, sau dacă munţii mai erau încl sub noi, ne zdrobeam. Deja, avionul încetând de a mail pasiv în luptă, umărul meu încetase să mai tremure; toaffl simţurile mele erau acum încordate, într-un mod foarnj precis sexual: ne îndreptam în jos cu toată greutatea, ca respiraţia tăiată, spărgând rafalele ca pe nişte pânze, în veşnici ceaţă de sfârşit de lume care trăia sălbatic din zgomotul spân al bucăţilor de grindină. 1000950920900870

850, îmi simţeam ochii ieşiţi din orbite, ochii mei care sa temeau frenetic de ivirea muntelui – la limita, totuşi, a exaltării.

4. Nu orizontală şi în faţa mea aşa, cum o aşteptam, ci departe şi oblică, câmpia! Am şovăit îri faţa irealităţii acestui orizont ia 45 de grade (aparatul cădea 'ânclinat), 'dar deja ceva din mine îl recunoscuse, iar Corniglion încerca să restafl bilească poziţia. Pământul era foarte departe, dincolo ddl marea aceea de nori abjecţi, de fulgi de praf şi de păr de” închizându-se deasupra noastră, deja redeschizându-se; la

100 de metri sub avion ţâşni din ultimele sale fâsâi un peisaj 1 de plombagină, aşchii negre de coline dure în jurul unui lac!

Lipsit de culoare care se ramifica în tentacule în vale şi carffl reflecta cu un calm geologic cerul înnorat şi livid. W Pe jumătate ameţit, aparatul se târa sub furtună, la cincizeci de metri de creste, apoi pe deasupra unor vii cenuşii şi pe deasupra lacului: apa se încreţea în valuri mici provocate de u„ Yânt razant. Mâna mea lăsă în sfârşit geamul, şi-mi amintii; nile Ifia vie*” mele era 'un2ăPe ac^st păroânt Pe care lumi-lot mai numeroase păreau că izvorăsc din ceaţa iernii î ainestecate cu noaptea, drumuri, râuri, canale ca nişte cicatrice nu mai erau vizibile decât ca reţeaua de riduri, încetul cu încetul ştearsă, a unei mâini imense. Auzisem spunându-se că ridurile se şterg de pe mâna morţilor şi, ca şi cum aş fi vrut să revăd înainte ca ea să dispară această' ultimă formă de viaţă, privisem îndelung palma mamei mele moarte: deşi nu avea mai mult de cincizeci de ani, iar chipul ei şi chiar şi dosul mâinii rămăseseră tinere, era aproape palma unei femei bătrâne, cu liniile ei fine şi adânci, încrucişate nedefinit. Şi ea se confunda cu toate liniile pământului înghiţite de ceaţă şi de noapte. Liniştea vieţii urca dinspre solul încă livid spre avionul epuizat pe care şiroitul ploii îl urmărea ca un ecou al grindinii şi al uraganului rămase în urmă; o împăcare nesfârşită părea că scaldă pământul regăsit, ogoarele şi viile, copacii şi păsările lor adormite.

Acolo m-am întâlnit pentru prima oară cu experienţa „întoarcerii pe pământ” care a jucat în viaţa mea un rol important, şi pe care am încercat de mai multe oh să o transmit.

Am transpus-o direct în Vremea dispreţului. Este totodată experienţa oricărui om care îşi regăseşte civilizaţia după ce fusese legat de o alta, experienţa eroului din Îltenburg la întoarcerea sa din Afganistan, cea a lui T. E. Lawrence

(Lawrence spunea totuşi că nu redevenise englez); dar, dacă uimirea pare aceeaşi, moartea ne este mai străină decât străinătatea. Mai cu seamă atunci când este legată de elemente.

Am luptat mai târziu în aviaţie, ştiu ce înseamnă să nu poţi trage asupra unui adversar (trei secunde.) pentru că el este primul duşman Jbărbos de sub mască, iar barba lui schimbă lupta în omor. Însă forţele cosmice zdruncină în noi întreg trecutul omenirii. De data asta, am regăsit pământul la Bane.

Nişte meridionali ne-au aclamat pe dată „performanţa”: ne luau drept alţii. Pe marginea drumului se afla o poartă fără gard ca în filmele lui Charlot, cu o inscripţie cu litere groase de pe vremea celui de-al doilea Imperiu: Ruinele de la Hippone. În oraş am trecut pe dinaintea uriaşei mâini roşii care reprezenta pe atunci firma mănuşarilor. Pământul era populat cu mâini, şi poate că ele ar fi fost în stare să trăiască singure, să acţioneze singure, fără oameni. Nu reuşeam să recunosc acele prăvălii, acea vitrină a unui blănar cu un căţel alb care se plimba printre pieile moarte, se aşeza, o pornea din nou: o fiinţă vie, cu păr lung şi mişcări st'ângace, şi care nu era om. Un animal. Uitasem de animale. Câinele acela se plimba în linişte sub umbra morţii al cărei vuiet apăsător îl mai simţeam încă: îmi venea greu să ies din beţia neantului.

Oamenii continuau să existe. Continuaseră să trăiască, îl vreme ce eu mă coborâsem în împărăţia cea oarbă. Erau cd mulţumiţi de-a fi împreună, în semi'-prietenie şi în seml căldură, şi fără îndoială erau cei care, cu răbdare sau veh„j mentă, încercau să obţină de la interlocutorul lor ceva ml multă consideraţie; şi, la nivelul solului, toate acele picioa (tm) istovite, iar pe sub mese, câteva mâini cu degete înlănţuite. '„

Viaţa. Teatrul pământului îşi pornea marea plăceţi blândă î începutului nopţii, cu femeile în preajma vitrineloa răspândindu-şi mireasma de hoinăreală.

Nu mă voi reîntoarce oare într-un ceas asemănăto (tm) pentru a vedea viaţa omenească ivindu-se aşa cum se aburesi şi se acoperă de picături paharele îngheţate – atunci cânJ voi fi cu adevărat ucis?

Iată şi golful Aden. De departe, este tot stânca lui Rimbaudi despre care nu se ştie prea bine dacă aparţine lui Dante sajl lui Gustave Dor6. Dar cu accentul insolit pe care îl capătM în epoca submarinelor atomice, acele stânci imperiale alta fostei regine a mărilor. Difuzoarele de la bord anunţă! „Dată fiind situaţia din Aden, pasagerii care doresc să meafgJB pe uscat debarcă pe propria lor răspundere.” Englezii vor săi facă din Aden capitala unei federaţii de sultanate ale Arabiea de Sud, căreia îi vor acorda independenţa în 1968. Arabi” ostili sultanilor şi sprijiniţi de egipteni, care îi organizează în 1 Yemen, vor să-i alunge pe englezi imediat.

Şalupa consulatului Franţei ne aşteaptă. Ca pretutindeni! în drient, un nou oraş a apărut: drumurile asfaltate a ceeal ce a fost Imperiul Britanic, mărginite de case sud-american”B colorate de Indii: vernil, roz-portocaliu, cenuşiu-albăstruijl în centrul oraşului, o grădină stranie în uscăciunea asta pel care n-o distrug casele în culori ca de îngheţată: tufele dejp flamboyants şi de oleandri sunt înflorite (o tăbliţă interzice rupi frunzele). În centrul grădinii, micul muzeu.' a Este muzeul tradiţional al coloniilor englezeşti, talmeş-balmeşul foarte curat în care păsările împăiate privesc cu ochii lor rotunzi o colecţie de cristale, câteva costume, grăunţe sii vestigii arheologice. Acestea, e mai bine să le contempli! stând în patru labe, ca în vechiul nostru muzeu de la Trocadero. Basoreliefurile, sculptate pe partea netedă a pietrelor, sunt clasate precum cărţile, astfel încât nu se vede decât fondul, însă, la înălţimea genunchilor noştri, se află nenumărate figuri din alabastru. Aceasta este, înainte de Constantinopole, ; înainte de Philadelphia, cea mai importantă colecţie de sculpturi din Saba.

Beduinii le aduc aici una câte una; un bogat negustor arab strânsese un număr mare şi le lăsase prin testament muzeului. Căci Saba, sau Mareb, oricare i-ar fi numele ce i se dă, se află tot în mâinile disidenţilor. Ei au rezistat emirilor, yemeniţilor, egiptenilor – şi, ceea ce era mai greu, petroliştilor, a căror expediţie, destul de recentă, a eşuat. Englezilor? Aceştia au ştiut desigur la ce să se aştepte', fie doar şi prin agenţii lor indigeni. Insă arheologia, în aceste ţări, nu constituia grija de căpetenie a serviciilor lor speciale. O expediţie ştiinţifică pornită din Adenul independent va risipi poate' într-o bună zi „misterul Sabei” – ironic invulnerabil în aceste săli prin care bântuie umbra farmacistului Arnaud şi cea a măgarului său.

„Şi oamenii din Dabar au aşezat obiectele de ei înălţate sub ocrotirea zeilor, protectorilor, regilor şi popoarelor 'din Saba; celui ce le va mutila, celui ce va lua de la locul lui şi va muta de aici un chip sculptat sau un idol, să i se stingă neamul!”

De-aş fi o şopârlă, mi-ar plăcea inscripţia asta. Însă mie îmi plac' cele care se referă la divinităţile tulburătoare: Zeul-Lună Sin, masculin – în alte mitologii este feminin – Dat-Badan, Zeiţa-Soare, şi Ouzza, Zeul-Venus masculin, numit de atâtea' inscripţii^ dar încă necunoscut. În acest amărât de muzeu în care floricelele curajoase sunt cucerite prin apa cisternelor ciclopice atribuite reginei Balkis, încastrate în nişte trecători infernale, se poate visa la sexualitatea poporului care a conceput-o pe Venus ca pe un bărbat, a văzut în Soare semnul feminin al fecundităţii şi în Lună un tată iertător şi pacificator. Din deşert s-a născut oare această pinecuvânţare a nopţii? însă celelalte popoare ale desertului, ln aceeaşi perioadă, ' făceau din lună un zeu crud. Oare ce sexualitate tulbure sau pură a determinat această rasă Apărută care, în legenda ei neconfirmată de niciun fapt storic, spune că a fost întotdeauna condusă de regine, să gândească de-a-ndoaselea faţă de celelalte?

La Constantinopole se aflau, în afara colecţiei muzeului, <? serie din acele falsuri demne de tot respectul'care, departe ^ a imita opere autentice, inventează o artă. Aici, statuetele Sâsite de beduini sunt adevărate. Statuete arhitecturale Precum anumite statui sumeriene şi mexicane, la care personajul este totodată adorator, zeu şi templu; şi regi vag „asemănători”, cu mult posteriori, de 'influentă partă? In cea de a doua sală, un rege mustăcios este înfăţişat în faţa unei catifele negre drapate modest. Câte veacuri se întind ol între aceste arhitecturi sălbatice şi chipurile acelea (tm) romane, parte sau palmyreniene, ale căror etichete laudfl nevinovăţie „fineţea”? Şi ce contează? Aceştia sunt uiţi„ trimişi ai reginei ale cărei parfumuri au umplut Biblia, ş” care nu mai rămâne decât un hohot de râs ce străbate singul tăţile: „Râzi dară, frumosule pustnic!” ' Cripta ei a fost oare scotocită de către jefuitorii” morminte, şi nu mai rămâne din mumia ei vânduta decâm ochi căzut, os şi lapis, ca al faraoanei din muzeul de la Ca regăsită pe o scară a unui mormânt printre mumiile de alia. Tori şi de pisici cu urechi mari? Vom da, oare, peste mulai subţire care i-a acoperit chipul, cu scobiturile stângace <jş metalul modelat cu degetele pentru a păstra ampreil pleoapelor calde încă? Sau vom găsi vreun trapez de al prost incizat precum cel care, în vechiul muzeu din Aţe* purta eticheta prăfuită şi uzurpată: Masca lui Agamemnoffl Printre curiozităţi se găseşte, fără nicio explicaţie deoB bită, o monedă de b sută de franci din aur, cu chipul 9 Napoleon. Mă gândesc la masca lui de la Societatea jfl geografie aflată în penumbră înapoia lui Charcot, pe cî„ acesta îmi vorbea despre Arnaud. Or, scrie Arnaud că atutl când a ajuns la Mareb, un alt alb ajunsese înaintea lui; araţi îşi mai aminteau de pielea lui deschisă la culoare şi de trece” lui ciudată pe acolo. Luat de arabi drept Madhi, profeţi aşteptat, şi-a petrecut seara acasă la şeic şi le-a dăruit ce„ ce-l înconjurau unsprezece monede' mari din aur. Du” rugăciunea de la apusul soarelui, deşi nu cunoştea acolo 1 nimeni, îi fu adus un răvaş. Îl citi: „Anunţă moartea fratell meu”, se ridică şi plecă. X doua zi, peste uriaşele picioaj zdrobite ale singurei statui dintre ruine, se găseau unsprezejl „fantome de monezi de aur”; şi se află în curând că drumew necunoscut fusese ucis de către un trib vecin.

Arnaud puse să i se aducă o monedă: era de o sută m franci, din aur, cu chipul lui Napoleon. Celelalte zece se găsew tot la bazarul din Mareb, deşi trecuseră acolo prin muM mâini; şeicul interzisese să fie dus la Sanaa aurul acela călător care părea să posede ştiinţa lui Solomon. Arnaw mai ceru să vadă şi ceea ce arabii numeau fantoma un monede, şi i se aduse un baton de pastă uscată pentru sigilâf Or, batoahele de pastă pentru sigilat, necunoscute în Arabi* fuseseră negreşit aduse de către călător. Pentru ce născocii! acesta fantomele după ce împărţise monedele?

Astăzi, fie ca Saba necercetată încă să-i fie dedicată acelll aventurier apărut pentru o clipă şi dispărut pe dată într-u| asasinat; pentru ca, acolo unde se află oasele sale – căci el face parte fără îndoială dintre acei aventurieri fără de mormânt, fascinaţi doar de pasiunea pentru hazard şi întorşi la hazard – el să'se poată juca, aşa cum se joacă morţii care de-a lungul întregii lor vieţi au fost curajoşi şi frivoli, cu terasele ei fără de flori, cu observatoarele ei căzute în ruină, cu depozitele ei de parfumuri şi cu ruinele ei care par să tremure de singurătate sub urma tăcută a păsărilor; pentru ca noi să ţinem amândoi în mâinile noastre de umbră unul din ultimele mistere, care ne va sta alături fratern în plictiseala fără de sfârşit a morţii.

Un paznic foarte politicos îmi arată printr-o fereastră cisternele atribuite lui Balkis. Îmi vorbeşte despre regele Akram, care a luat-o la goană împreună cu poporul său după ce văzuse într-o noapte un şobolan mişcând cu lăbuţele sale un bloc din digul de la Mareb pe care douăzeci de războinici nu l-ar fi putut deplasa, un bloc din digul a cărui distrugere avea să încredinţeze nisipului bogăţia şi viaţa regatului Saba.

Oraş interzis sau oraş deschis, cetate a ruinelor sau a cărămizilor reîntoarse în 'lut, precum cele de la Ninive, nu voi mai revedea niciodată Marebul. Iată-i statuile, inscripţiile, florile poate. Arborele de smirnă, din faţa muzeului', se amestecă cu palmierul de zinc care era, la plecarea avionului nostru, singurul copac din Djibouţi – acum, e un oraş. – cu turmele sale de capre şi păstorii săi negri pe fondul îlb al salinelor, cu un ultim reflex al soarelui peste fierul lănciilor lor. Iată-l pe Neeus în mantia regală. Este aşezat pe o canapea de la Galeriile Lafayette, în faţa demnitarilor săi în togă. În timp ce interpretul îl numeşte pe Corniglion-Molinier: domnul de La Moliniere, pentru că Negusul cu zâmbet trist Primise în ajun pe câţiva iuncheri, prin ferestre pătrunde răgetul leilor de Iudeea.' Cuştile lor mărginesc de veacuri aleea principală a palatului Neguşilor, care le consideră pe regiile din Saba drept străbunele lor legendare. Iată deşertul, pâcla de culoarea nisipului ca şi ruinele, Solomon' mort mconjurat de demonii săi geloşi pe vârtejurile capricioase, şi strigătul reginei care cânta la harfă sub constelaţiile cu nume de insecte. Poezie a viselor moarte. Căci existăvise din care s-a ales praful, cel cu bunul sălbatic, de pildă; visul despre Paradisele invincibile precum justiţia, sau seculare precum „bertatea, visul vârstei de aur, şi o lume de vise pasionate a ^ror cenuşă se transformă în poezie, aşa cum cea a zeilor devine mitologie: visul lumii cavalereşti, visul celor O Mie şi Una de Nopţi. Toate aceste lumi minore se amestecă, ruinele din Mareb se amestecă cu cele ale stadionului din Niirnberg, Paznicul ne conduce s'ă admirăm fluturi. Au venit oare din Saba ca să se lase fixaţi cu ace de dopurile astea? Ivi place să mi-o închipui pe Bâlkis salutându-l pe Solomon cu o plecăciune orientală, având pe nas un fluture. Mă gândesc la bătrâna regină din Casamance aşezata în faţa copacului a sacru sub îulgii mătăsoşi de capbc sub acelaşi soare. Este amiaza. Trebuie să plecăm. Muzeul va dormi în umbli cisternelor uriaşe, sub frumoşii săi copaci lipsiţi de parfum | de rnaimuţe.

Acum patru ani, imamul din Yemen, acum proaspăt aliat al Republicii Arabe Unite, a rupt relaţiile cu Siria printr-ui mare poem împotriva lui Nasser.

„Râzi dară, frumosule pustnic!” în 1923, aşteptam din Ceylon o Africă de Nord mai strălucitoare. Neguţătorii de bijuterii abordaseră pachebotul cu urlete de piraţi şi cu coşuri pentru fetişcane, din care-şi scoteau safirele înstelate, cu solemnitatea paznicilor giuvae-rurilor sacre. Pe uscat, am dat de case verzi înspre partea în care sufla musonul, de grădini întinse, aproape fără de flori, cu şiroirea frunzelor de palmier după ploaie; apoi, la căderea serii, cartierul brahman, India întrezărită într-o piaţetă îngustă, cu bătrânii ei înalţi asemănători celor ai lui Homer, în faţa unui turn plin de efigii albastre; iar noaptea, prorele sculp'tate ale câtorva vase arabe, sub foarte vechea lumină a torţelor care se legănau ca nişte lămpi suspendate – vasele uitate ale lui Sindbad.

India de Sud nu aveam s-o cunosc decât cu mult mai târziu. În 1929, n-am văzut, exceptând Benaresul, decât India musulmană. Sosisem în Afganistan (cel pe care-l puteţi regăsi în Altenburg) prin Taşkentul deja sovietizat, şi prin Termes, unde conducători de caravane din Samarkand sau din Buhara, cu turbane cât dovlecii şi halate înflorate, ghemuiţi la umbra sărăcăcioasă a copacilor cu ţepi, păreau abandonaţi de Orientul viselor înaintea terenului de aviaţie rusesc. Terenul foarte lung se pierdea spre orizontul zorilor, iar căldura părea deja distrugătoare. Pentru a se apăra, pilotul coborâse în fântână; a ieşit de acolo, având ca singur acoperă-mânt mustăţile, pentru a da fuga să se dea în leagăn, împreună cu un prieten nu mai puţin gol, care era şi prietenul meu (Boris Pilniak! ha, ha etc.), într-un soi de scrânciob. Leagănele înlocuiau vântul, şi trebuia să fii în formă pentru a trece de Pamir: vreo zece piloţi îşi pierduseră viaţa acolo – din lipsă de scrânciob, fără îndoială.

Kabul, încă aproape interzis, era deschis indienilor, care făcuseră din el o suburbie, din tablă ondulată, a Lahorei sau a Peshawarului. Mă întrebam dacă Lhassa era la fel de urâtă. Însă încă de la Ghaznri, aglomerată între zidurile ei de argilă, începeau stepele de lavandă, al căror albastru delicat se armoniza atât de bine, în lumina zorilor, cu albastrul cerului deasupra contraforţilor Pamirului. Afganistanul din 1929J în memoria mea, înseamnă războiul civil, uzurpatorul opării (bietul Abiboullah, cu capul lui de ministru al agriculturii!)1 acele întinse câmpuri albastre; pe zidurile văruite ale bazarelorl toţi acei papuci orientali curbaţi şi negri ca nişte virgule, şl acele instrumente de muzică amintind de Aladin, al căroi sunet nu era niciodată auzit. Un Islam osificat era singura carcasă care menţinea treaz acest popor somnambul printri ruinele sale, întregoliciunea munţilor săi şi tremurul solemd al cerului alb.

Venisem de la Moscova cu avionul, însă am ajuns în j India mergând pe uscat. Cum se cheamă oare târgul din lut înl care am locuit într-un caravanserai regesc, cu un minunaţi bazin plin cu o apă scârboasă? Nu regăsesc decât noaptea!

Asiei centrale, zgomotul amestecat al cavaleriei şi al camioa-l nelor cu afridis care năpădeau din munţi, ca pe vremea lui!

Kipling, peste câte un oraş afgan sau indian, şi caravana unui!

Arheolog care tocmai descoperise mai multe sute de statuii greco-budiste din stuc. El fusese cel ce îmi vorbise despre!

Ingeniozitatea celibatarilor în domeniul călcatului hainelor: 1 rouă şterge cutele vestoanelor. Însă îşi despachetase, undeva!

Mai înainte de a trece de Kyber, descoperirile, aduse din!

Hadda de cămile, aşteptând să înlocuiască mănunchiurile de 1 lavandă cu ambalaje europene; şi poate şi pentru plăcerea!

De a-şi revedea statuile. În zori, aceeaşi rouă, învingătoare a 1 stucului apărat de nisip vreme de o mie şase sute de ani, !

Transformase pe greco-meditativii Bodhisatt'va în grămăjoare 1 de ipsos, pe care cămilele nedumerite le priveau, trecând, ca!

Pe nişte suflete incinerate. Apoi, traversarea, pistele asfaltate!

Ale Imperiului britanic, netede precum drumurile Imperiului'j roman. T. E. Lawrence petrecuse luni de zile într-unui din\par acele forturi.

Drumul spre Kyber era pe atunci unul din simbolurile l voinţei engleze. „Şi am făcut acest lucru pentru a arăta ce] poate face un englez”, scrisese Scott care murea la Polul J Sud. Cei ce „făcuseră” acest drum epic nu muriseră, însă! scriseseră cu adevărat numele Angliei în Pamir. Era locul 1 luptelor împotriva afridisilor sau kafirilor care, prin defilee, 1 făceau să se prăbuşească bucăţi din Himalaya peste coloanele J englezeşti; locul fn care un subofiţer, singurul scăpat din 1 exterminare, răspunsese, cu vocea Spartei – şi cea a umorului, § ila întrebarea: „Unde este coloana?

— Eu sunt coloana.” Mă I Igindesc la voi, prietenii mei englezi ucişi în bătălia pentru J Londra, la vocea lui Churchill în noapte. În 1929, Anglia părea invulnerabilă, şi nu la ea mă gândeam eu.

Peshawar era cu adevărat capitala Provinciilor-Frontiere: în Islamul aspru al munţilor îşi făcea apariţia luxurianţa arhitecturii mogulilor care, atunci când nu e căzută în ruină, tine totodată de epopee şi de cofetărie. Apoi Lahore, mormântul lui Djehan-Guir cu prima sa curte din marmură pentru maharajah, cea de-a doua sa curte din argilă unde aşteptau în rânduri nemişcate vulturii veniţi dintr-un turn al tăcerii.

Oare lingă Lahore, sau în Caşmir, pe lângă Shahlamar, am văzut pentru întâia dată ruine vegetale? Dincolo de grădinile istorice, de pavilioanele din marmură neagră şi de locul coloniilor de bâtlani, o imensă şi banală livadă se întindea peste bronzul roşu al câmpurilor de busuioc roşu. Şi brusc, se descoperea privirii, printre meri, un culoar de un kilometru: o alee imperială se aflase acolo pe vremea Mogulilor, şi copacii nu mai creşteau pe terenul cândva bătătorit. Deşi nu se vedeau ruine, acele alei dispărute sugerau un acord invulnerabil între pământ şi moarte, un Versailles care păstra doar existenţa vidului. Această fantomă de parc se potriveşte confuz în amintirea mea cu observatorul din Jaipur, loc între toate oniric. Nu mă gândeam la astrologie, pentru că acel gigantic joc de construcţie abandonat de către djinni sugera o „lucrare” modernă, macheta unui palat pentru un film de Mdlies, şi nu domeniul elementar, dar invincibil al Piramidelor; nu mă gândeam la astronomie pentru că, pentru noi, instrumentele astronomiei nu sunt instrumente de piatră. Insă acele porţiuni de scară înălţate către aştri sugerau un firmament insesizabil, aşa cum golurile din Shahlamar sugerau Parcul dispărut. Iar acele lungi rampe triunghiulare erau orientate spre oraşul cel mai ireal din India musulmană. Nu doar pentru că Palatul Vântului, orgă din piatră trandafirie, e$te la fel de straniu pentru noi cum este o catedrală pentru un oriental; nu doar pentru că o stradă întreagă era o suită de faţade de pânze pictate asemănătoare decorurilor ca din O mie şi una de nopţi ale sărbătorilor noastre de bâlci, şi ^re ascundeau casele obişnuite; ci pentru că, brusc, norodul de maimuţe melancolice, care păreau a fi adevăraţii locuitori ai acestui oraş fără oameni, a traversat încet strada. Era amiaza, 3r umbra, şi ea, avea să-şi schimbe trotuarul. Un bulevard ducea la Amber, care, de două sute de ani, este lipsit de apj. Temple, palate de marmură roşie, case fără acoperiş în ca„ tufele de flori sălbatice creşteau pe coridoare, totul se întoral în neant într-un belşug de viaţă vegetală, într-o forfotă m mascaroni mângâiaţi de frunzele palmierilor, cu alte maimui aşezate pe marginea ferestrelor, şi cu zborul păunilor caii coboară greoi în tăcere. Alte oraşe moarte, alte forturi ro$ şi, pe drumuri, animale atât de slabe şi de blânde – apoi îl Mahal-ul, unde chiparoşii înalţi nu muriseră încă, şi toajl veveriţele lor cu coadă scurtă şi cu două dungi pe spate. JH sfârşit, Benares, cu hotelurile sale închise în acest anotim” cu al său rest-house în care femei bătrâne manevrau toal noaptea ventilatorul în formă de evantai agăţat de tavan, ca înainte de revolta Cipailor; cu străduţele sale cuprinse înt„ ziduri înalte de piatră cenuşie, templul său cu sculptul erotice în care erotismul pare un rit, templul din Hanuma” cu un întreg popor de maimuţe care-şi vedeau de niş„ inexplicabile ocupaţii în jurul unei pietre de sacrificiu am unde sângele mai şiroia încă, şi care se îndepărtau cu tean” de ofrandele de tuberoze. Toate astea, într-o ceaţă de trept$ tibetane, ai cărei nori lipicioşi zăboveau în jurul flăcărilor întreţinute înaintea idolilor. Lumea la care duceau acele* scări ireale este, în amintirea mea, o lume de ziduri acoperita cu licheni, ca ale ruinelor părăsite în voia pădurii, la poalele cărora ardeau neîncetat luminiţe cu treceri ale animaleloţ sacre prin ceaţă – şi întotdeauna, în cadrul unei porţi scunde: brahmani cu bustul ud leoarcă sub ghirlandele lor defrangipanier, sângele, lingam, ceaţa şi umbra. Jos, GangeW sub norii aduşi de muson, cu rugurile sale greu de stins în ceaţă; şi un ascet care dansa şi râdea de nu mai putea, strigând „Bravo!” iluziei lumii.

Cam aşa stăteau lucrurile cu mine când, la sfârşitul Ml 1958, generalul de Gaulle, încă preşedinte al Consiliului, M hotărât să restabilească, cu mai multe ţări din Asia, printre care şi India, relaţii care de douăzeci de ani nu încetaseră să slăbească.

Sentimentele care mă leagă de generalul de Gaulle erau deja vechi, deşi povestea tradiţională a primei noastre întâlniri era inventată: generalul cu siguranţă nu a spus despre mine|j| în Alsacia, fraza pe care Napoleon a rostit-o despre Goethe, căci în Alsacia, colonelul Berger nu a fost niciodată prezentat generalului de Gaulle. El m-a primit pentru prima dată la Ministerul de Război, după discursul meu la congresul Mişcării de Eliberare Naţională.

În 1944, comuniştii erau hotărâţi să pună mâna pe ansamblul organizaţiilor de Rezistenţă. Această mişcare le aduna pe cele pe care ei nu le controlau. Operaţia prevăzută era simplă. Cel puţin o treime din membrii comitetului ei director aparţineau în secret Partidului. Ei cereau unitatea Rezistenţei prin fuziunea cu Frontul naţional, condus, cu o puternică majoritate, de către comunişti. Astfel comitetul director al Rezistenţei unificate va cădea în mâinile lor. Ceea ce începea să devină necesar. Generalul de Gaulle îi menaja pentru că era decis să se slujească de tot pentru a ridica Franţa: nicio grevă nu a avut loc de la Eliberare până la plecarea'lui. Ei îl menajau mizând pe timp şi pe bursa neagră, care tocesc gloria. Voiseră să înarmeze, „împotriva duşmanului dinăuntru”, miliţiile patriotice, pe care adversarii lor le numeau, printr-o binevoitoare prescurtare, „milpat”: Ies mille-pattes. Generalul voia amalgamarea tuturor unităţilor combatante cu armata regulată, împotriva Wehrmachtului: armată sau poliţie, apărarea naţiunii nu aparţinea decât statului. El singur se opusese înarmării miliţiilor, iar miliţiile nu fuseseră înarmate. Comuniştii înţelegeau să-i opună cât mai curând unitatea Rezistenţei interioare. Şi simţeam cu toţii că miza aparţinea unui domeniu mai obscur şi mai profund decât domeniul politic.

Mişcarea de Eliberare Naţională mă numise în comitetul e| director. În ianuarie 1945, am asistat, aşadar, la congresul eiŞefii organizaţiilor, principalii combatanţi erau anticapi-telişti din indiferenţă faţă de bani, ură faţă de Vichy şi dispreţ Pentru personalul celei de a IlI-a Republici. Dialogul între Camus şi Herriot era semnificativ: „Noi vrem, scrisese Combat, 'condus atunci de Pascal Pia, nişte şefi de care să Putem să nu mai zâmbim.” Editorialele din Combat nefiind semnate, Camus răspunsese primului atac: „Acest ziar este redactat de către o echipă pe care fiecare din editorialele sale o Miriapozii (n.tr.)- angajează; acestea fiind zise, acest articol îmi aparţine„; f care Herriot intitulase un articol „Răspuns omului de echipi iar noi gândisem că Franţa dorea să fie reprezentată m oameni care să n-o facă să ridice din umeri. Câţi oameni n-ş fi văzut cu bucurie pe generalul de Gaulle înlocuit de vreai Herriot! Nu şi cei din Rezistenţă. În ciuda Vichyul* reacţionarii nu lipsiseră nici în lagărele de concentrare, nil în sicrie; însă întreaga Rezistenţă organizată se pretindea de stânga. Ostilitatea faţă de comunism, din partea unor adversa ai capitalismului, era mai întâi o ostilitate faţă de stalinism Preferau mai curând un capitalism mai mult sau mai puţ„ socializat unei poliţii de stat devenită cea de a patra puteri şi chiar, ocazional, prima. Era, de asemeni, ostilitatea faţă de o impostură eficace în ţări închise, dar zadarnică în Europa occidentală: Rezistenţa comunistă din 1939, apelul conul nist din 1940, acel armistiţiu de la Paris încheiat de gaullişţ” pentru a-i salva pe nemţi, cei şaptezeci şi cinci de mii dl împuşcaţi când au fost de fapt socotiţi douăzeci şi cinci de mii în total etc. Supunerea partidului comunist în faţa pactului germano-sovietic nu era uitată şi mulţi gândeau că el se va supune cu şi mai mare uşurinţă încă, la nevoie, Armatei roşii. Membrii partidelor politice erau puţin numeroşi în Franţa, în 1939; majoritatea rezistenţilor nu aparţineau nici unui partid. Erau, în cea mai mare parte, patrioţi liberali, m de aceea Rezistenţa nu şi-a găsit, politic vorbind, propria sa formă. În ochii acelor oameni, stalinismul însemna contrariul a tot ce erau lucrurile pentru care ei luptaseră. Oratorii cărora aveam să mă opun la congres negau aproape cu toţii apartenenţa lor la Partid, în care au fost găsiţi în anul următor. Cu şase luni mai devreme luasem prânzul în mol clandestin în provincie, într-un bistrou complice, cu patiiM delegaţi necomunişti ale căror mişcări aveau să formez* curând Forţele Franceze din Interior. Activitatea odată stabilită – fără piedici – discutasem despre autonomia viitoarw a Rezistenţei, apoi ne despărţiserăm. Mergeam alături duH delegatul Parisului, sub ploaia de pe o stradă a Gării del provincie. Luptaserăm câtva timp alături. Mi-a spus, fără s*l mă privească: „V-am citit cărţile. Să ştiţi că, la scară naţional” mişcările de Rezistenţă sunt în întregime infiltrate de partiduj| comunist. (şi-a pus mâna pe umărul meu, m-a privit şi s-a oprit) căruia îi aparţin de şaptesprezece ani.”

A reînceput să meargă. Îmi amintesc de ploaia liniştită pe acoperişurile de ardezie şi de mâna aceea pe umărul meu. Şi, de asemeni, de marea sală Mutualit6 în care rostiserăm atâtea discursuri, pe vremea Comitetului mondial antifascist, şi în care aveam să mă adresez, de data aceasta, combatanţilor din Rezistenţă; însă deja jocul politic reîncepuse. Femeia aceasta îşi eliberase soţul cu pistolul-mitralieră în mină, băiatul acela făcuse parte din grupul real care atacase un furgon al Gestapo-ului în faţa Palatului de justiţie; celălalt evadase de două ori, nu ca mine, ci din celulă. Şi aveai impresia că aceste delegaţii ale nopţii nu mai erau, la ivirea zorilor, decât mandatarele unui vis.

Deşi majoritatea membrilor congresului erau supravieţuitori, acţiunile lor de răsunet nu-i eliberau de sentimentul de inferioritate al Girondinului în faţa Montagnardului, al liberalului în faţa extremistului, al menşevicului în faţa oricui se proclamă bolşevic. În timp ce simpatizanţii proco-munişti îşi regăseau cadenţa lipindu-se de un partid care începea să vorbească despre de Gaulle ca despre Kerenski, necomuniştii bâjbâiau, pentru că nu înţelegeau că în acele luni o mişcare născută din Rezistenţă, dacă refuza să fie comunistă, trebuia să fie gaullistă: pentru că doar generalul voia cu adevărat să opună statului comunist, un stat şi o Franţă independente. Nu-l prea cunoşteau; el nu făcuse nimic pentru a-i cuceri, nici măcar pentru a-i cunoaşte, avea mai mult prestigiu decât popularitate şi îi credea poate deja în mâinile comuniştilor. Discursul meu se adresa tuturor rezistenţilor şi se ştia că urma să plec a doua zi din nou pe front.

Rezistenţa fusese o mobilizare a energiei franceze; trebuia mai întâi ca ea să redevină o mobilizare, altfel rămânea doar o întâlnire amicală de foşti combatanţi. Noi fuseserăm Franţa îmbrăcată în zdrenţe; semnificaţia noastră nu venea din acţiunea reţelelor noastre, ci din faptul că noi fuseserăm martori. Minele de huilă din nord şi din zona Pas-de-Calais fuseseră naţionalizate la 13 decembrie; Renault, la 16 ianuarie. Nu erau măsuri de dreapta. Măsura decisivă, oricine ştia asta, avea să fie naţionalizarea creditului; dacă guvernul o adopta, trebuia lăsat guvernul să guverneze în pace, iar noi trebuia să ne definim printr-o misiune naţională, nu electaJ râla. Se vorbise despre obstacolele pe care avea să le întâlnească revenirea prizonierilor. Mişcarea să-şi restabilească ţoaţei secţiunile, de la Rhin până laParis, pentru a le pune în slujba lor. Frontul naţional să ni se alăture, dacă o dorea, pentnâ acţiunea comună. Vom mai vedea apoi. „O nouă Rezistenţă începe.”

După zece sau cincisprezece discursuri, după vizitele „frăţeşti” ale unor delegaţii comuniste sau paracomunistej fuziunea era înlăturată cu 250 voturi, contra 119. Partidul! comunist nu va dispune de Rezistenţă împotriva generalului de Gaulle. Însă în timpul întoarcerii mele pe frontj străbătând regiunea Champagne acoperită de zăpadă, mă gândeam la camarazii mei comunişti din Spania, la epopeea < creaţiei sovietice, în pofida G. P. U.; la Armata Roşie, la] fermierii comunişti din Correze totdeauna gata să ne primească în ciuda Miliţiei', pentru acel partid care părea că nu mai crede în alte victorii decât în cele ale camuflajului. Mă < gândeam la mina de pe umărul meu, pe strada Gării unde] acoperişurile de ardezie străluceau sub ploaie.

Veneam uneori la Paris, căci numeroase probleme erau încă de resortul ministerului de Război. L-am regăsit acolo pe Corniglion, devenit general şi participant la Eliberare. Avea să ia în curând comanda aviaţiei împotriva bastionului de la Royan, unul din ultimele puncte de sprijin germane în Franţa. Până atunci scria o carte umoristică împreună cu doctorul Lichvitz, pe care-l cunoscusem la prima D. F. L. Şi care devenise medicul generalului de Gaulle. Citea din cartea astea capitole, cu o nesecată bună dispoziţie, lui Gaston Palewski (în urma unui conflict oarecare la Londra, acest ambasador înnăscut plecase în Abisinia să cucerească Gondarul, înainte de a deveni director al cabinetului generalului), căpitanului Guy, altor câtorva persoane. Astfel am făcut cunoştinţă cu faimosul „cerc”. La câteva zile după congresul M. L. N., 'am vorbit despre alegeri; se vorbeşte ^totdeauna despre alegeri. Nu doream deloc să devin deputat. Insă aveam o idee fixă: să transform învăţământul prin folosirea generalizată a mijloacelor audiovizuale. Doar cinematograful şi radioul erau atunci în discuţie; se presimţea televiziunea. Era vorba să fie difuzate cursurile unor profesori aleşi în funcţie de calităţile lor pedagogice, fie pentru a învăţa cititul, fie pentru a descoperi istoria Franţei. Învăţătorul nu va mai avea funcţia de a preda, ci de a-i ajuta pe copii să înveţe.

„In fond, spuse Palewski, vreţi să puneţi să fie înregistrate cursurile lui Alain şi să le difuzaţi în toate liceele?

— Şi să înlocuiesc cursul despre fluviul Garonne printr-un film despre fluviul Garonne.

— Bine, dar este minunat! Numai că mă tem că nu cunoaşteţi încă Ministerul Educaţiei Naţionale.”

Vorbiserăm şi despre îndoctrina. Spusesem, scrisesem, proclamasem începând din 1933, că imperiile coloniale nu

1 Le Mouvement de Liberation Naţionale, Mişcarea de Eliberare Naţională

(tur.).

Vor supravieţui unui război european. Nu credeam în Bao-Dal şi încă şi mai puţin în coloni. Cunoşteam slugărnicia care, în Cochinchina ca şi altundeva, îi adună pe intermediari în Jurul colonizatorilor. Însă, cu mult înainte de sosirea armatei japoneze, văzusem născându-se organizaţiile paramilitare din munţii Annamului.

„Atunci, mi s-a spus, ce propuneţi?

— Dacă veţi căuta să aflaţi un mijloc pentru ca noi să păstrăm Indochina, eu nu propun nimic, căci nu o vom păstra. Tot ce putem saAlva este un soi de imperiu cultural, un domeniu de valori. Însă ar trebui vărsată acolo o „prel zenţă economică„ a cărei apărare principalul ziar din Saigon are curajul să o afişeze zilnic pe banderolă: „Apărarea inte-% reselor franceze în' Indochina”. Şi va trebui să facem noi înşine revoluţia, care este inevitabilă şi legitimă: mai întâi anularea creanţelor cămătăreşti, aproape toate chinezeşti, sub I care se sufocă ţărănimea unui popor de ţărani. Apoi împărţirea pământurilor, apoi ajutarea revoluţionarilor annamiţi, care | fără îndoială au mare nevoie să fie ajutaţi. Nici militarii, nici * misionarii, nici profesorii nu sunt legaţi de coloni. Nu ar rămâne mulţi francezi, dar ar rămâne poate Franţa.

„Am oroare de colonialismul făcut cu piaştrii. Am j oroare de micii noştri burghezi de Indochina care spun M „Aici îţi pierzi mentalitatea de sclav!” ca şi cum ar fi supra-'l vieţuitorii de la Austerlitz sau chiar de la Lang Son. Este I adevărat că Asia are nevoie de specialiştii europeni; nu este 1 adevărat că ar trebui să-i aibă ca profesori. Este de ajuns să-i 1 plătească. Mă îndoiesc că imperiile vor supravieţui mulţi timp victoriei a două puteri care se proclamă antiimperialiste.

— Nu am devenit primul ministru al Maiestăţii Sale 3 pentru a lichida Imperiul Britanic, spuse Corniglion, câtându-l1 pe Churchill.

— Însă el nu mai este prim-ministru. Şi cunoaşteţi doar 4 poziţia laburiştilor asupra Indiei.

— Totuşi, spuse Palewski, nu puteţi executa o asemenea 1 răsturnare cu administraţia noastră.

— Mai există încă în Franţa cu ce să alcătuieşti o admiI nistraţie liberală. Merg mai departe. Pentru a face din Indo- 1 china o ţară prietenă, ar trebui să-l ajutăm pe Ho Şi Min. Ceea ce va fi greu, dar nu mai greu decât a fost, pentru'Anglia, să-l I ajute pe Nehru. *(tm)

— Suntem mult mai puţin pesimişti decât dumneavoastră.

Ceea ce ne-a dus la propagandă. Informaţiile se găseau în mâna lui Jacques Soustelle, care voia să plece de la minister.

„Cu puţine diferenţe, am spus, mijloacele de informaţie de care dispuneţi nu s-au schimbat de la Napoleon încoace. Cred că există un mijloc cu mult mai precis şi mai eficace: sondajele de opinii.

— Internele nu le folosesc?

— Internele „se informează”. Însă nu dispun de eşanti-oanele fără de care nicio precizare nu este posibilă.”

Procedeele Gallup nu erau pe atunci cunoscute în Franţa decât de specialişti. Le-am expus rapid. „Credeţi în aşa ceva?

— Cu condiţia să nu fie folosiţi decât informatori indiferenţi la politică, eu cred că este cii putinţă să fie cunoscute consecinţele votului femeilor, răspunsul la referendumul pe care-l pregătiţi. Cu sondajele e la fel ca şi cu medicina: mai puţin riguroasă decât o spune, mai riguroasă ca tot ce nu e medicină.

„Şi apoi, există informarea tării, adică propaganda. Or, limitele publicităţii americane sfnt repede atinse; cât despre propaganda totalitară, o cred inseparabilă de partidul unic. Mă îndoiesc că generalul de Gaulle ar fi gata să creeze un astfel de partid. El nu va accepta nici statul în slujba partidului, nici partidul ca principal mijloc de acţiune al statului. El vrea armată, nu miliţii; Siguranţa naţională, şi nu poliţia partidului.

„Primul obiect al propagandei voastre ar fi să faceţi să se înţeleagă acesUucru căci, oricât de surprinzător ar fi, nimeni iu ştie nimic. Însă eu cred că pot fi mobilizate energii dacă sunt opuse miturilor nu alte mituri, ci o acţiune. Forţa generalului rezidă în ceea ce a făcut, în ceea ce face. Care sunt adevăratele forţe care se afirmă? Voi, şi partidele în măsura în care Rezistenţa le-a dezinfectat. Radicalii se vor prăbuşi.

— Dar M. R. P.1?

— Joacă pe o carte bună; ţara îl consideră partidul generalului. Dacă singurii voştri adversari serioşi sunt comuniştii, asta nu este din cauza lui Marx, ci din cauza lui Lenin. Fiecare din miniştrii voştri să spună ţării: Iată sarcina mea

1 Le Mouvement Republicam Populaire (Mişcarea Republicană populară (n.tr.).

Cea mai urgentă. Răspund de ea şi nu vă voi vorbi din no| decât atunci când ea va fi dusă la bun sfârşit. Nu?

— Poate că asta este una din cheile fascismului.

— La urma urmei, răspunse Corniglion citindu-l de data asta ironic pe Napoleon:„războiul este o artă simplă, toml stă doar în executare.”

Locuiam, la Boulogne, în casa cea mare în stil olandez în care, mai târziu, micuţa Delphine Renaud a fost pe punctă să-şi piardă vederea în locul meu de la explozivele puse de O, Î. S. Era desigur trecut de ora nouă, căci seara de vară se preschimba în noapte pe deasupra unui mic fort-gherett construit de nemţi în conul grădinii. Se auzi telefonul.

„Am o comunicare importantă să vă fac, spuse unul din interlocutorii mei obişnuiţi. Mă puteţi primi peste o oră sa” două? '

— Desigur.

— O să trec în jur de unsprezece.”

La ora unsprezece, maşina militară a celui ce-mi telefonase se opri în faţa casei. M-am dus să deschid. Eram singuri, i Nu trecu de pragul atelierului mare şi încă prost luminat: „Generalul de Gaulle vă întreabă, ' în numele Franţei'/dacă doriţi să-l ajutaţi.”

Fraza era cam ciudată. Totuşi, la Londra, unul din primele discursuri ale generalului, adresat ofiţerilor, sunase cam asa: „Domnilor, ştiţi unde este datoria*dumneavoas-^ tră”. şi ăsta era astăzi tonul.

„Evident, nici nu se discută, am răspuns eu.

— Vă voi spune mâine ora.”

Mi-a strâns mâna. Maşina, care întorsese, a ocolit micul, fort şi a dispărut spre Sena.

Eram uimit. Nu prea mult: am tendinţa să mă cred util. Dar după prima mea evadare, în noiembrie 1940, îi scrisesem generalului de Gaulle; F. F. L. Nu dispuneau, fără îndoială, de aviatori în plus. Niciun răspuns. Întrucât se spunea că* îndepărtase pe Pierre Cot, presupusesem că, dat fiind războiul din Spania, concursul meu nu i se părea oportun; fără amărăciune, căci mai târziu grupurile noastre de rezistenţă, înainte de organizarea brigăzii Alsacia-Lorena, au găsit

1 Organisation Armie Secrăe, Organizaţia Armată Secretă, mişcare destină care a încercat să se opună independenţei Algeriei (n.tr).

2 Forces Franşaises Libres, Forţele Franceze Libere (n.tr.).

Întotdeauna ajutorul generalului Koenig – deci, şi pe al său. Am fost convocat la ministerul de Război. În ante'cameră am dat de un vizitator cordial, cu un bun-simţ fin şi civil care m-a intrigat, căci, în ciuda costumului, îl ghiceam în el pe militar. În curând a fost chemat: era generalul Juin.

Biroul care fusese cel al contelui Daru, mobilat în stilul Imperiului victorios, îi fusese afectat lui Palewski. De cealaltă parte a scării monumentale, un birou de aşteptare, în care se aflau aghiotanţii, îl preceda pe cel al generalului de Gaulle.

„Lucrurile sunt departe de a se aranja.” mi-a spus unul din ofiţeri, care mi-era prieten. Era acolo ceva solemn şi tăcut care m-a făcut să visez la locurile de aşteptare ale şefilor romani. Telefonul de apel s-a auzit sunând'o dată cu bătăile ceasului. Am fost introdus într-o încăpere căreia nişte hărţi mari de stat-major îi confereau o atmosferă de lucru. Generalul mi-a făcut semn să mă aşez la dreapta biroului său.

Păstrasem o amintire precisă despre chipul lui: cam prin 1943, Ravanel, pe atunci şef al grupurilor libere, îmi arătase fotografia lui paraşutată.” Era o poză bust: nu ştiam nici măcar că generalul de Gaulle este foarte înalt. Mă gândeam la delegaţii stării a treia uluiţi atunci când îl văzuseră prima oară pe Ludovic al XVI-lea; până în 1943 noi nu am cunoscut chipul omului sub numele căruia luptam.

Nu-l descopeream pe el, descopeream acel lucru prin care nu semăna cu fotografiile sale. Gura adevărată era ceva mai mică, mustaţa ceva mai neagră. Iar cinematograful, deşi transmite nenumărate expresii, nu a transmis decât o singură dată privirea lui densă şi grea: mult mai târziu, atunci când, într-o convorbire cu Michel Droit, el priveşte aparatul de luat vederi şi pare atunci că-l priveşte pe' fiecare dintre spectatori.

„Mai întâi, trecutul”, îmi spuse el.

Surprinzătoare introducere.

„E destul de simplu, am răspuns. M-am angajat într-o luptă pentru, să zicem, dreptate socială. Poate, mai precis, Pentru a le da oamenilor şansa care li se cuvine. Am fost Preşedintele Comitetului' mondial antifascist alături de Romain Rolland şi m-am dus împreună cu Gide să-i duc lui Hitler – care nu he-a primit – protestul împotriva procesului lui Dimitrov şi ai celorlalţi aşa-zişi incendiatori ai Reichstagului. A început apoi războiul din Spania şi m-am dus să mă bat în Spania. Nu în brigăzile internaţionale, care nu existau încă şi cărora le-am dat răgazul să existe: partidul comunist medita. Apoi, a început războiul, cel adevărat.

Până la urmă s-a produs înfrângerea, şi ca mulţi alţii, au îmbrăţişat cauza Franţei. Când m-am întors la Paris, Alben Camus m-a întrebat:' va trebui, aşadar, să alegem într^ bună zi între Rusia şi America? Pentru mine, problema na este cea de a alege între Rusia şi America, ci între Rusia şi Franţa. Atunei când o Franţă slăbită se află în faţa unei Rus| puternice, eu nu mai cred o vorbă din ceea ce credeam atunci când o Franţă puternică se găsea în faţa unei Uniui| Sovietice sla6e. O Rusie slabă vrea fronturi populare, i Rusie puternică vrea democraţii populare.

„Stalin a spus în faţa mea': „La începutul revoluţiei, m aşteptam să fim salvaţi de revoluţia europeană, iar acum revoluţia europeană aşteaptă Armata roşie.„ Nu cred într-d revoluţie franceză înfăptuită de Armata' roşie şi menţinuţi de G. P. U. – şi încă mai puţin în întoarcerea anului 1938. J „în domeniul istoriei, primul fapt capital al ultimilor douăzeci de ani este, pentru mine, primatul naţiunii. Diferi de ceea ce a însemnat naţionalismul: particularitatea, iş superioritatea. Marx, Victor Hugo, Michelet (Michelet cart scrisese: „Franţa este o persoană!”) credeau în StateW Unite ale Europei. În acest domeniu, nu Marx a fost profetu| ci Nietzsche, care scrisese: „Secolul douăzeci va fi secoh$f războaielor naţionale.” La Moscova aţi auzit Internaţional^ domnule general?

— Nu se vorbea despre ea: luase o întorsătură proastăM

— Mă aflam acolo atunci când imnul rusesc a devenit imnul de ceremonie. De câteva săptămâni se citeau în PravdM pentru prima dată, cuvintele: patria noastră sovietic„ Fiecare a înţeles. Iar eu am înţeles că totul se petrecea ca M cum comunismul ar fi fost mi/locul, în sfârşit, descoperit (Hg Rusia pentru a-şi asigura în lume locul şi gloria: o ortodoxie sau un panslavism care ar fi reuşit.”

Mă privea fără a fi nici aprobator nici dezaprobator, cm atenţie.

„Pentru că – chiar dacă nu s-ar ţine seamă de LeniaB Troţki, Stalin, ceea ce ar fi greu – comunismul ar fi ceea c& captează cel mai bine, astăzi, faptul revoluţionar, ceea cfl revoluţia franceză a captat în alte timpuri.

— Ce înţelegeţi prin: faptul revoluţionar?

— Forma provizorie adoptată de revendicarea justiţiei, de la răscoalele ţărăneşti la revoluţii. Pentru secolul nostru, est^. Vorba de dreptate socială, ceea ce ţine fără îndoială de slăbirea marilor religii; americanii sâht credincioşi, însă|

I cmllzaţia americană nu este o civilizaţie religioasă.

„Frontul naţional este paracomunist aşteptând să devină comunist; camarazii mei sunt paralaburişti, în aşteptarea unui laburism care nu există şi despre care ei nu ştiu dacă-l aşteaptă de la ei înşişi, de la partidul socialist sau de la dumneavoastră.

— Ce vor ei să facă?

— Ca şi în 1848, ca şi în 1871, să joace o piesă eroică ce se numeşte Revoluţia. Vor s-o joace cu nobleţe, pentru cei adevăraţi', care nu şi-au făcut apariţia din pietrele caldarâmului după sosirea armatei. Parodiindu-l pe. Clausewitz, cred eu, voi spune că politica li se pare că ar continua războiul cu alte mijloace. Din nefericire, nu este adevărat. Politica, pentru mine (ca şi pentru dumneavoastră, mi se pare, şi ca şi pentru comunişti chiar), implică întemeierea, apoi acţiunea unui stat. Fără de stat, orice politică aparţine viitorului şi devine mai mult sau mai puţin o etică. Ceea ce organizaţiile din Rezistenţă nu par să' bănuiască. Dacă nu mai este vorba despre revoluţie, despre ce este vorba? Pentru politicienii de ieri sau de fnâine, este vorba de a intra în partide, sau de a forma un nou partid. Rezistenţa procomunistă ajunge la partidul comunist, sau la nasul de carton comunist. Cealaltă ajunge acolo unde se va dori, căci partidele, am spus-o domnului Palewski, au nevoie să se dezinfecteze. Dar, dacă au existat radicalii maquisarzi, nu există maquisarzi radicali. Un partid are nişte obiective. Rezistenţa avea unul: să contribuie la eliberarea Franţei. Rezistenţa a fost formată, în mare, din patrioţi liberali. Liberalismul nu este o realitate politică, este un sentiment, şi încă un sentiment care poate exista în mai multe partide, 'dar care nu poate întemeia un partid. La congresul M. L. N., am descoperit că drama actuală a Rezistenţei aceasta este.

„Membrii ei nu sunt împotriva comunismului. În calitate de doctrină economică, 50 la sută dintre ei îl preferă. Ei sunt împotriva comuniştilor; poate, mai precis, împotriva a tot ceea ce este rusesc în comunismul francez. Ei nu cred că energia pe care o admiră la P. C. Rus, şi delaţiunile, subtilităţile, excluderile – chiar şi procesele – pe care i le reproşează, formează un tot. Visâil tainic al unei părţi considerabile din Franţa, şi al majorităţii intelectualilor ei, este o ghilotină fără ghilotinaţi. Ceea ce-i fascinează în comunism este energia Pusă în slujba dreptăţii sociale; ceea ce-i desparte de comunişti, sunt mijloacele' acestei energii. Liberalism care n-a murit. Membrii de partide erau puţin numeroşi în Franţa, şi ceea ce eu am cunoscut despre Eliberare, în provincie şi la Actualităţi, este atmosfera unui Front Popular victorios, Insă Frontul Popular nu şi-a Scut nici revoluţia, nici partidul său unic (si adversarii săi, cu atât mai puţin). Ceea ce eu am numit, în legătură cu Spania, „iluzia lirică” nu conduce la o adevărată formaţie politică. Lucrurile se petrec pentru radical ca şi pentru comunişti, din raţiuni opuse: atunci când intră într-un Front Popular, o fac cu'speranţa de a-l strivi.

— Credeţi?” Tonul era poate ironic.

„Cred că nu numai liberalismul, ci şi jocul parlamentar sunt condamnate în toate ţările în care partidele vor avea d partener un partid comunist puternic. Guvernarea parlaM mentară implică o regulă a jocului, aşa cum o arată cea ma$ eficace dintre toate: guvernarea britanică. Comuniştii s6 slujesc de joc pentru propriile lor scopuri, dar ei nu-l joacă; Şi este de ajuns ca un partener să nu urmeze regulile pentru ca jocul să-şi schimbe natura. Dacă partidul socialist, partidul radical etc., 'sânt partide, atunci comuniştii sunt altceva.

„Pe deasupra, dreapta tradiţională se legase de Vichy, astfel încât vom vedea o stingă'orientată de supralicitarea comunistă, fără o dreaptă recunoscută. Şi totuşi, nu doar Rezistenţa, ci Franţa este cea care nu crede în întoarcerea parlamentarismului' de odinioară. Pentru că presimte cea mai violentă metamorfoză pe care a cunoscut-o Occidentul de la sfârşitul Imperiului roman. Ea n-are chef s-o înfrunte sub conducerea domnului Herriot. Şi apoi, sfârşitul celei de-a IlI-a Republici este legat de înfrângere. Nu se apărase ea totuşi chiar atât de prost în timpul războiului din 1914.” | îşi înălţă arătătorul, cu un gest care însemna: fiţi atent Im „Nu Republica a câştigat războiul din 1914, ci Franţa. La declararea războiului, îa bătălia de pe Marna, începând cui Clemenceau, rivalităţile, partidele au lăsat-o mai moale.

— Clemenceau nu înseamnă Franţa republicană?

— Eu am restabilit republica. Însă e nevoie ca ea să poată reface Franţa. Acţiunea naţională este foarte diferită de naţionalisme, o recunosc. Comuniştii înţeleg acest lucru, în felul lor. De asta au ţinut ei la povestea lor cu miliţiile. Simt că un stat care nu mâi asigură apărarea naţiunii este un stat c°ndamnat. Nici cele două imperii franceze, nici imperiul german, nici imperiul rus nu au supravieţuit înfrângerii. Aici se află legitimitatea profundă a statului! Aveţi dreptate s”

I spuneţi că Rusiei comunismul i-a permis să-şi refacă armata. ~ Şi să-şi regăsească sufletul.”

Mi-am dat seama că-l întrerupsesem, căci lăsa uneori între fraze pauze destul de lungi, dar îşi urma gândul.

N. Iar Asia nu-şi regăseşte sufletul, după cum spuneţi, decât regăsindu-şi naţiunile. Poate că monarhia franceză a murit la Rossbach. Vă rog, continuaţi.

— Churchill a scris despre Clemenceau că-i apăruse ca un om al Revoluţiei.”

Clipi puţin din ochi, cu o expresie de confidenţă ironică pe care o regăsesc adesea atunci când este vorba despre Istorie: „Ei au vorbit mult, şi foarte bine. Acest lucru are importanţa sa. Ei au creat naţiunea mobilizată împotriva unor armate mercenare. Totui s-a stricat atunci când celelalte naţiuni au intrat şi ele în joc. Dar asta se întâmpla împotriva luiNapoleon.

— Credeţi că Mirabeau ar fi salvat monarhia?

— A murit la timp. Cred că ar fi dezamăgit mult – şi s-ar fi dezamăgit mult pe sine însuşi.” în faţa galeriei romane a ghilotinaţilor, individualistul gata să trădeze revoluţia pentru ochii reginei şi banii regelui, mort fără grabă şi cu nobleţe după plecarea celor două prostituate care se'găseau în patul lui, apărea drept un mare aventurier. Îi lipsea consacrarea obscură pe care patria sau poporul le aduceau tuturor celorlalţi până la 9 Tnermidor. Citisem ceea ce scrisese generalul de Gaulle despre Hoche, Şi la el s-a gândit, poate pentru că Hoche murise şi el tot otrăvit: „Hoche este o figură frumoasă. Oriunde l-ai pune, este demn de funcţia sa. Şi apoi Vandeeă, să-i convingi pe pameni să se adune în jurul unei mese pentru a sta de vorbă înainte de a se asasina între ei. Dar când l-au otrăvit, o ducea prost cu sănătatea.”

L-am privit întrebător. A zâmbit cu ironie: „. Dictatura.

— La eliberarea lui de la Conciergerie, am spus, a trebuit să se dea la o parte pe coridor, pentru a lăsa sa intre un nou prizonier: Saint-Just.

— Oh! întotdeauna aceiaşi se întâlnesc.„ „Saint-Just pe coridor, Josephine în cameră”, m-am gândit eu. Îşi înălţă arătătorul, aşa cum mai făcuse cu câteva niinute mai'devreme: „Nu vă lăsaţi înşelat: Franţa nu mai doreşte revoluţie. A trecut vremea e'i. „ '

Am fost frapat de neutralitatea tonului – aceeaşi ca atunci când ar fi vorbit despre Imperiul roman. Intelectual noştri trăiau cu pasiune o mitologie politică, iar armaţefc comunismului şi fascismului se înfruntau încă. Pentru prima dată am înţeles în ce mod valorile supreme ale altora, dintre care mulţi nu-i erau adversari, deveneau pentru el neglijabil^, Răspunsese cândva, fără a fi prea atent, la expunerea făcuţi de Ministrul Aprovizionării asupra bursei negre, care obsedş Parisul: „Va trebui ca francezii să se hotărască să se ocupe de altceva decât de poveştile lor cu scrumbii uscate.” Nu eră totuşi ca Marie-Antoinette când vorbea despre cozonac. „A trecut vremea ei”, fusese spus pe tonul cu care un mistic vorbeşte despre patimi. Însă misticii nu prea cred în Istorie.,.: „Banderola ziarului Combat, am spus, este tot asta: de la Rezistenţă la Revoluţie.

— Ce tiraj are Combat?

„Am anunţat că vor fi naţionalizate, în cursul anului, toate sursele de energie şi de credit. Nu pentru stânga: pentru Franţa. Dreapta nu'se grăbeşte să sprijine statul, iar stânga se grăbeşte prea tare.

„Ceea ce domnul Palewski mi-a spus despre conversaţia dumneavoastră în legătură cu propaganda m-a interesat. Iii ce fază se află intelectualii? Nu vreau să spun: în legătuifj cu propaganda, ci. În ansamblu.

— Există cei pe care Rezistenţa i-a dus către romantismul istoric iar epoca asta ar trebui să-i copleşească. Cei pd| care i-a condus, sau care s-au dus singuri, către romantismul^ revoluţionar, care constă în a confunda acţiunea politică cui teatrul'. Nu vorbesc despre cei care sânt'gata să se batăf pentru a crea soviete: nu vorbesc despre actori, ci despre! spectatori. Începând cu secolul al XVIII-lea există în Franţa! o şcoală a „sufletelor sensibile”. În care femeile scriitoare, joacă de altfel un rol destul de constant.

— Dar nu ca infirmiere.

— Literatura e plină de suflete^ sensibile pentru care proletarii joacă rolul de buni sălbatici. Însă nu-i uşor să înţelegi cum de a putut crede Diderot că împărăteasa Ecaterina a II-8 semăna cu Libertatea.

— Voltaire făcea epigrame asupra bătăliei de la Rossbach. Dar e păcat.

— Situaţia intelectualilor serioşi este grea. Politica franceză s-a' revendicat cu plăcere de la scriitori, de la Voltaire până la Victor Hugo. Ei au jucat un rol importanţi în afacerea Dreyfus. Au crezut că-şi regăsesc acest rol în] perioada Frontului Popular. Dilja aces_a.

{nult decât se revendica el de la scriitori. Această utilizare, dinspre latura comunistă, a fost pusă la punct cu multă dibăcie de către Willy Miinzenberg – mort de atunci. Dar din 1936, ce au făcut aceşti scriitori care n-au încetat să se revendice de la acţiune, de la care Montesquieu nu se revendica? Petiţii.

„Si apoi există filosofii profesionişti. Pentru aceia, Lenin sau Stalin nu sunt decât nişte discipoli ai lui Marx. Ei mă fac să mă gândesc la un rabin din Ispahan care mă întrebase cândva: „Dumneavoastră care aţi fost în Rusia, puteţi să-mi spuneţi dacă e adevărat că şi comuniştii au o carte'1!” Aceia caut'ă teoria în spatele acţiunii. O teorie de o natură deosebită: Marx, dar nu Rich'elieu. Pentru ei, Richelieu nu avea o politică. I-am spus domnului Palewski că în momentul de faţă, ei nu vă aud. Sunt puţin conştienţi de contradicţia în care trăiesc, pentru că acţiunea nu o'pune pe aceasta niciodată la încercare. Însă o resimt în mod confuz, aşa cum s-a văzut la congresul M. L. N. Şi apoi, adevărata 'Rezistenţă şi-a pierdut două treimi din membri.

— Ştiu, a spus el cu tristeţe, eu.”

Am avut senzaţia că avea să adauge: ştiu de asemeni că v-aţi pierdut familia, însă fraza a rămas nerostită, iar el s-a ridicat.

„Ce v-a frapat, când aţi regăsit Parisul?

— Minciuna.”

Aghiotantul întredeschisese uşa, iar generalul mă conducea: „Vă mulţumesc”, mi-a spus. '

Coborâsem din nou scara monumentală, îi confundasem visător pe uşieri cu armurile, şi mergeam pe stradă. Prin ce mă surprinsese oare? Jurnalele de actualităţi făcuseră să-mi devină familiare aspectul şi chiar ritmuj vorbirii sale, care seamănă cu cel al discursurilor sale. Insă, la cinema, el vorbea; eu întâlnisem acum un om care punea întrebări, iar forţa lui căpăta mai întâi, pentru mine, forma tăcerii lui.

Tăcerea lui era o întrebare. M-aş fi gândit la Gide, dacă în tăcerea lui Gide n-ar fi existat o curiozitate chinezească. | „Domnule general, întrebase el la Alger, cu cea mai bună intonaţie de inchizitor politicos în voce, vreţi să-mi îngăduiţi o întrebare: când v-aţi decis să nu vă supuneţi?” General„ răspunsese printr-un'gest vag şi se gândise cu siguranţă la celebra frază englezească în legătură cu amiralul JellicoeB „Are toate calităţile lui Nelson, în afară de cea de a nu se supune.„ Gide înii vorbise despre „nobleţea ceremonioasă” a primirii sale; la un dejun, e adevărat. Nu'păstram amintirea vreunei ceremonii, ci amintirea acelei distanţe singulare prin faptul că nu apărea numai între interlocutorul său şi el, ci şi între ceea ce spunea şi ceea ce era. Mai întâlnisem deja acea prezenţă intensă, pe care cuvintele nu o pot exprima. Nici la militari, nici la oamenii politici, nici la artişti: la mari spirite religioase, ale căror cuvinte afabil banale par a fi fără legătură cu viaţa lor interioară. De aceea mă gândisem la mistici atunci când vorbise despre revoluţie.

Stabilea cu interlocutorul său un contact foarte puternic, pe care îndepărtarea părea că-l face inexplicabil. Contact datorat mai întâi faptului că impunea sentimentul unei personalităţi totale – sentimentul opus celui carenţe face să spui: nu poţi judeca un om după o conversaţie. În ceea ce îmi spusese era greutatea pe care o dă responsabilitatea istorică unor afirmaţii foarte simple. (Cea a răspunsului Iun Stalin la întrebarea lui Hearst, în 1933: „Cum s-ar putea desfăşura un război între Germania şi Uniunea Sovietică, ele neavând frontieră comună?

— Se poate găsi una. „) în pofida amabilităţii sale, aveai tot timpul impresia că-i dai socoteală. Nu abordasem problema modernizării învăţământului, nici nu precizasem domeniul în care i-aş fi putut fi eventual utilfl Văzusem un ofiţer general căruia îi plăceau ideile şi care lei saluta imperceptibil în trecere; omul în faţa căruia fiecare era răspunzător pentru că el era răspunzător de destinuţl Franţei; în fine, un personaj chinuit, căruia acel destin pe | care trebuia să-l descopere şisă-l afirme îi umplea spiritul. Latfl un călugăr ni se impun: persoana, sarcedoţiul, transcendenţa.”! Transcendenta aşa cum o concepuseră întemeietorii de ordine combatante. Înainte de a traversa, am înălţat distrat privirea: 1 strada Saint-Dominique.

Încercam să lămuresc o impresie complexă: era egal cu I mitul său, dar prin ce? Val6ry era astfel pentru că vorbea cu tot atâta rigoare şi pătrundere ca şi Monsieur Teste – având 1 în plus argou şi' fantezie, Einstein era demn de Einstein<§ printr-o simplitate de franciscan zbârlit pe care de altfel franciscanii n-o cunosc. Pictorii mari nu se aseamănă între ei decât atunci când vorbesc despre pictură. Singurul personaj pe care generalul de Gaulle mi l-a readus atunci în minte, nu prin asemănare, ci prin opoziţie, în felul în care Ingres îl cheamă în minte pe Delacroix, era Troţki.

Câteva zile mai târziu eram chemat în calitate de consilier tehnic la cabinetul său. Atunci a început studiul planului de modernizare a educaţiei naţionale, iar Stoetzel a primit primul milion care i-a îngăduit să organizeze sondaje serioase. Zeii ne-au venit în ajutor: ultimul sondaj, relativ la referendumul constituţional (sondajele erau încă secrete) s-a dovedit exact în proporţie de 997 la 1000. Din aprilie până în august, Roosevelt, Mus'solini şi Hitler muriseră, Churchill plecase, Germania capitulase, bomba atomică explodase deasupra Hiroshimei. La 21 octombrie, alegerile trimiteau în Adunarea Naţională 302 deputaţi comunişti şi socialişti. Generalul, ales şef al guvernului în unanimitate de către votanţi, îşi forma ministerul, în care eu deveneam ministru al Informaţiei. Sarcină instructivă: era vorba, mai ales, de a împiedica partidele să-şi tragă fiecare spuza pe turta sa. Thorez respecta regula jocului: să pună partidul comunist în slujba reconstrucţiei Franţei. Dar în acelaşi timp, Partidul îşi tot infiltra oamenii; rapoartele lui Marcel Paul erau insolent de false. Şi în acest guvern tripartit, falsele expozeuri comuniste începeau să suscite falsele expozeuri socialiste şi ale M. R. P. Generalul, după consiliu, încă mai încerca să-l'convingă pe cutare sau cutare ministru.

Însă arbitrajul său, pe care el îl considera esenţial pentru acţiunea statului, nu putea deveni un arbitraj permanent între nişte ficţiuni, şi mă îndoiam că va suporta mult timp acest concurs de imposturi. Părea să descopere ceea ce ştia totuşi din totdeauna, lucru pe care însă războiul, Rezistenţa şi poate familiarizarea lui cu democraţia engleză îl estompaseră: faptul că democraţia noastră este o luptă de partide şi că Franţa joacă în această luptă un rol subordonat. Fusese descumpănit să-l audă pe Herriot, apoi pe L6on Blum, cărora le propunea să intre în guvern ca miniştri de stat pentru a contribui la ridicarea ţării, răspunzându-i că preferau să se consacre partidului lor. Cu atât mai mult cu cit el ştia, de la cel de-al doilea cel puţin, că nu era doar pentru a fi prima vioară din partid.

Amărăciunea lui, atunci când a fost atacat de Herriot, era în primul rând legată de certitudinea pe care o avea că jocurile parlamentare aveau să reînceapă. S-a gândit el, oare, atund| că Franţa va fi obligată în curând să-l recheme? Toţi credeaif; aşa. Cu'câteva zile înaintea plecării sale, Le„on Bium şi cu mine eram invitaţii săi în vila sa din Neuilly. După cină, ne-an|j strâns toţi trei în jurul unei măsuţe, iar el i-a spus lui L6oif Blum pe un ton jumătate serios, jumătate ironic: „Ei bine! convingeţi-l!”

Era vorba despre încrederea ce putea fi acordată cooperării comuniştilor la guvernare.

„Cum vreţi, am spus eu, ca nişte adevăraţi comunişti să nu ne ia drept un guvern de tip I^erenski sau un guvern de tip Pilsudski? Nu poate fi vorba de altceva decât de a şti cinei; va trage primul: ăsta nu mai este stat, este un duel' în stil) american. Amintiţi-vă de Frontul Popular.

— Dar Frontul Popular a rezistat.„ Le”on Blum şi-a ridicat spre noi chipul prelung şi fin şi, lipindu-şi palmele, ' a repetat) cu fermitate, cu o voce firavă şi un pic dezamăgită, care'/contrasta cu vocea profundă a generalului: „A rezistat.

— Da”, a răspuns generalul cu amărăciune.

Se gândea, după toate probabilităţile: ei şi? Pentru L6on Blum, în pofida curajului său moral, care era mare, politica implica concilierea. Acordurile de la Matignon fuseseră o| performanţă. Nu era vorba de concilierea superficială care însoţeşte acţiunile conjugate, şi pe care generalul o poseda destul de bine, ci de o conciliere'profundă, un soi de convertire a adversarului (oamenii sunt cu uşurinţă sensibili la actele pentru care au o mare înzestrare'.) Cred că L6on Blum acorda concilierii valoarea pe care generalul de Gaulle o^ acorda inflexibilităţii.

„A rezistat, am spus eu, pentru că Uniunea Sovietică era slabă. Cu Armata roşie şi cu Stalin astăzi.

— Poate că America n-ar fi prea grăbită să-i vadă pe ruşi la Paris.

— Dacă ei s-ar numi Partidul Comunist Francez şi dacă n-ar exista o lovitură de stat, Statele Unite s-ar mişca oare?]] Dar voiam să spun următorul lucru: în perioada sa revoluţionară, Frontul Popular a făcut adevărate reforme, şi.

— De pildă, a spus L6on Blum zâmbind, a încercat să reînarmeze Franţa.

— Este adevărat. Dar, odată ce perioada sa revoluţionară s-a încheiat, am regăsit Parlamentul tradiţional. Pe care tripartitismul speră să-l regăsească la rândul său şi de care J nU-l desparte decât acţiunea generalului de Gaulle. Or, la declararea războiului, ce s-a întâmplat cu efortul dumneavoastră militar? Guvernul voise să-i împace pe partizanii lui Hitler şi pe adversarii săi, pe partizanii blindatelor şi pe adversarii lor. Atunci, au pus câte un semi-soldat în câte un semi-tanc, pentru a porni o semi-luptă.

— Ştiţi, a răspuns el zâmbind şi mai mult, că nu consider parlamentarismul drept cel mai bun guvern democratic cu putinţă.”

Ştiam asta şi fără îndoială că ceea ce scrisese în legătură cu acest lucru contribuise la a-l apropia de generalul de Gaulle.

„în fond, reluă el, credeţi că compromisul aparţine politicii secolului al nouăsprezecelea. Se poate. Poate că viaţa însăşi este un compromis. Numai că. Stalin n-a pus semi-soldâţi în semi-tancuri, ci a pus mulţi oameni în sicrie. Când eram în guvern, m-am întrebat adesea dacă compromisul nu era preţul libertăţii.

— Problema capitală a Eliberării constă fără îndoială în a pune de acord autoritatea reală a statului cu libertăţile reale ale cetăţenilor. Uşor de zis, greu de făcut.

— Într-o anumită măsură, anglosaxonii au făcut-o.

— Însă partidul comunist nu se bucură de importanţă nici în Anglia, nici în Statele Unite.”

Doamna de Gaulle aducea cafeaua. I-am ţinut companie. Generalul nu spusese nimic. Ceva mai târziu, cei doi bărbaţi se găseau la extremitatea salonului, sub privirea perplexă a celor două femei. Generalul ştia, din articolele din Populaire că tot ceea ce interlocutorul său spusese episodic se baza pe credinţa – credinţa, nu ideea – că nu va exista o Franţă fără democraţie, democraţie politică fără democraţie socială, Şi democraţie' socială fără democraţie internaţională. L6on Blum considera socialismul drept forma extremă a democraţiei; de unde, concilierea între apelul său la colectivism şi gustul său foarte puternic pentru libertăţile individuale. Exista la el o încredere în om la fel de profundă ca şi credinţa comunistă, pe care o justifica de altfel transpunându-l pe Spinoza: „Orice acţiune a cărei cauză suntem noi înşine, conform ideii noastre despre omenesc, eu o raportez la religie.” Părea să-şi pună maturitatea în slujba tinereţii sale.

Şi nu se lăsa prins decât în capcana inconsolabilului. Om de vocaţie şi el – în mod evident, în această vreme în care închisoarea îl marca încă. Însă vocaţia sa îl apropia de oamenii pe care-i cunoştea; cea a generalului îl apropia de oamenif pe care nu-i cunoştea. Primul nu credea decât în munca de echipă; cel de-al doilea, în munca de stat-major. În pofidtf amabilităţii care-i însoţea întotdeauna ospitalitatea, acestil părea că se află îndărătul unei platoşe binevoitoare. Era| oare sensibil la absurditatea procesului de la Riom? Era, fără îndoială, sensibil la reformele pe care interlocutorul său le impusese, la ceea ce el făcuse; şi la luciditatea anumitor analize, pe care credinţa sa socialistă le orienta, dar nu le încurca. Cred că dialogul lor se stabilise pe baza conştiinţei calităţii celuilalt pe care o avea fiecare, pe baza nevoii lor comune de a concepe politica drept o modalitate a Istoriei, însă jocurile erau făcute. Cu câteva zile înainte de alegeri, Generalul îi sugerase lui L6on Blum să îi succeadă, dacă ar fi fost adus în situaţia de a se retrage. „Nu pot s-o fac, răspunsese acesta, din pricina sănătăţii mele; şi mai ales nu vreau s-o fac, pentru că duc după mine prea multe uri.”

Generalul ştia că francezii acceptaseră înfrângerea. Ştia că îl acceptaseră pe P6tain. Şi cred că el ştia, de la entuziasmul Eliberării, că el era alibiul a milioane de oameni. În Rezistenţă, Franţa recunoştea ceea ce ea ar fi vrut să fie, mai mult decât ceea ce fusese. Şi totuşi, adevăratul dialog al generalului se purta cu ea, fie că se numea Republica, poporul sau naţiunea. „Un om de stat este mereu singur de-o parte, având lumea de partea cealaltă”, a spus Napoleon. „Singur cu Franţa”, ar fi;: gândit fără îndoială generalul de Gaulle. Marii singuratici se află întotdeauna într-o relaţie profundă cu masa viilor şi morţilor pentru care se luptă. Dar oare naţiunea îi va ierta ceea ce ea îi datora, dacă el nu completa alibiul dispărând (fie şi devenind un şef politic „asemănător celorlalţi”?). Aşa cum Anglia îl abandonase pe Churchill, aşa cum Franţa lăsase Congresul să-l abandoneze pe Clemenceau! Totuşia partidul unic odată înlăturat, întoarcerea la poziţia mai presus de partide nu putea avea loc decât în numele naţiunii. Primul referendum purta în germene alegerea preşedintelui Republicii prin votul universal, parvenirea poporului laS arbitrajul suprem între Preşedinte şi Adunare, pe care L^onlj Blum o dezaproba intens. Poate că plecarea generalului a fost, între alte lucruri, un referendum secret.

După şedinţele Consiliului de miniştri, rămâneam cu el, după obicei, pentru redactarea comunicatului. Într-o zi, în timp ce coboram scara din imitaţie de marmură a palatului Matignon, mi-a spus: „Ce aveţi de gând să faceţi acum, la Ministerul Informaţiei?

— Ministerul, domnule general: el nu există. O să fie gata peste şase săptămâni.

— Voi fi plecat atunci.”

Atunci am ghicit, fără niciun motiv, că generalul de Gaulle nu mă chemase niciodată. Am avut confirmarea câţiva ani mai târziu. Am fost personajele unei ciudate intrigi, pe care a presimţit-o fără îndoială înaintea mea. Cred că atunci când mi-a fost transmis presupusul său apel, i-a fost transmis apelul meu, care nu era mai puţin presupus. Ceea ce ar explica ciudăţenia primei noastre convorbiri.

Aveam să-l revăd la Marly, la Colombey, în strada Solferino pe vremea R. P. F. -ului, apoi în timpul a ceea ara numit traversarea deşertului. Se spune că el a ştiut întotdeauna că va relua puterea. A fost oare asigurat că„ o va relua la timp? Mă găseam, înainte de Dien Bien Phu, împreună cu câţiva prieteni într-o cabană din Valais, în faţa unor turişti care semănau cu personajele lui Labiche şi care priveau Mont Blanc printr-o uriaşă lunetă; Elisabeth'de Miribel m-8 întrebat: „Cum se va întoarce generalul?

— Printr-ufl complot al armatei din Indochina care va crede că se va servi de el, şi care-şi va muşca mâinile.” Nu a fost vorba de armata din Indochina; şi, atunci când profeţia mea s-a dovedit aproape justă, mă'găseam la Veneţia, foarte sigur că nu se va întâmpla nimic.

„Pescuieşte cu undiţa în lagună”, spunea Bidault, machiavelic, făcând aluzie'la fraza (lui Delbecque?) care-mi fusese mie atribuită: nu te duci pe malul Rubiconului ca să pescuieşti cu undiţa.

N-am aflat gravitatea evenimentelor decât la înapoiere.

La una din ultimele şedinţe de Consiliu, domnul Pleven spusese: „Nu mai reprezentăm decât nişte umbre. Să nu ne mulţumim cu vorbe goale. Ministrul' Algeriei nu poate traversa Mediterana. Ministrul Apărării Naţionale nu mai are armată. Ministrul de Interne nu mai are pofiţie.” Numeroşi soldaţi din Indochina şi foşti paraşutişti făceau parte din politia pariziană, intrată5 în grevă în martie.

Rămânea doar formarea de miliţii. Preşedintele Pflimlin se opunea acestui lucru. Vedea în crearea 'lor o ameninţare de război civil mai gravă decât cea reprezentată de apelul făcut generalului de Gaulle. Miniştrii, de altfel, vorbeau de Comitetele de apărare republicane, şi nu de înarmarea unor

1 Rassemblement du Peuple Frangais, Adunarea Poporului Francez, mişcare întemeiată în 1947 de generalul de Gaulle (n.tr.).

Milit„' care ar fi devenit miliţii comuniste. Numai dacă n-ar mai fi existat deloc miliţii. „Mobilizarea maselor, spuneau sindicatele, se poate face în legătură cu salariile, nu cu sistemul parlamentar. Muncitorii, care-şi amintesc că în 1944 libertăţile au fost restabilite şi care aii adesea pe câte unul dintre ai for în Algeria, îl preferă pe de Gaulle coloneilor.” Atunci când comuniştii vorbiseră de mobilizare, militanţii ajunseseră la închisoare', dar o părăsiseră în cursul dimineţii, lăsându-i pe ultimii fideli să joace belotă. Duminică, treizeci şi cinci de mii de maşini se succedaseră pe autostrada de vest'- cu trei mii mai mult decât în anul precedent.

Revoluţia din Alger nu era mai puţin confuză. Nu prea se ştia bine' la Paris ce însemna cuvântuî integrare. Soustelle spusese: este contrariul dezintegrării. A, da? Mitul Franţei de la Dunkerque încoace şi până la Tamanrasset se născuse dintr-o anchetă a Serviciului psihologic al armatei, pe atunci în proaspătă glorie. Pentru militarii activişti, pentru ofiţerii SAS. Şi pentru numeroşi paraşutişti, el aducea fraternizarea. Că Serviciul psihologic era cel care organizase ancheta, fie şi numai transportând musulmanii cu camioanele armatei, e plauzibil; însă el nu prevăzuse acea noapte de 4 august, şi a tost incapabil să o reînvie. Ziua „miracolului”, 16 mai, i-a surprins pe cei ce au pregătit-o, şi care scriau: „Această speranţă nu e comparabilă decât cu cea pe care am cunoscut-o la Paris după Eliberare!” Acea zi i-a surprins pe musulmani care se pomeneau în braţele algerienilor de origine europeană, şi pe aceştia, Ies pieds noirs, care se pomeneau în braţele musulmanilor. I-a descumpănit pe comunişti, care au hotărât să nu-i dea importanţă; şi chiar F. N. L.- ul, căci în cursul perioadei de fraternizare, ' niciun atentat nu a fost comis la Alger. Căpitanii paraşutiştilor proclamau: Mişcarea noastră se va sprijini pe zeceA milioane de francezi din Afgeria, europeni şi musulmani. Însă exaltarea odată depăşită, condiţia musulmanilor nu se schimbase. Comitetele de salvare publică decretau mărirea salariului de mizerie al lucrătorilor agricoli; colonii îi puneau să muncească de la ora cinci până la amiază şi plăteau o jumătate de zi din salariul nou: mai puţin ca înainte de mărire. Supărarea se transmitea armatei, care aştepta de la mişcarea algeriană o revoluţie franceză tehnicizată, un consulat al lui Saint-Just şi al fui

1 Front National de Lib&ation, Frontul Naţional de Eliberare, militând Pentru independenţa Algeriei (n.tr.).

Mao Zedong – şi care era neîndoielnic unită doar în dorinţa de o acţiune politică, în ura pentru un regim care nu ştia nici să facă război, nici să facă pace. Civilii n-aveau încredere în fraternizare. În organizaţiile lor naţionaliste, dar antimetropolitane, Algeria franceză voia să însemne) când era cazul, Franţa algeriană. Reacţionarii înrăiţi s# declarau pentru integrare, de când considerau dreptul de vot pentru musulmani un drept gata câştigat, musulmani ale căror nouă milioane de voturi ar atârna mai mult decât cele ale unui milion de pieds noirs, dărâmai puţin ca cele a| douăzeci de milioane de francezi. În Corsica, adjunctul socialist din Bastia, care-l înlocuia pe primar, părăsise primăria, ocupată de paraşutişti, cântând Marseieza; para-: şutiştii îl acompaniaseră cântând-o şi ei, iar mulţimea din piaţă o reluase în cor, fără să se ştie dacă o cân'ta pentru adjunct, pentru paraşutişti, sau şi pentru unul şi pentruţ ceilalţi.

La 1 iunie, emisarul Comitetelor de salvare publică, aşteptându-se să găsească Parisul în stare de asediu, descoperea^ uluit, jucători de petanque pe esplanada de la Invalides. Unul din cei mai celebri reporteri americani îmi dădusej asigurarea că generalul Massu pusese să fie torturat el însuşi.;: pentru a avea dreptul să dea ordin de tortură. Se reţinea totuşi, din acest talmeş-balmeş, amănuntul că o mişca„ contradictorie şi hotărâtă' dispunea de avioane şi de luptători); împotriva unui guvern lipsit de armată şi de poliţie. Salan, delegat al lui Pflimlin, strigase: „Trăiască de Gaulâe!” şi nu se mai aştepta din partea generalului să-i aresteze pe para? sutişti, ci să preîntâmpine războiul civil – care avea să înceapă, ca şi cel din Spania, ca şi revoluţia din octombrie* cu cinematografele deschise şi cu mulţimea de gură-cască 1* plimbare.

El m-a convocat, la două zile după întoarcerea mea, la hotelul Lap6rouse.

La ora cinci, poate pentru că lua convorbirea noastră drept un moment de destindere, a cerut să se aducă whisky şi; ceai. Salonul era cel al apartamentului care îi era rezervat atunci când venea la Paris: stil Louis XVI, tipic pentru hote- „i luri, iar atmosfera era cea de calm pe care generalul de! Gaulle a impus-o întotdeauna în jurul său. Ceaiul, refuzat 1 până la urmă, s-a retras către rumoarea care urca din hol şi 1 care năpădea scara, aşa cum haosul năpădise ţara.

I

„Problema principală, mi-a spus el în rezumat, este de a şti dacă francezii vor să refacă Franţa, sau dacă vor să meargă fa culcare. N-am să fac Franţa fără ei. Şi trebuie să asigurăm continuitatea instituţiilor, până în momentul în care voi chema poporul să aleagă altele. Provizoriu, el n-are chef de colonei. Este vorba deci de a reface statul, de a stabiliza moneda, de a sfârşi cu colonialismul.”

Regăseam ritmul ternar care îi este la fel de familiar cum le este altora dilema.

„A face un stat care să fie stat, asta înseamnă să faci o Constituţie care să fie Constituţie. Aşadar, sufragiul universal este izvorul oricărei puteri; puterea executivă şi puterea legislativă sunt cu adevărat separate; guvernul este răspunzător în faţa Parlamentului.” „Stabilizarea monedei nu va fi uşoară; dar va fi mai puţin grea decât se spune, dacă statul este capabil de continuitate şi fermitate, adică dacă este stat.”- „Problema colonială. Trebuie s-o spun tuturor acelora care formează Imperiul: s-a terminat cu coloniile. Să facem împreună o Comunitate. Să ne stabilim împreună apărarea, politica externă şi politica economică.” „în ceea ce priveşte restul, îi vom ajuta. Fireşte, ţările sărace vor dori să se 'alăture ţărilor bogate, care vor fi mai puţin grăbite s-o facă. Vom vedea. Să creeze state. Dacă sunt în stare.” „Şi dacă sunt de acord.” „Cei ce nu sunt de acord, să plece. Nu ne vom opune. Şi vom face Comunitatea franceză cu alţii.”

Proiectul acesta îi era familiar de la discursul de la Brazzaville, în 1942. Însă nu mai era vorba de o speranţă. În vreme ce bietele defilări din place de la Bastille pină în place de la Nation vor parodia un Front Popular care nu târâse după el povara expediţiei din Suez şi a războiului din Algeria, Şi care adusese mai 'multă dreptate socială decât reuşise vreodată cea de-a IV-a Republică, Franţa avea să declare tuturor fostelor ei colonii: „Dacă doriţi cu adevărat independenţa, cuceriţi-o!”

Nu vorbise despre Algeria, dar părea că se învârte în jurul ei. Trebuia mai întâi ca armata franceză să fie în Algeria armata unei Frânte care oferea libertatea unui număr de Şaptesprezece ţări, şi nu armata unui imperiu colonial. Avea să plece la Alger după declaraţia de învestitură. Drumul spre Alger, o dată mai mult, va trece prin Brazzaville.

Unde ducea acel drum? O caricatură poate fi asemănătoare; însă îi văzusem întotdeauna pe adversarii gene-ralului – Roosevelt inclusiv – schiţând caricaturi care nu-i semănau. Adversarii lui de astăzi îl considerau un reacţionar; ei uitau reformele sociale pe care i le datora Franţa, singurele reforme capitale de la Frontul Popular începând. II considerau un şef al paraşutiştilor; guvernul pe care era pe cale să-l formeze nu va fi pe placul Algerului; şi' nu va deveni nici preşedinte al Comitetelor de salvarepublică, după cum nu devenise preşedinte al F. F. I. Sau al F. T. P-ului. Relua puterea în faţa unei mari dezordini? Mai puţin mar (r), decât acea din 1944. Adversarii săi credeau că avea să-şi exercite puterea după preferinţe, şi să aştepte restabilirea Franţei de la stingerea conflictului algerâan. Mă întrebam dacă nu aştepta, de la restabilirea Franţei, stingerea conflictului, în mod provizoriu voia să poată exercita el însuşi controlul; şi poate, să-şi încerce puterea.

Abia a vorbit de problemele sociale. Felul în care amina să le pună în discuţie, în vreme ce în mod evident se ataşase riguros de problemele legate de monedă, de Imperiu, şi mai întâi de stat, mi s-a părut semnificativ. Ducea o cursă contra timp, dar nu în acest domeniu. Şi poate că nu-i displăcea să-i vadă pe comunişti şi valurile agitaţiei politice rătăcind departe de ceea ce el'considera a fi problemele esenţiale şi sentimentul profund al ţării. Avea să-mi spună, câteva zile mai târziu: „Nu uitaţi cănoi n-am făcut revoluţie”. Nu l-am mai văzut atât de monolitic decât cu prilejul baricadelor din Alger. Se întorcea din izolarea pe care q constituie pentru oricine meditaţia asupra trecutului, mai cu seamă atunci când amintirile sale constituie o epopee: cu o săptămână în urmă, îşi făcea corecturi la Memorii. Marea solitudine pe care a dus-o întotdeauna în sine însuşi, o părăsea de dragul negocierilor, dar şi pentru destinul Franţei de care era obsedat de atâţia ani. Nimic nu se schimbase în dialogul său imperturbabil cu acea umbră. În cursul acelor zile în care cei care-l chemau cu cea mai mare ardoare se voiau fascişti, iar cei care-l atacau cel mai tare se voiau comunişti, atunci când Franţa părea sortită încleştării partidelor totalitare, el nu se gânde'a decât la refacerea statului. Totuşi, înainte de a pleca, am vorbit despre tineret. „Dacă voi putea să revăd un tineret I francez înainte de a muri, mi-a spus el, va fi.” Tonul însemna

1 Forces Frangaises de l 'Int&ior, Forţele Franceze din Interior (n.tr.).

Poate „ceva la fel de important ca şi Eliberarea”. Însă şi-a lăsat fraza neterminată, ca şi gestul. După ce mi-am luat rămas bun, mi-am amintit de 6 zi de iarnă, la marginea pădurii de la Colombey. Cât vedeai cu ochii, în faţa cimitirului în care se află mormântul fiicei sale, nu era niciun sat. Întinsese braţul, aşa cum mai făcuse şi în salonaş, spre pantele lugubre ale platoului dintre Langre's şi Argonne. „înainte de Marile Năvăliri, ţinutul ăsta era populat.

În maşina care mă ducea îndărăt, mă gândeam la prima noastră întâlnire.

Mustăţile lui, cenuşii acum la culoare, abia se vedeau, iar gura se continua acum'prin două riduri adânci care ajungeau la bărbie. „Aţi băgat de seamă, îmi spusese Balthus, că, din faţă, seamănă' cu portretul lui Poussm făcut de el însuşi?” Era adevărat. Şi poate că istoria va aduce masca lui cu ea. Masca lui, de-â lungul anilor, se nuanţase cu o aparentă bunăvoinţă, însă rămânea gravă. Părea că nu exprimă sentimentele profunde, ci că se închide asupra lor. Expresiile chipului său exprimau curtoazia şi, uneori, umorul. Atunci ochii i se micşorau şi i se aprindeau totodată, iar privirii grele îi lua locul, preţ de o secundă, ochiul elefantului Babar.

A cunoaşte astăzi un om înseamnă mai ales să cunoşti ceea ce este iraţional în el, ceea ce el nu controlează, ceea ce el ar şterge din' imaginea pe care şi-o face asupra lui însuşi. In acest sens, eu nu-l cunosc pe generalul de Gaulle. „A cunoaşte oamenii, spre a acţiona asupra lor.” Bieţi şireţi! nu se poate acţiona asupra'oamenilor prin cunoaştere, 'ci Prin constrânger'e, prin încredere sau prin dragoste. Ţ> îndelungă frecventare a generalului de Gaulle făcuse să-mi devină totuşi familiare câteva din procesele sale mentale şi relaţia cu S^sonajul simbolic pe care el îl numeşte deGaulle în emoriile sale; mai exact, ale cărui Memorii le-a scris, în care Charles nu apare niciodată.

Poate că distanţa care mă intrigase atunci când îl întâlnisem pentru întâia dată' provenea, parţial, de la o trăsătură de caracter pe care Sţendhal a notat-o' în legătură cu Napoleon: „Dirija conversaţia. Şi niciodată nu exista o întrebare, o presupunere aiurită.”'

Dar de îndată ce împăratul îşi părăsea rolul (uneori chiar când şi-l păstra), apărea acel Napoleon coleric sau comediant, ' soţul Josephinei, amatorul de şotii. Întreaga Curte cunoştea acest personaj. Pentru colaboratorii generalului de Gaulie, omul particular nu era deloc cel ce vorbea de afaceri particulare, era doar cel ce nu vorbea despre afacerile statului El nu accepta de la sine nici impulsivitatea, nici abandonul accepta cu plăcere, în cursul recepţiilor sau în ocazii alese de el, o conversaţie superficială; o făcea cu bunăvoinţă; însă era o formă de'curtoazie, iar curtoazia aparţinea personajului său. Napoleon îşi îngrozise vecinele; cele ale generalului fl considerau distant şi „şarmant” (şarmant voia să însemne: atent) pentru că acest bărbat, chiar dacă le vorbea despre copiii lor, era tot de Gaulle. Iar în biografia acelora care au făcut istoria ţării noastre, se întâmpla destul de rar să mt întâlneşti şi alte femei decât ale lor. Toate astea se potriveai Marelui Maestru al Templierilor care mă primise cândva la Ministerul de Război, căci acea bunăvoinţă vine din sacerdoţiu, şi nu invers. Pentru toţi, cu excepţia familiei sale desigur, ' df părea o imagine politicoasă a personajului său legendar.

Se va constata într-o bună zi că oamenii sunt la fel de separaţi între ei prin formele amintirii lor ca şi prin cele ate caracterului lor. Adâncimile variază, ca şi năvoadele, ca şl prada. Însă amintirea cea mai profundă nu se exprimă îff mod obligatoriu prin conversaţie, şi acest om a cărui memorie era celebră, al cărui trecut, de la optsprezece ani, aparţine^ Istoriei, părea că-şi continuă dialogul secret cu viitorul, şi nu cu acel trecut. Nu l-am auzit vorbind despre el însuşi decâi: de două ori – şi de fiecare dată cu ocazia unei morţi. Nu l-am auzit vorbind mai mult despre alţii: puţin despre? Churchill şi Stalin („Era un despot asiatic, şi care se dore# aşa”), o jumătate de rând despre Roosevelt („un patrician democrat”). Portretele din cadrul conversaţiei sale, ca şir acelea din Memoriile sale, erau nişte busturi. Se gândea la oamenii Istoriei în funcţie de opera lor, şi poate la toţi oamenii în funcţie de opera de care îi judeca în stare? Domeniul conversaţiilor la care am asistat, atunci când dădea la o parte acţiunea'ân curs, era cel al ideilor sau al Istoriei' Viaţa clocotea în jur precum o mare agitată, el nu se refere* la ea decât pe tonul unei amare experienţe. Monologul său; interior nu se dezvăluia niciodată; domeniul său de referinţe, de comparaţii (cita semnificaţie într-un domeniu de referinţe!) era istoric, adesea literar în ironie, niciodată religios! I se atribuiau, cu ocazia audienţei pontificale, cuvintele: „Acum, Sfinte Părinte, dacă am vorbi despre Franţa?” Totuşi, tonul atât de deosebit al portretului lui Stalin în Memoriile de război ţine de amintirea lăsată de dictator când i-a spus: „La urma urmelor, doar moartea câştiga.”

El a scris că personajul fără prenume din acele Memorii se născuse din aclamaţiile care i-au salutat întoarcerea şi care i-au părut că nu i se adresează lui. Însă această carte nu este o carte de Memorii nici în sensul Confesiunilor, nici în sensul lui Saint-Simon. Ceea ce autorul a îndepărtat, în carte, din ceea ce era referitor la persoana sa (şi în primul rând prenumele Charles) nu este mai puţin semnificativ decât ceea ce a ales referitor la sine. Precum Comentariile sau Anabasis, în care Cesar sau Xenofon vorbesc despre ei la persoana a treia, opera este povestirea unei acţiuni istorice făcută de cel care o îndeplineşte. Eroul său este eroul fără nume din Tăişul săbiei. A produs mirare caracterul profetic al acestei cărţi, care prevesteşte un personaj, mai mult decât nişte evenimente – portret al unui erou plutarhian creat în imaginar de valorile care vor crea destinul acestui erou, şi el îi seamănă prin aceasta. Dedublarea îi atinge neîndoielnic pe majoritatea oamenilor Istoriei, şi a marilor artişti: Napoleon nu este Bonaparte, Tizian nu este contele Tiziano Vecellio, iar Hugo, atunci când se gândea la cel pe care-l numise mai întâi Olympio, îl numea cu siguranţă Victor Hugo. Statuile viitoare îi posedă pe cei ce sunt demni de statui, fie că ei o vor sau nu. Charles este modelat de către viaţă, iar de Gaulle de către destin, aşa cum Victor este modelat de către viaţă, iar Hugo de către geniu. Însă opera: destin sau geniu, este chemată de către ceva care îi preexistă şi care, ca şi viaţa, întâlneşte conjunctura; capodopera este garanta geniului, dar geniul nu este garantul capodoperei. Desigur că majoritatea oamenilor sunt dedublaţi, însă fiecare nu este decât pentru sine însuşi. Crearea unui personaj este totuşi mai puţin neobişnuită decât pare: dedublarea este comună la niarile figuri religioase şi izbitoare la staruri, deposedate nu doar de persoana lor, ci şi de chipul lor, pe care ecranul îl Metamorfozează. Şi încă, aceste Venere efemere nu se încarnează decât în rolurile ce le sunt propuse. Şi nu rolul creează Personajul istoric, ci vocaţia.

Toate vocaţiile suscită o ură, antimilitarism sau anticlericalism, pe care profesiile nu o provoacă. Escrocul nu inspiră aceleaşi sentimente ca ofiţerul laş, preotul simoniac sau judecătorul corupt, pentru că aceşti oameni în uniformă, infideli vocaţiei lor, devin nişte uzurpatori. Oricine ştie că lupta este legată de caracter; se ştie mai puţin bine faptul că ea implică o organizare deosebită' a acţiunii, pe care o vocaţie o alege totodată cu lupta.

Iar generalul de Gaulle, care era atât de puţin un militar, concepea acţiunea conform spiritului militar, în sensul în care s-ar putea vorbi despre spirit sacerdotal sau juridic. Însă francezii, între ficţiune şi satiră, între d'Artagnan şi Croquebol sfârşiseră prin a nu mai cunoaşte deloc acest spirit. A considera că Alexandru, Cezar, Frederic al Il-lea, Napoleon n-au fost decât nişte „trognes î 6păes” (expresia îi aparţine lui Anatole France), adică un soi de moş Teacă, este măcar ceva frivol. Datorită lui Courteline şi în pofida bătăliei de la Verdun, armata, până la jumătatea acestui secol, a însemnat cazarmă. Purtătorul cultivat de brevet, profesorul la Şcoala de Război, este mult mai familiar pentru Germania, prin tradiţia lui Frederic şi a Marelui Stat-Major prusac, sau pentru Anglia prin generalii săi violonişti şi guvernatori ai Ierusalimului, ca Storrs. Din instrumentul complex care era armata, francezul nu reţinea altceva decât disciplina. Or, asta nu merge de la sine: Bonaparte pe vremea armatei din Italia, Pe”tain la Verdun, au fost nevoiţi să o restabilească mai întâi. Iar dacă, în Rusia şi în China, vocaţia militară a recăpătat rapid forma vocaţiei naţionale, nici Legiunea străină şi nici regimentele mercenare ale secolului nostru nu sunt unităţi naţionale.

Cred că spiritul militar acţiona asupra lui într-un mod profund şi limitat: pentru că armata, atunci când el a intrat în armată, era menită luptei – şi pentru că acel spirit părea să-i sugereze metode de guvernare superioare metodelor civile. Organizarea acţiunii constituie prima sarcină a omului de stat, atât pentru Alexandru cât şi pentru Cezar.

Metodele cele mai eficace, în acest domeniu, au fost cele ale armatei şi ale Bisericii, reluate de către partidele totalitare şi chiar, într-o mai mică măsură, de către marile societăţi capitaliste şi comuniste. Însă Napoleon nu a pus pe mareşalii săi să guverneze Franţa, el a creat cea mai puternică administraţie civilă pe care a cunoscut-o Franţa. Generalul de Gaulle, în 1958 ca şi în 1944, voia să creeze aparatul care să1 servească Franţa pe'timp de pace, aşa cum o armată moderna ar fi servit-o pe timp de război.

Gândirea sa moştenise, de la formaţia sa militară, alte caractere. Mai întâi, conceperea guvernării ca un instrument al unei lupte pentru dezvoltarea Franţei. Dacă n-a considerat-O pe aceasta niciodată drept o cazarmă sau o armată, i-a considerat pe comisarii guvernului provizoriu, apoi pe miniştri” drept un stat-major – şi mai ales, mai târziu, pe colaboratorul său direct, fie că se numea director de cabinet sau prim-mi-nistru, l-a considerat drept un şef de stat major general.

Un alt caracter militar: certitudinea că o decizie nu trebuie amânată. Pentru că promptitudinea face parte din decizie, pentru că la vânătoare iepurele nu trece de două ori la rând prin faţa puştii, dar în primul rând pentru că hotărârea istorică este inseparabilă de momentul când a fost luată. De unde, dialogul cu generalul Juin: „Dacă ai fi aşteptat, spunea acesta, am fi avut poate şanse mai bune.

— Da. Dar nu Franţa. Viitorul durează mult timp.”

Căci această aptitudine pentru decizia bruscă nu se opunea unor preziceri a căror realizare nu o aştepta decât de la viitor. Apelul din 18 iunie, afirmarea forţei Armatei roşii pe vremea când aceasta era înfrântă; mai târziu aveau să se succeadă luarea sa imediată de poziţie, alături de Statele Unite, împotriva trimiterii de rachete sovietice în Cuba – şi cea, pe termen atât de lung, împotriva Statelor Unite, în legătură cu Asia de Sud-Est.

A încercat întotdeauna să pună timpul de partea sa, sau mai curând să se pună de partea timpului, în măsura în care timpul poate concura la succesul planurilor sale – mai puţin ca un militar decât ca un agricultor. Aştepta de la următoarea Republică să-i aducă o continuitate în acţiune, care nu aparţinuse până atunci – atât de prost! – decât Planului. Pentru spiritul militar, durata, chiar şi cea pe care o pretinde industria de război, face parte din pregătire; pentru el, cuvântul este mijlocul de a exprima ordinele, un mijloc de acţiune. Generalul de Gaulle ordona acţiunea după un „mare plan” variabil, din moment ce era limitat de posibil, şi el variabil. Înţelegea să o aducă la îndeplinire prin toate mijloacele de care dispunea. Era conştient de acţiunea pe care o putea exercita, în Franţa şi în străinătate, personajul său simbolic; însă se îngrijea mult să aibă dreptate, să spună francezilor ce trebuia făcut pentru Franţa. Discursurile sale, conferinţele sale de presă nu aveau nimic charismatic. Forţa sa stătea – şi continuă să stea – în autoritate, nu în contagiune. „Noi şi duşmanul”, gândeşte şeful militar; „Noi şi destinul lumii”, gândeşte şeful istoric. Celui de-al doilea, generalul de Gaulle îi datorează spiritul; primului, majoritatea metodelor sale. Fără îndoială că şi-ar fi însuşit cu plăcere faimosul „despre ce este vorba?” al mareşalului Foch. Fusesem surprins, la şedinţele Consiliului de Miniştri, la cele ale R. P. F. Şi în cursul audienţelor, să-l aud rezumând ideile care tocmai îi fuseseră expuse. Mi-am dat repede seama că le filtra. Părea că enumera enunţurile capitolelor expozeului, când de fapt enumera sintezele pe care le acceptase şi îşi dădea instrucţiunile în funcţie de desenul astfel modificat Deîiberarea era rezervată problemelor capitale. Dialogul, tradiţional în afacerile de stat, îi era străin. Îşi asculta interlocutorul fără a-l întrerupe. Dacă era cazul, cerea mai apoi lămuriri şi, dacă era nevoie, dădea instrucţiuni. Faţă de unii, după ce ascultase expozeul, spunea pe un ton de încredere, dar nu de confidenţă: „Ei bine! O să vă spun ce cred despre asta”. Era vorba de o chestiune gravă, sau de un şef de stat. Interlocutorul să se descurce, la Washington, la Londra sau la Moscova; mâine, la Alger sau pe şantierele atomice.

Cred că de la hotărârea lui din 18 iunie speranţa păstrase pentru el un accent tragic. O agitaţie ca de luptă domnea în hotel în jurul destinului care-şi făcuse din nou apariţia.: Poaic că Franţa îi apăruse cândva generalului ca o „prinţesă? din basme”; eram totuşi convins că era mai puţin legat de Franţa de la Austerlitz decât de Franţa muribundă din 1940, de Franţa somnambulă a cărei Adunare avea să o regăsească mâine. De cealaltă parte a uşii aveam să dau ochi cu exaltarea. Dar, luându-mi rămas bun de la el, mi-am amintit de o frază arabă pe care cândva mi-o citase: „Dacă duşmanul tău tei insultă, mergi de te aşază în faţa uşii tale: ai să-i vezi cadavrul trecând”.

Şedinţele de noapte ale Adunării naţionale au întotdeauna un caracter ireal, care ţine de lumina ca de acvariu pe care plafonul de sticlă o difuzează, precum lumina unei zile de ninsoare, peste tapiseria reprezentând Şcoala din Atena+ peste cele trei tribune piramidale – preşedinte, oratori, ' stenografi – cu basoreliefurile lor Empire ca nişte enorme camee. Hemiciclul de culoare vişinie era arhiplin. Tribunele pentru public, de asemeni. În ajun, Bidault spusese deputaţilor: „între Sena şi dumneavoastră, doar el se mai află. Este ultima umbrelă împotriva lăcustelor!” Calmul nu înlocuise ameninţarea şi nici agitaţia. Şedinţele istorice ale celei' de a IH-a Republici, povestirile lui Barres, tălăzuirea deputaţilor spre tribună, Clemenceau şi Jaures în înfruntare, proclamarea victoriei din 1918! Deputaţii aceia în banca lor, publicul acela înghesuit între coloanele înalte, mi se păreau suspendaţi în timp, ca şi cum filmul secular al Adunării naţionale se oprise pe o imagine fixă. „Declaraţia ministerială” de după-amiază se confunda cu amendamentele, cu explicaţiile despre vot, în aceeaşi lumină de acvariu, în aceeaşi irealitate care venea din faptul că nimeni nu vorbea spre a convinge. Generalul spusese: „Degradarea statului care se precipită. Unitatea franceză imediat ameninţată. Algeria cufundată în furtuna încercărilor şi emoţiilor. Corsica suportând o febrilă contagiune. În metropola, mişcări în sensuri opuse întărindu-şi de la o oră la alta pasiunile şi acţiunea. Armata, îndelung încercată de misiuni sângeroase şi meritorii, dar scandalizată de carenţa puterilor. Poziţia noastră internaţională şubrezită chiar şi în sânul alianţelor noastre. Asta este situaţia ţării. În acest moment chiar în care atâtea şanse, în atâtea privinţe, i se oferă Franţei, ea este ameninţată de dislocare şi, poate, de război civil”. Argumentele adversarilor erau cunoscute ca şi sensul expunerii făcute de general. Ceea ce mă învăluia nu era indiferenţa, ci o atenţie intensă şi fără obiect, pândind imprevizibilul. Jacques Duclos apăra democraţia, ceea ce nu era ceva serios. Însă Mendes France apăra nişte principii care-i conduseseră viaţa. Toţi afirmau că ei sunt poporul, statul, Franţa şi totuşi ştiau cu toţii că poporul nu-i va apăra. Se temeau ca nu cumva coloneii să devină mai puternici decât de Gaulle. (Cunoşteau ca şi mine cuvântul de ordine: Trăiască de Gaulle – şi Nasser după Neguib!); însă coloneii erau mai puternici decât Adunarea. Şi cum să califici, cu seriozitate, drept fascist un guvern ai cărui ex-preşedinţi Guy Mollet, Pflimlin şi Pinay erau miniştri? Fascismul înseamnă un partid, înseamnă mase, înseamnă un şef. Algerul încă nu avea un partid, Parisul avea prea multe. Istoria îşi frângea aripile de acel lern plafon de sticlă de deasupra unei Adunări în care ultimele zâmbete ale dispreţuitoarei ironii parlamentare se Ştergeau de pe chipurile cordiale sau buimăcite. Un public extenuat privea ricanând haruspicii. Atunci când, la sfârşitul ultimei sale intervenţii, generalul a spus că dacă încrederea Adunării îi îngăduia să obţină prin votul universal schimbarea instituţiilor noastre, „Omiil care vă vorbeşte consideră că va purta pentru tot restul vieţii sale onoarea acestui lucru”, aplauze au marcat sfârşitul piesei, iar domnii Mitterrand şi Pineau au vorbit în faţa cortinei.

Este ceea ce comuniştii aveau să numească „operaţia seducţie, după operaţia instigare”, uitând că generalul de Gaulle nu-i singurul în stare să fie fermecător atunci când iese învingător. Şedinţa odată terminată, teatrul (Camera comunelor e o sală, însă Adunarea naţională este un hemiciclu) s-a golit fără zgomot. Plecând, am trecut pe lângă o biată femeie în salopetă şi papuci care ţinea o mătură, şi am avut impresia că întâlnesc ceea ce, pe vremea lui Fleurus, se numise Republica.

Reacţia activiştilor de la Alger în faţa unui guvern în care Guy Mollet era ministru de stat, şi în care Jacques Soustelle nu figura, era uşor de prevăzut. Guy Mollet şi Pierre Pflimlin, ajutaţi de alţi miniştri parlamentari, asiguraseră cu adunările o legătură istovitoare; veniseră, neraşi, pe la ora nouă dimineaţa, la ultima reuniune ţinută la hotelul Laperouse. Noaptea, generalul şi-a prezentat guvernul, conform uzanţelor, preşedintelui Republicii. Luminile de la Elys6e, foarte slabe, confereau palatului aceeaşi irealitate peste care dădusem la Cameră. Şi, în vreme ce preşedintele Coty, vorbăreţ şi vesel, o trata cu amabilitate pe domnişoara Sid Cară, ministru cant timid, un fulger shakespearian a izbit unul din uriaşii arbori din parc şi a făcut să se ivească din penumbră, preţ de o secundă, generalul de Gaulle, înconjurat de un întreg minister înlemnit.

Stabilizarea a părut uşoară, aşa cum părea războiul după spusele lui Napoleon. Constituţia, 'dimpotrivă, a făcut obiectul a numeroase şedinţe de Consiliu, reluate adesea noaptea. „Vi se pare amuzant? m-a întrebat într-o zi generalul la ieşire.

— Da, destul.” Nu credeam că secolul douăzeci şi Franţa vor vedea născându-se o Constituţie înconjurată de un adevărat respect roman, ca cea a Statelor Unite; şi va&i gândeam că o Constituţie care făcea din referendum uth mijloc de guvernare va fi făcută pentru popor, şi nu că poporul! va fi făcut pentru Constituţie. Deliberările relative la articolele„ „sociale” începeau printr-un dialog, care ajungea rapid să fWi tensionat, între Guy Mollet şi Antoine Pinay. Toate astea vor trece, la fel ca şedinţa nocturnă a Camerei asemănătoare orologiului ei oprit, la fel ca ivirea miniştrilor în instantaneul albăstrui al fulgerului. Urmăream însă cu atenţie jocul acestor forte antagoniste, atât de diferit de cel al exaltărilor revoluţionare; şi de asemeni felul în care generalul de Gaulle le conjugaAsta era ceea ce „mă amuza”. Şi îl amuza şi pe el, poate – la limita înverşunării cu care construia, cu acele bucăţele de lemn, soclul pe care spera să reaşeze Franţa. De la locul meu din Consiliu, se vedea grădina de trandafiri plină de trandafiri de iunie asemănători cu cei ai înfrângerii. (în 1945, nu văzusem decât ploaia şi zăpada.) Pe 4 septembrie, în Piaţa Republicii, a expus noua Constituţie. Baloane pornite din mâinile copiilor urcau deasupra mulţimii, purtând banderole care afirmau, unduind, că fascismul nu va trece mai departe. Şi, câteva zile mai târziu, domnul Le Troquer, preşedintele Adunării, a dat asigurări delegaţiei vietnameze că generalul de Gaulle nu va obţine nici măcar un sfert din voturi cu ocazia referendumului.

Referendumul implica intrarea departamentelor noastre de peste mări în Comunitate, sau independenţa lor. Prefecţii erau pesimişti. Aim6 Cesaire, deputat de Mart'inica şi primar la Fort-de-France, nu adoptase încă vreo poziţie. Greneralul de Gaulle, care nu putea atunci părăsi Franţa, mi-a daţ însărcinarea să-l reprezint.

„Pentru ce să merg în Guyana, l-am întrebat, din moment ce prefectul afirmă că e pierdută?

— Este ultimul teritoriu francez din America. Şi apoi, trebuie să mergeţi acolo pentru că este ceva dureros.”' îl auzeam întrebuinţând acest cuvânt pentru prima dată şi aveam să înţeleg curând'pentru ce îl întrebuinţase.

Mai întâi, Guadelupa. Am sosit dimineaţa la subprefectura din Pointe-â-Pitre; o casă cu galerie în jurul unei mici grădinţ de bananieri, cu uşi pe jumătate jaluzele batante, cu ventilatoare de tavan: lumea din Gor6a şi de pe vechile Coaste de Fildeş şi de Aur, ca şi cum comerţul cu sclavi ar fi adus vechife case coloniale' o dată cu sclavii. Luasem cu mine câţiva colaboratori, printre care supraprefectul Tre'maud, car^ avea să devină curând secretarul general al departamentelor de peste mări. Era un funcţionar superior liberal şi inteligent, a cărui soţie fusese ucisă, pe când era prefect de Strasbourg, prin intermediul unui pachet ce conţinea o bombă. Am primit de îndată diverse doleanţe, ne-'am dus să depunem jerbe de flori în faţa monumentelor, să ascultăm consiliile, municipale, ca şi pe adversarii guvernului. Ceea ce ei aşteptau, din partea metropolei era adesea ceva nesocotit, însă.'atunfl când am străbătut cartierele sărace ale oraşului – nu are prea multe de alt tip – am constatat că aveau oarecare drept să fie nesocotiţi. Jos, se stătea de vorbă şi nu se făcea mare scofală; sus, se făceau promisiuni, şi nu se înfăptuia t nimic. Interlocutorul meu cel mai serios a fost şeful docherilor, sindicalist, fără doar şi poate comunist. „Prefectul, fără I îndoială un bun prefect, şi cu siguranţă un om bun, cerea J zadarnic mijloace de acţiune. A pune ordine în toate aceste lucruri nu avea să se petreacă fără bătaie de cap, însă era şi timpul să o facem. Nicăieri nu vor fi fost oferite zadarnic Franţei atâtea devotamente. Cât despre referendum, antilezii doreau să voteze cu nu pentru a-şi exprima nemulţumirea, şi cu da pentru a rămâne francezi. Ca şi cum am vorbi de independenţa departamentului Lozere.'

Seara, populaţia s-a strâns pentru a auzi discursul, în piaţă, care avea ferestrele împodobite cu eşarfe de mătase Aşi ai cărei copaci erau luaţi cu asalt de ciorchini de copii. În spatele chioşcului fanfarei se învârteau nişte căluşei nostimi, cu lemnul ferăstruit în urmă cu o sută de ani. Ceea ce se numea politică (niciun ales din Antile nu era gaullist) nu a jucat niciun rol. Intrau în joc doar apelul Franţei şi încrederea pe care o inspira generalul. Am vorbit penţf u prima dată în faţa unei mulţimi negre, şi îi simţeam nemişcarea fremătătoare armonizâhdu-se cu ritmul discursului aşa cum dansul ei se armonizează cu muzica.

Trebuia să dormim în fostul palat al guvernatorului, în cealaltă parte a insulei. Atunci când cortegiul (motociclişti, prefect etc.) s-a pus în mişcare, se făcuse noapte. Ăm străbătut sate fără lumină, cu frunzele negre de palmieri vizibile în noaptea luminoasă, şi cornul lunii ca un iatagan deasupra frunzelor rotunjite ale bananierilor. Radioul abia începea să transmită discursul. De la un sat la altul, ferestrele se luminau, iar uşile, deschise la trecerea noastră, lăsau să scape spre drum fraze ce erau uneori aplaudate în colibe. Era acum rândul frazelor mele, şi le auzeam ciudat, pentru că păreau că ajung în acelaşi timp cu noi, şi pentru că nu-ţi poţi recunoaşte propria voce'transmisă de către radio: „. Omul care, în cumplitul somn al ţării noastre, i-a menţinut onoarea precum un vis de neînfrârit.”

Prăvălii, colibe.

Fraze de neînţeles.

Negri în şir indian.

Un sat. Auzeam fragmente, căci radioul transmitea discursul în aproape toate casele: „în faţa unuia din cele mai mari dezastre ale istoriei noastre, în noaptea în care exodul nesfârşit al şaretelor ţărăneşti ne umplea încă drumurile pe fundalul incendiilor, o voce' s-a făcut auzită pentru a proclama, în pofida tuturor.”

Pădurea, frunzele de palmier, tăcerea. Mireasma florilor n noapte.

Un orăşel. Umbre cu ochi albi fluturau din mâini în lumina farurilor. Poliţia dădea la o parte nişte camioane care barau drumul, pentru a lăsa să treacă o căsuţă aşezată pe o platformă trasă de cai.

„Franţa era în mare primejdie, Uniunea franceză avea să se destrame. Generalul de Gaulle a lichidat războiul civil, a făcut să fie acceptată Constituţia din care se va naşte Comunitatea franceza, a readus încrederea, a asigurat stabilitatea fuvernamentală. În mai puţin de patru luni, el a redat Repu-licii, pentru Franţa, chipul speranţei, şi în câteva luni, pentru lume, chipul mândriei.”

Casa trasă de cai trecea şi drumul era liber.

„Fără să renunţe la o singură libertate fundamentală. Nici măcar la cea.”

Petit-Bourg, Goyave, Capesterre, Bananier, Trois-Ri-vieres.

Din nou pădurea. Zgomotul măreţ al unor nevăzute cascade.

Urmăriţi de radio, am străbătut ultimele sate în mijlocul uralelor. Şl am ajuns în sfârşit la ceea ce fusese casa unui guvernator din Insule; cu grdmezi de flori de bougainvillees în lumina farurilor, şi cu târâitul greierilor nocturni peste care se aşternea cel mâi melancolic cântec creol: Adieu madras, adieu foulards, Adieu rob'soie et colliers-choux, Doudou ă moi ii estparti Helas, helas, c'estpour toujours. Este opera unui guvernator de pe vremea lui Ludovic al XlV-lea^ părăsit de o mulatră, căreia îi atribuie propria sa durere. Încântătoare cântăreţe de biguines, care ne aşteptau pe coridoarele largi, continuau lamentaţia: Bonjour, monsieur le Gouverneur.

Iar în sufragerie ne aştepta episcopul negru îmbrăcat în violet, singur în centrul' potcoavei unei mese albe de treizeci de tacâmuri. În spatele lui, prin toate uşile deschise spre terase, Marea Caraibilor murmunnd sub lună.

Adio turbane, adio eşarfe, Adio rochii din mătase, şiraguri de panglici, Doudou al meu a plecat, Vai, din păcate pentru totdeauna. (n.tr.).

Dans popular din Antile. (n.a.)

Martinica nu era mai puţin surprinzătoare. Pentru a ajunge la Saint-Pierre, vecnea capitală, se trece peste un munte unde brazii urmează lianelor amazoniene; apoi se ajunge într-un oraş pe care se spune că l-ar fi distrus nişte vrăji. Nu mai existau acoperişuri; totul este părăsit, dar nimic nu este distrus. Străzi pustii, fără uşi şi ferestre, întinzându-se până la versanţii muntelui Pelee.'Ni'ci urmă de cenuşă sau lavă; însă nişte scări de piatră pătată urcă spre cerul'absent parcă. În ceea ce a fost strada principală, un muzeu-fantomă prin care mă conducea un conservator-fan-tomă. Aici lava exista, cuprindea ca o cochilie obiecte umile şi ciudate. Te ducea cu gândul la un fel de Pompei în care lampa antică ar fi fost înlocuită cu o râşniţă de piper, strada romană cu o uliţă fără de ferestre precum cele care-şi aliniază cocioabele şi maidanele în jurul uzinelor de la periferie. Acele obiecte păreau corodate aşa cum trunchiurile azvârlite de mare păreau jucăriile unor sp'iriduşi ai vulcanului; deasupra lor, stăpânitor al curţii lor malefice, domnea un trandafir de nisip.

Cărţi poştale înfăţişau muzeul Tascher de La Pagerie. Încă o casă tipică Insulelor, şi ruine. Le văzusem pe bătrânele ghicitoare vorbind la urechea „domnişoarelor”. Oare aici şi-a întins mâna chiromancienei tinăra Rose, care nu se numea încă Jos6phine? Vorbele „Mai mult decât regină.” se pierdeau duse de vântul oceanului, în tristeţe.

Fiecare sat îmi aducea flori, pe care mă duceam să le depun la picioarele bustului Republicii. Uneori, nu există nicio statuie a Republicii, dar exista câte un bust al lui Schoelcher din ipsos. Aici, vechiul duşman al sclaviei era, şi el, un simbol al libertăţii.

La Fort-de-France trebuia să vorbesc după Aim6 C6saire. Mă primise la primărie spunând: „Salut în persoana dumneavoastră marea naţiune franceză căreia îi suntem cu pasiune ataşaţi.” Piaţa era minunată, imensă şi plină până la refuz – ca pentru o sărbătoare gravă. Rochiile de culoare deschisă se aşezau unele lângă altele în liniştea serii ce se lăsa deasupra mării. Toate rămâneau nemişcate. Cesaire îşi termina prezentarea.

„Fiţi ambasadorul speranţei regăsite!” Am început prin a citi mesajul generalului de Gaulle: „Aducându-vă salutul meu, Andrd Malraux vă va spune amintirea pe care vi-o păstrez, vouă şi primirii minunate pe care mi-aţi făcut-o în 1956. Întreaga Franţă îşi aminteşte de contribuţia importantă pe care aţi avut-o în victoria ei îj cele două războaie mondiale.”

Discursul meu se desfăşura la fel ca cel din Guadelupa. Şi acelaşi contact s-a stabilit – mai puternic pentru că acutri ii cunoşteam, pentru că mă gândeam la satele care ne ascultau („Aici, îmi spusese unul dintre organizatori, nu uitaţi că transmitem în direct, şi că se obişnuieşte să se cânte Marseieza la sfârşit”) şi pentru că piaţa este atât de mare încât îi distingeam cu greutate marginile în seara care se lăsa. După tonul care creştea, mulţimea, dinspre care nu se auzea niciun zgomot, înţelegea că discursul se apropia de sfârşit.

„Metropola, care a ales cândva Antilele preferându-le Canadei; care i-a văzut pe antilezi cazând alături de mine în bătălia de la Strasbourg, nu va abandona Antilele. Şi cred, alături de generalul de Gaulle, că astăzi, la fel ca şi ieri, Martinica doreşte să rămână franceză, aşa cum eu doresc să rămân francez.”' „Vă chem martori în această zi ce se apropie de sfârşit, pe voi, tovarăşii mei de luptă de ieri care veţi fi poate tovarăşii mei pe veci! Supravieţuitori din Primul Război mondial, supravieţuitori ai batalionului din Antile care aţi luptat, împreuna cu camarazii mei din Dordogne, veţi răspunde da, ' aşa cum ar fi răspuns cei ce au căzut!”

Proiectoarele treceau pe deasupra mulţimii înecate în penumbra serii, luminau trunchiurile înalte şi zidurile pe, care erau lipite pretutindeni afişele: NU.

„Evadaţi din insulă încă din 1940; marinari ai forţelor, noastre navale libere, şi voi, supravieţuitori ai acelui batâlionj din Pacific atât de greu lovit atunci câhd am cucerit împreună; cea de a doua victorie de pe Rhin, veţi răspunde da, aşa cuni; ar fi răspuns cei ce au căzut!

„Bărbaţi şi femei, veţi răspunde da, ca în urmă cu doi ani, ; omului care a spus că primirea voastră de neuitat ştersese) pentru el atâtea uitări!”

Din noaptea acum deplin instalată a urcat vacarmul care. Salută de obicei victoriile de pe stadioane.

„Atunci când radioul a început să transmită Marseieza1 aniversării Republicii, în casele franceze cei ce o auzeau s-aiH ridicat în picioare. O vom cânta împreună. Când ne veţi auzi, 1 francezi din Alsacia şi din Royan, ridicaţi-vă în picioare în, l toate satele voastre în care au murit martinichezi! Ridi-'I caţi; vă martinichezi, în casele voastre din câmpii şi dealuri!” „& ' în fata podiumului se aflau vreo treizeci de rânduri del scaune şi am simţit că toţi auditorii se ridicaseră. Cei ce nu 1 erau aşezaţi începeau o Marseieza lentă ca Internaţionala pe care o' auzeam odinioară la Moscova atunci când forfota drapelelor de catifea vişinie ieşea lajveală încetul cu încetul din spatele bisericii Sfântului Vasile. Însă Internaţionala cântată cu încetinitorul devine o melopee, pe când Marseieza părea că freamătă de elan reţinut: Entendez-vous, dans nos campagnes.

Până ce a izbucnit: Aux armes, citoyens!

Era urletul libertăţii negre, cel al combatanţilor lui Toussaint Louverture şi al eternei răzvrătiri – inextricabil amestecat cu speranţa revoluţionară, cu fraternitatea fizică. Nu-l cunoscusem decât o singură dată, cu cincisprezece ani în urmă, într-o închisoare. Cesaire şi cu mine am coborât de pe estradă în mijlocul mulţimii'nocturne din care nu distingeam decât mişcarea, încă'orbiţi de proiectoarele care-şi încrucişau fasciculele de lumină pe'podium, pe copaci şi pe afişele cu „NU”. Primul cuplet îşi relua desfăşurarea solemnă: Alions, enfants de la patrie. Nimeni nu-şi p'ărăsea locul, toţi scandau imnul de război, cu un tropăit lent care-l însoţea ca un tam-tam surd şi-l lega de pământ aşa cum cântecele vâslaşilor sunt legate'de râu.

L 'etenda-ard sanglant est leve Z4

Nu mai auzisem niciodată un cor de douăzeci de mii de voci, nici acel tropăit pe loc, ce părea să vădească pământul; dansurile europene alunecă pe sol, ele nu-l bătătoresc. C6saire şi cu mine înaintam alături pe aleea care străbătea piaţa, iar aceasta se golea în urma noastră, o parte din mulţime încercând să o traverseze oblic pentru a ne regăsi trecân'd, o altă parte urmându-ne. Se ghicea acel amestec nocturn de sub proiectoare prin acea Marseieza în care se roteau curenţi de strigăte. Când am ajuns în strada, luminată de felinare, care mergea de-a lungul pieţii, cântecul a fost acoperit în câteva secunde de un, /Trăiască de Gaulle, trăiască Cdsaire„, „Yiv' de Gol! Viv' Ce-zer”, neîntrerupt, care s-a revărsat dinspre nevăzuta imensitate a mării până în centrul oraşului. Ferestrele păreau încărcate de fâşii de mătase; în faţa noastră mergea de-a-ndăratelea o mulţime în forfotă care scanda,

1 Auziţi, în satele noastre. (n.tr.).

2 La arme, cetăţeni! (n.tr.).

3 Haideţi, copii ai patriei. (n.tr.).

4 Stindardul însângerat este înălţat (n.tr.).

Bătând din palme, strigătele în care parcă ne cufundam şi care se pierdeau, înapoia noastră, în vacarmul ritmat al îmbulzelii. „Fac un enorm videh”, mi-a spus Cesaire. Videh este sărbătoarea care marchează moartea Carnavalului ars în efigie şi în cursul căreia insula întreagă dansează în jurul unor personaje deghizate în chip de diavoli. Poate. Ceea ce mă înconjura era sărbătoarea milenară în care omenirea se eliberează de ea însăşi; ceremonia oamenilor-lei, întrezărită în Africa, nişte oameni pictaţi din Ciad făcând să intre în transă zece mii de spectatori în uriaşa piaţă din Fort-Lamy. Cesaire, care adresa saluturi prieteneşti în trecere, ştia că, dacă noi declanşaserăm acea frenezie, nu noi eram eroii ei. Ea se adresa unui personaj supranatural care era pentru generalul de Gaulle ceea ce Republica este pentru preşedintele ei: mijlocitorul între viaţa umană şi lumea necunoscută, între sărăcia prezentă şi fericirea viitoare şi, mai întâi, între singurătate şi fraternitate. Întâlnisem îndeajuns frenezia în Europa, pentru a nu fi surprins că o întâlnesc în altă parte; însă nu întâlnisem în Europa trecerea de la exaltarea politică la acea ameţire supranaturală, acea furie a ritmului care îmi sugerase, pe'loc, că vădea prezenta pământului. Dansul, însă şi jocul Europei sau baletul ritual al Asiei: posedarea. „Viv' Ce-zer! Viv' de Gol!” Am ajuns cu greu la prefectură. Şi în vreme ce cupe de şampanie circulau printre saiamalecurile europene, scandarea ternară a speranţei părea că umple insula pentru a-i surprinde pe navigatorii în trecere pe acolo, precum vocea zeilor de odinioară.

Guyana se anunţa, aşadar, bine. Avionul făcuse oficiul de tren personal de-a lungul coastei caraibe, zburase pe deasuprf pădurii care se înfundă în Amazon. A trecut pe deasupra insulei Dracului, s-a rotit în jurul câmpului. Citisem cândva' nişte reportaje despre Cayenne şi despre ocnă, care nu mai există. Mă aşteptam la un infefn plin de praf şi părăsit; vedeam case coloniale noi, mult mai puţin modeste decâf, colibele din Martinica, şi un frumos bulevard de culoarea nisipului. În faţa aerogării din lemn mă aşteptau fetiţe ÎB costum folcloric, purtând buchete strânse ca cele din Indii şL ca şi acelea, presărate cu picături de apă. În spatele lor/frumuseţile locale aşezate pe un car de flori a cărui toartă, ; reprezenta poate un arc de triumf, sau poate un coş.

Prefectul m-a întimpinat într-un Cadillac foarte luxos. Până atunci, funcţionarii (ca şi miniştrii, la Paris) nu dispuse*! seră decât de maşini Citroen! Am vorbit despre organizarea” discursului, pe care trebuia să-l rostesc peste câteva ore. SauJ mai curând, vorbeam despre organizare, microfoane, serviciul de ordine, situaţia politică; iar el îmi răspundea vorbind despre ceremonii. Poate că vor fi, în timpul discursului,. Oarecare turbulenţi„. Cel mai bine ar fi să nu se ţină seamă de ei. Imediat după, el va da o mare petrecere: întreaga colonie va fi invitată la prefectură. „Ţin mult, domnule ministru, să acceptaţi să primiţi mai întâi autorităţile religioase. Am pregătit un mic cocktail într-un salon izolat. Episcopul, din păcate, este încă în Franţa, iar primul pastor, care aparţine de altfel administraţiei mele, se află în misiune la Saint-Laurent-du-Maroni; e ceva mai puţin important, fără îndoială. Cel puţin vom avea diverşi clerici, şi pe venerabilul Lojii. L-am invitat totuşi pe rabin.” Se puneau nişte grave probleme în legătură cu bufetul. Distrat, zăpăcit, priveam printre ogoarele perfect aliniate, frumoasele case coloniale pe care aş fi dorit să le văd în Antile, şi cocioabele în ruină; un chioşc pentru fanfară şi un bust al Republicii din perioada la Belle Epoque; o firmă: Băcănie, achiziţie de aur. Şi străzi perpendiculare pline de muzica jazzului şi de beţivi. Am traversat piaţa F61ix-Ebou6, în care se găseşte singurul monument adevărat din Cayenne şi de unde trebuiau rostite discursurile. Palmierii săi în vârstă de două sute de ani, plantaţi de iezuiţi, sunt printre cei mai frumoşi din lume. Nu este o adevărată piaţă, căci abia se disting casele care o delimitează vag: este o colonadă uriaşă de palmieri regali, într-o ţară în care cocotierii zburliţi sunt îndoiţi de vânt. Eşarfele şi turbanele în tonuri pastelate, asemănătoare celor din Martinica, îşi începeau baletul crepuscular.

Prefectura, 6 mânăstire ale cărei uşi au fost, pare-se, înlocuite cu semi-jaluzele batante, se afla într-o altă piaţă. Şefii ^poziţiei ceruseră să mă vadă. Le-am transmis că-i voi primi înainte de discurs, de îndată ce vor sosi la prefectură. Amărăciunea prefectului, căruia îi dădeam peste cap, fără îndoială, un cocktail fără clerici.

Colaboratorii mei, începând cu sosirea pe aerodrom, se informaseră îndeajuns pentru a-mi spune că doar un singur Şef al opoziţiei avea importanţă: era un metis, Catayee, care se va înfăţişa la viitoarele alegeri, orator isteric şi puternic – Şi Tovarăş din Eliberare.

Nu se aştepta nici să mă vadă singur, nici să audă: „Dragă Tovarăşe”, după obicei. Considera prefectura drept Palatul inamicului, iar pe prefect, drept întruchiparea Răului, ^u că ar fi părut naiv; mai curând gata de atac sau de fugă, profet hăituit, aşa cum începuturile de revoluţii îi cunosc-Lumumba – dar nu se vorbea încă de Lumumbâ.

„Aţi întemeiat o clinică pentru mamele necăsătorite, nu-j aşa?

— Mame necăsătorite, toate sunt! Le iau pe cele mai bolnave.

— Eraţi medic?

— Nu:' eram bolnav.

„însă îmi vor închide spitalul!

— Nu cred.

— Vor spune că medicii mei nu sunt toţi chiar medici. Vor născoci nişte poveşti cu avorturi. Uneori, nici nu va trebui să le născocească.'. Aici, gândiţi-vă!

— Cred că nu vă vor închide spitalul!

— Nu-i cunoaşteţi!

— Îi voi cunoaşte. Dar nu va fi închis spitalul!

— Credeţi dumneavoastră că ştie el ce se petrece pe aici, marele Charles?

— Va şti măcar ceea ce-mi spuneţi. De asta vă şi ascult.” M-a privit, s-a ridicat şi a început'să umble cu mâinile la spate: „Cerusem să vă văd pentru că eram convins că nu mă veţi primi. Insă, de câteva clipe mă întreb dacă nu cumva cunoaşteţi şi dumneavoastră Administraţia aşa cum o cunosc eu. Nu în detaliu, fireşte.

— Schimbaţi-o!

— Cuce?

— Se spune că doriţi să vă înfăţişaţi la viitoarele alegeri legislative. Într-o ţară ca'aceasta, un'd'ep'utat poate face multe lucruri.

— Dumneavoastră sunteţi cel care îmi spune să mă înfăţişez?

— Sau credeţi că există o naţiune guyaneză, şi că ea trebuie să se dezvolte singură. Atunci trebuie să votaţi nu şi cred că ea nu va rămâne singură multă vreme fără să cada într-o cumplită mizerie; dar fiţi liniştit, ea nu va rămâne singură: vor exista amatori. Saâi poate credeţi că Guyana este franceză, ca şi Antilele, şi că ea se va dezvolta cu ajutorul Franţei. Atunci trebuie să votaţi da, şi să acţionaţi din interior. C6saâre nu este guvernamental.”

Era tulburat, nu de argumentaţia mea, ci de sentimentele pe caje i le trezea.

„în fond, vedeţi pancartele mele cu o inscripţie de genul: Franţa da, prefectul nu?

— Nu vă cunosc prefectul, dar ar fi ceea ce gândesc 40% din francezi. Şi asta ar fi de mai mult bun-simţ decât: Jos Franţa, semnat'un Tovarăş al Eliberării.

— Pentru ce?

— Pentru că prima pancartă reprezintă într-adevăr ceea ce dumneavoastră gândiţi. Cea de a doua însă, nu.”

Persoana care-l introdusese îşi băgase deja capul pe uşă de două sau trei ori. Catay6e mi-a'ântins mâna: „Trebuie să reflectez. Totuşi, este pentru prima dată că mi se vorbeşte ca în Franţa.”

A plecat. Nici Internaţionala şi nici proletariatul nu făceau parte din vocabularul său. Oricare i-ar fi fost eticheta, era în mod vag frate cu comunarzii. Tr6maud a venit să mă anunţe, foarte rapid, că totul se înfăţişa prost. Am primit apoi câteva persoane mai puţin importante. Şi am pornit către Piaţa Felix-Ebou6.

Tribunele fuseseră înălţate în mijlocul părţii sudice; venind lateral, nu am ajuns la ele decât după câteva minute. Fete purtând turbane şi rochii în culori vii ne zâmbeau la trecerea noastră, însă, în vreme ce în Antile întâlnisem de-a lungul drumului meu scandări răzleţe de tipul „Trăiască de Gaulle”, aici nu întâlneam decât tăcerea. Şi era ceva oniric în alunecarea lipită de zgomot a motocicliştilor noştri şi a automobilului zvelt printr-o mulţime multicoloră care' se închidea la loc în noapte.

Tribunele – rânduri întregi de notabilităţi pe gradene – o înconjurau pe cea a oratorului, care era o g'heretă. In spate se aflau proiectoarele îndreptate către publicul luminat până a cincizeci de metri şi care se pierdea mai apoi, ca şi mai devreme cu câteva clipe, în afara luminii farurilor noastre. (Eram luminaţi, presupun, de proiectoare aşezate în sens invers.) Cineva m-a prezentat la tribună, pe un fundal de rumoare neatentă. Am observat ici-colo nişte tăbliţe înguste: trăiască Franţa, ţinute de fetiţele costumate' care-mî aduseseră buchetele la aerodrom. Decorul ăsta de serbare filantropică se potrivea prost cu mulţimea neliniştită şi încordată.

Am ajuns la gheretă.

Argumentaţia mea era aceeaşi ca şi în Antile. La sfârşitul Primei fraze, grupuri mici au aplaudat, pierdute în tăcerea enormă. M-am gândit că erau organizaţi. Se găseau în întuneric, dar şi la lumină. La a doua frază/deveneau mai denşi, deşi tot pierduţi în imensitatea care nu mai era tăcută, ci vorbăreaţă: difuzoarele nu funcţionau, cu excepţia acelora sub care încercau să se grupeze câteva sute de persoane – pierdute printre alte zece mii. Am început să urlu, foarte rar aşa cum o făcusem pe când nu existau microfoane, mă aflam' îrisă, deasupra mulţimii şi nu se poate auzi niciun discurs de la trei sute de metri. Atunci, în plină lumină, au început să urce deasupra capetelor, deasupra tăbliţelor cu DA, pancarte pe care sta scris NU; şi au început şi se desfăşoare încet două banderole de douăzeci de metri, ţinute pe nişte catarge la extremităţi: JOS – mulţimea înspăimântată se 'dădea la o parte -FASCISMUL. '

Apoi JOS DE GAULLE.

Apoi JOS FRANŢA.

Încă mai aveam destulă voce ca să urlu: „Dacă independenţa o vreţi, luaţi-o pe 28! Şi cine, înaintea lui de Gaulle, v-a dat dreptul să o luaţi?”

S-a aplaudat până acolo unde vocea mea s-a putut face auzită, iar mulţimea s-a îndepărtat dş purtătorii de catarge. Dincolo de ei, 'âncepea o chermeză. In dreapta, departe, se auzeau strigăte: nişte manifestanţi încercau să ocolească serviciul de ordine pentru a lua cu îsalţ tribunele. Am auzit apoi câteva strigăte foarte apropiate, iar în jurul gheretei mele, s-a făcut un gol. O masa strălucitoare a şuierat pe lângă urechea mea stingă, a lovit cu violenţă fundul gheretei, a căzut la picioarele mele. Am luat-o de jos, am ridicat-o pe dată deasupra capului continuându-mi discursul. Era o armă pe care n-am mai revăzut-o niciodată de atunci: o bucată de lemn de patruzeci de centimetri în care era înfipt perpendicular un cui enorm. Au mai sosit încă vreo câteva. Apropiin-du-se, le-ar fi fost uşor aruncătorilor să mă atingă în mod sigur. Continuându-nâi discursul, am privit spre serviciul de ordine: între aruncători şi mine, se aflau fetiţele care-mi aduseseră buchetele; la dreapta erau cercetaşi/. Aceştia se apropiau şi o întreagă mulţime neagră gesticulând îi urma cu şovăială, ca şi cum s-ar fi temut de lumină. Purtătorii de pancarte nu „se clinteau. Nici aruncătorii de cuie. Fără îndoială că erau puţini. Unul din colaboratorii mei s-a apropiat de mine: „Prefectul vă sfătuieşte să^vă retrageţi.

— Chiar „* °” M-am pomenit cu câteva cuie. În zgomotul care luase aşa locul tăcerii nimeni nu mă auzea, însă „mulţimea nu mai asculta, ci privea: „Catay6e, spuse colaboratorul meu, are un microfon puternic şi propune să vi-l aducă.

— Nu.” Microfonul n-ar fi schimbat nimic: întreaga difuzare sonoră era derizorie. O parte din fluxul acela de asediatori care înainta şi se da înapoi la marginea luminii, dar care avea să se năpustească, era fără îndoială format din oamenii lui Cataye^: nu avusese timp să-şi anuleze ordinele. Dar nu aveam să mă pun sub protecţia fui. Masa care gesticula muşca tot mai mult din cercul'de lumină, în timp ce pancartele cu JOS FRANŢA rămâneau nemişcate la fel ca panourile publicitare de pe stadioane deasupra meciurilor. Masa aceea nu era cea a luptei politice, a militanţilor care luptă umăr la umăr, ci era cea a beţiei ucigaşe. Mi-am amintit de primul roman pe care l-am citit: Georges, de Alexandre Dumas. Sclavii răzvrătiţi din île-de-France se pregătesc să ia cu asalt trupele regale când plantatorii pun sa fie rostogolite spre ei, din înălţimea străzii în panta, butoaie cu rachiu de orez, şi totul se snrşeşte cu chermeză şi masacru. Vociferările înlocuiseră sloganurile. Sărbătoarea videh din Martinica se pregătea, dar de data asta nu Carnavalul va fi cel pe care vor trebui să-l ucidă. Un negru o apucă de talie pe o fetiţă care-şi ţinea vitejeşte pancarta cu TRĂIASCĂ FRANŢA, şi o' expedie, planând, în întuneric înapoia lui. Alte trei o urmară. Atunci pătrunse în cercul de lumină, şovăitor, orbit, un cortegiu straniu. În faţă, tras de patru oameni (pe o cuvertură, fără îndoială), un rănit însângerat, cu picioarele şi braţele atârnând; îndărătul lui, făcând mişcările galvanice'ale beţiei furioase şi ale beţiei de sânge, vreo sută de furioşi înarmaţi cu scânduri ce aveau cuie înfipte în ele. Se îndreptau spre mine, care îmi continuam discursul, apoi o luară oblic spre tribuna în care se aflau în număr mare femei. Părea că vor să înfăţişeze acel corp care respira anevoie ca pe un fel de Pietă, când' alunecarea lor oblică se întoarse brusc. Cei ce-l purtau lăsară corpul să cadă. În faţa tribunei, o companie a infanteriei de marină, căreia Trdmaiid îi dăduse ordine, se înfăţişa o dată cu el în pas alergător, cu puştile aplecate, pentru'a lua poziţie de luptă.

Se făcu o tăcere nefirească, în mijlocul ^zgomotului de flecăreală al celor care, jos, nu vedeau nimic. În faţa tribunei, marinarii, acum nemişcaţi, la doi metri unul de altul (ştiam ^ Tr6maud nu va da ordin să se tragă fără somaţie); toate femeile în picioare; un mare spaţiu gol în care rănitul Părăsit se mişca vag; şi cei o sută ae frenetici dându-se înapoi Pas cu pas, ca un animal care face cale-întoarsă, cu gesturi abătute, până la limita întunericului unde mulţimea s-a deschis în faţa lor. Nici pancartele cu TRĂIASCĂ FRANŢA, i afară de acelea ale celor patru fetiţe, nici banderolele'cu JOS DE GAULLE nu se cfintiseră d'in loc. Totul părea că lntră în veşnicie aşa cum cortegiul se întorcea înapoi în noapte.

Discursul odată terminat, am urcat ca să mai strig încă, cu o voce spartă, că mă voi duce a doua zi dimineaţa să mă înclin la monumentul celor morţi, şi că voi vorbi la primărie (cei ce auzeau o vor spune celorlalţi). Claxonul ambulanţei mă însoţea sinistru. Infirmierii, cu' targa lor, se îndreptau spre rănit. Toţi marinarii se alăturaseră camarazilor lor şi apărau tribunefe. Se coborau pancartele, se rulau banderolele. Mulţimea se dilua. Trunchiurile palmierilor regali se înălţau spre cerul plin de stele, aidoma coloanelor de la Baalbek.'

La prefectură, clericii de rang mic ne aşteptau. Ce păcat că ceilalţi erau absenţi! Haide, s-o lăsăm pe data, viitoare, domnule prefect. Păreau oameni foarte de treabă. Îmi părea însă greu să vorbesc în acelaşi timp unor misionari şi unui Venerabil. Aşadar, nu le-am spus nimic, dar i-am spus lui Tr^maud: „Vreţi să-i luaţi pe colaboratorii noştri cu dumneavoastră, în afară de uniil, şi să începeţi imediat ancheta?

— L-am convocat deja pe şeful politiei. Există un anume număr de răniţi. Nu s-a terminat încă.'

Totuşi niciun zgomot nu pătrundea prin ferestrele deschise.'Prefectul îmi explica nişte protocoale din care nu pricepeam nimic. Cayenne fiind mult mai mic decât New York-ul, mi se părea simplu să-mi prezinte invitaţii cu care lui i se părea că este de dorit un moment de conversaţie. Nu. Ne-am pomenit, soţia mea într-un fotoliu mare, prefectul şi cu mine în picioare alături de ea, şi un uşier cu lanţ de picior anunţând cu o supremă distincţie: „Căpitanul' Duran<j, doamna Durând, domnul consilier municipal Dupont, doamna Dupont.”

— Unde l-aţi găsit pe ăsta?

— Oh, domnule ministru, la ocnă, fireşte: e un recidivist surghiunit. De altfel, e doar pentru crima pasională.”

Mi s-a spus, o oră mai târziu, că-i tăiase beregata nevesti-şi. Dar, după cum zicea prefectul, ce stil avea! Şi continua: „Domnul grefier al tribunalului, doamna Mass'on; domnul deputat!”

O nuanţă. Aducea oare un omagiu deputăţiei, sau celibatului? Regretam absenta Monseniorului – pentru anunţ. -„Domnul preşedinte al f. F. A. T.!”

Cine era oare? După ton, un preşedinte fără importanţă. „Domnul secretar general al B. A. F. O. G.!” „Domnul subprefect din Saint-Laurent-du-Maroni!” Titlu glorios, anunţat ca atare. Acel „e doar pentru crimă pasională” îmi plăcea tot mai tare. Stilul îi venea poate nu din faptul că ascultase, ci din faptul că poruncise. Un fostfc prinţ rus, un pic asasin? Şi când te gândeşti că fusesem romancier! Dacă i-aş cere prefectului să invite la dejunul de a doua zi vreo zece surghiuniţi? Unul din ei, mi se spusese, era un eminent specialist în fluturi. Şi, dintr-o dată, am înţeles în sfârşit ceea ce îmi scăpa, din pricina fotoliului, căci soţia preşedintelui Republicii evident nu se aşază atunci când îi sunt prezentaţi invitaţii: eram pe cale să maimuţărim recepţiile de la Elyse'e. Între strigătele care reîncepuseră, răniţi, acel „doar pentru crimă pasională” căruia îi voi trimite cu siguranţă operele lui Proust – şi Guyana fără îndoială pierdută. Lumea bună din Cayenne nu este inepuizabilă. Am trecut, în sfârşit, în salon. Un bufet rece, oameni pe care-i întrebam despre Guyana şi care-mi răspundeau prin ceea ce trebuia să facă generalul de Gaulle. Şi mai întâi, văzuse el vreodată lamantini? Credea cumva că sunt sirenele din antichitate? Un bijutier de pe strada principală vindea pepite „din care puteau fi făcute nişte foarte frumoase pandantive”. Câteva zgomote tot mai pătrundeau prin ferestrele deschise, dar n-auzeam nicio împuşcătură. Colaboratorul rămas cu mine a venit să-mi spună: „Au fost destule încăierări, iar Tr6maud crede că ar trebui să acţioneze în noaptea asta.

— Vino în camera mea împreună cu el.” Am strâns câteva mâini, mi-am luat rămas bun de la prefect şi mi-am găsit colaboratorii în cameră.

„Din fericire, mi-a spus Tr6maud, poliţia e serioasă. Cred că va trebui să-l apărăm pe şeful Siguranţei, care e hotărât să ne ajute. Ne aflăm totodată la Clochemerle şi într-un film cu gangsteri. De-o parte, prefectul, care este un radical cum nu mai găseşti în Franţa.

— Îi exportăm!

— Părerea lui este că populaţia va vota împotriva noastră în proporţie de 90% şi ceea ce facem noi este aşadar provocare. El are totuşi candidatul său la viitoarele alegeri. Nu se înţelege cu deputatul mai mult sau mai puţin gaullist, şi e la cuţite cu Catay6e, care trece drept un nebun, dar care există. Prefectul, aşadar, nu organizase nicio protecţie. Pentru că a afirmat la Paris că Guyana este pierdută? Pentru a arăta că Reputatul nu poate face nimic? Pentru a obţine nişte măsuri împotriva lui Catayde? Poate din prostie! Cercetaşii şi fetiţele pe care le-a adus corespund cu primirea de la aerogara.

Automobilul american a fost închiriat pentru dumneavoastră.

— N-o spune chiar aşa pe faţă!”

— Ceilalţi credeau că nu vor avea nimic înaintea lor. Puşcaşii marini nu figurau în program. Au mers toţi ca un singur om: erau furioşi când au văzut cum au fost înşfăcate fetiţele. Şi încă a trebuit să mă duc eu să-i caut, căci autorităţile locale nu se clinteau. Oamenii cu banderole erau oamenii lui Catayde, care, în clipa asta, mi se aruncă în braţe.

„Nu ştia că instalaţia sonoră nu va merge. Prefectul ar fi trebuit să facă o încercare în cursul dimineţii şi să ia măsurile necesare; iar Catay6e a vrut să arate că prefectul e un incapabil. Cât despre votul împotriva Franţei, vom vedea mai târziu. Asta mai curând îl supără.

— Şi eu cred la fel.

— Cu o instalaţie sonoră normală, aţi fi avut parte de vacarm şi de o tâarseieză entuziastă la sfârşit. Aici se complică lucrurile: „Oamenii cu banderole erau oameni de-ai lui Catayee, plus nişte aşa-zişi comunişti etc. Dar nu şi aruncătorii de cuie.

— Aveaţi habar de arma asta?

— N-am mai văzut-o niciodată. Or, înainte de discurs, au fost aduse butoaie cu rom în anumite locuri din piaţă unde se găseau manifestanţi cunoscuţi pentru violenţa lor. Li s-a dat cep şi apoi au plecat.

— Cine a plecat?

— Nu ştiu. N-am să ştiu până mâine. Însă nu este implicată doar politica, deşi răniţii sunt destul de numeroşi. Poliţiştii îmi spun că au trimis comuniştii oameni din Guyana britanică, englezii făcându-se că nu văd. Am pus să-i arestez (c) pe unii din ei, ceea ce este legal, pentru că erau complet beţi. Nu sunt mai comunişti decât Catay6e, iar englezii n-au ce să'; caute în treaba asta. Sunt contrabandişti cunoscuţi. Aşadar, ! Clochemerle se complică şi cu o rivalitate de gangsteri legată fără îndoială de rivalităţile politice. Cât despre organizarea j defectuoasă, rămân la părerea următoare: manifestele împo-| triva Franţei au fost tipărite de tipografia prefecturii; primai fetiţă pe care au făcut-o să zboare prin aer (alţii au prins-di în braţe) este fetiţa directorului şcolii, iar vinovatul estfi unul din învăţători.'

— Aveţi certitudinea că manifestele au fost tipărite la tipografia prefecturii?

— Absolut.

— Am dreptul să-l înlocuiesc în mod provizoriu pe prefect, nu-i aşa?

— Se aştepta la asta. Reprezentaţi doar guvernul.

— Qnd veţi pleca de aici, îi veţi spune să adopte hotărârile, până ia decizia ministrului de interne. Eu voi fi la Paris poimâine dimineaţă. În noaptea asta, îl înlocuiţi. Citi „turbulenţi” vreţi să puneţi să fie arestaţi?

— În afară de vreo doi-trei, toţi sunt deja arestaţi.

— Bravo! Pentru cât mai puţin timp cu putinţă, în afară de brutele periculoase, cum ar fi învăţătorul. Trebuie doar ca oamenii să înţeleagă că s-a terminat cu gluma. În ceea ce priveşte beţia, ' furnizorii butoaielor prezintă mai mult interes pentru noi decât băutorii. Care este starea de spirit a oraşului?

— Furioasă, ca toată lumea. Veniseră cu toţii să vă asculte, şi au fost împiedicaţi să vă audă.

— Faima mea e nevoită să se oprească la porţile oraşului Cayenne!

— Nu, pentru că inscripţia de pe monumentul guvernatorului Ebou6 vă aparţine.

— O faptă de bine nu-i niciodată pierdută. Deci, despre prefect nu mai vorbim până la referendum. Trimiteţi-l în vacanţă. Cine-i ţine locul, măcar până la sosirea succesorului? Veţi face controale, bineînţeles, cât e nevoie. Ce-mi puteţi spune despre secretarul general?

— E un om sigur. Este fiul lui Andr6 Philip.

— Haidem. Însă trebuie să i se ceară acordul, pentru că totuşi îşi va risca pielea. Mă va însoţi la monumentul celor morţi şi'la primărie.

— Dacă nu, voi fi eu prefectul.

— Mulţumesc. E mai bine, însă, să fie o autoritate locală, ştiţi bine.

„Sau noaptea se va dovedi sfetnic bun, altfel spus nu vor încerca, ziua, ceea ce au încercat noaptea, şi agitaţia se va Potoli, dacă luăm măsurile necesare: ştiţi bine toate astea, mai bine ca mine.” „Sau este o treabă serioasă – ceea ce nu cred – şi atunci nu e cu putinţă nicio protecţie în timpul Marseiezei la monumentul celor morţi. Mers bun anchetei mai departe, sau noapte bună.”

S-au întors la treabă. Fereastra era deschisă, patul învăluit în plasa lui cubică împotriva ţintarilor. O mulţime încă densă trecea fără zgomot, ca şi cum negrii ar fi fost muţi. Strigătele tot mai rare şi mai îndepărtate se pierdeau în frenezia unui jazz. Dincolo de case, palmierii regali care-i adăpostiseră pe misionari şi pe ocnaşi îşi înălţau siluetele în noaptea cea mai neobişnuită a vieţii mele. La douăzeci de kilometri începea pădurea-element, vie precum munţii sau oceanul, cu papagalii ei inseparabili şi cu râurile sale cu peşti carnivori, până la poalele platourilor înalte. Preşedintele Kubitschek îmi spusese, la Brasilia: „Atunci am hotărât construcţia celor două drumuri mari de-a curmezişul pădurii, şi am dat uneori de cuiburi de oameni care rămăseseră neschimbate din epoca de piatră.” Şi, mult mai aproape, se aflau fluviul Maroni şi atât de frumoasa Piaţă F61ix Ebou6, care fusese acea îngrozitoare Piaţă a Palmierilor, în care păianjenii mygali veneau peste surghiuniţii adormiţi şi-i înţepau mortal.

Aşteptam să vină somnul. Pe noptieră fusese pus un album, începea cu grilajul de la intrarea în ocnă. Îmi închipuiam nişte gratii de Bastilie şi dădeam în schimb de arabescurile unei case de notar, cu un felinar deasupra intrării şi de pe care cădeau în cascadă florile de bougainvillees. Apoi, biserica părăsită în care buruienile şi mărăcinii creşteau pe sub frescele pictate de condamnaţi, în care apostolii purtau veşminte de ocnaşi. În celule, în care insectele goneau printre inscripţiile desenate pe ziduri, se aflau lanţurile de fier pentru picioare, găurile prin care treceau cureiele care legau trupurile. „Drumul de fier” prin pădurea virgină, croit de oameni; morminte (de gardieni) bizare în acest infern dezafectat; şi, în centrul acestei luxuriante pline de spini, un minuscul loc bătătorit pe care nu creştea nimic, dar pe care-l înconjurau tufe violete de bougainvilMes asemănătoare cu cele de la grilajul de la intrare. Era locul ghilotinei.

Din garajul prefecturii, care se găsea foarte aproape, s-fl înălţat melopeea fluierului indian: cealaltă lume. Ocn* dispăruse, ca şi furia semi-revoltei pe care mi-o reamintea <§ bucată de lemn având în ea cuie înfipte, aşezată pe Rămânea melopeea supranaturală, tăcuta plimbare nocturnă prin piaţă şi plecarea ultimilor invitaţi care ieşeau de la recepţia asemănătoare unei poveşti de Hoffmann, conduşi de ucigaşul cu aer distins.

Dimineaţa a început bine. Ceea ce conferă greutate prefectului la Cayenne este uniforma. Or, secretarul general îl depăşea pe prefect cu douăzeci de centimetri în înălţime – şi nu avea la dispoziţie decât uniforma acestuia. Cascheta cu fireturi părea, pe vârful capului, o ciupercuţă. O va ţine în mina. Dar nu-şi va putea ţine şi pantalonul, care nu-i ajungea la pantofi decât datorită unor bretele ciudat de întinse. Mai rămânea tunica, atât de necesară din pricina galoanelor. I se putea deschide gulerul, invocându-se căldura; şi încă mai lipseau de la mâneci vreo zece centimetri buni, totul sugerând mai curând marinarul cu moţ din desenele animate decât pe înaltul funcţionar al Republicii. Un Charlot prefect. Secretarul general accepta filmul ăsta cu bună dispoziţie. Ne-am îndepărtat spre monument. Automobilul cel frumos dispăruse.

De-abia ieşiserăm că am şi simţit în ce măsură aventura din ajun fusese legată de momentul nopţii. Oamenii ne priveau cu simpatie; erau mic-burghezi, nu aruncători de cuie. Monumentul celor morţi se află într-o piaţă strimtă, şi nu s-ar fi putut trage asupra mea decât de la zece metri, deci la vedere. Mulţimea era, de altfel, prudentă şi amestecată. În timp ce se câ'nta imnul închinat morţilor, o umbră cu mâneci prea scurte se alungea în faţa statuii, alături de umbra mea.

După terminarea ceremoniei, ne-am dus la primărie. Acolo, mulţimea umplea strada, pe care fuseseră instalate megafoane. Consiliul municipal reunit în întregime oferea o mică recepţie în cinstea mea. Primarul a ţinut un discurs călduros, pe care l-a terminat strigând: „Trăiască Franţa!” Am răspuns din balcon (de data asta se auzea foarte bine) conform tradiţiilor din 1848. Am reluat temele din ajun, ^re, în parte, erau cele din Martinica şi pe care le tot între-fupeau aplauzele – ca şi cum populaţia adunată în cursul zilei ar fi dorit să dezavueze manifestaţia din cursul nopţii. Am povestit, fără să ridic tonul, convorbirea mea cu generalul de Gaulle: „Mi-a spus, pentru voi: Trebuie să vă duceţi în Guyana, pentru că trebuie ca Franţa să ajute Guyana. Şi mi-a Ii, spus, pentru mine: Trebuie să vă duceţi acolo pentru că este ceva dureros.” O aprobare sumbră a umplut strada, la fel ca aclamaţia din Martinica. Primarul a coborât o dată cu mine şi ne-am îndreptat, ţinându-ne de braţ, spre prefectură. Noul prefect şi Catayee veneau după noi. Se forma în urma noastră acel videh care se formase şi la Fort-de-France; mii de bărbaţi şi câteva femei, braţ la braţ, dansând într-o imensă farandolă improvizată. Când am ajuns, timp de câteva clipe, un vacarm de DA-mi a zguduit prefectura, în care secretarul general şi-a regăsit în cele din urmă hainele.

Ne-a însoţit îmbrăcat civil până la aerogara. Nu mai erau nici fetiţe să ne întâmpine, nici car alegoric cu flori în formă de arc de triumf sau de toartă de coş. „Adio turbane, adio eşarfe.” Câţiva cocotieri, nişte păsări sinistre şi praful care se învârtejea în jurul acelei aerogări despre care se putea spune că te şi mirai că aşteaptă avioane.

La escala din Martinica, prietenii noştri care primiseră ştirile din cursul nopţii, dar nu şi pe cele din cursul dimineţii, ne aşteptau cu îngrijorare. Inutil: Guyana şi Antilele aveau să voteze da cu 80%, Catayee avea să devină deputat, iar secretarul general prefect. Nu avusesem timp să-l vizitez pe negustorul de pepite, nici să văd strada pe care se găsea prăvălia lui. Oare ceea ce văzusem era firma băcanului?

După tot acest spectacol pitoresc, generalul de Gaulle mi-a încredinţat misiunea să merg să văd pe câţiva şefi de stat asiatici, ale căror relaţii cu Franţa nu mai erau decât pur convenţionale; şi, în primul rând, pe Nehru.

Cunoşteam situaţia Indiei, căci tocmai îl primisem pe Jayaprakâsh Narayan', şeful socialist din Bombay. Iar cel mai bun cunoscător indian al Franţei, prietenul meu scriitorul Raja Rao, tocmai făcuse o trecere prin Paris. Ambasadorul nostru era mai puţin pesimist decât prefecţii din Antile.

Mă aştepta pe'terenul de aviaţie, la ofa două dimineaţa, împreuna cu secretara de stat de la Afacerile Externe, îmbrăcată într-un sari ce părea alb în lumina farurilor. Se numea Lakshmi. O secretară de stat occidentală se poate numi Măria precum Fecioara, însă zeiţele celorlalte religii te fac mai mult să visezi. Contele Ostrorog, descendent din cuceritorii moguli şi finul misterios al lui Pierre Loti, după cum afirmau bârfele de la Quai, era (şi nu sunt prea mulţi de felul ăsta) demn de ceea ce cuvântul ambasador în India le sugerează poeţilor. O imaginară cameră de luat vederi urca dinspre degeţele sale fine şi noduroase, care modelau o Indie afectuoasă şi complice, până la înălţimea chipului său de Pirat distins. Acel descendent al stăpânitorilor stepelor, hidalgo, cardinal al Romei şi în mod exemplar francez, era ambasadorul unei Mediterâne milenare pe lângă o Indie foarte tânără; ceea ce te lăsa visător, atunci când ştiai ce înseamnă India. La unul din dineurile de la Capitoliu – aşa se numea pe atunci fostul palat al viceregilor, devenit cel al guvernului – în cursul discursului unui prim-ministru auster, Vinile lui Ostrorog păreau că mângâie celebra cizmă a Italiei ca pe un picior de dansatoare.

1 Ministerul francez a! Afacerilor Externe, situat pe malul Senei, la Quai d'Orsay (n.tr.).

Am ajuns la Capitoliu (eram oaspetele Indiei) din care n-am văzut noaptea decât masa întunecată, culoarele, un portret mare al lui Gandhi purtând o fâşie de pânză în jurul şoldurilor şi, în apartamentul meu, pe şeful protocolului înconjurat de servitorii din timpul viceregelui: câte unul pentru a deschide fiecare uşă. Odată ce le-am lăsat să plece pe aceste personaje descinse parcă din lumea lui Aii Baba, am făcut ordine în misiunea mea. Ministrul Culturii mă va primi la ora opt.

Înainte de a mă trezi din somn, ziarele fuseseră deja aduse. Săptămâna afro-asiatică începea! Primirea de către miniştri a fost ceea ce este întotdeauna: prudentă şi delicată. Se aştepta convorbirea mea cu Nehru.

Văzusem în sfârşit Capitoliul, şi vedeam New Delhi. Nu mai păstrasem nici'o amintire; în 1929 India mă interesa mai mult decât Anglia. Însă plecarea Angliei dădea un suflet acestei arhitecturi care nu avea unul. Li se atribuia lui Gandhi şi lui Clemenceau fraza: „Asta va da naştere unei foarte frumoase ruine!” Asta nu dăduse naştere unei ruine; şi nici unui palat cucerit, precum Kremlinul.' New Delhi nu e un oraş, este o „capitală administrativă”, însă colosalele sale bulevarde de gresie roşie, cu gărzile lor sikh dând onorul în singurătate, nu se deschideau spre nişte administraţii – fie ele şi Parlament: ele se deschideau spre un Imperiu dispărut.

Palate, ministere, propilee. Întreg Imperiul britanic poartă marca măreţiei engleze, împreună cu accentul pe care goticul victorian îl dă Tamisei. Aici, ca şi în şenalul Kyber, măreţia era romană; visul lui Cezar la Alexandria, o masă puternică aşezată conform marelui teatru helenistic. Amestecat cu un alt vis, cel al unui mariaj anglo-indian rival al mariajului indo-musulman. Capitoliul a fost în mod făţiş rivalul Marii Moschei din Delhi, una din cele mai mari aâe Islamului; al lui Fathepur Sikri, al Forturilor Roşii, al acelei întregi arhitecturi a mogulilor care a fost o' Americă a Persiei. Islamul jeste tot acolo. Dar Anglia? Mai mult decât se părea? Insă nu prezenţa ei însufleţea acele alei imperiale din gresie roşie prin care ajungeam la Parlament, ci hotărârea cu care ea le părăsise. În ţara asta care a construit atâtea morminte ilustre, singura operă rivală celor lăsate de succesorii lui Alexandru a devenit demnă de a fi admirată, în pofida mediocrităţii arhitecturii ei, de când s-a transformat în mormântul Imperiului.

Îi făceam o vizită lui Nehru în biroul său de la Parlament. Asta însemna să trec de la majestatea Capitoliului la nişte culoare ca de prefectură şi la saloanele de aşteptare ca pentru solicitatorii modeşti. Dar, ca şi la Capitoliu, numeroase portrete ale lui Gandhi împodobeau pereţii.

Gandhi era pe atunci prezent în toată India, prin acţiunile sale, prin exemplul său, prin imaginile care-l înfăţişau. Pentru Europa, el nu mai era deja decât un eliberator cu mâinile curate. Un chip al sfinţeniei, laolaltă cu pitorescul care însoţeşte pe atâţia sfinţi: un îndărătnic paznic al credinţei, cu zâmbetul mrg, lipsit de dinţi, înveşmântat într-o umilă ţesătură populară purtată ca o'uniformă a libertăţii. Deşi India începea să vadă în el pe ultimul avatar al lui Vişnu, anumite părţi mari din biografia sa rămâneau foarte precise: predica ţinută în 1920 sub un smochin mare, apoi mulţimea pe malurile lui Sabarmati; masacrul de la Amritsar; degetele mâinii sale stingi înălţate şi arătate mulţimii ca enumerând îndatoririle Indiei; rugul neobişnuit făcut din haine europene, gulere, bretele aruncate de către cei ce de atunci înainte urmau să nu mai poarte decât khadi, rug pe care ardeau pălării – precursor al rugului funerar în faţa căruia se va recita din Bhagavad Gâţa. Şi nesupunerea civilă, şi necoope-rarea începută în ziua morţii lui Tilak. Şi mai cu seamă, Marşul pentru Sare.

L! a 2 martie 1930, Gandhi îl informase pe vicerege că nesupunerea civilă va începe nouă zile mai târziu. Pe 12 martie, el plecase spre mare, urmat de şaptezeci de discipoli. Ţăranii se bucurau, împodobeau drumurile întinzând pe jos ramuri, îngenuncheau la trecerea pelerinilor. Trei sute de şefi de sat renunţaseră la funcţiile lor. În faţa celor şaptezeci deveniţi câteva mii, Gandhi adunase sarea lăsată de valuri, nesocotind legea privind impozitul pe sare. Căldura tropicală face ca sarea să fie indispensabilă oamenilor şi animalelor care muncesc – fiecare ştia însă că Gandhi, boinav, nu mai folosise sare de Şase ani.' Dintr-o dată, el atingea astfel întreaga Indie.

De-a lungul întregii coaste, pescarii adunaseră sarea, ţăranii li se alăturaseră, iar poliţia începuse arestările în masă. Recalcitranţii se lăsau arestaţi, dar nu-şi cedau sarea. La Bombay, 60000 de persoane se' reuniseră în faţa Casei Congresului; pe terasă, se prelucra nisipul murdar. Sarea pe care o obţinuse Gandhi fusese vânduta cu 1600 de rupii. Atunci când Nehru a fost condamnat la şase luni închisoare, India răspunsese încarcerărilor prin ceea ce s-a numit Hartals.

La Patna mulţimea se aruncase pe jos înaintea cavaleriei guvernamentale care nu mai înaintase. La Karachi, cincizeci de mii de indieni îi priviseră pe cei ce culegeau sarea şi pe care poliţia nu-i putuse opri. Totuşi, s-au strâns curând o sută de mii de prizonieri. În noaptea de 4 spre 5 mai, Gandhi fusese arestat într-un sat, printre discipolii săi.

La Dharasena, la nord de Bombay, indienii se îndreptaseră spre uzina guvernamentală de sare, care era păzită de patru sute de poliţişti. Pe măsură ce se apropiau de uzină, erau doborâţi; alţii îi înlocuiau în tăcere şi cădeau la rândul lor. Brancardierii ridicau corpurile însângerate. Uzina continuase să funcţioneze, fusese nevoie să se instaleze un spital provizoriu şi întreacă Indie devenise conştientă de robia ei. Curând, Churchil! va fi nevoit să vorbească despre „acest fachir instigator, pe jumătate despuiat în palatul viceregelui!” Viceregele de acum plecase, iar legenda lui Gandhi, devenită în Occident nobilă pasivitate, rămânea aici o legendă de luptă. Mai întâi prin cuvinte. Când anunţase că se va lipsi de hrană dacă nu erau recunoscute drepturile indienilor paria, nu era vorba de „a posti”, ci de a muri de foame. Acest supliciu care înfruntase cel mai puternic dintre tabuurile Indiei, nu era mai puţin iraţional decât acesta, iar hinduşii îl urmaseră ca într-o lentă crucificare. În aceste mulţimi, din care 95% nu posedau un aparat de radio, fiecare ştia când începea Gandhi să fie ameninţat să moară. Şi fiecare ştia că ţelul său ultim era purificarea Indiei, a cărei independenţă nu era decât consecinţa capitală. Voise ca predica lui să ajungă la cei mai umili, chiar şi atunci când spunea: „Vom ajunge la swaraj nu prin victoria câtorva oameni, ci atunci când toţi voi fi capabili să ţină piept nedreptăţii.” Şi toţi spuseseră rugăciuni atunci când aflaseră că din eşarfa lui Gandhi, în sfârşit ucis, căzuse tubul glontelui şi că totul se sfârşise printr-uij plumb roşu închis în cenuşa sa deja albă. Şi totuşi Gandlu era prezent în acel Parlament aşa cum era şi la Capitolul-Vinoba Bhave, fără nicio altă armă în afara predicilor sale” tocmai primise două milioane de hectare de pământ (nu din cele mai bune, fireşte.) pentru ţărani. Unei lumi din care umbra lui Stalin şi cea a lui Hitler nu dispăruseră încă, India îi arăta eliberarea ei de sub dominaţia Angliei fără nicio victimă engleză. Cuvântul democraţie, în ciuda mizeriei, căpăta aici un sens aproape religios; Conferinţa de la Bandung arătase autoritatea lui Nehru – pe care o arătase de asemeni stinghereala provocată de tăcerea sa în faţa acţiunii ruşilor la Budapesta. Însă politica Indiei nu se elabora ia Congres sau Parlament, după cum nici politica Germaniei hitleriste nu fusese elaborată la Reichstag: politica Indiei însemna moştenitorul omuleţului purtând doar o bucată de pânză în jurul coapselor şi care născocise mijlocul de a duce milioane de indieni să caute sare în Oceanul Indian împotriva impozitului englez pe sare, pentru a-şi afla acolo libertatea.

Am fost introduşi, un ataşat al ambasadei noastre şi cu mine, într-un mic birou: câteva scaune, nicio masă şi un tablou reprezentându-l pe Gandhi, în mărime naturală. Ciudat ataşat de ambasadă – dar, fiind vorba de Indii. Păr cărunt, mai lung, mustăţi cărunte cu vârfurile lăsate în jos. Gesturi afectate. Se întorcea de la un ashram, cel al lui Menon sau poate al lui Aurobindo? S-a uitat la tablou: „îl vedeţi pe Gandhi peste tot, îl veţi vedea peste tot. Eu am venit în India din pricina lui. Nu mâi rămâne nimic de pe urma lui.

— În afară de independenţă.

— Da. Nu. Nehru nu este un uzurpator; este însă un om politic. Dacă mahatma nu a fost nici preşedinte, nici prim-ministru, asta nu a fost din întâmplare. El'semnifica o lume de o altă natură; Nehru ştie acest lucru.

— Ce-i de făcut? Este şeful Indiei, şi nu un sfânt.

— Desigur. Există însă un lucru care trebuie să fie înţeles, pe care dumneavoastră mai cu seamă trebuie să-l înţelegeţi. Toată lumea îl cunoaşte – în sfârşit, toţi cei vechi îl cunosc – dar nimeni nu-l spune. Şi timpul trece, şi, poate că peste douăzeci de ani, nu va mai exista nimeni care să-l spună; tot ceea ce a fost gandhismul, toate cele pentru care ne-am bătut şi a căror consecinţă a fost într-adevăr, independenţa Indiei, a dispărut deja.

— Vă gândiţi la rezistenţa non-violentă?

— Da. Da, în sfârşit: nu numai la ea. Ea s-a născut îndreptată împotriva Imperiului englez; ea nu s-a aplicat la Pakistan. Lucrurile nu s-au terminat, cu Pakistanul. Şi aşteptaţi să vedeţi China, într-una din zile.

Loc izolat de lume, în care un guru îşi propovăduieşte învăţătura (n.tr.).

„Şi apoi, non-violenţa. El ştia bine ce era ea, în profun-zime/Cu puţin timp înainte de a muri, consulul nostru generai a venit să-şi ia rămas bun de la el: „Ei bine, mahatmaji, cred că sunteţi mulţumit acum?

— Vă înşelaţi. Nu exista decât un singur lucru interesant: lupta. Ea s-a sfârşit, iar ceea ce noi am făcut s-a sfârşit de asemeni.” „Ştiu, ştiu: un milion de orbi, şaptezeci de milioane de paria', şi tot restul; totuşi, poporul” acesta exprimă cea mai malta s'piritualitate din lume. Lupta sa a fost^cea a spiritualităţii. Aceasta pătrunsese în întreaga Indie. Însă pe drumul mare, fiecare caută încă uniunea mistică, la fel de banal cum se caută banii în America. Oamenii îşi cer noutăţi despre rugăciunile lor. Tot ce veţi vedea în această casă este politica, deci Europa; tot ceea ce a rupt-o cu Gandhi. Pentru ce a fost cu putinţă să fie atât de atacat şi în acelaşi timp atât de admirat? Pentru că gândirea lui nu era politică. Ea a luat forme politice. Ea a avut consecinţe politice. Însă el era ultimul dintre marii guru. Vin de la un ashram, şi ştiu că orice contact cu absolutul trece prin meditaţia asupra impermanentei. Vă aflaţi în ţara impermanenţei. Cunoaşteţi apologurile în care asceţii privesc şirurile de' furnici că pe nişte şiruri de zei sau de milenii. Vedeţi pretutindeni tabloul saâi fotografia omuleţului ştirb cu o gură ca un bot de câine de treabă şi cu picioare de cocostârc. Vi se pare că e prezent, pentru că' Europa crede în Istorie, adică în continuitate. India, în fine, India politică, se face că şi ea crede. Nu este adevărat. Lumea nu-i făcută decât din momente care trec.”i Uşa s-a întredeschis.

„într-o zi, spuse fără să-i dea atenţie ataşatul de ambasadă cu păr lung, el vorbea în faţa câtorva sute de mii de persoane, cu vocea lui egală de bariton, având un microfon dinainte. Era într-o poiană, printre nişte copaci înalţi şi înfloriţi, un soi de migdali cred. Florile îu început să cadii. Din pricina mulţimii? Cine ştie?”

Istoria face parte din biografiile lui Buddha, din legătura lui cu natura, atât de firavă în Evanghelie şi pe care nu am regăsit-o decât în textele apocrife care au inventat boul şi măgarul – şi la Sfântul Francisc: păsările prevestitoare, stolul de gaiţe care-şi schimbă direcţia zburând în clipa în care Buddha intră în Nirvana, gazelele 'care ascultă prezicerea Este cu putinţă ca respiraţia unei mulţimi enorme să facă să cadă nişte flori fragile. Povestea nu este neadevărată, căci am auziţ-o odinioară de la Raja Rao, care asista la discurs şi a| cărui povestire transmitea cu talentul unui scriitor atmosfera | supranaturală a florilor care veneau încetişor să se prosterne, ca nişte animale albe, în faţa trimisului zeilor.

„Priveam cum cade acea zăpadă, mă gândeam că timpul acesta nu se va reîntoarce, iar astăzi, în pofida tuturor portretelor şi tuturor fotografiilor, ştiu că timpul lui Gandhi s-a sfârşit pentru totdeauna. Noi nu.”

Uşa s-a deschis larg. Am fost însoţiţi într-un alt birou mai mare, împodobit cu un alt portret ai (ui Gandhi. „Presa” şi vreo cincizeci de fotografi aşteptau acolo pe uşierul care trebuia să vină să mă conducă. Totul şi-a schimbat brusc direcţia: s-a deschis cealaltă uşă, şi a făcut loc nu uşierului, ciluiNehru.

Ştia că presa din Delhi îi reproşa că mă primeşte. Pentru motive întemeiate: Indochina şi' Algeria. Pentru motive puerile: mulţi ziarişti, fideli câtorva hebdomadare din Londra, îl considerau, cu perspicacitate, pe generalul de Gaulle drept un succesor al lui Hitler. În sfârşit, pentru un alt motiv pe care eu îl ignoram, el însă nu: majoritatea acelei prese i-ar fi fost oricum duşmănoasă. Ea s-a dat la o parte în faţa lui, murmurându-i prenumele aşa cum făcuse mulţimea, se'spunea, atunci când el ajunsese în faţa lui Gandhi ucis. M-a îmbrăţişat şi mi-a spus (televiziunea înregistra) ca şi cum ne-am fi întâlnit după o lună, când de fapt noi nu ne mai întâlniserăm de mai bine de douăzeci de ani: „Sunt mulţumit că vă revăd; ultima dată era după ce aţi fost rănit în Spania, dumneavoastră ieşeaţi de la spital, iar eu ieşeam de la închisoare.”. Am admirat talentul care a ştiut să dezarmeze provizoriu turma aceea; şi am admirat calitatea umană, căreia talentul nu i-ar fi fost de ajuns. M-a luat de braţ şi am trecut în biroul său.

Nu-mi amintesc decât masa, dintr-un lemn preţios care, după ce reflectase ultimele lumini ale televiziunii', nu mai reflecta decât trandafirul care ne despărţea – identic cu cel pe care-l purta mereu – şi chipul lui. Când vor fi citite aceste rânduri, poate că chipul acesta nu va mai fi atât de familiar cum este astăzi: Istoria nu-i va fi păstrat decât masca. Era un chip roman, un pic îngreunat de buza inferioară, care-i conferea zâmbetului său aparent „oferit” seducţia pe care o aduce unui om al Istoriei o imperceptibilă inocenţă. Asupra căreia nu te lăsai înşelat, şi nici el de altfel. Însă, dincolo de masca din fotografii, exista acel zâmbet legat de o expresie visătoare care sugera nişte ochi albaştri (erau căprui închis) potriviţi cu tenul său aproape cenuşiu.

Îl cunoscusem cu o înfăţişare ca de şef de Rezistenţă, de care chipiul de poliţist, înainte de 1940, nu era străin. Arăta acum o ironie binevoitoare şi un pic obosită la adresa universului, care îi învăluia fermitatea, dar nu o ascundea. (Mama sa fiind insultata pe când ducea alimente unor prizonieri, el renunţase la orice vizită timp de şapte luni la închisoarea din Dehradun. „E întruchiparea curajului”, spunea Gandhi.) Vârsta îi îmbătrânise mai puţin vechea înfăţişare cât părea mai curând că-i conferise – abia – o alta; aşa'cum li se întâmpla multor oameni care au semănat cu mama lor şi care, îmbătrânind, ajung să semene cu tatăl lor. Iar în vocea sa, în atitudinea sa apărea (reapărea?), sub intelectualul patrician, imaginea – de calm şi politeţe – pe care în adolescenţă şi-o făcuse fără îndoială despre ceea ce înseamnă un gentleman.

A citit scrisoarea generalului de Gaulle, care era o scrisoare de acreditare, a pus-o pe masă şi m-a întrebat, zâmbind şi mai mult: „Aşadar, iată-vă ministru.”

Fraza nu însemna deloc: faceţi parte din guvernul francez. Un pic balzaciană, şi mai ales hindusă, ea însemna: iată ultima dumneavoastră încarnare.

„Mallarm6, i-am răspuns, povestea următorul lucru: într-o noapte el ascultă pisicile care stau de vorbă pe streaşină. O pisică neagră inchizitorială o întreabă pe pisica lui, un animal de treabă: „Dar tu, cu ce te ocupi? – în clipa asta fac pe pisica acasă la Mallarm6.”

Nehru a zâmbit şi mai mult şi a dat din cap. Gesturile lui, cândva destul de ample, se îndreptau acum spre corp, cu degetele aproape îndoite. Şi abia în acele gesturi zgribulite parcă, ce confereau autorităţii sale un farmec pe care nu l-am mai întâlnit, vedeam singura diferenţă adevărată între Nehru cel de odinioară şi interlocutorul meu. Căci autoritatea este o vârstă şi nu se prea schimbă. I-am expus, destul de rapid, modul în care concepeam expoziţia de artă indiană pe care noi doream s-o găzduim la Paris. Mi-a dat acordul său şi m-a întrebat ce sugeram în schimb. Am propus sculptura romanică, sau o expoziţie istorică asupra Revoluţiei.

„Franţa, a răspuns el, pentru noi înseamnă Revoluţia-Atunci când Vivekananda a descoperit-o, şi-a petrecut o zi strigând alături de prietenii săi: Trăiască republica! Ştiţi & Mizerabilii reprezintă una din cărţile străine cele mai celebre în India?” întâlnisem deja, aveam să mai întâlnesc de nenumărate ori, mai târziu, acea prezenţă a Franţei. Rusia Sovietică nu a şters-o. În ţările subdezvoltate maşina aduce lucrători calificaţi, mai mult decât un proletariat'muncitoresc. Şi pretutindeni unde revoluţia nu este chemată de către proletariat, ci de popor, predica ţinută de Revoluţia franceză, exaltarea luptei pentru dreptate proclamate începând cu Saint-Just şi terminând cu Jaures, trecând prin Micheleţ şi mai ales prin Victor Hugo, păstrează un prestigiu cel puţin egal cu acela al marxismului. In Africa, în America Latină, chiar atunci când tehnica revoluţiei este rusească, limbajul ei este tot francez, întâlnisem teancuri din Mizerabilii între Bakunin şi scrierile teoretice ale lui Tolstoi pe Ramblas din Barcelona, în timpul războiului civil.

„Sculptura romanică? a reluat el. Propria noastră sculptura din epocile vechi, aproape că nimeni aici nu o admiră cu adevărat. Ea exercită o acţiune magică asupra mulţimii, până la un anumit punct; fetişurile de pe marginea drumului fac la fel. Membrii Parlamentului respectă Ellora, dar nu se duc acolo.

— Relaţia parlamentarilor cu arta este întotdeauna destul de complicată; la urma urmei, parlamentarii dumneavoastră cunosc Bhagavad-Gâtâ.

— Aşa cum deputaţii englezi cunosc Biblia.”

Crea îndia, înconjurată de un inel al lui Saturn făcut din politicieni duşmani. Cum îmi exprimam uimirea în legătură cu ciudata idee pe care presa din Delhi şi-o făcea despre guvernul francez: „Oh! şi despre guvernul indian!” mi-a răspuns el cu un gest de speranţă şi de resemnare, un inch-Allah ironic.

I-am strecurat ideea că situaţia generalului de Gaulle, în privinţa asta, nu era prea diferită de a sa. A fost intrigat; mă îndoiesc că a fost şi convins.

Amintirea – sau prezenţa partidelor totalitare rămânea atât de puternică încât, pentru Franţa, Nehru semăna mai curând cu Stalin decât cu Roosevelt; 'dar, pentru el, deşi nu voia să o recunoască, generalul de Gaulle semăna fără îndoială mai mult cu Mussolini decât cu Churchill. Totuşi, fiind prea inteligent şi prea bine informat pentru a crede că generalul era un sef'fascist, sau „că a fost probabil curând depăşit de partidul” domnului Soustelle”, urmărea cu atenţie evenimentele din Franţa. Nu intervenise nici în Indochina nici în Algeria, pentru că era de părere că o independenţă naţională trebuie cucerită fără ajutor străin. Nu lua în serios cea de-a păţiră Republică: preşedintele Consiliului îl primise prudent într-un restaurant diri Bois, invocând primăvara. Vedea însă de aproape declinul Angliei, pe care o cunoscuse vreme atât de îndelungată ca pe prima putere a lumii; observa declinul Europei, fără să uite că văzuse renăscând Germania şi Rusia. Pe de altă parte, atent la Africa, îi venea greu să' împace crearea Comunităţii franceze cu războiul din Algeria. Cuvântul Algeria a' fost rostit în cursul convorbirii, şi am văzut, după un uşor gest de dare înapoi, că-şi reproşa, 'fiind gazda mea, că-l rostise. Am spus doar atât: „Generalul de Gaulle este cel ce va face pace în Algeria.”

M-a privit, perplex sau neîncrezător.

Mă gândisem la ceea ce era atunci numită „pacea celor viteji”, şi la fraternizarea despre care nu ştiu, nici astăzi, în ce măsură a fost ea sinceră sau trucată. Dar pentru el, ca şj pentru mine, nici menţinerea Comunităţii, nici independenta fostelor noastre colonii din Africa, dacă' ea avea să succeadă Comunităţii, nu vor îngădui continuarea la nesfârşit a războiului din Algeria.

R, Ce rol joacă acolo comuniştii, după părerea dumneavoastră? a întrebat el.

— Mare la Paris, mic la Alger. Dar credeţi că încă mai există o politică comunistă?”

M-a întrebat, nelămurit, din ochi: „Vreau să spun următoarele: Marea Britanie a conceput cândva, în felul ei, o politică planetară. Nu şi Statele Unite. Ele au devenit ţara cea mai puternică din lume fără să o fi dorit. Ceea ce nu a fost cazul nici pentru Alexandru, nici pentru Cezar, nici pentru Timur, nici pentru Napoleon: hegemoniile fuseseră consecinţele cuceririlor. De aceea, poate, Statele Unite fac bine războiul şi prost pacea.”

Văzusem maşina masivă a lui Foster Dulles, ministrul Afacerilor Externe al Statelor Unite, cum trece, ţişnind, de poarta palatului Matignon, şi avusesem sentimentul că văd trecând, pe sub cine ştie ce'poartă de cetate orientală, pe proconsulul trimis de Roma. A doua zi, generalul îmi spusese: „Una din două: sau există un Occident şi va exista o politică ce va fi comună în ceea ce priveşte 'restul lumii; sau. Dar nu va exista niciun Occident.” Nu existase niciun Occident.

„Politica planetară americană, în momentul de faţă, ani reluat eu, este un anticomunism; deci, determinată de politica rusească. Chiar şi în grandioasa ei operaţie: planul Marshall. Noi am cunoscut dimpotrivă o politică rusească planetară, cea care a pus în slujba Uniunii Sovietice forţele născute în slujba Internaţionalei. Însă de la moartea lui Stalin, această politică pare că abia îşi supravieţuieşte. Cel puţin asta ne sugerează Algeria, şi crâiar Africa'- şi chiar Bahdungul. Astăzi, intelectualii sârit cei care pun problemele politicejn funcţie de comunism.

— În ce fază se află ei, în ceea ce-l priveşte?

— În Franţa, comunismul înseamnă partidul comunist, aşa cum îl cunoaşteţi în bine şi în rău. Mulţi intelectuali sunt împărţiţi între justiţie sociali şi naţiune, 'mai curând decât între comunism şi capitalism. ÎnRezistenţă eu am îmbrăţişat cauza Franţei, şi nu sunt singurul.

„în Statele Unite, lucrurile stau destul de diferit. Pentru prietenii mei americani, după procesul Hiss, după cazul Oppenheimer, comunismul era un complot: comuniştii erau agenţi secreţi ai ruşilor – care luptau pentru proletariat; dar proletariatul însemna sindicatele, care nu erau comuniste.”

A zâmbit iarăşi: „Fiecare crede în comuniştii celorlalţi. Însă orice om se îndreaptă spre Dumnezeu prin propriii să*i zei, spune India.”

O butadă? A continuat: „Fraza mea vă surprinde? De la prima mea întoarcere din Europa, sunt surprins de surprinderea dumneavoastră. Să te îndrepţi spre Dumnezeu prin propriii tăi zei, oare Occidentul face altceva, în domeniul spiritului, admirându-i totodată pe Platon, Spinoza, Hegel, Spencer – fără a mai vorbi de cei ce admiră totodată pe Nietzsche, sau pe Marx, şi pe Iisus?”

Continuă să vorbească despre comunism. Ca şi generalul de Gaulle, nu-l mai considera drept capital. „Aici, comuniştii sunt ocupaţi mai ales cu polemica”, spuse el. Şi apoi: „Unul din statele noastre, Kerala, este comunist: membrii Comitetului Central sunt de altfel brahmani.” Ştiam că nu împărtăşea anticomunismul lui Gandhi, care spusese: „Rusia are un dictator care visează pacea şi crede că o va Putea câştiga printr-o mare de sânge. Însă el mai spusese şi fraza: „Intelectualii au oroare de ideile mele şi de metodele inele.” Nehru admira, din revoluţia rusă, răzooiul de eliberare de sub ţarism, apropiat de colonialism. Nesimţindu-se ameninţat nici de partidul comunist indian, nici de Armata roşie, se'gândea de departe la Rusia; necrezând într-un conflict armat între Uniunea Sovietică şi Statele Unite, vedea poate fără neplăcere un război rece care aducea Indiei concursul celor doi mari adversari. Pentru mine, istoria veacului era de patruzeci de ani cea a ascensiunii comuniste şi a substituirii Americii – Europei. Pentru el, aceasta era istoria decolonizării şi, mai întâi, a eliberării Asiei. Socialismul său de stat nu făcea cârdăşie cu Sovietele şi nici cu capitalismul „care nici el nu era lipsit de violenţă, în felul său”. Occidentul (şi poate şi Rusia) aprecia India în funcţie de războiul rece/vorbea despre lumea a treia şi despre ne'utralism. Însă pentru Nehru, exista lumea sa, care nu se definea în funcţie de celelalte două: lumea ţărilor în acelaşi timp eliberate şi subdezvoltate, care trebuia, înainte de brice, să-şi schim6e civilizaţia. Occidentalizându-se? „într-o oarecare măsură, însă, ştiinţele şi maşinile au făcut în două sute de ani o civilizaţie foarte diferită de cea pe care o cunoşteau Revoluţia franceză şi Războiul american de Independenţă; India pe' care ele o vor construi peste o sută de ani nu prea'va mai semăna cu aceasta, dar poate nici cu Europa.'5 Pentru Occident, Uniunea Sovietică simboliza o revoluţie trecută, iar uneori o revoluţie viitoare; pentru Nehru, ea simboliza mai întâi o planificare. „Nimic nu m-a frapat mai mult, de la descoperirea non-violenţei, decât planificarea Asiei centrale. şi poate că europenii nu-şi dau seama că în Asia, industriafizarea este astăzi un mit la fel de puternic cum a fost independenţa.”

Ocazional, trebuia să se facă apel la metode ruseşti şi la capitaluri americane. Fără prea mari iluzii, căci dacă ajutorul străin era indispensabil dezvoltării Indiei, aceasta nu putea veni decât din munca indiană „sub ameninţarea că se va putea vedea născându-se un colonialism mental; şi, de altfel, nu cred că fiecare indian ţine atât de mult să posede un frigider şi o maşină”. Despre ce frigidere putea fi vorba? Drama care strângea India de gât era foamea. Planificarea comunistă se va dovedi oare mai eficace, împotriva foametei, decât liberalismul capitalist?

Înţelegeam pentru ce cuvintele sale zguduiseră ceea ce noi numeam lumea a treia. În domeniul ăsta, ca şi Gandhi, el dezvăluia evidenţa. A făcut, de altfel, aluzie la' Conferinţa Mesei rotunde cu Gandhi, zgribulit, înfăşurat în pătura lui m mijlocul demnitarilor auriţi precum nimfele de pe tavan, „P6 vremea când Aga Khan făcea pe avocatul Independentei, iaţ socialiştii de salon, la „Londra şi în India, îl numeau pe Gandlu suprareacţionarul”. În faţa acestei umbre, Stalin rămânea colosul, dar părea un intrus. Hruşciov şi Bulganin veniseră la Capitoliu, şefi de stat printre atâţi'a alţii! Educaţia englezeasca a lui Nehru nu era marxistă, iar educaţia lui indiană îl împingea să se bată împotriva castelor mai mult decât împotriva claselor; pentru indienii paria care, în ciuda Constituţiei, mureau pe gazonul Capitoliului, mai mult decât pentru proletariat.

Insă menţinerea independenţei reale şi industrializarea Indiei nu se puteau sprijini decât pe un stat. Iar Nehru era conştient de fragilitatea aceluia pe care-l elabora. Considera orice revoluţie inseparabilă de o voinţă etică, de o voinţă de justiţie; această voinţă fusese, în Occident, cea a indivizilor, întemeiată pe raţiune'şi pe egalitate în faţa legii, pe care ei le considerau drept valori supreme. Ea nu era astfel şi în India. Individualismul şi chiar individul jucau aici un rol şters. Realitatea fundamentală este casta. Indianul nu este un individ care ar fi în situaţia de a aparţine unei caste în sensul în care se spune că europeanul este un individ care aparţine unei naţii: el este membru al castei sale, aşa cum un adevărat creştin este botezat înainte de a fi un individ. Etica hindusă, odinioară, nu a fost profund schimbată de laici, nici măcar de către brahmani, ea nu a fost schimbată decât de către asceţi; pentru că ascetul, este în afara castelor şi pentru că este consacrat zeilor. În afara renunţării, etica fundamentală a Indiei este datoria de castă, nedespărţită de religie: ea nu concepe o etică laică.

Gandhi, şef politic al Indiei în ochii Occidentului, era în ochii Indiei, şi fără îndoială şi în propriii săi ochi, un Mare Renunţător la tradiţii.

Lupta pentru eliberare nu pusese în discuţie natura societăţii indiene. Comuniştii reproşau Partidului Congresului faptul că este un partid burghez. Când încercase el să treacă drept proletar? Obiectivul său: independenţa, era un obiectiv naţional, nu social. Se luptase pentru toţi. Dar, obiectivul odată atins, justiţia socială devenea o problemă majoră. Or, conştiinţa de castă era mai puternică decât conştiinţa de clasă. Aparatul politic nu forma un ordin ca partidul comunist; deputaţii nu scăpau decât parţial castei lor. Parlamentarul ideal provenea din imaginea ideafă a Parlamentului britanic, |i nu se găsea decât în moştenirea lăsată de Anglia; agnosticul Nehru căuta în zadar imaginea sa indiană. Pentru făurirea Indiei moderne, el era constrâns să se sprijine direct pe poporul său, asociindu-l pe indianul cel mai umil la o epopee (el spune doar: o mare încercare). „Trebuie ca India să fie mobilizată, dar prin ea însăşi şi nu prin ordin al guvernului.” Or, India milenară vedea în nedreptatea socială o parte a ordinii cosmice, iar ordinea cosmică era obligatoriu dreptate. Gandhi, hotărât să distrugă principiul castei paria, fusese oare hotărât să distrugă chiar castele? Lupta sa împo-triva principiului fusese de-ajuns pentru a duce la asasinarea lui, nu de către un comunist, ci de către unul dintre acei tradiţionalişti care lăsau la vedere la ei acasă poza ucigaşului şi care încă jucau, în armată, un rol pe care ministrul de Război nu-l trata cu uşurinţă. Trăiască ordinea veşnică, cu diviziile ei blindate şi cu aviaţia ei de kchattyas, administraţia ei alcătuită din brahmani şi cu cadavrul lui Nehru după acela al lui Gandhi!

Era ceea ce chiar şi adversarii săi socialişti numeau cea de a doua dramă a Indiei.

„Nu am visat evident niciodată la un Congres ai cărui deputaţi ar fi nişte asceţi. Dar, în sfârşit, a adăugat el cu tristeţe, ce este personalul nostru politic, comparat cu acela al unui partid totalitar, sau cu cel al democraţiei britanice? Deci trebuie să întăresc statul. Marile figuri istorice ale timpului nostru au fost legate de luptă; cel mai ades, de luarea puterii de către un partid victorios. Chiar şi Gandhi rămâne legat de eliberarea Indiei.”

Atunci când acea luptă era cea pentru independenţă, oricare ar fi fost independenţa sau revoluţia, ea purta în sine propria metamorfoză. Îl auzisem pe Troţki vorbindu-mi despre Thermidor. Eram însă conştient, în acel birou banal înconjurat de glorie şi de foamete, că forţa enigmatică ce-i transforma pe comisarii poporului îmbrăcaţi în haine de piele în mareşali cu fireturi depăşea cu mult bietele profituri ale învingătorilor, şi-i tira după sine pe cuceritorii pe care-i găsea în drumul ei, aşa cum Gangele îşi duce cu sine epavele,. Lenin îşi terminase'viaţa purtând şa'pca pe care o arătau fotografiile sale din ambasadele sovietice – însă el scrisese: „Nu există exemplu al vreunei revoluţii care să nu fi sfârşit prin a spori puterea statului.” Iar şapca lui Stalin fusese chipiul de mareşal. Thermidor era studiat în spiritul burgheziei înseşi, de către revoluţionari, care-l defineau ca o reîntoarcere. Niciunul din obstacolele întâlnite de guvernul Indiei nu va readuce înapoi puterea Angliei. Ceea ce se opunea revoluţiei permanente şi timpului egalităţii nu era trecutul, era viitorul, erau germenii pe care independenţa şi revoluţia îi poartă în ele.

1 Casta războinicilor (n.a.).

„Trebuie să menţin sentimentele pe care le-am trezit, pentru a crea statutul unei ţări a cărei conştiinţă naţională este mai întâi religioasă şi în care cuvântuf Stat, care este aplicat imperiului mogulilor sau viceregalităţii britanice, a vrut să însemne întotdeauna administraţie. Am scris cândva: formată pentru independenţă, organizarea noastră e pe cale să devină electorală.”

Biete alegeri! Ceea ce ghiceam sub acele cuvinte prieteneşti şi lucide era fatalitatea pe care o întâlniseră Lenin, Mao' şi „Mussolini, şi care nu era doar puterea Partidului: Statul'care va asigura singur supravieţuirea şi destinul Indiei, Statul, care-l obsedase poate pe Alexandru, în mod sigur pe Cesar, şi pe Charlemagne, şi pe Napoleon.

„Nu uitaţi, spuse el, că Europa numeşte în mod constant non-violenţă' ceea ce noi numim rezistenţă non-violentă. Când a mai fost vreodată India, înainte de Islam, un stat? Nu sub dinastia Gupta, presupun?

„Şi în ce măsură, a adăugat el cu tristeţe, un stat s-ar putea întemeia pe acţiunea non-violentă? Dar ceea ce am vrut noi să facem, era cu adevărat un stat?” îi era milă de India. Îi cunoştea mizeria. O voia însă menită unui destin unic, sortită să devină conştiinţa lumii. Şi, pentru că ştia neîndoielnic că iubeam acea Indie, nu uitase întâlnirile noastre de odinioară.

„Generalul de Gaulle, am spus, crede că un stat care nu-şi întemeiază mai devreme sau mai târziu legitimitatea pe apărarea naţiunii, este condamnat să piară.

— Da. Dacă ei vor să bombardeze India, ei bine! să o bombardeze. Pot fi distruse o armată, un guvern, poate şi un regim: nu poate fi distrus un popor.”

Cine erau acei ei? Occidentalii? Totuşi a adăugat: „De fiecare dată când China redevine China, ea redevine imperialistă.” în nenumărate discursuri reamintise că popoarele Indiei, dacă nu se pretindeau superioare celorlalte, se ştiau diferite. Diferenţa căreia el îi consacrase viaţa sa, înalta valoare pe care India o aducea lumii, era acţiunea non-violentă, care făcea din eliberarea Indiei rivala revoluţiilor istorice. Ştia, mai bine ca mine, de ce Gandhi tradusese Bhagavad-Gâtă; Ştia, mai bine decât mine, de ce el însuşi îl numise pe Buddha >, cel mai mare fiu al Indiei”. In pofida dramelor separării Hindustanului şi Pakistanului, în pofida Caşmirului, non-violenţa îşi păstra strălucirea. Aici, cuvântul democraţie nu trezea încă zâmbete. Europa confunda ideologia pasionată moştenită de la Gandhi cu o formă de pasivitate, însă Nehru continua să creadă ceea ce scrisese cândva: „Ş-a spus că acţiunea non-viqlentă era o himeră; ea a fost, aici, singurul mijloc real de acţiune politică. Chiar şi în politică, orice acţiune proastă are consecinţe proaste. Este, cred, o lege a naturii la fel de limpede ca orice lege fizică sau chimică.” îmi aminteam de Ramakrishna: „Dumnezeu nu-şi poate face apariţia acolo unde există ura, ruşinea sau frica'. Dar îmi aminteam şi de Gandhi: „Mai bine să ne batem decât să ne fie frică.” '

Aşa cum Stalin afirmase că face Uniunea Sovietică la fel ca Lehin care făcuse revoluţia, Nehru era constrâns să pară că face India aşa cum Gandhi cucerise independenţa. Totul, şi în primul rând unitatea acestui stat federal se sprijinea pe o propovăduire. Insă ea se întemeia mai puţin pe un raţionalism britanic la care Nehru făcea cu uşurinţă apel, cft mai curând pe exprimarea celor mai profunde sentimente ale Indiei. De unde şi eficacitatea lor, care surprindea Occidentul Când îl întâlnisem pentru prima dată pe Nehru la Paris, cam prin 1935, îl întrebasem: „Ce legătură faceţi dumneavoastră intre non-viqlenţă şi reîncarnare?” Reflectase; îi datora încă închisorii o 'lipsă de grabă solemnă a spiritului, foarte diferită de buna dispoziţie perceptibilă sub zâmbitoarea sa gravitate de şef de stat. Ştia bine că ahimsa, non-violenţa indiană, nu se confunda cu o metodă de obţinere a independenţei fără riscul unei rele reîncarnări; el vedea în ea un mit puternic, nu o teorie. Şi-a amintit de discuţia noastră: „Se spune că Tolstoi îi pusese aceeaşi întrebare lui Gandhi.

— Ce a răspuns Gandhi? Ceea ce mi-aţi răspuns şi dumneavoastră?

— Ce v-am răspuns?

— Aproximativ astfel: reîncarnarea a fost cu siguranţă pământul de răsadniţă.”

Lupta împotriva mizeriei, dar indiferenţa la nivelul vieţii; refuzul de a alege între naţiunile comuniste şi naţiunile capitaliste, cel de a justifica mijloacele prin scop nu proveneau de la un liberalism al secolului al XlX-lea, ci din milenii de gândire hindusă. Gandhi nu jucase pe lângă Nehru rolul unui guru? Bandungul conferise Indiei o autoritate morală mai mult decât o autoritate politică.

„Nu v-a frapat, m-a întrebat el, pe jumătate zâmbitor, pe jumătate serios, fraza din Bhagavad-Gâtâ: „Cel ce face cu adevărat ceea ce trebuie să facă va obţine ceea ce aşteaptă.”

Eram interesat în cel mai înalt grad, căci partea sa de ironie era superficială. Orice şef de stat sau de guvern trebuie să ia în considerare, mai devreme sau mai târziu, raţiunea de stat, şi el o ascunde fie faţă de valorile în care crede interlocutorul său, fie faţă de cele mai vechi valori ale poporului său, care sunt adesea şi ale sale. I-am auzit pe comuniştii ruşi referindu-se la valori ortodoxe, pe comuniştii chinezi referindu-se la valorile confucianiste; abia de-şi schimbaseră numele. Şi am auzit pe toată lumea folosind vocabularul democraţiei. Însă aici, etica era cu adevărat fundamentală.

„De la independenţă încoace, am întrebat, ce a fost cel mai greu?”

Mi-a răspuns fără ezitări, deşi vorbise adesea până atunci despre India ca şi cum ar fi tatonat: „Să creezi un stat just cu mijloace juste, cred.”

Şi, după o clipă:, Poate şi să creezi statul laic al unei ţări religioase. Mai ales atunci când religia sa nu se întemeiază pe o carte revelată.”

Mă găseam în acelaşi timp în faţa Indiei eterne şi în faţa unei Indii înrudite cu' ceea ce sârit, în memoria noastră, Franţa soldaţilor Anului II, Statele Unite ale lui Washington: sfârşitul unui timp exemplar al Istoriei. „Oamenii vor trăi poate într-o zi după inima lor.” Istoria trecea pe dinaintea mea, ducând cu ea ceea ce nu se va întoarce niciodată. În clipa asta, intelectuali occidentali, aflaţi de cealaltă parte a pământului, făceau să intre India în cutioarele lor marxiste sau democratice. Iar Nehru încerca una din cele mai profunde metamorfoze ale lumii, în acea ţară fragil federală în faţa căreia Pakistanul îşi tencuia cărămizile – în acea capitală în care indienii paria ridicau cortul pe gazonul englezesc şi în care automobilele, noaptea, ocoleau scheleticele vaci sacre adormite pe asfaltul bulevardelor triumfale. Mi-l închipuiam pe Stalin auzind cuvintele: „Să creezi un stat just cu mijloace juste”, şi pe succesorii săi, mici şi mari; şi, mai demult, Pe Hitler. Şi mai ales pe Mao Zedong, ' asiatic la fel ca Nehru, eliberator ca şi Nehru, care ar fi gândit că mizeria ţăranilor indieni este singura realitate; că pot fi strivite castele aşa cum el îi strivise pe cămătarul şi pe proprietarul chinez; că o armată comunistă de zece milioane de oameni ar transforma cu bucurie în nişte comune populare regatele prinţului Siddhartha şi ale ultimilor maharajahi şi că flota zeilor de lemn va coborî într-o bună zi Gangele cu cenuşa de la Benares.

„în anumite privinţe, a reluat Nehru, cum să poţi judeca ce este cel mai greu? Pentru Gandhi, era: să învingă asprimea inimii oamenilor cultivaţi. Şefii luptei pentru independentă erau oameni de vocaţie.! Iar acum trebuie ca India să lupte împotriva ei înseşi. Însă fiecare an este ceva mai bun decât precedentul. Pentru câţi ani oare? „Nu voi revedea Kai'lasa.”

Este muntele textelor sacre, Sinaiul Indiei; este de asemeni unul din cei mai frumoşi munţi din Himalaya. În tinereţe iubise Caşmirul muntos şi visase la o expediţie. În închisoare o pregătise cu minuţiozitate: pământul bătătorit din curtea închisorii era locul ales pentru a fi cel mai frumos lac din Tibet şi cel mai frumos munte din Caşmir. Apoi, responsabilitatea puterii îi lăsase doar răgazul visării şi atunci scrisese: „Poate că povara Indiei va fi atât de grea, încât bătrâneţea va sosi fără ca eu să ajung să văd lacul şi muntele din visele mele.”

Privea distrat, pe birou, coperta unei reviste pentru copii pe care o răsfoisem la Capitohu, unde „presa” însoţea break-fast-ul. Găsisem în revistă un interviu al său în care spunea: „Uit uneori că a trecut foarte mult timp de când eram copil.” A înălţat ochii: „Aţi fost şi dumneavoastră închis, în cursul războiului, nu-i aşa? Nu'mai putem întâlni pe nimeni care să nu fi fost la închisoare.”

Era cu mai bine de treisprezece ani în urmă. Îmi aminteam de Memoriile sale (scrise, de altfel, în cursul unei întemniţări) în care nota cum descoperise culoarea norilor, bucuria sa de a auzi cum latră un câine pentru prima dată în şapte luni; gustul său pentru cărţile de călătorie, şi, în timpul' arşiţei, gustul pentru atlasele în care se vedeau gheţari.

', îmi amintesc, i-am spus, de veveriţa care venea să vi se aşeze pe genunchi şi care o lua la goană de îndată ce vă întâlnea privirea. La berah Dun?

— La Lucknow. Mai erau şi veveriţele mici care cădeau de pe crengi. Mamele lor coborau iute, le rostogoleau ca pL gheme şi le luau pe sus.”

Nu ştiam că o veveriţă poate fi rostogolită ca un ghem, dar cele din India nu au coada înfoiată ca ale noastre.

„Gandhi, a reluat el, spunea că, fără de umor, nu ar fi putut trăi.”

Ştiam că în mai multe rânduri Nehru părăsise un cortegiu oficial pentru a dispărea în mulţime, lăsând pe seama autorităţilor alegerea explicaţiilor. Tonul vocii sale înlătura posibilitatea jocului: voia să spună ceea ce spunea, precum acei câţiva oameni ai Istoriei pe care i-am întâlnit, şi ca majoritatea pictorilor. S-a reîntors la amintirile din închisoare: „După atâţia ani, ştiţi ce anume evocă pentru mine cuvântuf: închisoare? O clădire urâtă cu ferestre identice, lupta care continuă afară; lângă gard, un fir de iarbă care se iţeşte din pământul bătătorit, şi care pare atât de uimit. Dar pentru dumneavoastră?

— Persoane torturate duse sub nişte arcade mari, unde oamenii Gestapo-ului se joacă de-a capra.”

Si iată-ne vorbind despre închisori. Ale sale (n-a încetat să zfmbească în timpul acestei părţi a conversaţiei) mă trimiteau cu gândul la clădirile mari şi galbene aie lui Chirico care-şi alungesc umbra peste nişte străzi pustii. Închisori englezeşti, „administrative”, de unde aveai dreptul să ieşi pentru î te duce să-ţi vezi tatăl pe moarte, şi în care trenuri speciale i-i aduceau lui Gandhi şi lui Nehru pe şefii luptei pentru independenţă, prizonieri ca şi ei. Un neant despărţit totuşi de viaţă, dar îngrădit în timp. Nicio tortură. Şi în această geometrie de piatră şi de ore moarte, trecerea unui animal, creşterea înceată a unei crengi deasupra unui zid. Propriile mele amintiri îl intrigau: închisorile noastre se asemănau prin izolarea noastră de lupta care continua „şi totuşi, ce diferenţă!”. Ambasadorul începea să se simtă ruşinat că nici măcar nu fusese luat la poliţie, însă nu-l vedea cu neplăcere pe uşier tot băgând, în zadar, capul pe uşă.

„Mâine, spuse Nehru, vom afla din ziare ce ne-am spus.

— Ştiţi, căsătoria catolică este precedată (în ajun) de spovedania logodnicilor. Mama mea se duce la spovedanie, se întoarce după câteva minute. Tatăl meu îi ia locul. Trec cinci minute, zece, cincisprezece! Oare ce înşiruire de nelegiuiri poate cere un timp aşa îndelungat?' Când tata s-a întors, ea a îndrăznit să-i strecoare o timidă întrebare, după ce părăsiseră biserica. „Spovedania, ah, nu! a zis tata; însă duhovnicul este fostul preot militar al escadronului meu, şi am stat de vorbă.”

— Dar, răspunse Nehru, zâmbind şi mai mult, ziarele, chiar dacă vor crede că „am stat de vorbă”, vor înşira nelegiuirile.”

S-a ridicat şi mi-a spus: „Pe diseară.” Ambasadorul îmi transmisese invitaţia sa pentru dineul oficial.

Peste dineurile de la Capitoliu, umbra Imperiului nu plana „lai puţin decât peste New Delhi. În grădini, aleile pavate geometric cu gresie păreau că pun să facă drepţi până şi florile de pe straturi. Nehru, îmbrăcat cu binecunoscutul costum gri cenuşiu, purtând pe cap boneta albă ca de poliţist, primea vreo sută de invitaţi într-un salon enorm, sub'un plafon naiv de poveste persană. „Nu v-ar face plăcere, mi-a spus el, să mergeţi să vedeţi grotele noastre sacre? M-ar interesa să ştiu ce părere vă faceţi despre munca serviciului nostru arheologic.” Voia să-mi facă plăcere? A plecat de lângă mine cu paşi mărunţi şi repezi printre grupurile împodobite cu fireturi, şi mi-am amintit de discursul său adresat mulţimii adunate în faţa Fortului Roşu, în ziua independenţei: „E mult de când noi am fixat o întâlnire cu destinul, iar acum, iată-l!”

Mă gândeam la conversaţia noastră de după-amiază, la firul de iarbă care se iţea, mirat, în viaţa terestră, la animalele aproape îmblânzite. Pentru el, ca şi pentru mine, închisoarea fusese zidul care separă între ele nişte evenimente, iar pentru el, în spatele acestui zid, se aflase – vreme de treisprezece ani – destinul Indiei. În seara aceasta, el se afla în centrul vieţii – şi chiar al teatrului. Înconjurat de respect, nu ca şefii parlamentari, ci ca dictatorii, deşi din alte motive. Ştiam că se întrebase dacă va putea menţine în firea lui non-violenţa în cazul în care şi-ar vedea mama lovită de poliţie; că tatăl său îşi petrecuse o noapte pe ciment pentru a şti cum se doarme la închisoare; că soţia lui muribundă îi spusese: „Nu-ţi da niciodată cuvântul că vei abandona lupta”. Mă gândeam la scrisoarea tatălui său care, urmându-l în jurul lumii, îi parvenise la cinci ani după moartea acestuia. Însă această viaţă personală îl zugrăvea mult mai puţin decât activitatea indirectă pe care o exercitase asupra lumii, şi decât activitatea directă pe care o exercită asupra ţării sale. Mai mult încă decât de discursul de la Fortul Roşu îmi aduceam aminte de apărarea sa la procesul de la Gorakhpur (din 3 noiembrie 1940, ziua primei mele evadări): „Nu pe mine încercaţi să mă judecaţi şi să mă condamnaţi, ci pe sutele de milioane de oameni ai poporului meu, iar aceasta este o sarcină grea, chiar şi pentru un Imperiu orgolios.” Regăseam – mai profund – sentimentul pe care-l încercasem 12 Parlament: aşa cum fusese şi Gandhi, Nehru era guru al naţiunii sale.

Aşteptarea unui dineu de corp diplomatic nu te duce cu gânduî la imaginile importante ale Istoriei. Şi India însăşi 16 dă la o parte, pentru că romanescul lor nu este şi al ei. Nu există nimic asemănător cu încoronarea lui Napoleon, cu tunurile crucişătorului Aurora gata să caute cu ţevile lor groase ţinta Palatului de Iarnă, în lumea lui Bhagavad-GM. Viaţa lui Nehru nu oferea aproape nicio imagine de album. Legenda părea deja legată de Gandhi, de la Marşul pentru Sare până la asasinat. Şi mai rămânea şi îndepărtată, estompată de încetineala, visele şi nemărginirea Indiei. Mulţimile ei erau prezente, nu ca mulţimile revoluţiei din Octombrie, ci ca stelele din noaptea indiană. Văzusem pretutindeni portretul lui Gandhi, Nehru mergea de la un grup la altul, însă din tot ce făcuseră nu rămânea decât o epopee profundă şi confuză. Cinci sute de milioane de oameni trăiseră sub o lege străină; în cursul unei singure generaţii, acţiunea morală a câtorva oameni îi eliberase, nu print'r-o suită de lupte ci printr-un cortegiu de simboluri care se pierdeau deja în independenţă; totuşi conştiinţa şi fermitatea dăruite acelor mulţimi îl înconjurau pe Nehru aşa cum un imens cimitir înconjoară mormintele cuceritorilor. Conversaţiile corpului diplomatic arătau de altfel că nimic nu se terminase. Atunci când îl întrebasem pe Nehru „ce considerase că fusese cel mai greu”, îmi răspunsese foarte repede, de parcă ar fi dorit să înlăture un alt răspuns – care ar fi fost, neîndoielnic: Pakistanul. Nu că s-ar fi temut de un atac pakistanez, aşa cum sugerau ziarele europene; ci pentru că acţiunea non-violentă era pusă în discuţie într-un mod mai primejdios prin împărţire decât fusese pusă de Anglia. Gandhi afirmase cândva: „Lupt împotriva a trei adversari: englezii, indienii, eu însumi.” El nu aştepta victoria definitivă decât de la purificarea Indiei. Această nesfârşită propovăduire, această goană după masacru din sat în sat, atâtea case hinduse arse, atâtea case musulmane jefuite, şi sikhs-i care aşteptau trenurile refugiaţilor musulmani jn gara Amritsar cu sabia pe genunchi, aşa cum musulmanii îi aşteptau pe refugiaţii hinduşi în gările din Bengal; acea imprevizibilă Predică de pe Munte înfăţişată atâtor asasinaţi, Până la rugul incinerării. Cu câteva ore mai devreme, Nehru îmi spusese, înainte de a vorbi despre „anii mai buni”: „Iar acum e nevoie ca India să lupte împotriva ei însăşi.” Urmaşul bătrânului profet zâmbitor construia India rezemat de demonii sângelui aşa cum era acum rezemat de şemineul roşu. După ceea ce Gandhi numise Dansul macabru al Indiei, o mare aventură a omenirii se străduia pe bâjbâite să întemeieze o naţiune de patru sute de milioane de oameni, pe baza credinţei sale în victoria ineluctabilă a iertării.

Se trecea la masă printre două rânduri de lăncieri din Bengal. Şi, în sufrageria ai cărei pereţi erau încă acoperiţi cu imensele portrete ale viceregilor englezi, un întreg şir de servitori purtând tunică albă şi turban roşu, la fel de numeroşi ca şi convivii, se întindea până la intrarea adâncă în care se pierdea perspectiva lăncilor înclinate. Când luasem ascensorul pentru a coborî din apartamentul meu, tânărul liftier mă rugase să-i semnez în albumul de autografe. Îmi scosesem cu un gest larg stiloul de ceremonie şi mă oprisem, năucit, în faţa a vreo zece semnături de regi. Erau încă atât de numeroşi? Acest capitol ca din Proust continua printr-o poveste ca ale lui Voltaire.

Oare când mai încercasem într-o asemenea măsura sentimentul că asist la un spectacol ai cărui convivi aveau să dispară în zori? Era atmosfera guvernelor provizorii, a capriciilor soartei. Nu era nimic din ocuparea palatelor ilustre de către revoluţiile îmburghezite, dar nu era nimic nici dintr-un guvern al Indiei. Chiar dacă zorile se iveau încet, ele se vor ivi într-o bună zi cu oamenii pictaţi cu cenuşă albă, cu hoardele de paria înălţându-şi torţele – sau cu veşnicul Islam care crede că „ruşinea intră în casă o dată cu plugul”. Nehru răspundea banal speech-ubanal al unui ministru scandinav al Afacerilor Externe şi-mi repetam: când am mai încercat acest sentiment de a asista la un spectacol condamnat, cu acest sentiment de „deja văzut”? Era la palatul Beauharnais, devenit Ministerul Cooperaţiei, şi al cărui fronton este susţinut de cariatidele lui Bonaparte. Şefii cei mari ai Africii Centrale, veniţi pentru înmânarea drapelelor Comunităţii, urcau treaptă cu treaptă peronul. Mulţimea parlamentară se dădea la o parte în faţa costumelor lor întunecate şi în faţa muzicanţilor ambulanţi care cântau, mergând de-a-ndăratelea, gloria rasei lor.

După cină, Nehru m-a luat cu el, coborând pe o scară îfl spirală, împreună cu câţiva dintre principalii săi invitaţi, sprŞ un minuscul teatru subteran în care se succedau dansuri clasice, în timp ce orchestra cânta „muzică din cea care trebuie cântata noaptea”. Când toţi au fost aşezaţi, s-a aplecat spre mine: „Pentru dumneavoastră, închisoarea a fost un accident; pentru noi, un scop. Gandhi, când unul dintre ai noştri era arestat, îi transmitea telegrafic felicitările sale. Pe atunci el spunea: „Libertatea trebuie să fie adesea căutată între zidurile închisorilor, uneori pe eşafod, niciodată în consilii, tribunale sau şcoli.”

Când baletele s-au terminat, ne-a lăsat pe toţi la Capitoliu şi s-a întors la el acasă.

„Libertatea trebuie să fie căutată între zidurile închisorilor”, spuseseră Gandhi şi Nehru. Închisorile mele nu fuseseră chiar închisori, sau nu fuseseră multă vreme. Fusese lagărul din 1940, din care evadasem cu uşurinţă, în ciuda pantofilor prea mici: o pajişte mare prescnimbâtă în zonă, luminile trandafirii ale zorilor, căruţe pe drum dincolo de sârmă ghimpată, cutii de conserve mânjite de sânge, cocioabe babiloniene făcute din stâlpi scunzi, conducte subterane şi crengi, în care nişte soldaţi scriau scrisori care nu vor pleca, ghemuiţi precum mumiile'din Peru.

Fusese apoi, mai serios, cel din 1944. Camarazii mei, arestaţi de poliţiile germane, cel mai adesea de Gestapo, urmaseră în drumul spre moarte filiera care se cunoaşte; în timp ce eu fusesem luat, în uniformă, de tancurile diviziei DasReich.

Închisorile mele încep pe un câmp. Îmi reveneam în simţiri pe o targa întinsă pe iarbă, pe care o apucau doi soldaţi jermani. Sub picioarele mele, ea era acoperită de sânge. Peste pantalonul meu fusese făcut un pansament înjghebat. Corpul ofiţerului englez dispăruse. În maşină se aflau trupurile nemişcate ale celor doi camarazi ai mei. Un neamţ desprindea fanionul. Purtătorii tărgii mele au pornit spre Gramat. Oraşul mi se păruse că se afla destul de departe. Lângă targa se găsea un subofiţer.

Mă dusesem să arbitrez un conflict dintre un partizan Buckmaster şi un partizan F. T. P. La înapoiere – cu douăzeci de minute mai devreme – moţăiam apropiindu-ne de Gramat, cu fanionul purtând crucea de Lorena, ce se zbătea cu putere în vântul cald. O salvă de împuşcături care nu se aud prea bine, geamul din spate care se sparge, automobilul care se năpusteşte în şanţ după o întoarcere cu 180 de grade. Moartea şoferului -'de'un glonte în cap – i-a azvârlit cu violenţă piciorul pe frâna. Însoţitorul meu este prăbuşit peste arme. Ofiţerul englez a sărit pe drum, în dreapta, şi cade, cu ambele mâini roşii de sânge şi crispate pe pmtece.

/un sărit la stânga şi am alergat, cu picioarele amorţite de trei ore de mers cu maşina. Tirul unei mitraliere se face distinct; automobilul mă'apără de o alta. Un glonte retează legătura de la genunchi a jambierei mele drepte, care se desface ca o corolă, menţinută de legătura de la talţa piciorului. Trebuie să mă opresc ca s-o smulg. Un glonte în piciorul drept. Durere foarte slabă. Doar sângele dovedeşte că am fost atins. O cumplită răsucire a piciorului stâng.

Cei doi ţipi care mă cărau ca pe un pachet nu păreau deloc răi. Vor veni însă alţii. Era extraordinar de absurd. Cum de se puteau afla nemţii la Gramat?

Totul avea să se sfârşească, Dumnezeu ştie cum, după acest drum al cărui cer radios de iulie părea că se stabileşte întru veşnicie, după aceşti ţărani care mă priveau trecând, cu mâinile încrucişate pe minerul cazmalei, şi acele tărănci care-şi făceau semnul” crucii ca pe un salut funebru. Nu voi vedea victoria noastră. Ce sens avea viaţa asta, ce sens va avea ea vreodată? Eram însă împins de o curiozitate tragică pentru ceea ce mă aştepta.

Încă de la primele case, un şir de tancuri umpleau strada. Francezii mă priveau trecând cu nelinişte, nemţii cu uimire. Cei ce mă purtau au intrat în biroul unui garaj. Un subofiţer l-a interogat pe cel ce mă însoţea, apoi a spus: „Actele dumitale!”

Erau în buzunarul tunicii mele şi puteam ajunge la ele fără greutate. I-am întins portofelul şi am spus: „Sunt false.”

Nu a luat portofelul şi a tradus ce am spus. Cei doi subofiţeri stăteau ca viţelul la poarta nouă. Cei ce mă cărau au pornit-o din nou. Ăm intrat de data asta într-un mic hambar. Targa a fost aşezată pe propriile ei picioare mobile. Nemţii au ieşit. O crâeie s-a răsucit în broască. În faţa ferestrei înguste, o santinelă. Am încercat să mă aşez pe tar'gă. Piciorul stâng abia de mă făcea să sufăr. Eram foarte năucit. Pierdusem desigur mult sânge, căci continua să curgă în ciuda batistelor înnodate în jurul coapselor.

Silueta santinelei luă poziţia de drepţi. Cheia a fost răsucită în broască. A intrat un ofiţer care' semăna cu Buster Keaton.

„Ce păcat de biata dumneavoastră familie! sunteţi catolic, nu-i aşa?

— Da.”

Nu era chiar momentul potrivit pentru un expozeu asupra agnosticismului.

„Eu sunt preotul catolic militar.”

A privit batistele pline de sânge.

„Ce păcat pentru biata dumneavoastră familie!

— Patimile nu au fost probabil plăcute pentru familia lui Hristos, părinte. E adevărat însă că eu nu smt Hristos.”

M-a privit, mai năucit chiar decât mine. La el, însă, asta venea din prostie.

„Aveţi copii? a întrebat el.

— Din nefericire. Voi fi judecat, sau nu?

— Nu ştiu. Dar dacă aveţi nevoie de sprijinul religiei, puteţi să md chemaţi.”

A deschis uşa, siluetă neagră pe fundalul cerului încă strălucitor. Şi, în chip de la revedere: „E totuşi mare păcat pentru biata dumneavoastră familie.”

Ciudat preot, sau ciudată religie. Un fals preot ar fi pus măcar întrebări.

Un subofiţer mi-a făcut semn să ies; curtea era plină de soldaţi. Puteam face câţiva paşi. M-a întors spre zid, cu mâinife rezemate de pietrele de'deasupra capului meu. Am auzit un ordin: „Acntung”, m-am întors: mă aflam în faţa unui pluton de execuţie.

„Arma la umăr!

— Prezentaţi arm'!”

Se prezintă arma celor ce vor fi împuşcaţi. Un vis recent mi-a venit în minte: mă găseam într-o cabină1 a unui vapor al cărui hublou fusese luat de valuri; apa ţişnea de peste tot; în faţa vieţii mele iremediabil sfârşite, care nu va fi niciodată alta decât cea care fusese, izbucneam într-un râs nesfârşit (fratele meu Roland a murit la scurt timp după aceea, în naufragiul lui Cap-Arcona). De mai multe ori trecusem pe lângă moartea violentă.

„Ochiţi!”

Priveam capetele aplecate peste linia catarii.

„Repaus!”

Soldaţii şi-au pus puştile sub braţ şi au plecat legănân-du-se şi râzând dezamăgiţi!

La urma urmei, de ce nu trăseseră ei în jurul meu? Nu era niciun risc pentru alţii: stăteam în faţa zidului. De ce nu crezusem cu adevărat în moarte? O văzusem cu mult mai ameninţătoare pe drumul spre Gramat. Nu încercasem nici sentimentul, pe care-l cunosc bine, că se va trage asupra., mea, nici pe acela al unei despărţiri iminente de viaţă. Îi răspunsesem cândva lui Saint-Exupery, care mă întreba ce gândeam despre curaj, că mi se părea că este o consecinţă ciudată şi banală a sentimentului de invulnerabilitate. Lucru cu care Saint-Ex fusese de acord, nu fără uimire. Comedia la care tocmai asistasem nu provocase acest sentiment în mine. Aura ei, ceremonialul ei nu erau cele ale morţii? Poate că nu credem în moarte decât atunci când un camarad tocmai a căzut lângă noi? M-am întors în hambarul care îmi devenea familiar. M-am culcat din nou. Au intrat un ofiţer şi doi soldaţi care au înşfăcat targa. Am ieşit. Sublocotenentul nu era un tânăr ofiţer: avea mai mult de patruzeci de ani, era înalt, drept, roşcat, aspru. Ras. Curând o luă înaintea tărgii şi nu i-am mai văzut decât spatele.

Mergeam la infirmerie. O infirmieră m-a privit cu ură. Maiorul şi infirmierii, care văzuseră lucruri şi mai rele, m-au pansat cu grijă. Targa a fost din nou luată. Am coborât într-o pivniţă. Ştiam la ce slujesc pivniţele. „Va fi o zi grea”, zicea Damiens. Nu. Am urcat din nou, am străbătut aproape un kilometru, iar Gramat nu era totuşi un oraş mare. Peste tot – tancuri. Locuitorii, la vederea'tărgii, o luau la goană. Am ajuns la o fermă ceva mai izolată, am intrat în beci. O grapă, greble, furci de lemn. Văzusem, în timpul campaniei din 1941, acele beciuri fără vârstă, dar nu văzusem şi în ce măsură acele instrumente (mai ales grapa) par nişte instrumente de tortură. Cortegiul a pornit-o din nou, s-a oprit din nou în două locuri asemănătoare. Aveam impresia că suntem în căutarea unui decor de tortură. Desigur că soldaţii erau adunaţi în altă parte căci nu-i mai vedeam. Singurătate, un oraş locuit de tancurile adormite, case mobilate cu furci şi cu grape pe care urmau să fie agăţate cadavrele. Cinci minute mai târziu, soldaţii care mă transportau s-au oprit.

„Kommandantur”, a spus sublocotenentul.

Era l'Hotel de France. Rezistenţa îşi avea aici cutia poştală. Nemţii tocmai evacuaseră birbul notelului. Patroana era la locul ei, la casă. Păr alb, chip cu trăsături regulate, guler cu balene: o adevărată directoare de pension. O văzusem de două ori.

„îl cunoaşteţi? a întrebat-o neamţul la întâmplare.

— Eu? nu, a răspuns ea, neatent, aproape fără să mă privească.

— Dar dumneata? m-a întrebat el.

— Partizanii nu descind la hotel, din păcate!”

Biroul comunica cu holişorul prin nişte semi-jaluzele. Sublocotenentul s-a aşezat în'spatele biroului. Am fost lăsat pe jos pe dalele negre şi albe, fără să fi fost ridicate picioarele tărgii. Un soldat şi-a făcut apariţia, cu un blocnotes îa mâna, m-a cercetat mai” mult cu curiozitate decât cu ostilitate, s-a instalat la stânga ofiţerului. Strada era îngustă, dar lumina electrică fusese deja aprinsă. Grefierul, cu fruntea şi bărbia împinse înainte, avea un cap ca de păstaie de fasole; cel ce conducea interogatoriul avea un cap de vrăbioi: cu nasul în vânt, cu gura mică şi rotundă. Nu părea neamţ decât prin părul roşcat tuns perie, deasupra urechilor dezlipite. Amândoi erau confortabil instalaţi.

„Actele dumitale?”'

M-am ridicat, am înaintat cu un pas şi i-am întins portofelul. Apoi, m-am întins la loc pe targa;'se apropia sincopa. Eram totuşi lucid, căci partida era începută, „I-am spus colegului dumneavoastră că actele astea sunt false.”

Bătrâna vrabie le cerceta cu grijă. Carte de identitate, permis de circulaţie şi alte fleacuri pe numele Berger. O mie de franci în bancnote. O fotografie a soţiei mele şi a fiului meu. Făcu din toate o grămăjoară pe care a pus-o lingă portofel.

„Vorbeşti germana?

— Nu.'

— Numele, prenumele, calitatea?

— Locotenent-colonel Malraux, Andrenumit şi colonelul Berger. Sunt şeful militar al acestei regiuni.”

A privit, perplex, tunica mea de ofiţer fără galoane. La ce poveste se aştepta oare? Fusesem prins într-o maşină care avea un drapel tricolor cu crucea de Lorena.

„Ce organizaţie?

— DeGaulle.

— Dumneata. Deţii prizonieri, nu-i aşa?”

Avea accentul germanic din nord, aspru, deloc „teutonic”. Interogatoriul lui era ameninţător, dar nu agresiv.

„Pentru unitatea pe care o comand direct, vreo sută.” Ce joc straniu juca soarta! Se obişnuia, nu ştiu de ce, ca cei luaţi prizonieri de Rezistenţă să fie judecaţi de consilii de război.'Asistasem, într-un grup'de partizani F. T. P., la q judecată de soiul ăsta, cu şefi de maquis care se autoconsiderau magistraţi, cu un rechizitoriu acceptabil, căci ura seamănă întotdeauna tot cu ura, şi cu o parodie de apărare, făcută de un fel de grefier care-şi satisfăcea zece ani de invidie făcând pe avocatul. În sala scundă şi răcoroasă a unui castel din Lot, cu behăit de capre, afară, fn arşiţă, cu nişte flori galbene. Pentru a prezida un astfel de consiliu de război îmi pusesem, în ajun, uniforma pe care o purtam. Eliberaserăm deja vreo douăzeci de alsacieni, căci alsacienii erau numeroşi în rândul trupelor care luptau împotriva noastră, ca şi în grupurile de maquis din care avea să se nască brigada Alsacia-Lorena. Unul din locotenenţii noştri, învăţător în regiunea Colmar, propusese să susţină apărarea nemţilor şi spusese, în franceză, apoi în germană: „Niciunul din oamenii aceştia nu aparţine trupelor S. S. Sau Gestapo-ului. Sunt soldaţi, şi nu putem împuşca nişte soldaţi pentru că au fost mobilizaţi şi au executat ordinele pe care le-au primit.” Ai noştri erau numeroşi în fundul sălii, şi simţeam neliniştea alsacienilor noştri. S*-a hotărât că prizonierii vor fi încredinţaţi primei unităţi aliate pe care o vom întâlni.

„Cum sunt trataţi?”

Grefierul, care stenografia, şi-a pus jos creionul.

„îşi petrec timpul făcând întreceri şi sunt hrăniţi la fel ca oamenii noştri. Pentru ei, războiul s-a terminat.”

Bătrânuf vrăbioi se întreba dacă nu cumva îmi băteam joc de el, dar nu avea impresia că aşa stau lucrurile.

„Se aşteptau, zic, să dea de sălbatici în zdrenţe şi au nimerit peste soldaţi în uniformă.

— Paraşutaţi?

— Nu: partizanii francezi din Rezistenţă.

— Unde sunt?

— Cine: prizonierii?

— E acelaşi lucru!

— Există totuşi mai mulţi partizani decât prizonieri.

— Unde sunt?

— Habar n-am, din fericire. Să fim bine înţeleşi. Se aflau în pădurea Siorac. De cel puţin două ore oamenii mei ştiu că eu sunt în mâinile voastre. De o oră şi jumătate, succesorul nteu a luat comanda, şi e un tip care are brevet de stat-major. În clipa de faţă, nu mâi există în tabără niciunul din soldaţii noştri şi niciunul dintr-ai voştri.”

A rămas pe gânduri.

„Care este profesia dumitale civilă?

— Profesor, şi scriitor. Am ţinut conferinţe în universităţile voastre. La Marburg, la Le'ipzig, la Berlin”.

Profesor, asta dădea greutate.

„Ştii cu siguranţă germana. Dar asta n-are importanţă.

— Prima mea carte, Die Eroberer, a fost tradusă de Max Claus.”

Se pretindea (pe nedrept), că Max Claus, devenit nazist, era un fel de subsecretar de stat al lui Goebbels. Interlocutorul meu era tot mai perplex. A început să se joace de-a şoarecele şi pisica. După zece minute: „Domnule locotenent, i-am spus, cred că ne pierdem vremea. De obicei, luaţi interogatoriul unor prizonieri care zic că-s nevinovaţi, sau care chiar sunt, şi dumneavoastră trebuie să-i faceţi să mărturisească. Eu n-am nimic de mărturisit; sunt adversarul vostru din ziua armistiţiului.

— Dar mareşalul P6tain este cel care a semnat armistiţiul!

— Într-adevăr, nu eu. Deci, sunt un franctiror. Deci, puteţi să daţi ordin să fiu împuşcat – după ce veţi fi cântărit consecinţele. În ceea ce priveşte restul, adjunctul'meu a fost comandant în Legiunea străină în Maroc, eu am fost comandant. În altă parte, şi nu facem o rezistenţă de nepricepuţi. Nu avem nici măcar un singur eşec. Nu avem contacte altundeva decât pe drumuri libere, acoperiţi de patru oameni de pază. Forţele germane n-au făcut niciodată prizonier pe nici măcar unul din soldaţii mei. Mă aflu aici pentru că aţi făcut o manevră foarte ingenioasă, iar eu m-am dus să ma arunc precum un dobitoc sub tirul mitralierelor voastre, însă, luându-mă prizonier, aţi declanşat dispozitivul de alarmă; până la o sută de kilometri spre nord, toate posturile de comandă sunt evacuate. Pentru a cunoaşte întinderea forţelor noastre – ca, de altfel, modul în care sunt trataţi prize*; nierii voştri, n-aveţi decât să faceţi apel la Miliţie. Şi ati putea să-i torturaţi pe soldaţii mei, 'dacă i-aţi prinde, fără să obţineţi nimic de' la ei, pentru că nu ştiu nimic: întreaga noastră organizaţie se sprijină pe faptul'că nicio fiinţă omenească nu poate şti ce va face în faţa torturii.

— Wehrmacht-ul nu torturează.

— În plus, o unitate ca a dumneavoastră, dacă întreaga divizie e grupată, are altceva mai bun de făcut.”

M-a întrebat unde se aflau vechile noastre P. C.- uri1 şi i-am înşirat castelele părăsite de colaboraţionişti sau cutare poieni în care ar fi dat de galerii şi de urme'de foc. Nici vorbă de pădurile de stejari pitici, pe care nemţii le credeau inutilizabile. Cât despre identitatea şefilor celorlalte grupuri

1 Post de comandă (n.tr.).

Din Rezistenţă, Gestapo-ul şi Miliţia cunoşteau ca şi mine numele lor de război, iar eu cunoşteam la fel de puţin ca şi ele adevăratul lor nume (cel puţin pentru anumiţi dintre ei). Bătrânul vrăbioi primise cu siguranţă ordinul să mă trateze ca pe un prizonier de război. Insă, era de la sine înţeles că toate astea nu erau decât un început. Am vorbit despre Rezistenţă. Am exagerat numărul efectivelor noastre. Interogatoriul începea să semene a conversaţie.

Cei doi nemţi au plecat să cineze, poate? O santinelă mă păzea de cealaltă parte a semi-jaluzelei: nu-l vedeam decât până la genunchi. Uneori sporovăia: treceau mulţi nemţi prin holişor. Aş fi vrut să stau să meditez, dar numai interogatoriul mă mobilizase: m-am lăsat cuprins de epuizare.

Ora nouă seara. (O pendulă mare, întunecată, se găsea deasupra biroului.) Au venit alţi doi nemţi cu nişte hârtii, fără îndoială un rezumat al interogatoriului meu. Mi-au pus întrebările care-mi fuseseră deja puse şi la care am dat aceleaşi răspunsuri. Pentru a controla? N-are importanţă. Plecarea celor doi nemţi.

Trei sferturi de oră mai târziu, s-a auzit apropiindu-se zgomot de tocuri. Semi-jaluzelele, în general împinse brusc, s-au îndepărtat încet. Un colonel s-a dus să se aşeze în spatele biroului. Niciun secretar. Semăna cu predecesorii săi. Nu, mi s-a părut, din cauză că nu eram obişnuit să văd oamenii de jos în sus. Însă avea părul alb.

„Ce speraţi să se întâmple? m-a întrebat el.

— De la acţiunea noastră militară, sau de la. Destinul meu?

— De la acţiunea dumneavoastră.

— Să vă înt'ârzie, bineînţeles.”

A înclinat capul, ca şi cum ar fi aprobat, sau ca şi cum ar fi vrut să spună: este tocmai ceea ce presupuneam. ' „Pentru ce faceţi distrugeri pe care le putem repara repede?

— Asta e planul.”

(Uneori, era şi pentru că nu puteam face mai mult). „Nu aţi luptat în războiul celălalt?

— Eram prea tânăr. Cartea mea de identitate este falsă, însă data naşterii mele este exactă: 1901.

— Pe acesta l-aţi făcut?

— Da.

— La ce armă?

— Tancuri”.

(Şi ce tancuri! Dar asta nu mai era treaba lui. Le invidiam pe ale sale, ieri). S-a uitat distrat peste actele mele, de parcă ar fi vrut să se afle în treabă cu mâinile.

„Partizanii dumneavoastră au arme antitanc?

— Da.”

Gestapo-ul nu putea ignora faptul că Londra paraşuta bazooka de mai bine de o lună. Deci, ştia asta, sau, mai precis, se temea de asta. Or, în pădure, tancurile nu pot fi acoperite decât de infanterie. Diviziile blindate germane dispuneau de infanterie purtată; dar, dacă ea rămânea în camioane, ea nu apăra tancurile de bazooka, iar dacă apăra tancurile de ambele părţi ale drumului, acestea nu puteau depăşi viteza pasului. Interlocutorul meu nu părea surprins, nici măcar foarte interesat. Mai curând curios. Voise oare să vadă un ofiţer al acelor misterioase maquis ce-l înconjurau? Regăsea oare încă o dată armata franceză „Ies tetes de cochon” de la Verdun?

A aşezat din nou teanc grămăjoara de acte de lângă portofel, s-a ridicat şi a ocolit biroul. Trecând aşadar prin raţa mea, a reluat de pe birou portofelul meu go'l şi mi l-a înapoiat. La prima atingere, am simţit că nu mai 'era gol. Colonelul a ieşit. Santinela, afară, 'a pocnit din călcâie. Într-unul din buzunarele portofelului, neamţul pusese la loc fotografia soţiei mele şi a fiului meu.

Nimeni nu venea după el. Gata oare pentru noaptea asta? Hotelul adormea. Lampa electrică de pe birou era tot aprinsă. Credeam că n-aveam să dorm. Eroare. Somnul m-a doborât, precum odinioară în Spania, când o masă succeda unor lupte aviatice: adormit mort, aşa cum se spune beat mort.

Zorile. Lumina. Uşile etajelor au început să fie trântite, iar semi-jaluzelele parterului să fie izbite. Zgomote de apă. Vrăbioiul cu părul ca o perie s-a întors, s-a aşezat la birou fără să spună nimic. Zgomot de cizme numeroase pe scară, o zarvă tipică de hotel, de colegiu şi mai cu seamă de plecare. De ce oare limba germană, atunci când e strigată, pare să exprime întotdeauna mânia? Vocile se încrucişau: „Doamnă! Aveţi unt?

— Nu!

— Aveţi ciocolată?

— Nu!'

— Doamnă! Aveţi pâine?

— Pe cartelă, doar!”

Nu mai cerea nimeni nimic. Fără îndoială că patroana plecase de la casă. Linişte. Nişte cizme urcau, cu un clinchet de gamele. Apoi, de la etajele de sus s-a auzit venind o zarvă ciudată care a crescut apropiindu-se: cea a copiilor atunci când li se arată pomul de Crăciun. Semi-jaluzelele s-au dat la o parte, împinse de o tavă pe care erau aşezate un bol de cafea cu lapte fierbinte şi felii groase de pâine albă unse cu unt. În spatele tăvii, patroana. Părul ei alb era pieptănat cu foarte mare grijă; îmbrăcase o rochie neagră, ca pentru a merge la slujbă la biserică, dar purta pe deasupra un şort alb pentru că venea de la bucătărie. S-a uitat la mozaicul cu plăcile pline de sânge (rănile mele sângeraseră în noaptea aceea), s-a îndreptat către mine, a îngenuncheat: întâi un picior, apoi celălalt. Nu-i uşor pentru o femeie în vârstă să îngenuncheze ducând o tavă! A pus tava pe pieptul meu, s-a ridicat, s-a dus către semi-jaluzele, s-a întors – pe şorţul alb se vedeau două pete mari roşii, la nivelul genunchilor – şi a spus, cu tonul cu care desigur că spunea des, cu patruzeci de ani în urmă: „O să-mi faceţi plăcerea să nu şterpeliţi tartinele fraţilor voştri!” dar cu o solemnitate imperceptibilă: „Este pentru ofiţerul francez rănit”, apoi a urcat din nou, în zgomotul cizmelor ce se dădeau la o parte din faţa ei.

Vrăbioiul meu mă privea, cu ciocul deschis. Să smulgi nişte tartine de la un rănit ar fi fost ridicol, dar totul era aţfţător!

„Să împărţim”, i-am spus.

S-a ridicat', a ieşit. S-a întors cu un pahar. A luat una din tartinele mele, a pus-o pe birou. A luat bolul pentru a turna jumătate din cafeaua cu lapte în pahar. S-a fript. A pus paharul pe birou, a luat din nou bolul apucându-l cu batista, şi a turnat, calculând cu grijă. Bolul a revenit la locul lui. Pe mozaicul alb, se vedeau acum două tălpi mari de sânge mergând spre birou, şi altele mici.

În jur de opt am plecat. Patroana se înapoiase.

„Vă mulţumesc, doamnă. Eraţi foarte bine, adineaori: semănaţi cu Franţa.”

S-a oprit din scris. Chipul i-a rămas nemişcat, iar privirea ei m-a urmărit până ce uşa hotelului s-a închis.

Am fost dus la infirmerie, unde mi s-au schimbat pansamentele. Aş fi putut sta în picioare, face câţiva paşi, probabil. Inutil. Am' fost băgat într-un furgon blindat, ' ambulanţa Poate. În spate o uşă dublă, zăvorită pe dinafară. Patru stănoage de lemn. Firam singur. Întins, vedeam, printr-o ferestruică cu grilaj tăiată în uşă, un şir de camioane şi peisajul care fugea. Vor ataca oare partizanii? Nu prea credeam, căci regiunea, destul de muntoasă, nu era împădurită. Nu existau, după câte ştiam eu, grupuri importante din Rezistenţă înainte de a ajunge la Garonne.

Fără îndoială că divizia cuirasată îndeplinea vreo expediţie de pedepsire: deasupra drumului şi curbelor sale ca de fluviu, satele noastre ardeau sub un fum'lung şi oblic.

Când se oprea coloana, aveam dreptul să cobor.

La Figeac (unde locuia Roger Martin du Gard.), un ţăran mi-a adus un baston şi a dispărut.

Fiecare privire din partea franceză îmi spunea că eram condamnat.

N-o credeam – cel puţin, nu încă. Presupuneam că îmi destinau un alt interogatoriu sau o judecată. Dar ceva trebuia să se întâmple.

La Villefranche-de-Rouerge, din care am recunoscut biserica aproape spaniolă care-mi servise drept decor pentru câteva scene din Speranţa, coloana s-a oprit pentru noapte. Am fost găzduit la mânăstire. De îndată ce am fost pus jos, stareţa mi-a adus cafea. Nu avea mai mult de patruzeci de ani şi era frumoasă. Trecând, i-a zâmbit soldatului care mă păzea, adresându-i un surâs inaccesibil.

Mă întrebasem uneori ce se întâmpla cu Evanghelia în faţa morţii.

' „Măicuţă, aţi putea să-mi împrumutaţi Evanghelia după Ioan?”

— Oh! fireşte!”

A adus o Biblie şi a plecat. Am căutat textul sfântului Ioan, însă cartea s-a deschis la semnul pe care cu siguranţă tocmai îl pusese acolo. Aş fi putut fi ucis de multe ori, în Asia, în Spania, acasă; ideea că aş fi putut rămâne acasă, în loc să aştept un consiliu de război sau o execuţie la marginea unui şanţ, mi se părea derizorie. Chiar şi în noaptea aceea, decesul mi se părea banal. Ceea ce mă interesa, era moartea.

Dar nu în faţa morţii îl întâlnisem pe sfântul Ioan. Era la Efes, şi mai ales' în lumea bizantină şi slavă care-i venerase mormântul la fel ca pe cel al lui I-Iristos. Memoria mea păstra despre Iisus, prin intermediul lui, o imagine destul de complexă: convingătoare şi apropiată ca a sfântului Francisc din Assisi, dar în limburile acelui text în care Ioan se desemnează pe sine doar prin cuvintele: „Cel pe care-l iubea Iisus.” îmi aminteam de negustorii de porumbei alungaţi din Templu, şi de anumite fraze care făceau din Evanghelie Q psalmodiere: „. Pentru că nu venise încă ceasul său.”, „un diavol poate el deschide ochii orbilor?” şi de tonul nocturn.

Din „Părinte, fă să treacă de la mine ceasul acesta.” şi de cuvintele adresate lui Iuda: „Ceea ce faci, fă mai curând.” îmi aminteam de întâmplarea cu femeia păcătoasă, care este aşa de des povestită ca o judecată, când de fapt Iisus nu se întoarce nici spre acuzatori, nici spre femeie, şi spune: „Cel fără de păcat dintre voi.” continuând să scrie'cu degetul pe nisip. Am regăsit cuvintele: „Căci Dumnezeu aşa a iuoit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ba oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume că să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.” Nu crezusem în plutonul de execuţie burlesc de la Gramat, dar fără îndoială că voi întâlni cufând unul care nu va fi burlesc. Pe drum, aş fi putut primi gloanţele în cap, ca şoferul, în loc să le primesc în picioare. Resimţeam cu putere faptul că orice credinţă dizolvă viaţa în ceea ce este etern, iar eu eram amputat de acest etefn. Viaţa mea era una din acele aventuri umane j>e care Shakespea're le justifică numindu-le vise, şi care nu sunt vise. Un destin care se termina în faţa unei duzini de puşti, printre atâtea alte destine, la fel de fugare precum pământul. Ceea ce avea să se întâmple cu mine interesa cu furie o parte lipsită de valoare din mine însumi, la fel ca voinţa de a scăpa de apă când te îneci. Însă nu ceream să aflu semnificaţia lumii de la nişte tresăriri. Geniul creştin consta în a fi proclamat calea iubirii drept calea celui mâi profund mister. O iubire care nu se limitează la sentimentul oamenilor, ci îl transcende ca suflet al lumii, mai puternic decât moartea şi mai puternic decât dreptatea: „Căci n-a trimis Dumnezeu'pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.” Singur în faţa morţii, întâlneam acea asistenţă milenară care învăluise atâtea disperări aşa cum Judecata va nivela atâtea morminte. „Doamne, fii lângă'noi în agonia noastră.” Insă credinţa înseamnă să crezi; admiram zarva creştină care acoperise acest pământ pe care fără îndoială voi fi curând culcat – nu credeam în ea. Amintirea sfântului Ioan este mai puternică împotriva nefericirii decât prezenţa sa împotriva morţii. Oare în ce text oriental citisem: „Sensul lumii este la fel de inaccesibil omului cum este conducerea carelor regilor pentru scorpionii pe care ele le zdrobesc”? Totul se petrecea ca şi cum valoarea mea supremă ar fi fost Adevărul – şi totuşi, ce-mi păsa mie, în noaptea asta, de Adevăr?

Trecutul meu, viaţa mea biografică nu aveau nicio importantă. Nu mă gândeam la copilăria mea. Nu mă gândeam 'a ai mei. Mă gândeam la tărăncile atee care-mi salutau rănile cu semnul crucii, la bastonul adus de ţăranul cei temător, la cafeaua caldă de la Hotel de France şi' la cafeaua stareţei. Nu rămânea în memoria mea decât fraternitatea. În această linişte de mânăstire, în care fără îndoială se spuneau rugăciuni pentru mine, şi pe care o întretăia în surdină manevra îndepărtată a unâii tanc, ceea ce trăia la fel de adânc în mine ca şi apropierea execuţiei, era mângâierea disperată care închide ochii morţilor.

La Albi (mergeam tot spre sud, şi tot vedeam sate arzând), m-am culcat pe canapeaua unei săli mari, fără îndoială cea a primăriei. Santinela, care nu era de la tancuri, ci dintr-un regiment cantonat în oraş, a venit să se aşeze lângă mine şi a scos din buzunar două' fotografii: mareşalul P6tain şi – spre stupefacţia mea – generalul de Ga'ulle. Arătând cu degetul spre P6tâin: „Foarte bine!” Reprobator, despre de Gaulle: „Terorist!”. M-a privit. Aştepta urmarea. A înălţat un deget pentru a-mi cere să fiu atent şi a spus: „Mâine” şi a coborât degetul spre de Gaulle: „Poate, foarte bine?”, apoi spre Petain: „Poate, terorist?”, a făcut un gest care însemna: parcă poţi să ştii? a înălţat din umeri şi s-a dus să-şi reia paza.

La Revel, la parterul unei vile părăsite, am avut la dispoziţie o mică grădină. Sprijinit în baston, am putut merge puţin. La masa de seară (primeam hrană la fel ca soldaţii; ca şi ofiţerii, de altfel), am găsit pe latura farfuriei o ţigară şi un băţ de chibrit.

A doua zi, un ofiţer şi doi soldaţi au venit să mă caute. Am luat loc în fundul maşinii, alături de ofiţer. La ieşirea din orăşel, m-a legat la ocni. Nu mă simţeam ameninţat; şi simţeam prezenţa acelei fâşii de pânză ca pe o protecţie! Când ofiţerul a scos-o, intram îri parcul unui castel destul' de urât. În faţa peronului, vreo cincisprezece maşini pentru ofiţeri: era consiliu de război.

Simulacrul de execuţie nu fusese convingător: grupul ăsta de maşini era. Castelul ăsta idiot – ultimul? – căpăta intensitatea a ceea ce este atins de destin. Cu câteva zile înainte de a se sinucide, tatăl meu îmi spusese că moartea îi inspira o intensă curiozitate. O resimţeam, nu pentru moarte, ci pentru acest consiliu de război – poate tocmai pentru că el era ceea ce încă mă despărţea de ea. Paznicii mei, surprinşi să mă vadă grăbind pasul, m-au urmat. Uşile-ferestre <# dădeau spre peron erau deschise spre un hol dincolo de carft într-un salon mare, vreo douăzeci de ofiţeri dansau cu nişte tinere femei în uniformă.

Nu era niciun consiliu de război, ci un bal.

Etajul întâi. Un culoar lung, o uşă dublă. Ofiţerul intră, pocni călcâiele, făcu salutul hitlerist şi ieşi. Eram în picioare fn faţa uşii închise. O încăpere largă, luminată de trei ferestre marides'chise spre un parc şi un mic lac. În spatele biroului Louis XV ale cărui bronzuri aurite străluceau, se afla un general. Crucea de fier cu frunze de stejar. Îi distingeam greu chipul aşezat contra luminii; purta ochelari negri, iar lumina ardea deasupra părului său alb. Se duse spre o măsuţă înconjurată de scaune, se aşeză, îmi făcu semn să iau loc. Pe masă o cutie de argint. Mi-d întinse: „Mulţumesc. Nu mai fumez.”

Aprinse o ţigară. Lumina bruscă făcu să se ivească un chip straniu care se pierdea din nou în penumbră.

„Aş vrea să ştiu de la dumneavoastră pentru ce nu recunoaşteţi armistiţiul. Mareşalul P6tain este un mare soldat, învingătorul de la Verdun, după cum spuneţi. Franţa s-a angajat. Şi nu noi am fost cei ce v-am declarat război.

— O naţiune nu se angajează să moară prin procură, îngăduiţi-mi' o presupunere: mareşalul von Hindenburg fiind preşedinte al Republicii germane, un conflict mondial începe, Germania e bătută aşa cum am fost noi, mareşalul capitulează. Fiihrer-ul – care, evident, nu este cancelar – lansează de la Roma un apel combatanţilor germani pentru continuarea războiului. Cine angajează Germania? şi cu cine sunteţi dumneavoastră?

— De ce de Gaulle se află la Londra?

— Şefii de stat se află la Londra, în afară de unul, care este la Vichy. Generalul de Gaulle nu comandă o legiune franceză în slujba aliaţilor.

— La ce serveşte ceea ce faceţi? Ştiţi bine că de fiecare dată când veţi ucide un soldat, noi vom'âmpuşca trei ostatici.

— Orice împuşcat trimite trei soldaţi în tnaquis. Dar, după părerea mea, fiu asta este problema. Din moment ce vă interesează, am să vă spun ce gândesc eu. Există de toate în Rezistenţă.

— Mai ales oameni care se tem de Serviciul de muncă obligatorie.

— Într-adevăr, chiar şi oameni care refuză să slujească Germania. Dar ştiţi bine' că orice luptă presupune şi un suflet. Cel al luptei noastre vă scapă. Dumneavoastră credeţi că noi luptăm pentru a învinge.” înălţă capul. Ochelarii îi ascundeau ochii fără îndoială uimiţi.

„Voluntarii din Forţele Franceze Libere, cei din Rezistenţă, nu sunt decât o mina de oameni în faţa Wehrmacht-ului. Pentru aceasta există ei. Franţa a suferit în 1940 una din cele mai îngrozitoare înfrângeri din'istoria ei. Cşi ce luptă împotriva voastră sunt martori ai supravieţuirii ei. Învingători, învinşi, împuşcaţi sau torturaţi.

— Wehrmacht-ul nu torturează. Dar cred că vă înţeleg, într-o anumită măsură, vă plâng. Voi, gaulliştii, sunteţi oarecum nişte S. S. Francezi. Veţi fi cei mai nefericiţi. Daca am sfârşi prin a pierde războiul', aţi regăsi un guvefn de evrei şi de francmasoni, în slujba Angliei. Şi ar fi până la urmă înghiţit de comunişti.

— Dacă veţi pierde războiul, eu cred că nu se va întâmpla nimic din ceea ce putem prevedea unul sau altul. In 1920, toată lumea credea că faptul decisiv al războiului din 1914 era prăbuşirea puterii militare germane. Astăzi ştim că faptul decisiv a'fost revoluţia rusă. De data asta, va fî poate snrşitul Europei în calitate de stăpâna a lumii. Timp de douăzeci, de cincizeci de ani, lucrurile vor merge prost pentru Franţa, prost pentru Germania. Şi apoi va exista din nou Franţa, 'din nou Germania – şi poate, o dată în plus, războiul.1'

Se ridică în picioare. Am crezut că se ducea la biroul lui. Dar mergea fără ţintă, privind covorul. In faţa ferestrei principale, chipul său a venit la lumină. Am înţeles ce mă tulburase atunci când chibritul îl luminase: sub petele negre ale ochelarilor, pomeţii foarte înalţi confereau măştii sale accentul capetelor de mort.

„Credeţi cu adevărat ceea ce aţi spus despre Germania?

— Vom redeveni, în sfârşit, adversarii voştri. Dar, oricare ar fi soarta armelor, oricare ar fi regimurile, eu nu cunosc mulţi intelectuali francezi care să fie gata să-i considere drept neaveniţi pe Holderlin şi pe Nietzsche, pe Bach şi chiar pe Wagner.

— Cunoaşteţi Rusia sovietică?

— Da. Germania este de nesmuls din Europa.

— Cum aţi spus?

— Nu poate fi smulsă Germania din Europa, nici din lume.

Se întorsese spre mine. Sticlele fumurii îi ascundeau privirea. Alţi generali germani pregăteau atentatul împotriva fui Hitler. Ignoram acest lucru; poate că el nu-l ignora.

Sună.

Refrenele balului năpădiră încăperea, se învârtiră ca nişte serpentine în jurul Morţii perplexe în uniformă de general german. Dincolo de fereastra se vedea un mic lac pentru plimbări cu barca, şi cabinele sale părăsite. Ofiţerul care mă însoţea tocmai intrase şi-mi făcu semn să-l urmez.

Mi-am regăsit stratul cu garoafe de la Revel; ţigara, chibritul. A doua zi, a venit să mă ia un alt automobil blindat Alături de mine, pe bancheta din spate, un soldat cu pistol mitralieră. Nu mai mergeam spre sud, ci spre est. După câteva ore, am intrat în Toulouse. Se lăsa noaptea. Piaţa Wilson, cafeneaua Lafayette în care mă aşezasem de atâtea ori, în cursul războiului din Spania. Într-o zi, în micul scuar, mă jucam cu revolverul, cu ţeava îndreptată în jos, în buzunarul pardesiului. Din neatenţie, trăsesem. Zgomotul nu atrăsese atenţia nimănui, şi mă alesesem cu o gaură roşiatică. Fluieram de bucurie, pentru că tocmai văzusem în vitrina librăriilor Les Thibault cu banderola premiului Nobel. A M-au împins într-una din casele din piaţă. Mezanin, încăperea – un salon burghez – nu avea drept fereastră decât deschizătura în semicerc de deasupra canatului uşii.

Gratii pe dinăuntru. Afară, perechile se plimbau în jurul micului scuar, se aşezau pe terasa cafenelelor: era viaţa de la căderea serii, de n-ar fi fost uniformele germane. Cumnata mea (fratele meu era prins de mai bine de o lună) locuia în strada Alsace-Lorraine, la o sută de metri de piaţă. Un comandant neamţ a pus să mi se aducă nişte ouă cu şuncă şi o sticlă de Bordeaux. Eram luat drept un prizonier important? Vichy-ul nu putea avea aici niciun amestec, din moment ce nu fusesem interogat de niciun francez. Mi-am amintit de un sfat: să nu goleşti niciodată o sticlă, căci Gestapo-ul se serveşte de ele pentru a lovi, iar sticlele goale sunt măciucile cele mai dureroase. Nu ajunsesem chiar până acolo. Dialogul abia de a fost un interogatoriu, cuprinzând, ca de obicei, cuvinte ca: „Mareşalul P6tain a semnat armistiţiul” şi „Wehrmacht-ul nu torturează”. Am vorbit despre Verdun, iar comandantul a spus: „Atunci eram prizonier la francezi.” Maşina blindată ne-a condus într-un cartier cu bulevarde largi, a ocolit monumentul foarte mare dedicat morţilor, s-a oprit în faţa unui hotel luxos. Un hol nemobilat, cu excepţia unui birou în spatele căruia lucrau doi subofiţeri. Coma'ndan tul le-a dat actele mele, pe care şi le transmiseseră succesivii mei temniceri. Subofiţerul a spus: „Treizeci şi patru” (un număr de cameră?) Tovarăşul lui şi comandantul mă încadrau. Exista şi un ascensor; am urcat pe scară, pe care o acoperea un covor gros fixat cu bare strălucitoare de aramă. Nu urcam prea uşor, însă cei doi nemţi îşi acordau pasul cu al meu. Pe culoar, gărzi militare, fără'altă armă în afară de revolver în teaca lui. Etajul doi. Uşa 34. O santinelă a deschis uşa, a închis-o la loc, iar covorul de pe culoar a înăbuşit paşii celor trei nemţi care plecau.

Era o sală mare de baie transformată în cameră. Într-unui din colţuri, im pat cu o cuvertură şi cearşafuri albe. În celălalt, un dulap în perete. Nu exista sonerie. Nici mâner la uşă. Am izbit în uşă cu pumnul. A venit santinela, care s-a uitat urât la mine.

„Toaleta unde e?”

M-a condus. Într-un salon, cel puţin zece vespasiene verticale din ceramică, la fel ca acelea din cafenele. A rămas în spatele meu. Întoarcerea. A început să vocifereze. Fără îndoială, urla că nu trebuie bătut în uşă. Avea să mai ţină mult? M-am uitat la el şi am zbierat la fel de tare ca el: „Mă aflu aici poate pentru a fi împuşcat, dar în niciun caz nu ca să fiu ocărit de dumneata! Ajunge!”

La fel de stupefiat cum ar fi fost dacă sub ochii săi m-aş fi preschimbat în iepuraş, a tăcut şi a închis uşa camerei mele cu o grijă ameninţătoare.

Parcă ar fi fost un sanatoriu, şi totuşi, gardianul tocmai zbierase. Am deschis dulapul. Pe unuf din rafturi, câteya resturi, creioane şi o riglă cu extremitatea cioplită cu grijă. Gardianul nu deschisese uşa cu o cheie, ci cu o clanţă în formă de cârlig. Am cercetat broasca. Limba broaştei se afla în ivăr, dar uşa nu era închisă decât pentru că fusese scos minerul şi tija de fier care-l manevra. Prin gaura pătrată prin care gardianul introdusese clanţa în formă de cârlig, vedeam lumina de pe culoar ca printr-o gaură de broască.

Extremitatea riglei din dulap se potrivea la acea gaură. Iar rigla intra suficient cât să deschidă. Ceea ce am şi făcut pe nesimţite. Gardianul era pe culoar, ceva mai departe, aşezat cu spatele. Am închis la loc fără zgomot, am pus rigla m dulap.

Nu puteam alerga. Nici merge în vârful degetelor; însă as fi putut să-mi las acolo pantofii. O evadare nu reuşeşte fără asumarea unui risc ce-l descumpăneşte pe adversar; iar acesta ar merita cât oricare altul. Era însă ciudat că rigla se ANTIMEMORII ¦ găsea în dulap. Predecesorul meu să o fi cioplit şi să fi fost chemat înainte de a fi putut să se servească de ea? Unui prizonier nu i se lasă cuţitul. El îşi poate înjgheba o lamă (se spune), însă rigla aceea era foarte Dine cioplită. Iar dulapurile nu erau controlate? „Doborât în cursul unei tentative de evadare.” Ce fel de închisoare era asta în care se părea că doar se mulţumeau să înregistreze prizonierii?

Am presupus că autoritatea căreia mă încredinţase divizia cuirasata o reprezenta comandantul. Această autoritate mă judecase demn de o pensiune de familie bizară, dar care nu avea nimic din antecamera plutonului de execuţie. Încăperea nu avea fereastră. Dacă hotărârea luată nu era cea de a mă împuşca – sau, măcar, nu imediat – era cu siguranţă cea de a mă supune interogatoriului la Paris. Ar fi bine să ştiu dacă rigla putea servi; şi dacă ziua, în această onorabilă casă, semăna cu noaptea. Am început să mă dezbrac. S-a deschis uşa. Soldatul care-l însoţise pe comandant era însoţit, de data asta, de un subofiţer. M-am reîmbrăcat. La parter, subofiţerul mi-a luat actefe. Din nou, automobilul blindat.

Un cartier îndepărtat, un turn, un zid foarte lung; maşina a făcut la stânga cu un scârţâit de frâne, şi a pătruns sub' o boltă. Era o închisoare. Înmatricularea tradiţională. Nu mi s-a luat decât ceasul şi mi s-a dat o chitanţă! Am fost închis într-o sală în care se' găseau vreo douăzeci de prizonieri, aduşi în cursul zilei. Fiecare îi suspecta pe toţi, însă mitomania informaţiei era stăpâna. Era cea pe care o cunoscusem cândva, în lagărul din Sens: „P6tain a fost ucis de Weygand, în plin Consiliu de miniştri!

— Nu se poate! P6tain şi Weygand au fost arestaţi de Mandel!” în noaptea asta era: „Frontul din Normahdia a fost străpuns, iar Chartres a fost cucerit de paraşutişti.”

A doua zi, pe la zece, am fost repartizaţi. Coridorului cu covor i-au luat locul largile coridoare de închisoare cu uşile lor cu vizetă. Mă aşteptam la o celulă, dar am fost împins într-o încăpere – cu două ferestre mari zăbrelite pe care le ascundeau, în exterior, nişte cutii care lăsau să pătrundă doar lumina verticală. Vreo zece prizonieri, în civil, m-au privit intrând fără să-şi părăsească saltelele de paie, în afară de unul, un roşcovan cu zâmbet larg, care mi-a strâns cu căldură mâna: „Sunt şeful camerei. În numele camarazilor, bine aţi venit. Mă cheamă Andrd.

— Şi pe mine la fel. Mulţumesc.

— Când v-au prins?

— Săptămâna trecută.”

S-a uitat la uniforma mea fără galoane. „Sunteţi şef în Rezistenţă?

— Da!

— Aveţi noroc că nu v-au bătut!

— Nu încă. Poate că din cauza uniformei. Şi apoi, şi noi am făcut destui prizonieri.

— Serios?”

De pe toate saltelele de paie, prizonierii s-au ridicat încet, venind spre mine, ca la teatru.

„In ce fază se află debarcarea? Ultimul sosit e aici de vreo trei săptămâni. Avem „telefon”, dar ce gogoşi transmite!

— Puteţi comunica?

— Aşa s-ar zice. O să vedeţi. Dar după ce or să aducă Fritzii supa.”

Iat-o. Oribilă, fără nicio exagerare. Bucata de pâine ajungea ca să trăieşti doar cu pâine goală.

Zgomotul farfuriilor de tablă încetase pe culoar. Andr6 s-a dus până la fereastră şi a spus, fără să strige, cu voce destul de tare: „Alo, alo, alb.” Tăcere generală. Celula vecină a răspuns: „Alo.” Andre s-a dus spre colţul camerei, s-a aşezat pe jos, a lovit de trei ori cu palma zâdul despărţitor. Acelaşi zgomot s-a făcut auzit din partea cealaltă. Prizonierii stăteau în picioare între el şi vizetă. A spus, cu aceeaşi voce: „Ce mai faceţi?”

Doi din camarazii noştri, cu urechea lipită de zid, transmiteau răspunsurile.

„Bine. Dar voi?

— Tot aşa. Am primit un colonel din oamenii lui de Gaulle. Arestat la 23 iulie. Spune că Saint-Lâ şi Caen erau cucerite. şi că aviaţia aliată a făcut paraşutări ziua. De atunci, nu mai ştie nimic. '

— Veşti sigure?

— Da.'„

(„Nu te necăji, mi-a zis Andr6: aici toată lumea este sigură de orice!”) „Bine. Transmitem.”

Acelaşi joc cu zidul din stânga. În spatele meu era culoarul; în faţă, ferestrele. Salteaua lăsată liberă era lângă cea a Iu1 Andr6, ceea ce ne-a îngăduit, după „telefon”, să vorbim cu voce scăzută. Ceilalţi dormitau. Nu mai aveau ce să-şi povestească.

„Crezi că e vreun turnător pe aici?

— Tot ce pot să-ţi spun e să nu vorbeşti prea mult despre tine.”

Am înţeles. Turnătorii nu prea puteau denunţa altceva decât improbabile pregătiri de evadare, sau fanfaronade. Saint-Michel^nu era decât o haltă. Cel mai vechi segăsea aici de trei luni. În fiecare lună un convoi pleca spre Germania. De unde şi atmosfera neliniştitoare de gară, de loterie şi de fortăreaţă', nu de lagăr. Nu eram constnnşi la nicio muncă. Gardienii erau soldaţi de rând, indiferenţi, în ciuda nevoii lor de a urla la noi. Nu ne „provoacă”, zicea Andrd. Ştiau de transmisiuni, căci fiecare celulă-dormitor capta gogoşile aşa cum un aparat de radio captează undele. Chiar şi la Fresnes, ele nu au încetat niciodată. Dar nimic nu avea' importanţă, cu condiţia ca livrarea să fie completă, să nu lipsească prizonierii. A'fi trimişi în Germania însemna, pentru noi, doar riscul de a fi eliberaţi mult mai târziu. Dar, la ora şase, auzeam mergând pe culoar doi soldaţi şi un funcţionar. Ei deschideau cel mai adesea una sau două' uşi, luau cu ei unul sau doi prizonieri.

Asta era pentru Gestapo.

Când bătea de ora şase la biserici, pe tot culoarul nostru liniştea se adâncea.

Unii din prizonierii ăştia se întorseseră. Era unul în grupul nostru. A povestit tortura căzii de baie, cu umorul negru al închisorilor: „Nu că ţi-ar face aşa de rău, dar tot o ia mereu de la capăt şi sfârşeşti prin a nu mai pricepe nimic. Atunci, cum ei tot zbiară şi'te pocnesc, dacă n-ai fi prea atent, ai spune până la urmă tot. Trebuie să fii tare atent; a patra oară, e cumplit. Iar cada e de groază: vărsăturile şi tot restul. Am crezut că or să mă înece ca pe şobolan!”

A izbucnit într-uh râs spasmodic, s-a izbit cu palmele pe coapse.

„Ca pe un şobolan!

„Şi mai era' şi o ţipă în uniformă care stătea acolo pentru a bate – numai că ea bătea la maşină. Şi habar n-aveţi ce-mi zice mie scârba aceea, la a treia figură:' „Ah, sfârşeşte odată, ajunge, am oroare de aşa ceva î” Avea impresia că făceam fiţe, scârba! V-a plăcut?' „Dacă scăpăm de aici, ar fi mai bine pentru ea să nu-mi cadă în labe. /'

Astfel de întâmplări compuneau folclorul de la Saint-Mi-chel. Înainte de venirea mea, un ofiţer făcuse turul închisorii, întrebându-l pe fiecare de numele său, pentru un control, fără îndoială. Prizonierii erau în picioare, în afară de cel torturat, care nu se putea ridica. La rândul său şi-a spus numele. Ofiţerul şi-a consultat lista şi a spus: „Te'-ro-rist”. Vecinul, pe care prizonierii îl numeau de atunci Profesorul (trimis în Germania) a făcut un pas înainte, a înălţat un arătător filologic şi a spus respectuos: „Nu terorist: tu-risf şi şi-a reluat locuf. Ofiţerul şi-a continuat controlul şi, când să iasă, a zvârlit o privire jur-împrejur şi a strigat cu un dispreţ indignat: „Toţi, turişti!”

Uşa s-a închis cu zgomot şi veselia a început.

Preocuparea era să nu faci parte din următorul convoi. Cei ce fuseseră desemnaţi pentru ultimul îşi reluaseră locul „împreună cu lucrurile lor”. Însă prizonierii nu aveau niciun amestec în aceste desemnări. Se străduiau să nu atragă atenţia, căci puteau fi desemnaţi din oficiu. De aceea îmi spusese Andră: nu vorbi despre tine. Totuşi, fiecare – în afară de cei câţiva indivizi arestaţi pentru trafic la bursa neagră – povestea împrejurările arestării sale. Banal, principal şi inepuizabil subiect, datorită căruia am aflat că hotelul de lângă monumentul dedicat morţilor, în care petrecusem câteva ceasuri înainte de a fi transferat la închisoare, era sediul Gestapo din Toulouse. Sălile de baie erau destinate interogatoriilor, însă de obicei nu existau paturi. Gardianul care zbierase la mine şi pe care-l dădusem dracului, încât rămăsese atât de uluit, era neîndoielnic unul dintre torţionari. Umor sinistru, ca şi descoperirea balului de la castel. De asemeni, sentimentul de a fi fost la un pas de destin. Cu atât mai intens cu cât sufletul acestei închisori, de când plecarea ultimului convoi fusese amânată, era aşteptarea neputincioasă a destinului: un nou convoi sau Gestapo. Zilele treceau, cenuşii ca în toate închisorile, marcate uneori de distribuirea pachetelor din partea Crucii Roşii sau a Mareşalului, şi, în fiecare seară, la ora şase, de cizmele torturii. Până ce într-o dimineaţă, o zguduire surdă, venită de departe, a urcat în ziduri. Nimeni nu s-a mai mişcat. Câţiva prizonieri şi-au lipit urechea pe jos: piatra transmite mai bine decât aerul sunetele care vin din pământ. A trecut o oră. Au trecut două ore. Încercările de joc, reveriile, neantul au reînceput.

O a doua zguduire, mai slabă decât prima. Nu era sunetul artileriei. Să fi fost distrugeri făcute de partizani? însă vuietul unui pod care sare în aer este asemănător celui al # bombe expediate din avion. Un bombardament aliat, la care să nu fi răspuns nicio D. C. A1? Nimic din ceea ce auziserăm în 1940: era o clipă din lungile bătălii nemişcate transmise de către pământ, bubuitul de la Verdun pe care niciunul dintre noi nu-l auzise.

Această zguduire inexplicabilă care nu avea nimic comun cu propriile noastre dinamitări, era înaintarea aliată – deşi al doilea bubuit fusese mai îndepărtat decât primul. Niciun strigăt pe stradă. Nicio împuşcătură. Ceea ce se petrecea era foarte departe. Viaţa închisorii nu se schimbase.

Dar ea avea să se schimbe.

La ora două, o patrulă de inspecţie s-a oprit în câteva celule. Apoi s-a deschis uşa noastră. Un neamţ în civil a spus: „Malraux, ora şase.”

Era interogatoriul la Gestapo.

Mi-am dat seama că credeam că mă uitase.

Am încercat să scot de la camarazii mei ce ştiau mai precis. Fraternitatea care mă-nconjura de când se închisese din nou uşa era cea a unui priveghi funebru. Chiar şi din partea traficanţilor la bursa neagră. Majoritatea camarazilor mei numeau Gestapo poliţia militară care-i snopise în bătăi. Prizonierul cu cada de baie ştia însă despre ce vorbea. Dar nemţii îl inte-rogaseră pentru a-l constrânge să indice unde se găseau posturile emiţătoare ale grupului său. Fusese torturat în două rânduri, la interval de trei zile. Atunci când un membru al grupului era prins, posturile erau mutate; Rezistase prima dată, şi dăduse, a doua oară, adresa unui apartament rămas gol.

Ceea ce încercam – zadarnic – să aflu, era soiul de teren pe care aveam să duc lupta. „Ceea ce povestesc camarazii nu serveşte la nimic, spunea Andr6: nu-i vorba de acelaşi lucru niciodată.” Un interogatoriu despre activitatea din naquis? Eram de prea mult timp arestat. O confruntare? Voiau să se slujească de mine ca de o momeală? Era ceva prevăzut. Maquis-xxdin Montignac dispunea de nişte grote în care nemţii nu puteau face urmăriri. Fusese stabilit că, dacă unul dintre noi se apropia scărpinându-şi nasul, era urmat de nemţi; ai noştri urmau să-i tragă în cap înainte de Dâfense Contre lesA&onefs (apărarea antiaeriană) (n.tr.).

A fugi, pentru ca să nu cadă din nou sub tortură. Şi aveam acolo doi camarazi din Spania.

Însă Gestapo-ul aflase cu siguranţă dosarul meu. Mai bine informată decât presa, ştia deci că nu fusesem niciodată membru al partidului comunist, nici al Brigăzilor Internaţionale, dar ştia că sunt unul din preşedinţii Comitetului mondial antifascist şi al Ligii împotriva antisemitismului; şi că mai comandasem şi aviaţia străină în serviciul Republicii spaniole, pe vremea când partidele comuniste nu ştiau încă ce vor face. Avea cel puţin zece motive ca să mă împuşte. De ce să mă interogheze? Nimeni nu se gândeşte cu bucurie la tortură. Mă gândeam că scrisesem mult despre ea şi că lucrurile aveau aspect de premoniţie.

Ora şase. Prizonierii se apropiaseră de uşă. Când s-a deschis, erau aşezaţi pe două şiruri şi fiecare mi-a întins mâna.

Acelaşi civil ca azi-dimineaţă. Cei doi gardieni. Am coborât. Credeam că ne întoarcem la hotel, dar am luat-o înspre partea opusă străzii. Curtea era înconjurată de arcade. Nişte gardieni nemţi jucau capra. Unul şi-a ratat săritura, a căzut şi m-a înjurat pe când treceam. Ne-am oprit în faţa unei uşi destul de mici, ca acelea ale birourilor din cazărmile noastre. Înainte ca gardienii mei să fi bătut la uşă, ea s-a deschis în faţa a doi soldaţi care duceau un nefericit cu înfăţişare de israelit: chip tumefiat, un firişor de sânge în colţul' gurii şi gesturi sacadate făcute cu 6raţele-i scurte pentru a se apăra.

Am pătruns într-un fel de corp de gardă. Tărăboi extravagant: un soldat lovea cu ciocanul peste o placă de tablă pe care o ţinea cu mâna stângă de un lanţ. Vacarmul ăsta acoperea urletele.

O prizonieră cu privirea rătăcită încerca în mod convulsiv să introducă o linguriţă de ceai printre dinţii unui prizonier, fără îndoială leşinat, île cărui trăsături zdrobite nu se mai distingeau. Vărsa ceaiul pe jos ca şi cum l-ar fi aruncat din zbor, şi o lua de la capăt. Mi s-au' pus cătuşele, cu mâinile strânse la spate. Am intrat în camera următoare. La dreapta şi la stânga, uşi deschise lăsând să se vadă oameni cu mâinile fegate de picioare, şi care erau loviţi cu cişmele şi cu un soi de măciucă pe care n-o distingeam prea bine. În ciuda gălăgiei, mi se părea că aud zgomotul mut al loviturilor peste trupurile goale. Îmi mutasem deja privirea în fata mea, poate că mai curând de ruşine decât de teamă. Un tip blond şi creţ îşi plimba pe deasupra mea o privire goală de expresie-Aşteptam mai întâi un interogatoriu de identitate.

„Inutil să răspunzi prostii: Galiţina lucrează acum pentru noi!”

Despre ce era oare vorba? Faptul că o luase pe o pistă falsă putea fi ceva bun. Important era să rămân lucia, în pofida atmosferei, vacarmului şi senzaţiei că sunt ciung.

„Ai petrecut optsprezece luni în Rusia sovietică?

— N-am petrecut de zece ani niciodată mai mult de trei luni în afara graniţelor Franţei. E uşor de controlat prin serviciul de paşapoarte.

— Ai petrecut un an la noi?” Era silit să strige, iar eu la fel.

„Niciodată n-am stat mai mult de cincisprezece zile. Am dat toate datele şi locurile conferinţelor mele în universităţile voastre poliţiei militare care m-â interogat.”

Ca şi cum l-ar'fi apucat o criză (o falsă criză) de nervi, a urlat ridicându-se în picioare:

— Atunci eşti nevinovat?

— De ce anume să fiu? Am început prin a declara, fără nicio presiune, că sunt şeful militar al acestor departamente.

S-a reaşezat, mi-a azvârlit dintr-o dată tamponul sugativă. N obraz, nu m-a nimerit, nu a mai insistat. Ceva îl surprindea, mi cerceta uniforma lipsită de galoane şi decoraţii, jambiera unică.

„Ai spus: de zece ani?

— Da.

— şi ai treizeci şi trei de ani.

— Patruzeci şi doi.”

Frizerul venise în ajun în dormitorul nostru. O barbă hirsută nu are vârsta; însă, ras în ajun, era evident că am mai mult de treizeci şi trei de ani.

A sunat. Cel care bătea în bucata de tablă s-a oprit. Strigătele, devenite urlete jalnice, s-au îndepărtat. Durase destul demonstraţia? Mă simţeam totuşi mai ameninţat decât în faţa mitralierelor de pe^ drumul spre Gramat sau a pseudo-plutonului de execuţie. Îşi reluase vocea normală şi aproape îşi pierduse accentul.

„Pretinzi că nu eşti fiul lui Malraux Fernand şi al lui Lamy Berthe, decedaţi?

— Ba da.

— De ce boală a murit tatăl dumitale?

— S-a sinucis.„ Răsfoia dosarul. „Data?

I1

— 1930 sau 1931. Dar nu-i nicio eroare cu putinţă: în familia mea doar el s-a numit Fernand.”

M-a privit ca pentru a-mi spune cu agresivitate: Atunci, explică-mi ce se întâmpla! M-am gândit la gestul mâinilor mele desfăcute care ar fi putut să însemne: nu ştiu nici eu mai mult. Însă ele îmi erau prinse în cătuşe, la spate. Totuşi, credeam că ghicesc ce se întâmpla.

Treizeci şi trei de ani era vârsta fratelui meu Roland. El era cel care petrecuse un an în Germania înainte de venirea lui Hitler la putere, şi optsprezece luni în Uniunea Sovietică. Aşa-zisa prinţesă Galiţina era amanta lui. Parisul trimisese dosarul lui. Roland era în mâinile lor. Şi dacă încă nu-mi găsiseră dosarul, este din cauză că uit mereu că nu mă cheamă Andr6. N-am fost niciodată numit altfel. Totuşi, în registrul de stare civilă mă numesc Georges. Or, divizia blindată se pare că nu transmisese toate interogatoriile: ea ceruse doar dosarul lui Malraux Andr6, pe care starea civilă nu-l putuse găsi pentru că nu există. Dintre dosarele Malraux (în regiunea punkerque am cincizeci şi doi de veri, din care vreo treizeci îmi poartă numele) îl luase pe cel mai suspect. Era însă altceva în dosar, căci nu începuseră să mă lovească, iar cel ce îmi lua interogatoriul nu mă tutuia.

„Dumneata ai afirmat că prizonierii noştri sunt bine trataţi?”

Aşadar, interogatoriile trimise de divizia blindată erau mai complete decât credeam eu.

„De atunci, aţi putut controla acest lucru prin indicatorii miliţiei.

— Nu era nevoie: i-am recuperat.” Mă îndoiam.

„Eşti Berger, nu-i aşa?

— Da.

— Aşadar, te recunoşti vinovat?

— Din punctul vostru de vedere, asta nu se discută.” în spatele meu, civilul lua note. Anchetatorul continua să răsfoiască dosarul.

„Trebuie să reluăm toate astea!”

Apoi, oprindu-se brusc, m-a privit şi a strigat pe un ton de indignare în faţa unei asemenea prostii: „Dar ce dracu te-a pus să te bagi în chestia asta?”

O clipă de ezitare.

„Convingerile mele.”

A răspuns de parcă ar fi scuipat: „Convingerile dumitale! O să mai vedem noi!”

A ieşit din birou, s-a dus în încăperea de alături. Orice s-ar fi întâmplat, făcusem, după multe alte lucruri, tot ce putusem face mai curajos.

Măcar timp de cinci minute. Totul avea să înceapă, sau să sfârşească.

O sonerie.

Civilul s-a dus după colegul lui în camera de alături, s-a întors aproape imediat, a spus gardienilor să mă ia de acolo, a plecat din nou.

Am urmat drumul pe care veniserăm. Sub arcade, gardienii continuau să se joace.

Am început să „văd” încăperea în care fusesem interogat şi pe care credeam că n-o privisem. Pe perete, deasupra unui clasor, se afla o reclamă Pernod Pontarlier agăţată cândva în toate cafenelele. Nişte insecte alergau de colo-colo. Omul legat pe care torţionarul din dreapta îl ridica cu lovituri de cizmă era blond şi plin de sânge. Trăsăturile anchetatorului meu cu păr creţ – ochi apropiaţi, nas mic, gură mică – se înscriau intr-un'cerc mult mai mic decât chipul său.

Scara. Dormitorul. Strângeri de mină. Stupefacţie generală.

„Nu-i decât o petrecere amânată, am spus, nu aveau dosarul cel bun.”

Telefonul prin zid. Felicitări din celulele vecine. Ni s-a transmis că Nantes şi Orl6ans erau recucerite de noi şi că trupele germane din Correze se predaseră. Dacă era adevărat, ele se predaseră succesorului meu, ceea ce explica multe lucruri. Camarazii mei sperau nişte informaţii asupra a ceea ce numeau ei bombardamentele. Auziseră un bubuit mai puţin îndepărtat decât primele două. În cursul nopţii, am mai auzit încă trei – poate că din pricina liniştii nocturne.

A doua zi dimineaţa, explozii atât de apropiate şi violente că am crezut că oraşuf Toulouse era bombardat. Dar niciun zgomot de avioane! Andr6 a reuşit să străpungă una din streşinile răsturnate care ne astupau ferestrele: n-am văzut decât o fâşie de cer străbătut de fum. Să fi fost tunuri cu bătaie foarte lungă? Acolo unde ar fi fost frontul? Anumite explozii nu erau explozii de obuz. „Alo! Alo! Nemţii aruncă în aer chestiile alea ale lor?” Care chestii? Depozite germane sau clădiri franceze, săreau în aer după un plan german şi nu după o înaintare a aliaţilor, ceea ce explica faptul că exploziile, când se apropiau, când'se îndepărtau. Să asculţi, să aştepţi, să presupui, asta era viaţa la închisoare.

Se petrecea fără îndoială ceea ce majoritatea dintre noi sperau de când se aflau aici: se rupsese frontul, iar trupele de ocupaţie din sud veneau spre Paris. Se auzeau izbindu-se toate uşile deschise una după alta. Un gardian strigă trecând „Coborâţi toţi împreună cu lucrurile!” şi alergă la uşa următoare. „împreună cu lucrurile” însemna, în principiu, plecarea spre Germania. Când fusesem arestat, cea mai mare parte a liniilor mari fuseseră tăiate. Să ne transporte oare în camioane, printre grupurile de maquis din Masivul Central? Am fost duşi în sala mare în care îmi petrecusem prima noapte. Fuseseră adunaţi toţi prizonierii? Eram mai mulţi de cinci sute, cu boccelele noastre amărâte şi chipurile ca de ocnaşi. Aproape toţi aşezaţi pe jos. Veşnicul campament al învinşilor. Veştile exagerate se pierdeau şi reapăreau la fel ca în jocul cu obiectul ascuns care trece din mâna în mina. După trei ore de aşteptare, am fost trimişi din nou în celu-lele-dormitoare.

Prea târziu pentru a mai pleca în Germania? Trebuia acum ori să ne părăsească, ori să ne împuşte. Nu-i nevoie de multe mitraliere pentru a ucide cam o mie'de oameni.

Nu ni s-a dat supă. Câţiva prizonieri au izbit furioşi în uşi. Nişte gardieni au tras la întâmplare pe culoare. Linişte.

Întreaga noapte au trecut trupe. Unul din drumurile principale trecea de-a lungul faţadei închisorii. Dimineaţa nu s-a dat supă. Însă cam pe la ora zece, zgomotului de camioane i-a urmat huruitul precipitat al tancurilor. Ori se purtau lupte la nord de Toulouse (dar nu auzeam nici tunul, nici aviaţia de bombardament), ori nemţii părăseau oraşul.

Şi dintr-o dată, ne-am privit, toate gesturile oprindu-se: în curtea închisorii nişte voci de femei urlau Marseieza. Nu era cântecul solemn ai prizonierelor din clipa plecării spre lagărul de exterminare, era urletul ce a fost auzit probabil atunci când femeile Parisului s-au îndreptat spre Versailles. Fără doar şi poate nemţii plecaseră. Găsiseră ele nişte chei? Pe culoar alergau oameni care strigau: „Ieşiţi, ieşiţi!” La parter, un uriaş gong de lemn ^sună îndelung, se prelungi într-un tam-tam. Înţeleseserăm. În fiecare dormitor nu exista decât o singură mobilă: masa. Este cea din vechile închisori, de pe vremea celui de-al doilea Imperiu poate, masivă şi grea. O înşfăcarăm şi noi pe a noastră, toţi deodată, o aşezarâtn vertical în faţa uşii^ ne îndepărtarăm pâ'nă la ferestre! Andre numără: „Unu, doi, trei!” O teribilă lovitură de clopot zgâlţâi dormitorul. Uşa păru că se încordează ca un arc, deşi eforturile noastre fuseseră prost conjugate. Căzu ceva moloz; Andrd luă de pe jos o bucată, făcu o cruce pe uşă, în dreptul nostru: „Ţintim toţi aici!” Zgomotul berbecilor urca dinspre parter. Ne dădurăm îndărăt până la ferestre. „Unu, doi trei!” Uşa s-a îndoit de parcă avea să se spargă. Ne-am dat înapoi. Eram foarte slăbiţi, dar exaltaţi până la isterie. Loviturile de berbeci răsunau d'e peste tot şi am auzit câteva pârâituri. De câteva săptămâni trăiam din sunete şi ameninţări. Comunicaţia prin perete, paşii torturii, acel edificiu de tăcere ros mereu de sunete prudente ca o bârnă roasă de cari, şi noi, la pândă. Nu încetasem să trăim cu ajutorul urechii, închişi încă în acea erupţie de strigăte pe care o ritmau zguduirile profunde provocate'de berbeci. Întreaga închisoare răsuna. Pe deasupra tam-tam-ului morţii (nemţii se puteau întoarce), Marseieza îşi regăsea strigătele profetice: ziua gloriei era această eliberare, tirania, o cunoşteam, „auziţi în satele noastre” tancurile ce se apropiau poate, „La arme!” părea că împinge berbecii, în celule, Marseieze stinghere eşuau: nu se poate sparge o uşă pe ritmul unui imn. Insă berbecii, a căror bătaie părea precipitată de numărul lor, însoţeau ca o şarjă a unor gigantice tobe subterane urletul care trecea. La a cincea lovitură, uşa noastră a cedat.

Trebuia să degajăm masa. În culoar, pe dreapta, prizonierii ţâşneau din mai multe celule prin uşile smulse sau sparte'; 'la stânga, şi-a făcut apariţia de pe scară, cu pumnii ridicaţi, cântând pentru a răspunde acţiunii berbecilor, mulţimea fără vârstă a insurecţiilor, revăzută de către revistele feminine, căci femeile, amestecate cu prizonierii ca nişte vagabonzi, erau elegante sau voiau să fie. În frunte, un tip care înălţa un mănunchi de şperacluri a început să deschidă uşile încă nesparte. Nu se mai cânta decât deasupra noastră, însă peste tot libertatea bătea din gongul ei cu înverşunare. Am coborât mergând împotriva curentului, şi am ajuns în curte la tanc pentru a auzi urlete de durere şi poarta închisorii trântita cu un vacarm enorm ce se suprapunea zgomotului tancurilor şi al mitralierelor care se îndepărtau. Vreo zece Prizonieri se întorceau, plini de sânge, sau ţinându-se de turtă, înainte de a se prăbuşi. Sus, departe, Marseieza şi loviturile de berbece; jos, o linişte nefirească. Afară, ţipete. Cu excepţia răniţilor căzuţi, toţi se refugiaseră în sala mare: trei sau patru sute.

„Berger la comandament! Berger! Berger!”

Strigătul venea fără îndoială de la ocupanţii celulelor vecine cu a noastră; cu toţii voiau să scape din această libertate informă, să acţioneze împreună; erau însă dezarmaţi, iar tancurile nemţeşti se aflau de partea cealaltă a porţii, Eram singurul prizonier în uniformă, ceea ce-mi conferea b autoritate ciudată.

„Du-te! a spus Andră. Mişcă!”

M-am urcat pe o ladă.

„Aliniaţi-vă!”

Iată-iânrând.

„Medicii, la mine!”

Sunt patru.

„Există şi infirmieri?”

Apare unul. Să luăm nişte prizonieri oarecare.

„Primii zece, la ordinele doctorului pentru răniţi – cei care sunt şi cei ce vor fi răniţi!

— Ce fac cu ei? zise medicul.

— Ce veţi vrea. Luaţi-o din loc! „Următorii opt!”

Erau lângă mine, dar eu continuam să strig ce urma să facem. Existau turele de pază în cele patru colţuri ale zidului.

„Doi pentru fiecare turelă. Unul care rămâne, altul care vine să dea imediat raportul şi rămâne agent de legătură!”

Andre indică oamenii şi turelele. L-am trimis eu însumi la una din cele dinspre drum.

Niciun alt zgomot decât strigătele răniţilor. Dacă s-ar fi aflat aici trupe nemţeşti, ele ar fi încercat să spargă poarta; dacă un singur tanc's-ar fi aflat aici, ar fi spart-o. Cel puţin timp de câteva minute nu se va petrece nimic. În fundul curţii soseau prizonieri; alţii plecau.

„Ofiţerii şi responsabilii de maquis!”

Apar trei.' „Cei dintre voi care cunosc puţin Saint-Michel!”

Nişte prizonieri fuseseră folosiţi la corvezi cu câteva săptămâni în urmă. Vreo douăzeci din ei au ieşit în faţă.

„Cei care ştiu unde se aflau armele!”

Apar doi mustăcioşi.

„Probabil că nu mai există niciuna, dar daţi o fugă să vedeţi!” „ţei care ştiu unde sunt scările!”

Nimeni.

„Cei care ştiu unde se aflau cazmalele sau ciocanele!”

Cinci oameni. Nu-i chiar aşa rău.

„Duceţi-vă repede să vedeţi!”

Am chemat pe un tip care era rănit la braţ, împreună cu camaradul lui care-i strângea garoul. „Ce s-a întâmplat?

— Ieşeam în goană, treceau tancuri, ne-au mitraliat.

— Şi apoi?

— Cei care au mai fost în stare s-au înapoiat.

— Şi tancurile?

— Nu ştiu.”

Să reîncepem apelul.

„Toţi răniţii la mine!”

Iată-i. Cel de-al doilea medic avea să încerce să-i îngrijească.

„Tancurile care v-au mitraliat au rămas pe poziţii sau au plecat?”

Mulţi nu ştiau. Patru sau cinci au spus că plecaseră. Unul, că rămăseseră. Îmi aminteam de uruitul descrescător.

Am chemat-o pe una din femei, aproape cu calm.

„Cum aţi intrat?

— De când au plecat primii nemţi, multe dintre noi au început să supravegheze pentru că-şi aveau bărbaţii înăuntru. Cina i-au văzut pe soldaţii din Saânt-Michel plecând, unele au intrat cu diverse pretexte şi făcând pe proastele. Poarta nu era nici măcar închisă. Nu mai era nimeni. Au strigat şi am intrat cu toatele.

— Nu erau tancuri, bineînţeles?

— Nimic. De aia au ieşit primii fără să se teamă.” Unul din mustăcioşi s-a întors.

„N-am dat de arme, am dat de grenade.

— Câte?

— Vreo cincizeci.

— Încearcă una unde se va putea. Ia patru camarazi şi adu restul pe cele două laturi ale intrării de sub boltă.”

Revenirea lui Andr6.

„Parisul e liber! Din turela mea am vorbit cu un vecin care a văzut tot. După părerea lui, nemţii au plecat din închisoare, nu se mai vorbeşte de ei. Insă n-au isprăvit cu evacuarea din Toulouse, iar noi ne găsim pe unul din drumurile de evacuare. Nişte tancuri care plecau au recunoscut închisoarea, au priceput ceea ce nu era deloc greu de priceput şi au tras la nimereală.

— Trimite încă doi agenţi de legătură.”

Agentul de la cealaltă turelă dinspre drum a sosit şi el şi a confirmat spusele lui Andre.

Am strigat încă o dată ceea ce urma să încercăm, m-am dus la poarta închisorii, am pus să o deschidă. Drumul era pustiu. Trei trupuri strivite de tancuri lăsaseră pe jos o magmă însângerată.

„Există nişte nisip în curte, i-am spus unuia din ofiţerii care mă însoţeau. Puneţi să se acopere sângele. Nu lăsaţi nimic din ceea ce ar putea atrage atenţia nemţilor. Dacă sunt semnalaţi din turn, reîntoarceţi-vă, fără grabă, ca de la o corvoadă oarecare.” în faţă se aflau nişte case sărăcăcioase şi nişte prăvălii mici din care se cumpărau cândva coşuri cu mâncare pentru prizonieri, în spatele lor – grădiniţe.

Am trimis pe vreo douăzeci din cei ce mă înconjurau să deschidă toate uşile.

„Apoi, fugiţi prin spate lăsând deschis tot ce veţi putea!”

Au traversat. Cei care aruncau cu nisip au şters-o împreună cu ei. Toţi prizonierii se grupau câte douăzeci la un loc. Din turelă s-a auzit un fluierat. Inutil: se auzeau tancurile. Am fixat pe poartă enormele ei bare.

Fie că tancurile aveau să neglijeze închisoarea, şi atunci după trecerea lor prizonierii vor putea ieşi în grupuri. Fie că aveau să spargă poarta. Însă bolta era prea îngustă pentru a pătrunde acolo oblic; vor fi nevoite să manevreze; vor găsi puţin spaţiu pentru marşarier, chiar de vor distruge una sau două din prăvălii. Vom avea la dispoziţie câteva minute. Intrate sub boltă, vor fi vulnerabile la grenade, în timp ce noi vom fi apăraţi de unghiul drept al zidului. Dacă vor ieşi la loc deschis, ne vor masacra; dar va trebui mai întâi să iasă la loc deschis. Dacă grenadele noastre vor face să ia foc primul tanc, pasajul va fi blocat; următoarele nu-şi vor pierde vremea cu un asediu. Doi subofiţeri de la antitancuri şi doi vlăjgani obişnuiţi cu grenadele mi s-au alăturat. Grenadele cu mâner, pe care mustăciosul tocmai le aşezase pe ambele laturi ale golului negru al bolţii, erau mai uşor de manevrat decât ale noastre. Nu se auzea decât uruitul tancului (destul de uşor) care se apropia. O dată în plus, în închisoarea asta, a trăi însemna a asculta. Tancul nu putea manevra fără să încetinească. Or, el nu încetinea. Eram poate salvaţi. În turele” pândarii noştri se ghemuiseră. În şir, precum nişte furnici furioase, gloanţe străbătură partea de sus a porţii. Tancul se afla deja dincolo de închisoare.

Toată treaba a reînceput cu următoarele două. Expediau o rafală de adio, ca să se distreze. Dar se sfârşise, din indiferenţă sau la ordin. Au mai trecut încă nouă tancuri, pe dinaintea închisorii ca şi pe dinaintea tuturor caselor. Ultimul a luat uruitul cu el.

Am alergat spre turela din stânga. Tancul se îndrepta spre curba drumului. Şenilele amestecaseră nisipul cu sângele; nu mai existau pete în faţa închisorii. „Deschideţi poarta!” Primii prizonieri au ieşit, aproape ca nişte oameni care pleacă la plimbare; însă furia libertăţii i-â făcut pe ceilalţi să ţâşnească pe poartă ca nişte siniştri şcolari. Dacă mai soseau cumva tancuri, masacrul ar fi reînceput.

Nu aveau să mai sosească tancuri.

III Mai înainte de grotele sacre, voişem să revăd Benares şi să văd templele cele mari din sud. Însă pentru a ajunge î'n oraşul sfânt al lui Siva, trebuia să trec prin Sarnath, în care Buddha a propovăduit în parcul Gazelelor. Pe marginea drumului asemănător şoselelor regale pe care Asoka, cu douăzeci şi trei de veacuri în urmă, proclamase: „Am pus să fie plantaţi aceşti copaci pentru a-i apăra de soare pe oameni şi animalele”, îm regăsit templele abandonate, colibele din stuf prăbuşite sub ţiglele lor din lemn, şi ţăranii aşezaţi în cerc în umbra smochinilor indieni încdrcâţi cu gnirlande votive. Cămile care păreau că regretă Islamul, treceau prin faţa unui sanctuar al lui Siva.

Din 1929, am întâlnit mult budismul, din Ceylon şi până în Japonia. Colombo este unul din locurile cele mai'calme din lume. Norodul său indolent rătăceşte pe sub florile stacojii ale arborilor flamboyants, pe sub' florile violete de bougainvillees, între arbuştii pe care îi domină salcâmii trandafirii. Bulevardele de asfalt cu maşini rare sunt parcurse seara de procesiuni de sari ale căror culori sunt cele din pastelurile domnişoarelor englezoaice înmormântate în cimitirele vecine. Alături de monumentele comemorative victoriene, aşezate ordonat şi împodobite ca nişte cuirasate năpădite de orhidee, un muzicant singalez câ'ntă, privind blând cum rugineşte pe sub mărăcini, ceea ce a fost Imperiul britanic.

În Birmania (dar ne mai amintim oare de drumul spre Mandalay?), am văzut miile de gladiole înclinate de rugăciunea femeilor salutându-l pe Buddha ca grânele înclinate de vânt. În Japonia am văzut templul din Nara atunci când zidurile sale erau acoperite de cele mai celebre fresce din Asia – imagini de culoare roşu închis ale lui Buddha, principi purtând tiară şi cu mâna' în poziţie de lotus – şi am regăsit acele ziduri, afbe ca nişte ocni orbi, în jurul stâlpilor carbonizaţi. Toate astea reprezentau încă India.

Venit din Arabia ca astăzi, sau din Indii ca odinioară, nu pot ajunge în Ceylon fără să nu simt cum izvorăşte fericirea. Sărăcia ţăranilor este evidentă. Însă orice mulţime face să se nască împăcarea care aduce, în temple, salutul florilor. Aici se rupe acul scorpionilor, nu se ucid insectele veninoase. Aici animalele sunt îndrăgite, apa este franciscană. În comparaţie cu această mulţime, oricare alta stă la pândă. Totuşi, dincolo de Fioretti există Predica de pe Munte, şi Golgothâ; dincolo de aceste popoare în armonie cu florile, există Buddha în toate templele, extaticul cu ochii închişi; există, de asemeni, textele sacre, durerosul „Să scăpăm de Roata reîncarnării!”, legătura de nedezlegat dintre viaţă şi moarte. Compasiunea nu este spiritul fundamental al'propovăduirii budiste; şi totuşi nu voi uita privirea care face din acele femei surorile gazelelor. Însă nu metamorfoza care, în poveşti, transformă femeile tinere în animale vesele sau în apă vie este ceea ce mă pătrunde o dată cu noaptea; este metamorfoza mult mai profundă, pe lângă care am trecut la Assisi, a dramei universale în iubire. Nopţi în cursul cărora prinţul Siddhartha a descoperit bătrâneţea, boala, moartea, forţă misterioasă care extrage din ele acea mângâiere universală! Umbre atât de blânde, încât nici nu au nevoie să surâdă.

„Atunci, la marginile Nepalului, s-a născut la Kapilavastu prinţul Siddhartha.” India acestei figuri care atinge Istoria şi urzeşte atâtea vise, pentru mine înseamnă şiraguri de tuberoze ude, pe deasupra unor bijuterii regeşti. Or, acele tiare, acele coliere, eu nu le-am văzut niciodată; acele tuberoze care au parfumul mlaştinilor raiului, eu nu le-am văzut decât la gâtul vizitatorilor: sunt florile ghirlandelor de bun venit. Însă tiarele din Ajanta, busturile greco-budistej recheamă mereu în mintea mea marea viaţă a legendelor. Iar la Sarnath totul reamintea în primul rând fraza care răspunde frazelor solemne înscrise pe porticul marilor religii. „La început a fost Cuvântul” spune sfântul Ioan; iar discipolii lui Buddha: „Tristă este orice viaţă.” La Sarnath, prinţul Siddhartha este deja Sakia Muni. În clipa în care el intră în meditaţie, regele cobrelor, care şi-a desfăşurat gulerul pentru a-l apăra de soare, îi spune: „Deasupra capului tău, un stol de gaiţe albastre se roteşte în văzduh, de la stânga la dreapta.” Este prevestirea iluminării. Atunci intervine demonul (poveştile se amestecă întotdeauna cu marile mituri) cu săgeţile sale cu flori şi cu legiunile sale diabolice cu pielea cenuşie„ pătată cu roşu. „Şi în clipa în care se ivesc zorii şi s (c)-bate toba, în clipa în care stelele au anunţat cea de-a patra veghe, el a atins Iluminarea.„ El nu mai recunoaşte decât propovăduirea Adevărului până la venirea morţii. ^Aşezaţi un pat între aceşti doi copaci, cu capul spre miazănoapte.” Copacii se umplu de flori, care cad şi îi acoperă trupul. Iar rugul incinerării se va aprinde de la sine.

Flăcările scurte ale acelui rug, care au străbătut epocile, erau cele pe care eu le văzusem la Benares. Grădinile pe drumurile cărora prinţul va întâlni viaţa, somnul femeilor aşezate la întâmplare pe saltelele din flori cu petale cărnoase, duhul care deschide poarta cetăţii, „casa fără drum a ascetului fără de întoarcere, copacii prieteni, păsările profetice, păunii care salută înfoindu-şi coada, prinţul devenit ascet şi calul, „zguduit de suspine” care se întoarce singur la palat, toate astea înseamnă India. Haina de culoare pământie a fost cea a criminalilor duşi la tortură, şi cea pe care o îmbrăcau cavalerii rajput atunci când mergeau la moarte sigură. Descătuşarea este una din culmile gândirii hinduse, iar succesivii buddha vor deveni întrupări ale lui Buddha increat unit cu înţelepciunea supremă.

Însă Parcul Gazelelor nu mai este decât o expoziţie de ruine bine măturate care aparţin arheologiei, precum Sfinxul, şi întreg acel trecut pe care veacul nostru l-a salvat; dincolo de el se întinde o grădină banală şi insolită, cu gazoanele ei bune pentru petreceri viceregeşti.' Animale roşcate treceau în depărtare. Drumul nu îngăduia să ne apropiem de ele. Nu voi vedea nicicând gazelele din Sarnath.

Blândeţea bonzilor franciscani în această ţară de brahmani; buchete strânse, scânteietoare de picături răcoroase în arşiţa amiezii. Însă în faţa acestui biet templu cu arhitectură esperanto, cu derizorii fresce japoneze, prelatul fragil care mă binecuvânta în limba pali era asemănător asceţilor care l-au binecuvântat pe prinţul Siddhartha.

Buddha era totuşi mult mai prezent la Benares, deşi oraşul era deja consacrat lui Siva atunci când Buddha a venit aici'acum două mii cinci sute de ani. Din 1929, moscheea lui Aurangzeb îşi pierduse cele două minarete imperiale^ ca nişte braţe ameninţătoare înălţate deasupra oraşului. Insă Gangele continua să fie un Canal Grande funebru şi bântuit de amintiri. Templele pe jumătate acoperite de apeie sale se afundau un pic mai mult între bărci; puştii se azvârleau în apă la fel ca odinioară. Maimuţele continuau să alerge pe cornişe. Femeile din bărci aruncau fluviului monede, flori galbene, flori albe. Vaci priveau prin ferestrele palatelor din care se înălţau zmee. Oraşul avea aceeaşi culoare de cânepă şi lut, în pofida petei albe pe care o făcea spitalul şi a reclamelor enorme. Sub bolţi, aceleaşi scări babiloniene urcau spre templele pe care le părăsiseră norii epopeilor: anotimpul musonului trecuse.

La acest ceas al zilei, Benaresul însemna Gangele. Un erete ne urma vaporul, printre focurile veşnic reînnoite ale rugurilor şi stivele de lemne ale incinerărilor. În unduirea fluviului de culoarea cânepii ca şi oraşul, o voce tăcută recita înlăuntrul meu: „Iată apele sacre aleGangelui, care sfinţesc gura întredeschisă a morţilor.” Marea rugăciune a Indiei, pe care Occidentul a curioscut-o fără îndoială atunci când primele sunete de clopote au trezit poporul credincios în zorii merovingieni, urca dinspre acea mulţime care de atâţia ani saluta acelaşi fluviu şi acelaşi soare cu aceleaşi cântece – şi cu aceleaşi incinerări care afdeau cu nepăsare ceea ce Occidentul numeşte viaţă.

As'a cum sunt aruncate veşmintele uzate, Tot aşa, ceea ce este învesmântat într-un trup aruncă Trupurile uzate.

Vocea credincioşilor care se purificaseră nu ar fi fost mai pătrunzătoare fără temple, fără palate, fără amulete, fără oraş – la cotul unui fluviu mare şi lent din Africa, populat de ruguri.

În 1914, elevii clasei mele au fost duşi pe câmpurile de luptă de pe Marna, la câteva zile după bătălie. La amiază, ni s-a împărţit nişte pâine, pe care am lăsat-o să cadă pe jos, îngroziţi, pentru că vântul o acoperea cu cenuşa uşoară a morţilor, îngrămădită ceva mai departe. Aici, o gospodină se apleca pe fereastră în fumul cadavrelor, pe care mulţimea le privea, trecând prin faţa lor, aşa cum primii locuitori ai Benaresului au privit trecând stolul liniştit al păsărilor migratoare. „Un veşmânt care este părăsit.” Fiul cel mare aprindea rugul tatălui, rudele sporovăiau fumând, dinii costelivi treceau, cu botul plecat pe dinaintea şirurilor de vulturi răbdători – pe dinaintea rugurilor înalte ale celor bogaţi, a rugurilor scunde ale celor săraci şi ale copiilor, pe dinaintea asceţilor la fel de numeroşi ca şi'odinioară. Panta era atât de abruptă încât morţii păreau că o coboară stând în picioare. Oraşul sfânt se lăsa'ân voia vieţii care mergea rna> departe, cu o supunere tocită. Mai mult chiar decât crucile cimitirelor noastre, rugurile acelea, mulţimea aceea care urca încet dinspre fluviu psalmodiind numele supremului Dumnezeu, evocau şirurile care urcau încet spre bombardamente, pe calea sacră a Verdunului, pe drumul Stalingradului. Acest abandon în voia destinului, în Europa, înseamnă războiul.

Aici, ascetul şi rugul exprimă desprinderea de viaţă. De aceea Buddha se află aici la el acasă: „Să scăpăm de Roata reîncarnării!”. Rivale ale Benaresului sunt oraşele unei alte vieţi, în vreme ce Benares este oraşul unei alte morţi. Capitala transmigraţiei? însă ceea ce transmigrează, trarismigrează de la un suflet la altul, ca şi de la un corp la altul. Tradiţia, riguroasă şi continuă, este deja precisă în Milindapanba, care înfăţişează dialogurile budistului Nagasena cu regele Menandru, 'ântr-o curte oarecare din Gandhara în care acvilele veneau din Pamir aşa cum goelanzii vin dinspre Ocean, şi „în care se găsea din belşug tot ceea ce se mănâncă, se mestecă, se suge, se bea sau se savurează”.

„Un om urcă cu o torţă la etajul superior al casei sale şi îşi ia acolo masa. Torta aprinde stuful din acoperiş, stuful aprinde casa, casa dă foc satului. Sătenii pun mâna pe om: „De ce ai dat foc satului?

— Eu nu am dat foc satului. Unul e focul la lumina căruia am luat masa şi altul e focul care a ars satul.” „Focul care a ars satul a ieşit din primul.”

Fără îndoială că cel ce renaşte este altul decât cel ce moare, dar el provine din acesta: nu' se poate, aşadar, spune că el este dezlegat de păcatele anterioare.

Neîndoielnic, orice civilizaţie este preocupată, vădit sau nevădit, de ceea ce gândeşte ea despre moarte. Adevărul morţii, tărâm a ceea ce nu poate fi verificat, nu poate fi decât obiectul unei revelaţii. Dar această revelaţie este relaţia Indiei cu lumea, în totalitatea sa. „Flacăra, mereu aceeaşi, a tortei care nu încetează de a se schimba arzând.”, spune budismul; iar brahmanismul: „Valurile mereu diferite ale Gangelui mereu acelaşi.” Jainii varsă zahăr pudră pe jos pentru a hrăni furnicile, iar legenda ne arată un copil brahman (care este Vişnu) primit de Indra, şi care izbucneşte în râs în faţa unei procesiuni de furnici. „t>e ce râzi, fiinţă misterioasă'sub înfăţişarea unui copil?

— Fiecare din aceste furnici a fost cândva'un Indra, şi e nevoie de douăzeci şi opt de domnii ale lui Indra pentru ca o zi şi o noapte de Brahman să se împlinească.” Este evident vorba de un timp religios ca veşnicia creştină; dar opus veşniciei aşa cum transmi-graţia'este opusă învierii. Un ciclu cosmic numără mai mult de patru milioane de ani; o zi de Brahman, patru miliarde, iar un ciclu de Brahman, mai mult de trei sute de mii de miliarde; oricare ar fi numărul, hinduismul este gata să-i dea un înmulţitor. Însă acest timp însufleţit de naşterea, viaţa şi moartea ciclurilor sale intră într-o dialectică fără de sfârşit cu esenţa lumii, care nu va renaşte deloc asemănătoare cu ceea ce este – în pofida ineluctabilei întoarceri la originea sa eternă. Ciclurile cosmice ne trimit cu gândul la anii-lumină, însă noi nu trăim în anii-lumină, pe când hindusul trăieşte în ciclurile cosmice. Nu Siva, ci Vişnu, zeul vieţii, este cel ce spune: „Mijloacele privilegiate pentru maya mea sunt vârstele lumii. Numele meu este Moartea Universului.” Profesorii Universităţii sanscrite mi-au spus că istoria ascetului Nârada,

1>e care cândva am transcris-o, era studiată la universitatea or (cu arbori sacri, săli în stil gotic englezesc, profesori în robă galbenă) în Matsya Purana, dar că era şi povestită de către doici.

În singurătatea pădurii, Nârada meditează, cu privirea aţintită asupra unei frunzuliţe strălucitoare. Frunza începe să freamăte; curând întreg arborele cel înalt freamătă ca atunci când suflă musonul, în luxurianţa nemişcată priveghind somnul păunilor: acesta este Vişnu.

„Alege una din dorinţele tale, spune foşnetul frunzelor în linişte.

— Ce altă dorinţă aş putea avea decât să cunosc taina cuprinsă în maya ta?'

— Fie; du-te însă şi adu-mi nişte apă.” în căldura cea mare, arborele arde cu flacără puternică.

Ascetul ajunge în primul cătun, strigă. Animalele dorm. O fată tânără deschide. „Vocea ei era ca un nod de aur petrecut pe după gâtul străinului”; cei ai casei îl tratează totuşi ca pe unul de-ai lor, îndelung aşteptat. Este de-ai lor dintotdeauna A uitat de apă. Va lua în'căsătorie fata, şi fiecare aştepta ca el să o ia de nevastă.

El a luat de asemeni în căsătorie pământul, soarele nemilos pe potecile de pământ bătătorit pe unde trece o vacă, orezăria călduţă, puţul pe care-l pui în funcţiune mergând pe bârna lui orizontală, amurgul peste frunzele' de palmier, flacăra trandafirie a micilor focuri de balegă aprinse în întunericul nopţii. A cunoscut târguşorul pe unde trece drumul fără de sfârşit; unde se află acrobaţii, cămătarul, micul templu cu zei cu chip de copil. A descoperit animalele şi plantele care au nevoie de ajutor, căderea serii peste corpul istovit, profunda pace de după recoltă, anotimpurile care se reîntorc aşa cuflţ bivolul se întoarce de la adăpătoare la sfârşitul zilei. $ zâmbetul copiilor slabi, anii de foamete. Când socrul lui a murit, a devenit şeful familiei.

Într-o noapte din cel de-al doisprezecelea an, inundaţia periodică îneacă animalele, ia pe sus locuinţele. Sprijinindu-şi soţia, conducându-i pe doi dintre copiii săi, ducându-l în braţe pe al treilea, el fuge prin şuvoiul de noroi primordial. Copilul pe care-l duce în braţe îi alunecă de pe umăr. Le dă drumul celorlalţi doi şi soţiei sale, pentru a-l prinde: toţi sunt luaţi de apă. De-abia s-a ridicat în noaptea plină de vuietul lipicios, că un arbore smuls din rădăcini îl doboară. Torentul puternic îl azvârle pe o stâncă; când îşi revine pe jumătate în simţiri, e înconjurat doar de milul în care plutesc la vale cadavre de copaci încărcate de maimuţe.

Plânge în vântul care se îndepărtează. „Copiii mei, copiii mei.” „Fiul meu, îi răspunde ca un ecou vocea dintr-o dată solemnă a vântului, unde este apa? Am aşteptat mai mult de jumătate de oră.”

Vişnu îl aşteaptă în pădurea care arde nemişcată, înaintea copacului înalt şi fremătător.

Legenda aparţine şi creştinătăţii, în care ea a căpătat o altă formă. Într-iina din mânăstifile pierdute ale pădurii medievale, un călugăr întreabă care sunt, în cer, sarcinile celor aleşi: „Niciuna: ei îl contemplă pe Domnul. – întru veşnicie? Trebuie să fie tare mult.” Stareţul nu-i răspunde. Călugărul se întoarce să defrişeze pădurea. Deasupra capului său vine să se cocoaţe o pasăre minunată. Ea fuge în curând, dar într-un copac apropiat, căci zboară greu. Călugărul o urmează. Pasărea îşi ia din nou zborul, iar călugărului ea i se pare atât de frumoasă şi de misterioasă încât se ia din nou după ea. Vânătoarea asta continuă până seara. Pasărea dispare, iar călugărul se grăbeşte să ajungă înapoi la mânăstire înainte de căderea nopţii. Abia o mai recunoaşte: clădirile sunt mult mai mari, călugării bătrâni au murit, stareţul este acum bătrân. „Dacă e de ajuns o pasăre pentru ca douăzeci de ani să ţi se pară câteva ore, oare ce se poate spune despre veşnicia celor aleşi?” în spatele povestirii pline de miez ghicim cealaltă lume, timpul lui Dumnezeu cel din veşnicia creştină. Însă timpul iluzoriu pe care l-a cunoscut călugărul este un timp magic, la fel ca şi pasărea. El nu pune în discuţie viaţa oamenilor. Călugărul a trecut printr-o vrajă, ascetul de asemenea; însă vraja căreia i-a căzut victimă ascetul pune în discuţie viaţa, pentru că existenţa sa terestră este, chiar şi în ochii săi, de aceeaşi natură ca existenţa sa de maya. De la textul din Purana până la poveştile spuse de doici, întoarcerea la „real” aparţine şi ea unui ciclu al aparenţei – iar Vişnu însuşi nu aparţine decât unui ciclu superior. Nu pentru că a fost un vis cea de a doua existenţă a lui Nârada, nu are importanţă: ci pentru că a fost la fel de reală ca şi prima. Fireşte, maya nu se limitează la domnia timpului, însă tot ce suferk acţiunea timpului este maya.

Maya subterană, invincibilă, care stârnea mai puţin acel carnaval al morţii, acele umbrele de pai atârnate de zidurile palatelor ca nişte scuturi, decât sufletul acelei^ mulţimi colcăitoare menite rugurilor şi băilor ei rituale. In pofida celor o mie cinci sute de temple' ale sale, oraşul sfânt nu lăsase în memoria mea nici măcar o statuie. Mayâ sa supremă era un corp care ardea în veacul declinului Europei – un veac printre atâtea altele şi atâtea alte declinuri – sub privirile unui ascet pe care acele flăcări efemere îl orientau spre Adevărul suprem şi care recita Rig Veda: Flăcări, luaţi cu blândeţe acest corp în braţele voastre, Faceţi-l desăvârşit şi luminos, luaţi-l cu voi acolo Unde strămoşii nu mai ştiu de durere şi nici de moarte. Iar suprema maya era pentru mine, în ziua aceea, singurul lucru care, pentru India, scăpa de moarte: Adevărul suprem, Spiritul increat – hinduismul.

Cele două expresii mai puternice ale metamorfozei, suflet al Indiei religioase, sunt agonia şi amurgul; de unde accentul pe care-l capătă acolo noaptea. M-am întors, prin tenebrele strimte ale străduţelor, într-o tăcere opacă. Scările îşi pierduseră caracterul lor babilonian. Nu se mai vedeau intrările caselor, abia se vedeau treptele, în noaptea mai puţin întunecată decât ulicioarele, păsări dormeau în sirun. Cineva psalmodia, în depărtare, versuri din Gâţa care defineau divinul: Eu sunt începutul şi sfârşitul tuturor fiinţelor, Iar în cei vii, eu sunt conştiinţa; între cei ce au urmaşi, eu sunt iubirea; între fluvii, eu sunt Gangele, Eu sunt vintul printre purificatori, Eu sunt timpul nepieritor, frumuseţea, gloria.

Vocea crescu: Şi eu sunt Moartea.

Lumini roşii se aflau la intrarea templelor, în faţa scobiturilor săpate' în ziduri pentru idoli şi deasupra' falselor flăcări aurite înfipte în capul asceţilor de piatră. Un biet negustor de figurine reprezentând zeităţi îşi închidea prăvălia. Erau parcă străduţele din Kapilavastu atunci când prinţul Siddhartha şi-a abandonat palatul. Gloata leproşilor părăsise acele locuri, goale precum coliviile fără păsări. Insă rugurile ardeau mereu, alături de purtătorii de prăjini ocupaţi să împingă cadavrele ce aveau degetele de la picioare răşchirate, alături de o întreagă sporovăială cu voce scăzută 'care se potrivea cu imperceptibilul trosnet al flăcărilor. Scara şi-a schimbat direcţia, a trecut pe sub un portic. Mai jos de locul unde mă aflam, un corp care sfârâia în centrul unui cerc de bărbaţi nemişcaţi şi tăcuţi, făcea să le strălucească umbrele ca o roată a Legn. Se auzea încă vocea celui ce psalmodia: Şi eu sunt Moartea tuturor lucrurilor şi Naşterea tuturor lucrurilor, Cuvântul şi memoria, statornicia şi mila, Şi tăcerea lucrurilor tainice.

Mă gândeam la inelul format din nuci moarte, acolo, în Alsacia, în jurul unui trunchi noduros – asemănător acestui inel de fiinţe vii în jurul unui corp care părea că arde cu părere de rău. „între fluvii, eu sunt Gangele.” Valurile nevăzute trăgeau după ele reflexe albastre şi roşii în noapte.

Pe distanţe de sute de kilometri nu întâlnisem vreo altă artă decât cea'reprezentată de micuţele zeităţi din ţesătură şi lemn pictat care pot fi găsite, înghesuite în dezordine, pe turnurile templelor moderne. Aceste turnuri, ajutate şi de policromie, stăpânesc mult mai mult peste Rama cel mustăcios a milioane de oameni decât peste Absolutul grotelor sacre. Dar, în jurul acestei viermuieli divine, exista măreţia arborilor – familiaritatea animalelor, goliciunea copiilor care râdeau atât de trist, bătrânii gravi şi panatheneele de sari în lumina razantă a soarelui care răsare. În această Indie care nu crede în viaţă, ceea ce era sacru, era viaţa, cu nobleţea ei plină de disperare; iar ceea ce nu era sacru, era acel circ divin. Dar el se potriveşte în chip inexplicabil cu musonul care-l mătură, cu simbolurile sexuale pe care Anglia victoriană le considera impudice, şi despre care noi ştim că sunt fraţi cu întruchipările tenebrefor; aşa cum gesticulaţia încremenită în piatră a zeilor din primul templu mic pe care-l văzusem cândva se potrivea cu mirosul ierburilor aromatice care se răspândea în aburul de după ploaia tropicală.

Superstiţia este mai profundă decât religia, spunea Paul Val6ry. Forţa butadei sale ţine de faptul că în ea superstiţia se confundă cu magia. Bineînţeles, magia era peste tot prezentă, aşa cum a fost fără îndoială în timpul Vârstei noastre de Mijloc; oare lipseşte ea de la Lourdes sau de la Fatima? Această plantă agăţătoare se prindea de toate sanctuarele de pe marginea drumului, aşa cum iedera sălbatică a tărtăcuţei se prindea de ţiglele lor din lemn. Iar caii aceia din lut de lângă eleşteele' sacre, cu o floare de hibiscus între urechi, erau cu adevărat bietul popor credincios al cailor divini ridicaţi în două picioare de-a lungul coloanelor din Madura. Nehru îmi spusese: „Chiar şi femeile fără carte cunosc epopeile noastre naţionale şi ie povestesc copiilor ca pe poveşti.” Acel Râmâyana din lut este dovada imensei Legende aurite care acoperă India, iar eu ştiam că li se cântau copiilor cântece de leagăn inspirate din Bhagavad-Gâtâ pentru a-i adormi: „Copile, eşti tu însuţi atunci când dormi, şi atunci când visezi şi chiar'si atunci când stai de veghe; priveşte lumea care trece.” fmi aminteam de cea mai simplă dintre rugăciuni, echivalentul rugăciunii noastre Ave Măria: „Du-mă de la ireal către real, de la noapte către lumină, de la moarte către nemurire.”

Templul din Madura este mult mai mare decât o catedrală. Turnurile sale, care strălucesc albastre pe cerul albastru, se ivesc la cotiturile străduţelor; imensitatea lui se simte precum cea a mării în străzile porturilor. S-ar zice că pietatea ţărănească a înălţat adevărate turnuri Babei, acoperite de o vegetaţie de zei, aşa cum ea a înălţat turnurile de la Chartres. Încă de la intrarea în acest Angk'or barbar, un brahman cu bustul gol îmi însemnase fruntea cu pudră carmin, iar umiditatea călduţă începuse, într-un nartex încărcat de o abundenţă de buchete, asemănătoare cu cea din florăriile cimitirelor noastre la ziua morţilor; curcuma pentru petele de castă, flecuşteţele habotnice, busuiocul, santalul, camforul care este aprins în faţa sanctuarelor şi al cărui parfum de ars venea să se amestece cu cel al florilor; crizantemele (aici, în acest anotimp!), ghirlandele de flori de frangipanier pe care le văzusem la gâtul lui Hruşciov, şi al căror parfum îmi va aduce aminte de India toată viaţa; şi acea frumoasă leproasa, care-mi întindea una din acele ghirlande, cu un surâs sfâşietor. În cadrul uşii, când mă întorceam, toate acele înalte căruţe acoperite cu frunze uscate de palmier, cu oiştea în sus io lumma care tremura, se aliniau ca în taberele marilor migraţii.

Madura înseamnă cerul reflectat de ochiurile întunecate de apă în bazinele rituale de spumă verde, trei flori albe îfl faţa unei divinităţi nevăzute, o Kali neagră acoperită de pânze mai mult sau mai puţin însângerate, mirosul putrefacţiei acoperit de cel al tuberozelor, luciul uleios şi negru al galeriilor lustruite de sudoarea oamenilor şi trecerea animalelor, hoinarii a căror siluetă se decupa în'porţiunile puternic luminate sau se pierdea în petele de întuneric: descopeream că cei ce populau catedralele noastre sunt creştini nemişcaţi. Rătăceam printre galeriile fără de sfârşit ale unei catedrale lipsite de navă, ale cărei turnuri – nouă la număr – se iveau pe neaşteptate, ciuruite de rândunele pe sub zborul solemn al acvilelor. Acea arhitectură condusă cu atâta rigoare şi ale cărei planuri fuseseră fixate de geomancieni părea un haos epic: pe turnurile sale, în grotele galeriilor sale, statuile nu aveau mai multă importanţă decât hoinarii. Maimuţe sprintene ne însoţeau şi apoi ne părăseau. Când am trecut prin faţa unei Durgâ însfngerate, o pisică neagră i-a coborât de pe umăr şi s-a îndreptat agale spre partea cufundată în întuneric, pe sub cavaleria înălţată pe două picioare a cailor divini, ca şi cum ar fi fost taina universului.

Tot ce aparţinea penumbrei aparţinea cântului tenebrelor, pe când zeii amestecaţi de pe turnuri păreau să aparţină pietăţii lipsite de speranţă care se întindea din sat în sat. Fera de ajuns ca privirea să se'fixeze şi, pe turnul a cărui înfăţişare supranaturală strălucea pe deasupra cocotierilor nemişcaţi, se iveau Krishna şi vaca sa, Rama şi maimuţa sa, eroii Pandava şi elefanţii lor. Şi chiar şi elefanţii sacri, care au aripi şi stau de' vorbă cu norii; Indra'ân faţa copacului-care-înde-plineşte-dorinţele; naga, cei ce locuiesc pe fundul mării în palate luminoase de coral; şi prinţesele-serpoaice „faimoase pentru dansul lor, pentru inteligenţa şj farmecul lor”, din care descind mai multe dinastii din sud. In lumea spirituală a Indiei, şarpele joacă uneori un rol naiv-epic, ca tot ce ţine de gigantic; dar el este cel ce-l susţine pe Buddha atins de iluminare, şi îşi desfăşoară gulerul ucigaş pentru a-l apăra. Unul din textele sacfe cele mai încărcate de beznă este neîndoielnic cel care-l zugrăveşte pe fratele vitreg al lui Krishna, al cărui suflet înaintează prin ondulări uriaşe: „. Şi şerpii îi aduceau laudă.” Nehru avea dreptate să vorbească de poveşti. Visul muzical al legendei umplea puternica irealitate'a vieţii. Krishna, Rama nu erau doar mai reali decât Akbar, ei erau la fel de reali ca şi Gandhi, în această religie în care eroii şi zeii au chipuri, dar nu şi regii. Lumea noastră romanică, de asemeni, nu înfăţişează decât ceea ce este reflectarea legendei divine. Micuţii elefanţi din lut vânduţi la intrarea templului îl reprezentau pe solemnul Ganesha din Madura, zeul înţelepciunii cu cap de elefant, stând cu un picior pe şobolanul său; însă fata care îi vindea cântă: „Şi când Ganesha mergea pe şobolan – Luna râdea dintre nori.!” Şi peste câteva milioane'de ani, Ganesha se va plimba din nou călare pe şobolan, luna va râde din nou când se va ivi iarăşi din ocean în noaptea fără stele. Vişnu cel cu cap de mistreţ care o duce în spate pe zeiţa pământului îi spune cu veşnic trista lui voce, în faţa ciclului nesfârşit al renaşterilor: „De fiecare dată când te duc astfel.”

Doar brahmanii ajungeau la sanctuar, în care lucea vag în umbră Zeiţa-cu-ochi-de-peşte căreia îi este închinat – acoperită de rubine ca de nişte solzi, purtând un evantai din păr de yak, cu ochii ei de peşte din diamante – mult mai apropiată de un idol de sat acoperit cu bijuteriile divine, decât de profunzimile acelui bazar supranatural.

Un cortegiu ieşea încet din penumbră. Bărbaţi şi femei erau, după cât se părea, costumaţi, iar demnitatea costumului lor îi făcea neîndemânatici. Însă prima pereche avea nobleţea dansatorilor din epopei, iar sari-ul este neîndoielnic cea mai frumoasă rochie din lume. Cortegiul înainta în direcţia mea, cu mâinile împreunate şi degetele alungite pentru emoţionantul salut pe care arta hindusă îl cunoaşte atât de puţin şi pe care arta budistă îl cunoaşte atât de birie: eram precedat de o escortă. „E o căsătorie”, mi-a spus Raja Rao. M-am îndreptat spre miri; neştiind niciun cuvânt din dialectul tamil, le-am urat noroc în sanscrită (orientalism de tipul lui good luck). La care s-au prosternat amândoi. Descumpănit, era cât pe ce să fac gestul să ridic de jos femeia; vecinul meu indian m-a oprit, şi apoi am plecat, după câteva cuvinte, spre caruselul zeilor care mişunau în penumbră. „Vă iau drept Vişnu, mi-a spus Raja Râo, de altfel au dreptate”. A precizat mai târziu de ce. Părinţii care au logodit un băiat şi o fată au pus bani deoparte vreme de câţiva ani, pentru a'-i duce, în ziua căsătoriei, la Templul Mare, care le va aduce noroc. Ei au întâlnit acolo pe vizirul unei ţări îndepărtate – tară care nu trimisese niciodată un vizir la Madura: lucru ciudat. El s-a îndreptat spre ei: foarte ciudat. Ca să le ureze noroc: vizirii nu urează noroc ţăranilor. În sanscrită (perechea nu ştie sanscrită, dar unul din brahmani a spus că etc.): lucru absolut ireal. Aşadar, nu exista niciun vizir. Cuvintele acelea de noroc erau trimise de către zei: la care ei s-au prosternat.

La urma urmei, eram eu cu adevărat un vizir? Irealul acesta acţiona în chip contagios. Mai întâi, pentru că acţiunea sa nu era artistică. Acea frenezie de cai înaripaţi şi de zei făcea parte din irealul serbării. Animalele fantastice din hârtie, fabricate pentru ultimele procesiuni, putrezeau prin colţuri. Europa crede că ceea ce nu imită realul ei reprezintă un vis. Acele figuri nu imitau un vis după cum nici cele de pe portalul regal de la Chartres nu imită pe regii Franţei. Sub turnurile sale, inextricabil încărcate cu scene din Patimile sale şi din Legenda sa aurită, templul întreg este năpădit de statui: cai care se cabrează, animale şi personaje divine îşi continuă acolo de veacuri, ca şi pe turnuri, dansul lor frenetic şi încremenit în piatră. Fidelii reprezentau lumea după maya oamenilor; templul întruchipa lumea după maya zeilor. Iar yoga înseamnă unire.

Îmi închipuiam asemenea temple înălţate deasupra Benaresului: niciunul nu amestecă mai 6ine chipurile animale, umane şi divine în dansul nemişcat. Este dansul universului, iar sufletul templului este dansul lui Siva. Însă cuvântul dans ne sugerează opusul a ce el semnifică' în India, care nu cunoaşte ce este balul. Dansul zeilor este o prăznuire a gestului, aşa cum muzica sacră este o prăznuire a cuvântului. Iniţial, Siva îşi dansa victoria asupra duşmanilor pe care îi ucisese;' însă el dansează şi dansul morţii, cel pe care-l văd hinduşii în flăcările rugurilor, cel care începe în tenebrele care vor urma în veci sfârşitul fiecărei vârste a omenirii. Iarăşi a dispărut o lume, rugurile de pe Gange s-au stins pentru milenii, iar în noaptea cosmică, Siva îşi înaltă solemn nume-roasele-i braţe pentru a dansa reîntoarcerea ia eterna origine. Prin această'figură încearcă hindusul comuniunea spiritului care-şi transcende sufletele succesive, cu Increatul care transcende zeii şi vârstele lumii: Pentru că tu iubeşti, Siva, Locul de incinerare, Am făcut din inima mea un Loc de incinerare.

— Pentru ca tu să dansezi acolo dansul tău veşnic.

Ca şi la Benares, m-am înapoiat noaptea. Mulţimea nu era mai religioasă decât fusese după-amiaza, dar era mai puţin grăbită – ostenită ca şi vacile culcate, peste care uguiau turturele. Luminat de lămpi, fără bazine şi fără turnuri, templul devenea mai fantastic şi mai puţin sacru. În faţa celei mai venerate statui a lui $iva un grup de pelerini se ruga cu voce tare: Iată-mă înaintea ta spre a te slăvi, O, zeu al meu care nu eşti decât eu însumi.

Este tot – în sens invers – identitatea divinului din om Şi din univers, pe care o exprimase rugăciunea de după-amiază. Gravitatea acesteia părea înlocuită (iluzie a nopţii?) de o hipnoză. Însă brahmanii i-au îndepărtat pe toţi acei somnambuli: era ora unirii dintre Siva şi Parvâti.' Rumoarea surdă s-a pierdut în sunetul ascuţit al lungilor trompete medievale; apoi, ca şi cum muzica se afunda încă şi mai mult în timp, percuţia gâfâită a tamburinelor care ritmează evenimentele cosmice a introdus flautul din trestie. Brahmanii l-au transportat pe Siva într-un palanchin negru, argintiu care a alungat biete animale distrate printre cei ce dormeau. Cortegiul s-a oprit dinaintea statuii lui Parvâti. Lilieci mari zburau în zigzag, chiţcăind ca nişte şoareci. Luminaţi de opaiţe, lingamii de piatră se înşirau până în fundul întunecat. Trestia plângătoare şi-a reluat nostalgia amoroasă pe care o modula pe meterezele Babilonului, apoi a tăcut. Unirea lui Siva cu Parvâti chema tăcerea şi stelele. Peste turnurile negre cobora încetişor noaptea vedică.

Aveam să o văd în curând cum coboară peste Ellora. Parcă aş fi fost chemat de un pelerinaj al lui Siva: Benares, Madura', Ellora, în curând Elephanta. Ca şi în Egipt, ca şi la Angkor, operaţia de curăţare alungase vegetaţia ruinelor, fiuternic armonizată odinioară cu divinităţile' distrugerii, nsă aceste grote combină acţiunea muntelui cu cea a criptei. Templele din Kailasa nu sunt construite: s-a scobit muntele pentru a le degaja din el. Sunt afundate în munte şi noi n-am mai văzut nicicând o asemenea încâlcire de catedrale în fundul unei crevase, fără etaje, fără turnuri şi ale căror bolţi încercuite de nervuri mă trimiteau cu gândul la cuşca toracică a unor monştri legendari; de unde venea aşadar amintirea obsedantă a catedralei? Din spaţiul nesfârşit.' Etajele, îngropate într-o crevasă înspre Kailasa, domină, înspre cealaltă parte, imensitatea câmpiei; deşi planurile templelor sunt opera geomancienilor, ansamblul d'e la Ellora păstrează misterul grotelor originare, hazardul geologic al unui haos străpuns de deschizături. Părţile cele mai întunecoase mă făceau să mă gândesc la peşterile din Lascaux. Dincolo de o galerie a cărei penumbră duce o întreagă junglă de personaje spre vid, soarele cădea în cascadă peste o bătălie a unor monştri purtând diademe cu nişte zei purtând tiare, ale căror nenumărate braţe se încâlces'c într-o abundenţă de aurărie. Amintirea harababurii de la Madura dezvăluia în ce măsură această artă statuară este o artă statuară dirijată. Chipurile apelor sacre, Ganga, Diumna, par sculptate de olarii amforelor din epopeile divine. Duhurile zburătoare izolate sunt făcute cu o scriitură de flacără. Şi, în pofida lui Siva, în pofida cumplitelor Mume, această flacără nu este cea a cadavrelor. Monştrii şi eroii de la Ellora ard peste un rug de gladiole roşii.

Cei mai mari sculptori ai acestor grote au vrut să capteze insesizabilul, mai bine sau altfel decât cei ce i-au precedat. „O, Doamne, tu care iei formele închipuite de cei ce cred întru tine.” Insă credincioşii nu născocesc formele zeilor: ei le recunosc. Rugăciunea care se impunea aici era mai tulbure şi ea i se datora unui sculptor: „O, Stăpâne al tuturor Zeilor, fnvaţă-mă în vise cum să fac operele pe care le am în minte!” Nupentru că Ellora ar fi mai onirică decât atâtea alte temple, însă ceea ce domneşte aici şi la care rugăciunea hindusă face apel este domeniul imemorial al arhetipurilor şi al marilor simboluri, care-şi urmează viaţa nocturnă printre generaţiile celor ce dorm, aşa cum spiritulj pentru cei ce se roagă acestor zei, îşi urmează viaţa prin ei înşişi. Temple, statui, basoreliefuri fac parte din munte ca o eflorescentă a divinului. Hinduişti, budişti, jaini, cu toţii evocă un nevăzut pe care-l imită cu a'tât mai 'puţin cu cât reprezentările sale succesive sunt toate legitime'. Dialogul nemişcatei nirvana cu dansurile zeilor se face de la sine; dansul 'lui Siva pe care-l privesc trece cel drept al Esenţei în momentul în care moartea o dezleagă de trup, de spirit şi de suflet. Şi acest dans, chiar şi la muzeu, nu ar putea aparţine doar lumii artei; perfecţiunea sa, aici, nu este de ordin artistic, ci ţine de ordinul enigmatic de convingător al mitului, al fiarei, al orhideei. Operă a zeilor. Nicăieri nu mai încercasem într-o asemenea măsură cât de mult orice artă sacră presupune că cei cărora ea li se adresează consideră ca asigurată existenţa unei taine a lumii, pe care arta o transmite fără a o dezvălui şi la care îi face să participe. Mă aflam în grădina nocturnă a marilor vise ale Indiei.

Se aşternea adevărata noapte. O umbră de un verde palid se aduna în râpele de la Kailasa. Mi-am amintit de Nehru^şi de muntele său din Tibet: „Nu voi mai revedea Kailasa.” în falia care formează intrarea templului, soarele strălucea încă, roşu, peste mimozele sălbatice şi imensul praf al câmpiei, ca şi cum s-ar fi reflectat în mare. Am ajuns la grotele budiste, cu 'rândurile lor de asceţi „ca nişte flăcări nemişcate la adăpost de vânt”; apoi, la grotele jalne, cu masa lor romană. Insă Ellora însemna Siva.

Mergeam spre templul lui Mahalinga – simbol al lui Siva, şi unul din cei opt lingami sacri ai Indiei. Noaptea era deja deplină. Nu exista un templu, ci o terasă largă, la care se ajungea pe nişte scări ca de palat în ruină. Lingă era undeva în întuneric. Mugetul surd al scoicii rituale s-a înălţat, urmat de imnuri şoptite şi de o muzică îndepărtată. Templul se afla desigur ceva mai departe şi, la fel ca la Madura, era ceasul unirii dintre Siva şi Parvâti. Adevăratul loc de închinăciune era vidul, acele lespezi din Râmâyana apărute în lumina felinarului, acea tăcere a unei păduri fără de animale.

În noaptea încărcată de cosmogonii regale şi divine, nu existase totuşi niciodată o Creaţie. Pentru Greşeala, Mântuirea şi Judecata revelate de creştinism, lumea este un decor; pentru brahmanism, omul este un episod. Nu doar din cauza transmigraţiei: pentru că ciclurile fabuloase, care despart întoarcerile succesive de tenebre, au drept eroi zeu şi elementele. India simte infinitul aşa cum Iov simte măreţia lui Iehova. Iar Kailasa şi această' terasă goală în care se vorbea despre zei de atâta vreme, şi aceste imnuri nocturne se aflau în comuniune spirituală cu Fiinţa prin mijlocirea infinitului, ca şi cum ar fi ^proslăvit Infinitul – care-l întâlneşte pe om în trecere. In templul din Chidambaram, acolo unde ar trebui să se găsească zeul sanctuarului, brahmanii arată un spaţiu circular vid: „Iată-l pe Siva care dansează.” în centru arde camforul a cărui flacără nu lasă cenuşă.

Maya capătă la Ellora accentul său cel mai profund, pentru că pare anterioară religiilor, aşa cum stânca este anterioară chipurilor pe care ele le-au scos din stânca rând pe rând. Şi în ochii lui Gandhi, ca şi în ochii asceţilor care-l întimpinau pe prinţul Siddhartha în pădure, ca şi în ochii poeţilor vedici care-şi semnau imnele cu nume de zei, mijlocul privilegiat al descătuşării fusese detaşarea. Obstacolul în calea descătuşării nu este'zadarnicul spectacol al lucrurilor, ci ataşamentul pe care li-l purtăm. Dorinţa este demonul din nenumărate religii. Iar pentru creştinism, demonul, începând cu păcatul primordial, se affă în om; pentru India, ataşamentul se află m om sub forma unui demon metafizic, mai puţin o concuSiscenţă cât viaţa însăşi, robia omului, orb faţă de' esenţa care transcende şi sortit prin orbirea sa universului iluzoriu. Dacă toţi zeii' ar fi murit, maya ar exista încă, pentru că hindusul'o poartă în el aşa cum creştinul poarta păcatul-Agentul invincibil pentru maya nu este acţiunea divină, ci condiţia umană.

Imnurile încetaseră. Muzica de noapte a început.

De veacuri India cunoaşte muzica dimineţii şi pe cea a nopţii, aşa cum noi o cunoaştem pe cea a dansului şi pe cea a funeraliilor. Ca pe vremea marilor pelerinaje şi ca pe vremea când Kailasa era năpădită de junglă, la ora prescrisă omul efemer cânta stelele efemere. O lumină s-a apropiat. Purtători ai camforului care arde ca ofrandă, nişte brahmani aduceau florile de bun-venit.

Oraşul de unde se ajunge la Ellora este Aurangabad, o cetate musulmană dominată de mormântul soţiei lui Aurang-zeb, un Taj Mahal aspru înălţat peste trandafirii sălbăticiţi, ceea ce mă făcea să mă gând'esc la muzeul arheologic din Autun, o grădină de zarzavat în care stelele funerare celtice şi statuile romanice se iveau printre anghinare.

Oraşul din care se ajunge la Elephanta este Bombay.

Ca şi Calcutta, Bombay, născut în secolul al XlX-lea, nu este deloc un oraş indian modernizat: este un oraş la fel de indo-englez cum Agra, Lahore sau Aurangabad s'ânt oraşe indo-musulmane. Fortul Roşu a cărui gigantică poartă lăsa să iasă o cămilă singuratică, cupolele de marmură şi cele ca de turtă dulce înconjurate de păduri pline de veveriţe, falsele clădiri victoriene – inspirate din ce catedrale, oare? – peste care se cocoţau reclame uriaşe pentru dentişti, cu desenele lor cu invocări sanscrite, cocotierii plini de praf pe care se vedeau aruncate la grămadă cauciucuri vechi, toate astea se confundau în acelaşi decor derizoriu, de îndată ce se pătrundea în grotele sacre. Legătura lor cu adâncimile pământului sugera o întreagă Indie subterană, care ar fi vegheat tainic asupra Indiei satelor, asupra animalelor, procesiunilor purtătoarelor de amfore, arborilor impunători, în timp ce oraşele, himerice şi teatrale, se pregăteau să se întoarcă în ţărână. Grotele de la Ellora stăpânesc imensa câmpie proscrisă şi blestemată pe care o domină, în timp ce grotele de la Elephanta par ascunse în insula lor în care golful strălucea de o bucurie helenică, sub goelanzii Mării Oman. Însă toate grotele sunt unite prin întunericul lor sacru. Încă de la intrarea în Elephanta, oceanul strălucitor dispărea, ca şi oraşele, ca şi India englezilor, ca şi India mogulilor, ca şi India lui Nehru, ofrande perisabile oferite celebrei Maiestăţi, triplul cap gigantic al lui Siva.

Nici fotografiile, nici măcar cinematograful nu pot da o idee de dimensiunile lui. Aceste capete, având cinci până la şase metri, sunt mai mici decât cele de la Bayon din Angkor; dar, colosale în comparaţie cu chipurile care le înconjoară, ele umplu grota, aşa cum Pantocratorul umple catedralele bizantine din Sicilia.' Ca şi Pantocratorul, acest Siva se termină mai jos de umeri fără a deveni bust. De unde şi senzaţia tulbure de cap tăiat şi de apariţie divină. Nu este vorba doar de „una din cele mai frumoase statui din India”, oricâte sensuri ar putea fi date cuvântului „frumoase”.

Este vorba, de la prima aruncătură de ochi, de o capodoperă a sculpturii. O mască şi două profiluri monumentale, în pofida unei seducţii care stă mai mult în aurării decât în chipuri, ale căror planuri (cel al ochilor, mai ales) sunt demne de operele cele mai de seamă.

Apoi, există Siva, caverna, sacrul. Ca şi cele de la Moissac, chipul acesta aparţine domeniului marilor simboluri, iar ceea ce simbolul exprimă nu poate fi exprimat decât de el. Această mască cu ochii închişi peste curgerea timpului ca peste un cânt funebru este pentru Siva dansând, care-şi înco-voaie la Ellora trupul ca o flacără solemnă, ceea ce acesta este pentru Dansurile morţii din Sud, şi chiar pentru chipurile fabuloase de la Madura.

În sfârşit, la fel ca pentru numeroase opere care formează tezaurul muzeului imaginar al omenirii, există o întâlnire între acţiunea artistică a operei, acţiunea sa religioasă şi o acţiune imprevizibilă. Cea a faraonului Djoser vine din faptul că degradarea sa a făcut din el un cap de mort, cea a Victoriei din Samothrace vine din faptul că destinul a invcniat monstrul perfect pe care oamenii l-au căutat în zadar în persoana îngerilor: aripile fiind braţele păsărilor, victoria nu e perfectă decât fără braţe. Linia celebră, care merge de la sfârcul sinului la extremitatea aripii, s-a născut din amputare. Perfecţiunea (în acest sens) a lui Siva chema umbra sacră, absenţa de trup, fie el şi dansând, 'cele două profiluri încă nedesp'rinse din munte, masca cu ochii închişi – dar mai întâi creaţia unică prin care Siva de la Elephanta este şi simbolul Indiei în grota vecină se psalmodiau versuri din Bhagavad-Gâtă. Ea este familiară tuturor hinduşilor. Fusese recitată în timpul priveghiului funebru al Jui Gandhi şi în cursul celor paisprezece ore ale incinerării. În tainică armonie cu templul subteran, cu statuia colosală a lui Siva, ea părea cântecul însuşi al acelui sanctuar căruia nu-i datora nimic.

Atunci, stând în picioare în carul lor cel mare înhămat cu cai albi, Krishna şi Arjuna au făcut să sune scoicile lor divine IarArjuna, cuprins de mare milă, a vorbit descurajat.

Cele două armate legendare ale Indiei sunt faţă-n faţă-Bătrânul rege împotriva căruia luptă Arjuna este orbConducătorul carului său are puterea magică de a cunoaşte ceea ce se petrece pe câmpul de luptă. El ascultă dialogul care începe, în mijlocul armatei inamice, în carul cu cai albi, între prinţul Arjuna şi conducătorul carului său, care este Krishna şi' care va deveni zeitatea supremă. Gâţa sunt cuvintele divine reproduse, prin magie, unui Priam orb închis în noaptea sa.

Arjuna îi priveşte pe cei ce vor muri, iar Krishna îi reaminteşte că, daca măreţia omului înseamnă a se elibera de destin, ' măreţia războinicului nu înseamnă a se elibera de curaj. Aceasta este lupta fratricidă din epopei, iar pentru noi tristeţea troiană a lui Arjuna pare ecoul întristat din vocea Antigbnei: Am triste presimţiri, o, Krishna Şi nu văd nimic hun în a-mi ucide neamurile-n bătălie. Nu caut nici izbânda, nici puterea supremă, nici bucuriile pământulul Şi la ce e bună puterea, la ce e bună bucuria – lacee bună viaţa? O altă voce a răspuns psalmodiind, aşa cum, în poem, Krishna îi răspunde lui Arjuna: Tu ptângi nişte oameni pe care n-ar trebui să-iplângi, şi rosteşti zadarnice vorbe de înţelepciune, înţeleptul nu-iplânge nici pe cei vii, nici pe cei morţi. Căci noi n-am încetat nicicând să existăm, eu, sau tu, sau aceşti regi; Şi nicicând niciunul din noi nu va înceta să existe de acum înainte.

Această psalmodie începea Revelaţia pe care însoţitorii mei o ştiau pe de rost, ritmată în beznă de zgomotul îndepărtat al oceanului şi străpunsă de ţipetele goelanzilor: cântecul zeităţii care transcende, însufleţeşte şi distruge lumile, şi al spiritului care transmigrează prin corpuri şi suflete, pe care poemul îl numeşte doar Acesta: Acesta nu va înceta nicicând de a fi; nenăscut, etern, veşnic, Vechi. Acesta nu-i ucis atunci când trupul e ucis. Precum cel ce tepădând veşminte învechite ia altele noi, Tot astfel, cel ce este întrupat Leapădă trupurile învechite.

Ultima strofă o auzisem la Benares. Îşi pierdea aici accentul propriu incinerărilor; iar urmarea'afla în aceste divinităţi lipsite de privire o solemnitate mai mare decât în ruguri:'

Cei care cunosc ziua lui Brahma, care ţine o mie de vârste, Şi noaptea lui care nu ia sfârşit decât după o mie de vârste, Aceia ştiu ce-i ziua şi ce-i noaptea. Şi întreaga mulţime a fiinţelor, tot readusă la existenţă} Se topeşte la căderea nopţii şi renaşte o dată cu zorii.

Şi toate cele create sunt cuprinse în mine Ca într-un vânt mare care neîncetat se mişcă în spaţiu. Eu sunt Fiinţa şi Nefiinţa, nemurirea şi moartea.

Unul din însoţitorii mei a răspuns psalmodiei îndepărtate printr-unul din cele mai celebre versete ale poemului, iar vocea i s-a răspândit printre stâlpii enormi, înăbuşită şi totuşi repercutată de tavanul scund al grotelor: Cine ar putea ucide nemurirea? Pentru cei ce psalmodiau, acest răspuns care urca dinspre tăcere era oare la fel de tainic firesc cât fusese şi urarea mea pentru perechea sărmană din Madura? Tăcuseră. La Benares recitisem Gâţa. Din umbra sa subterană, din tot ce datorează brahmanismului anterior, se detaşau, în chip confuz, ca şi figurile din acele grote, propovăduirea divină a iubirii, pe care brahmanismul o dispreţuia, şi, mai cu seamă stoicismul cosmic căruia îi datorează poemul gloria sa. În inexorabilul mers de constelaţie care este reîntoarcerea la origine, omul se uneşte cu Dumnezeu atunci când descoperă identitatea sa cu el şi'când observă Legea, care este datorie de castă. Acţiunea este necesară, căci trebuie ca planurile divine să se împlinească: nu tu îţi vei ucide părinţii, îi spune Krishna lui Arjuna, ci eu. Iar acţiunea este purificată de viaţă, iar omul este într-o comuniune suficientă cu Dumnezeu pentru a i-o consacra în chip de sacrificiu.

Ştiau asta, cei Vechi, lacomi de izbăvire Şi ei au acţionat.

Pentru mine, o Principe, nu există nimic în cele trei lumi Care să merite să fie câştigat Iar eu să nu fi câştigat; şi n-am renunţat la acţiune.

Pune pe acelaşi plan plăcerea şi necazul, câştigul şi pierderea, victoria Şi înftingerea şi încinge-tepentru luptă. Pentru însoţitorii mei, clipa aceea ilustră era o clipă eternă. Totuşi, sculpturile care mă înconjurau în umbră şi Gâţa însăşi exprimau mai puţin stoicismul sacru al ultimelor versete decât comuniunea în care se transformase austeritatea metafizică: mistica pe care brahmanismul o descoperise ca şi budismul, creştinismul şi Islamul. Chiar dacă n-ar fi fost recitate într-o altă grotă versetele comuniunii, metamorfoza credinţei ar fi fost la fel de prezentă cum este Sfântul Petru la Roma, ' atunci când ne amintim acolo de catedralele noastre. India este obsedată de imaginea valurilor mereu diferite ale fluviilor mereu asemănătoare, iar sufletele succesive ale religiei sale treceau prin faţa lui Siva, precum armatele sale de odinioară prin faţa ru'gurilor'sacrificiilor. Vechiul Testament al Upanisnadelor devenise Noul Testament din Gâţa. În străfundul timpului se afla imnul lui Kali: Tu, Maică a Binecuvântărilor, Tu, cumplită Noapte, Noapte a minciunii, Noapte a morţii, Noi ne închinăm ţie!

Meditaţia capetelor uriaşe ale Maiestăţii asupra veşniciei şi asupra timpului, prizonieri înlănţuiţi ai'Sacrului, părea de asemenea o meditaţie asupra destinului care conduce religiile, de la veneraţie la iubire, aşa cum îi conduce pe oameni, de la naştere la moarte – daf sub care rămânea o invincibilă permanenţă. Dacă Bhagavad-Gâtâ este prezentă în atâtea locuri sacre, este pentru că ea o exprimă; ca şi Majestatea, ea este India. Gandhi încercase să o traducă.' Cel mai mare dintre modernii care renunţaseră la acţiunea violentă considera acţiunea, practicată în spiritul de abandon în voia Dumnezeului său, drept forma supremă a renunţării. „Devotamentul faţă de poporul meu este unul din aspectele disciplinei pe care mi-o impun pentru a-mi elibera sufletul. Nu am nevoie să caut refugiu într-o grotă: îmi port grota în mine însumi.” Sigură este moartea pentru toţi cei ce se vor naşte, Şi sigură este naşterea pentru toţi cei ce au murit.

Noaptea se lasă peste morţii ultimei încleştări, după bătălia celor şaptesprezece zile.' Rarii supravieţuitori s-au retras în pădure ca să moară acolo ca nişte asceţi. Răpitoarele aşteaptă cu răbdare, iar alături de săbiile căzute care oglindesc m luciul lor luna, nişte maimuţe, asemănătoare celor ce mă însoţeau la Madura, ating cu un deget curios ochii morţilor.

Afară treceau fete, cu câte o floare roşie în mina. Goelânzii din Oman se tot încrucişau pe deasupra jolfului care strălucea în lumină. O şalupă ne-'a adus îndărăt. Bombay, bazar smintit care se crede un oraş, se înălţa treptat deasupra apei, iar noi ne îndreptam spre arca uriaşă a porţii Orientului. Ea veghea uneori asupra pacheboturilor engleze ca un templu marin asupra unei flote de război. Astăzi, acosta doar şalupa noastră care venea dinspre India eternă. La nivelul oceanului străluceau reactoarele atomice.

Trebuia să ne întoarcem la Delhi în zori. Pentru seară, fusese pus la dispoziţia mea fostul bungalow al guvernatorului, în vârful peninsulei. Era un loc trist ca toate casele nelocuite de la marginea golfului. Grădina, cu un aer încă şi mai nelocuit în pofida prezenţei câtorva grădinari tăcuţi, părea un cimitir al ofiţerilor din armata Indiei. Iar armata Indiei era la fel de departe ca şi cavalerii lui Akbar.

Pasiunea pe care mi-au inspirat-o cândva Asia, civilizaţiile dispărute, etnografia, ţinea de o surpriză esenţială în faţa formelor pe care le-a putut lua omul, dar ţinea şi de lumina pe care orice civilizaţie străină o proiecta peste civilizaţia mea, ţinea şi de singularitatea sau arbitrariul pe care ea le revela în vreunul din aspectele sale. Tocmai regăsisem acum una din cele mai profunde şi complexe întâlniri ale tinereţii mele. Mai complexă decât întâlnirea cu America prehis'panică, pentru că Anglia nu a distrus nici preoţii, nici războinicii Indiei, şi pentru că încă se construiesc acolo temple închinate vechilor zei. Mai complexă decât întâlnirea cu Islamul şi cu Japonia, pentru că India este puţin occiden-talizată, pentru că ea desfăşoară mai amplu aripile nocturne ale omului; mai complexă decât întâlnirea cu Africa prin elaborarea sa, prin continuitatea sa. Departe de noi în vis şi în timp, India aparţine Vechiului Orient al sufletului nostru. Ultimii rajahi nu sunt nişte faraoni, dar brahmanii din Benares îi evocă pe preoţii lui' Isis, fakirii l-au făcut să viseze pe Alexandru, iar păunii în palatele goale din Amber îmi amintiseră de mulţimile din Chaldeea uluite de solii regatelor indiene „ale căror păsări ştiau să-şi înfoaie coada ca o roată”. Iar acest alt Egipt, în care poporul şi credinţele abia de s-ar fi schimbat din vremea lui Ramses încoace, era, fără îndoială, ultima civilizaţie religioasă, cu siguranţă ultimul mare politeism. Ce poate fi Zeus în faţa lui Siva? Singurul zeu antic al cărui limbaj să fie demn de India' este zeul fără temple: Destinul.

Din această civilizaţie, ce cunoşteam eu cu adevărat? Artele ei, gândirea ei, istoria ei. Ca şi'despre marile civilizaţii moarte – cu diferenţa că auzisem muzica ei şi că întâlnisem câţiva guru, lucru care nu era lipsit de importanţă într-o ţară a cărei gândire religioasă exprimă un Adevăr care nu trebuie înţeles, ci trăit: „Nu trebuie să crezi în nimic ce n-a fost mai întâi încercat”. Nu aveam îngâmfarea de a „cunoaşte” – în treacăt. – o gândire care rezistase la şaptesprezece cuceriri şi la două milenii; încercam să-i captez marile frământări care mă preocupau.

Omul poate simţi prezenta Fiinţei universale în toate fiinţele, şi pe cea a tuturor fiinţelor fn Fiinţa universală; el descoperă atunci identitatea tuturor aparenţelor, fie ele şi plăcerea şi suferinţa, viaţa şi moartea, în faţa lui însuşi şi în interioruf Fiinţei; el poate atinge în el însuşi esenţa care transcende sufletele sale transmigrate şi poate simţi identitatea ei cu esenţa unei lumi de eternă reîntoarcere, căreia el îi scapă prin inefabila sa comuniune cu ea. Există însă în gândirea Indiei ceva fascinant şi fascinat, care ţine de sentimentul pe care ni-l dă de a urca îin munte sacru al cărui vârf se îndepărtează mereu; sentimentul de a înainta în întuneric la lumina tortei pe care ea o poartă. Cunoaştem această mişcare prin câţiva din sfinţii şi din filosofii noştri; însă doar în India Fiinţa, cucerită' de la aparenţa şi metamorfoza universale, nu se desparte de ele, ci devine uneori inseparabilă „la fel ca cele două feţe ale unei medalii” pentru a sugera drumul unui inepuizabil Absolut care ar transcende până şi Fiinţa.

Bineînţeles, cuvântul Fiinţă traduce defectuos noţiunea de Brahma'n increat, Zeitatea supremă – la care cel înţelept ajunge prin ceea ce este mai profund în suflet, şi nu prin spirit. Zeii nu sunt decât mijloace diferite de a ajunge la ea, şi „fiecare ajunge la Dumnezeu prin propriii săi zei.” Pe el încearcă Buddha să-l distrugă în prima sa predicare, atunci când dă drept sfârşit ultim al extazului ceea ce el numeşte cu măreţie: pacea abisului.

Superstiţiile se învârteau ca un stol de efemeride fascinate în jurul acestei înalte gândiri. Ea însufleţea toate templele pe care le văzusem, cât şi Benaresul. Dar ce prost lumina ea imensul popor care mă înconjura! întâlnisem oameni de castă brahmanică, dar nu preoţi: intelectuali, artişti, diplomaţi – şi pe soţiile lor; câteva figuri importante şi nenumăraţi oameni politici, ' rasă necunoscută la începutul veacului. Niciun negustor, niciun ţăran. Singur în acea grădină tristă a unui oraş enorm în fata celei mai religioase dintre ţări şi, neîndoielnic, cea mai afectuoasă din lume, nu-mi aminteam decât de o mulţime uriaşă şi mută ca şi animalele ei prietenoase. Mulţime hindusă'mâi curând decât indiană: ogoarele ei semănau cu ogoarele din Franţa, visele ei nu semănau cu visele franţuzeşti. Însă ceea ce evocam în contrast (mai precis: ceea ce era evocat în mine) nu era o mulţime creştină: era mulţimea de la metrou, şi mai ales cea pe care o cunoscusem cel mai bine: cea' din război. Spiritualitatea Indiei mă făcea să mă gândesc fugitiv la preotul din Glieres, dar mulţimile hinduse, pentru care moartea dă un sens vieţii, mă făceau să mă gândesc cu severitate la oamenii de pe meleagurile noastre, pentru care moartea nu are sens; umbrele care, de veacuri, aşezaseră o floare purpurie de hibiscus la picioarele unui zeu negru sau la poalele unui copac asemănător cu binecuvântarea divină, fraţi ai ţăranilor de la care nu păstram decât zâmbetul trist care o salutase poate pe Semiramis, micii negustori fraţi ai atâtor alţi mici negustori, îmi vorbeau de toţi oamenii noştri fără castă pe care îi văzusem în faţa morţii.'

Dincolo de grădina în care nu se auzea zgomotul valurilor, golful strălucea încă; goelanzii din Oman se vor tot încrucişa zburând până la căderea nopţii. M-am întors în bungalow-ul pustiu al ultimului guvernator al Bombayului, pentru a citi ceea ce scriam în 1940 despre camarazii mei care se băteau şi mureau în zadar.

Un drum mereu acelaşi, mărginit de copaci, mereu aceiaşi, şi pietrele Flandrei mereu Fa fel de tari sub şenilele tancurilor noastre. Plictiseala convoaielor pe drumurile de câmpie. Ultimul nostru drum de sâcâiala; de acum, va fi ori exaltare, ori teamă: urcam spre liniile frontului. Atenţia noastră ardea mocnit sub abrutizare, căldură, vuietul motoarelor şi duruitul şenilelor care păreau că ne ciocănesc în capete'la fel ca şi pe drum. Ştiam cum arată chipurile noastre când ieşeam din tancuri după1 o etapă lungă, cu feţele înmuiate şi ochii clipind de oboseală, feţele noastre de comici de sub căştile de pedestraşi.

' La infinit, noaptea flamandă. În spatele nostru, nouă luni de cazarmă şi de cantonamente; atât cât este necesar ca să creezi un om!

Cu nouă luni înainte mă aflam într-un hotel din Quercy. Servitoaţele nu se mai dezlipeau de radio. Erau nişte femei bătrâne. Într-o dimineaţă, mă întâlnisem cu două din ele pe scară: urcau spre camera lor cu paşi mărunţi şi grăbiţi, iar pe chipurile lor răbdătoare şiroiau lacrimi. Aşa îffasem că armata germană intrase în Polonia.

După-amiază văzusem, la Beaulieu, afişele mobilizării. Biserica din Beaulieu are unul din cele mai frumoase timpane romanice, singurul în care sculptorul a reprezentat, în spatele braţelor lui Hristos deschise peste lume, pe cele ale crucifixului ca 6 umbră profetică. O aversă tropicală inundase satul. În faţa bisericii se află o statuie a Fecioarei; la fel ca în fiecare an de cinci sute de ani, pentru a serba culesul viilor, podgorenii prinseseră^ de mina Pruncului unul din cei mai frumoşi ciorchini. În piaţa pustie, afişele dezlipite începeau să atârne; picăturile de apă de pe ciorchine alunecaseră din strugure în strugure şi căzuseră cu un clipocit uşor în mijlocul unei băltoace, una după alta, în tăcere.

Tancurile noastre mergeau spre liniile germane. Eram patru într-al nostru. N-aveam altceva de făcut decât să ne ţinem de drumul ăsta nocturn şi să ne apropiem de război, bare în noaptea asta urma să murim?

Îi văzusem pe anonimi plecând cu miile, la începutul lui septembrie, asemeni celor trei camarazi ai mei: cinci milioane de bărbaţi se adunaseră în cazărmi fără să zică nimic.

În Piaţa Moulins, difuzorul anunţase primele lupte. Se făcea seară. Două sau trei mii de mobilizaţi ascultau, stângaci în uniformele lor noi pentru că acestea erau noi, sau în cele vechi pentru că erau murdare: nimeni nu scotea o vorbă. Pe toate drumurile, oamenii veniseră spre cazărmi, iar femeile, amărâte, duseseră caii la rechiziţie. Cu hotărârea pe care o au ţăranii în faţa unei inundaţii. Se'mobilizau oamenii împotriva flagelului.

Astfel cei trei camarazi ai mei mergeau în noaptea aceea spre tancurile şi tunurile germane, pe drumul monoton.

Bonneau, mecanicul, se afla cu siguranţă în habitaclu. (în toate acele tancuri care, înşirate unul în spatele celuilalt, urmau drumul în întuneric, riu exista mecanic care să nu-şi fi părăsit maşinile: la dracu' cu regulamentul!) Cum niciunul din noi nu-l putea auzi, fără îndoială că vorbea de unul singur, monologul lui fiind complet acoperit de duruitul şenilelor.

Când sosise la escadron în urma jandarmilor, în haină de piele, neras, avea o asemenea mutră încât căpitanul îl trimisese imediat sub ordinele unui boxer profesionist. Care-l luase în primire pe Bonneau cu mare teamă. Rar mi s-a întâmplat să văd un curaj adevărat la zeloşii boxului.

De altfel, nu s-a produs nicio încăierare. Doar stinghereală, la început. Bonneau sosise în uniformă de proxenet, obişnuit să inspire dispreţ sau teamă, vrând să inspire teamă cu atât mai mult cu cât avea parte mai mult de dispreţ. Însă soldaţii nu prea se ţin de dispreţ, iar când Bonneau întreba, împingându-şi falca înainte: „Ce te zgâieşti la mine aşa?”, îi răspundea câte unul distrat: „Eu? păi, nici măcar nu'mă uit la tine!”

Spunea că ucisese un om într-o încăierare, ceea ce era fără îndoială Jfols, căci atunci ar fi fost trimis la batalioanele disciplinare. Însă biroul n-a întârziat să comunice dormitoarelor cazărmii că livretul lui avea înscrise trei condamnări pentru rănire. Oamenii de rând sunt mult mai puţin sensibili decât cei din burghezie la romanescul asasinatului: în ochii lor, asasinul nu-i decât o specie deosebită, cum ar fi lupul. Problema era de a şti dacă Bonneau aparţinea cu adevărat speciei, dacă „toate astea, erau lucruri adevărate sau lăudăroşenii.”

Singurul care credea în romanescul ăsta era el. Poveşti din închisoare, întâmplări cu proxeneţi, afirmaţii că „voia să lase să-i crească cioc” ca să aibă dreptul de a nu se rade şi ca să păstreze astfel o mutră adevărată de asasin; şi accentul său de mahala, şi cântecele deocheate în timpul corvezilor de curăţenie, la care era permanent condamnat. Copilul nenorocului. Când întreg escadronul, îngrămădit pe o scară, aştepta distribuirea bocancilor, se auzea dintr-odată Legionarul, apoi începea un monolog: „Ah, am avut o femeiuşcă, una mişto! Ce-o mai iubeam! Mi-au omorât-o porcii ăia!” Se ghicea o întâmplare cu un spital în care „ei” erau totodată medicii şi cei ce acceptă legea; iar neîncrezătorii lui camarazi de dormitor, deşi dându-şi coate cum fac colegienii în faţa celui care face pe bufonui, pregăteau complicate stratageme pentru ca el să nu cadă niciodată paznic de cameră. Ei făceau astfel cunoştinţă cu folclorul guristului: victima societăţii, pe care beţia sau erotismul l-au alungat din societate; veşnicul nesupus al batalioanelor disciplinare; proscrisul care luptă de unul singur împotriva întregii poliţii în vreun oarecare Fort-Chabrol; genul de Bonnot (căruia Bonneau al nostru nu uita desigur că aproape îi purta numele) care trage asupra prefectului pe sub braţ; dar mai ales proxenetul eroic şi sentimental, porc, dar corect, credincios prietenilor şi asasin din dragoste, care, evadat de la ocnă, îşi sfârşeşte în burta caimanilor din Maroni existenţa saturniană. Căci infernul lui Bonneau, fie că damnaţii săi erau epici sau ticăloşi, nu avea decât un cerc, şi acela era un cerc de victime.

Atunci când adusese un cintezoi rănit şi pretinsese că o să-l crească, teama sporise: pentru camarazii mei, orice asasin era mai întâi un nebun.

Fiecare dormitor avea camuflaje cu atât mai ingenioase cu cât stingerea luminilor era mai riguroasă. Subofiţerii scoteau becurile, însă alte becuri ieşeau din sulurile de ia căpătâiul patului, la momentul cuvenit! într-o seară, două prize încetând să mai funcţioneze, Bonneau a declarat „că el lucrase la electricitate”*, s-a războit clandestin cu tablourile electrice ale clădirii şi el ştie ce a făcut şi a dres încât, seara, nicio priză nu mai funcţiona nici în dormitorul lui, nici în celelalte patru. Prin întuneric se auzea mârâind: „Cine mi-a băgat pe gât nişte ţipi ca ăştia!

— O adevărată pacoste, asemenea sfrijiţi!

— Hu, car'e-s electrician, n-aş avea curaj să mă bag dacă'nu mi se zice, da'atunci!” După felul în care a fost trântita uşa primului dormitor, toţi au înţeles că el era cel care se întorcea, s-a făcut linişte. Apoi a început o ceartă pe înfundate şi apoi o voce s-a auzit, foarte limpede, calmă şi dură, care' nu era cea a brigadierului-boxer: „Ascultă la mine, Bonneau, începi să ne calci pe nervi. Mie nu-mi pasă de tipii duri. Dacă se bagă să-mi strice becul, o să fie de rău. şi dacă nu-ţi place, uită-te la mutra mea. (A apărut un chip, luminat din'plin de o lanternă). In felul ăsta, dacă vrei să dai de ea mâine dimineaţă, n-o să-ţi vină prea greu!” Era prima dată că-l auzeam pe Pradă.

Şi Bonneau a început să explice în beznă „că nu era vina lui, că era curentul., că siguranţele.” Aşteptam ca toţi să spună că-i era frică: impresia generală a fost „că nu se dezumfla el aşa uşor, că era corect, că nu insista atunci când ştia că e de vină.” Aşadar nu era el chiar aşa de nebun. Escadronul era pregătit să-l adopte; însă dormitorul rămânea fără lumină.

Un conducător de tanc, fost şofer de autobuz, a început să cânte Micul Quinquin. Se aflau aici o sumedenie de soldaţi din Flandra, însă nu amintirea era ceea ce dădea atâta forţa melopeii, ci încetineala. Făcea din ea un cântec funebru şi, aşa cum regăsea astfel ritmul baladelor, tot aşa regăsea timbrul lor nazal, ca şi cum ar fi fost de ajuns o voce amărâtă în acel întuneric pentru a reda întregul său sens unui cântec de mizerie. Şi soldaţii au tot cerut să cânte cuplet după cuplet, aşa cum cereau la cantină pahar după pahar, hotănţi să se îmbete în acel război asemănător cu o închisoare.

Cântăreţul, sătul de muzica aceea lipsită de glorie, a început marea arie' din Toşca. O tăcere jenată a urmat ultimelor urlete, şoferul a mormăit furios: „Bine atunci, dacă asta nu le place domnilor!”, s-a întors să se culce, iar la tristeţea primului cântec s-a adăugat stinghereala unei comuniuni distruse. Uitaseră deja de Bonneau. Fiecare s-a afundat în amărăciunea lui personală. Cine a scos oare primul din portofel fotografia nevestei pentru a se uita la ea la lumina clandestină a unei lanterne? Cinci minute mai târziu, poze circulau între grupuleţe, câte patru-cinci chipie adunate în jurul unei luminiţe, pozele de amatori cazând dintre degetele groase pe paie su'b ocări. Fiecare, de altfel, se sinchisea prea puţin de nevestele celorlalţi şi nu le privea decât pentru a şi-o arăta pe a sa. Şi totuşi, în acea lumină potrivită confidenţelor, ele apăreau că nişte' secrete, rochiile sugerând dintr-o dată viaţa soţilor mai bine decât ar fi făcut-o fotografiile lor în civil. Nevasta lui Pradă era o gospodină zdravănă, cu părul lins de-o parte şi de alta a cărării; Bonneau, singurul, avea patru fotografii, ' una mai târfa decât alta. Şi micul Leonard, cu nasul ca o sfeclă – radiotelegrafistul tancului nostru – reticent şi lăsându-se rugat, a sfârşit prin a scoate o carte poştală, o fată foarte frumoasă într-un sclipitor costum de pene. Câteva rânduri erau scrise sub poză. Iar amicii, cu capetele lipite unul de altul sub nasul lui Lăonard luminat fantastic de jos în sus, descifrau apropiind becul: „Micuţului meu motănel Louis”, şi semnătura unei glorii a music-Jiâll-ului.

Lăonard fusese pompier la Casino de Paris. În fiecare zi privea, cu aceeaşi admiraţie, steaua cum se întoarce de pe scenă, roşie din pricina aplauzelor. Nu-i vorbise niciodată. Chipul lui putea să te înduioşeze, în ciuda nasului nemaipomenit: avea nişte ochi blânzi'ca de prepelicar şi acel aer de tristeţe sfâşietoare pe care-l poate avea uneofi o expresie care habar n-are de orgoliu. Să fi fost dansatoarea mişcată de acea neistovită admiraţie, să fi avut doar un capriciu'? într-o seară de mare succes, ' în vreme ce urca scara, încă se mai auzea publicul strigând „bravo”, ea l-a luat în loja ei şi s-a culcat cu el. „Partea cea mai tare a fost că. În fine, când eram împreună, i-au căzut ochii pe uniforma mea de pe scaun şi atunci mi-a zis, de ai fi spus că-i gata s-o ia la goană: „Ah, ia' să-mi spui, nu eşti cumva de la poliţie?

— Nici vorbă, sunt de la pompieri.

— Pentru că, dacă nu-i aşa.„ E tare, nu? Mă vedea seară de seară şi habar n-avea cum e uniforma de pompieri. Noi, suntem doar soldaţi. Avem focul în sânge! Apoi, să nu uit că pe vremea aia eram mai tânăr.”

Pentru toţi visul exista, Marlene Dietrich, sau Mistinguett, sau ducesa de Windsor; dar rămânea visul. Şi ei nu-l considerau pe acel camarad căruia îi vorbiseră zâ'nele – aiuritul dormitorului – drept un simplu băftos, ci drept un predestinat: căpşorul lui creţ cu nas roşu era pentru ei dovada prezenţei misterioase î dragostei; ceea ce-i fascina fără ca ei să-şi dea seama în capriciul starului de cazino, era filtrul Isoldei.

„Şi ia zi, ce s-a mai întâmplat după? a întrebat corul, şi degetele tremurau tot trecând de la unul la altul poza.

— În zilele următoare, n-a mai făcut niciun semn; atunci, am înţeles.”

Răspunsese fără ranchiună, chiar şi fără resemnare; era de acord cu ce se întâmplase. În aprobarea generală. Ereditatea nu-i făcuse pe camarazii mei dezinvolţi cu fericirea.

Bineînţeles, cel mai mare succes, după poza lui L6onard, l-au avut cele patru poze ale lui Bonneau. Acesta cu siguranţă intra în escadron. Şi, încetul cu încetul, văzându-l cum se apleacă în timpul marşului ca să adune de pe jos un cuţit de cizmar, văzâna cum îl pune în cartuşieră şi începe să dea din nou din gură: „Nu-s veritabile, chestiile astea!”, terminând cu invariabilul: „Poate fi de folos!”, înţeleseseră că în sperietoarea aceea se ascundea un peticar; toată lumea ştie ce este un peticar. Apoi, timpul dăduse la iveală un alt personaj, respectuos cu preoţii: „Bătrâna mea nu m-a-nvătat mare lucru, da' m-a-nvăţat sâ'-i respect pe oamenii ăştia! L>e ce le-a luat statul tot ce aveau? Eu zic că ăsta-i furt f Treaba asta au pus-o la cale alde Rothschild, bancherii, tipii de teapa lor: mereu iau tot de la săraci!”; un personaj care arbora medalia de ocupaţie a zonei Ruhr; care-l venera pe căpitanul de Mortemart'„pe care l-am avut la husari, la Strasbourg, nu era ca mămăligile astea de aici, ştia să comande, era în stare să renunţe la galoane şi să-i'spună unui tip: Ieşi afară de eşti bărb'at!”; gata să se închipuie soldat model', dacă ar fi fost numit brigadier, un tip cu inimă bună şi zurbagiu, fără a fi în stare totuşi să renunţe la indignare, înscris în sindicatele patronale şi respectuos cu respectabilitatea. „Haide, Bonneau, spusese locotenentul, nu eşti dumneata aşa de rău pe cât vrei să pari!

— Eu, domnule locotenent, păi eu nu-s rău! Ăilalţi m-au făcut să devin rău.” Şi gura lui cu buze groase se'ţuguia, sprâncenele lui negre se înălţau, şi aveai impresia că masca lui de „teroare” smulsă îi dezvăluia sufletul, incurabil copilăros.

Nu-i purtase pică lui Pradd pentru vorbele lui. Eram camarazi de tanc şi ne duceam adesea împreună la cantină; de îndată ce Bonneau începea să o ia razna, Prad6 ridica din umeri, se uita la el şi tăcea. Bonneau începea să se bâlbâie şi simţea că se află confruntat cu cealaltă rasă – cea care nu visează niciodată.

Aşa ne-am pomenit înaintea unui litru de vin roşu, la terminarea conferinţei la care fuseserăm trimişi, câte patru, ca să aflăm de la un locotenent simpatic necesitatea de a dezmembra Germania. Prad6, închis precum asiaticii de la care avea chipul plat şi ochii oblici, spusese fără să mă privească, cu accentul lui din Răsărit şi debitul lui foarte lent: „în legătură cu ceea ce i-aţi întrebat pe băieţi: ce cred despre discursul tinerelului tras de sfori. Prade”' crede că, dacă li se vorbeşte unor soldaţi, e un lucru, iar dacă li se vorbeşte unor cetăţeni francezi, 'e cu totul altceva. Ca soldat, sunt gata să ascult totul; n-o să aud mai multe decât am auzit! Dar dacă mi se adresează mie, ca cetăţean, atunci nu mai e acelaşi lucru. Nu mai e acelaşi lucru!”

Orice ar fi spus, părea că răspunde furios vreunui nevăzut mincinos.

„în cazul ăsta, nu-mi place că vor să mă facă să gândesc cu forţa. Nici că mi se spun tâmpenii. Îi ştiu eu pe nemţi; îi ştiu eu bine! Când au venit la noi în '915', toată lumea era în pivniţe. Loveau în uşi cu paturile puştilor; eram un ţânc, m-au trimis să le deschid. Tremuram tot. Unii ne-au dat scatoalce, alţii ne-au dat pâine. Ca peste tot.” ' A repetat, împingându-şi în faţă maxilarul ştirb, tot indignat împotriva nevăzutului mincinos': „Ca peste tot!”

Şi, pe acelaşi ton:, Şi ei, nu-şi dau nici măcar osteneala să vorbească de cetăţeni! Toate astea nu-s decât vorbe goale pentru a te face să comiţi fapte dezgustătoare.

— Care?

— Nu se ştie; dar îţi dai seama după, îţi dai seama după.”

Adesea, părea că soldaţii alături de care trăiam erau dintr-o altă epocă. Avusesem impresia că aud, ascultându-l pe Prad6, vechea demnitate republicană, o voce abia schimbată de un secol încoace. Se împrietenise cu mine, îmi mărturisise că unul din fraţii săi, un exaltat, se întorsese de la brigăzile din Spania.

„Şi când te întorci de acolo, Prad6 e cel ce vi-o spune, nici nu mâi merită osteneala să cauţi de lucru!” însă, într-o zi, venise să mă caute şi cu aceeaşi voce înceată, cu accentul care părea că subliniază tot de parcă ar fi bătut cu pumnul în masă: „Ordonanţa căpitanului se cară. Să fii ordonanţă, în armată, nu-i încă ceva rău.”

Aşteptasem. Atunci când venea la mine în felul ăsta, începfnd cu vreo afirmaţie generală, o făcea ca să-mi ceară ajutor sau sfat. Continuase: „Nu-i ceva mai rău ca un ofiţer.

— Atunci, de ce să te bagi în ghearele lui şi într-o meserie de servitor?

— Servitor, cine nu-i servitor aici? Eu zic că dacă eşti ordonanţă, ai de-a face mai mult cu femeia decât cu nebunul. Un om serios care-şi face treaba, zic: care-şi face treaba, omul ăsta ajunge să fie lăsat în pace. Cu un ofiţer şi cu toţi cei ce se află între el şi noi, nu eşti niciodată lăsat în pace. O femeie nu-i decât o femeie; în orice caz ea n-are galoane!”

Nu voiam să folosesc cuvântul demnitate, făceam peri-fraze; însă el îl folosise imediat: „Demnitatea, dacă un bărbat o are, o are pretutindeni; fără ea, eu zic că el n-o are nicăieri!”

Fiul lui era singura parte de absolut din acea umilitoare şi posacă aventură care este viaţa. Când m-a întrebat dacă eu credeam că războiul va fi lung, h-a făcut-o ca să afle cât timp va petrece în armată: „Are unsprezece ani, puştiul meu; ceva mai mult decât aveam eu în celălalt război. Asta a fost ceea ce m-a împiedicat să învăţ. Au ştiut totuşi să mă trimită la catehism, dar n-au ştiut să' mă trimită şi 'la scoală. E isteţ, puştiul, e isteţ. Ar fi putut avea o bursă. Unde s-au dus bursele, cu războiul ăsta? Ca el să continue să înveţe ar trebui ca eu să muncesc, iar eu muncesc acum făcând pe prostul cu puşca în mina. Iar mai târziu, dacă pierde doi ani, n-o să mai fie nimic de făcut, o să fie prea târziu. În familie, el e primul care ar fi putut să aibă carte! Oricum, la vârsta asta, un puşti trebuie să fie îndrumat. Eu, încă aş mai putea. După ce şi-ar ti luat certificatul, ar fi fost gata, ' dar acum, încă aş putea, în afară de ortografie. Aritmetica, am tocit-o dinadins. Pot să-l îndrumez. Nevasta, ce poate ea face?

Vine dintr-o familie cu mulţi copii.”

Şi, cu tonul categoric pe care-l avea adesea, de data asta melancolic: „Nu-i deşteaptă.”

El era cel care conducea. Şi cum, pe tancurile noastre recente totuşi, semnalizarea nu funcţiona între şeful tancului şi conductori eram uniţi prin două sfori, legate de braţele lui şi pe care eu le ţineam în mina.

Cu tot vacarmul şenilelor, ni s-a părut dintr-odată că regăsim liniştea: tancurile părăsiseră drumul. Ca şi barca eliberată din nisip, ca şi avionul care decolează, intram în elementul nostru; muşchii noştri crispaţi de vibraţia blindajului, de uruitul continuu al şenilelor pe drum, se destin-deau, se acordau cu pacea clarului de lună.

Timp de un minut am mers astfel, eliberaţi, printre livezi înflorite şi porţiuni de ceaţă. În mirosul de ulei de ricin şi de cauciuc ars, îmi ţineam cu nervozitate sforile; gata să opresc tancul pentru tir: tangajul, chiar şi pe câmpurile astea aparent netede, era prea puternic pentru a ţinti din mers. De când părăsiserăm drumul, iar rarele forme care se ghiceau puteau deveni ţinte, simţeam mai mult legănarea noastră de galere colţuroase. Norii ascundeau luna. Intram printre lanuri.

Era clipa în care începe războiul.

Niciun substantiv nu desemnează sentimentul de a te îndrepta spre inamic şi totuşi el este la fel de specific, la fel de puternic ca şi dorinţa sexuală sau angoasa. Universul devine o indiferentă ameninţare. Ne îndreptam după busolă, şi nu distingeam decât ceea ce se decupa pe cer: stâlpi telegrafici, acoperişuri, vârfuri de copaci; livezile, abia mai distincte decât ceaţa, dispăruseră, tenebrele păreau adunate la nivelul câmpurildr care ne legănau sau ne zdruncinau; dacă s-ar rupe o şenilă, am fi morţi sau prizonieri. Ştiam cu ce intensitate priveau ochii oblici ai lui Prad6 spre tabloul său de bord, simţeam sfoara, în fiecare secundă, cum îmi gâdila mina, ca şi cum o zguduitură avea să mă avertizeze. Şi nu eram încă în contact. Războiul ne aştepta ceva mai departe, poate în spatele colinelor împănâtate cu stâlpi telegrafici, cu beton fosforescent în lumina lunii care tocmai se ivise din nou.

Liniile mari şi vagi ale câmpiei nocturne, bancurile de ceaţă ivite, albe, suiau şi coborau după cum înainta tancul. Pentru a face faţă ruliului sec şi foarte dur, vibraţiilor, frenetice de îndată ce dădeam de soluf tare între grâne, întregul nostru corp se strângea, aşa cum ar face-o într-un automobil în clipa unui accident; eram mai puţin agăţat de turelă cu mâinile decât cu muşchii spatelui. Dacă vibraţiile furioase ar fi spart una din ţevile de benzină, tancul ar n aşteptat obuzele răsu-cindu-se'ân jurul lui însuşi ca un tanc epileptic. Însă şenilele continuau să înainteze sacadat peste câmpuri şi peste pietre, iar prin fentele de ochire ale turelei priveam, dincolo de ceea ce distingeam a fi lanuri de grâu scunde, ceaţă, livezi, cum suie şi coboară pe cerul nopţii orizontul pe care nicio flacără de tun nu-l mătura încă.

Poziţiile germane erau înaintea noastră; din faţă, tancurile noastre nu puteau fi atinse cu eficacitate decât prin luneta de tir şi masca tunului. Aveam încredere în blindajele noastre. Inamicul nu era neamţul, ci ruptura şenilei, mina sau groapa.

Mai ales, groapa. De mină nu se vorbea, aşa cum nu se vorbea despre moarte; săreai în aer sau nu săreai, nu era un subiect de conversaţie. Groapa însă era unul: ascultasem întâmplările din celălalt război – şi, la instrucţie, văzusem gropile moderne, fundul lor oblic pentru ca tancul să nu-şi poată ridica prora, cele patru tunuri antitanc ale lor declanşate de cădere. Nu era niciunul dintre noi care să nu se fi închipuit între tirurile încrucişate a patru tunuri antitanc, în clipa în care aveau să tragă asupra lui. Şi lumea gropilor era mare, de la căderea trăsnetului până la'excavarea grabnic camuflată în care căderea declanşa doar un semnal în lata unui tun greu orientat în depărtare – până la simplul hârtop.

Din vechea înţelegere a omului cu natura nu mai rămânea nimic: lanurile acelea printre care ne legănam în întuneric nu mai erau lanuri, ci camuflaje: nu mai exista un pămâni purtător de recolte, nu mai exista decât un pământ purtător de gropi, de mine; şi s-ar fi zis că tancul se târa de la sine către o capcană ascunsă”, că speciile viitoare începuseră în noaptea aceea propria lor luptă, dincolo de aventura umană.

Pe o colină scundă apărură în sfârşit nişte flăcări mov foarte rapide: artileria grea germană. Scurta for strălucire se confundase cu lumina lunii, sau începuse tirul? El se întindea mai ales de la dreapta la stânga noastră, atât de departe pe cât turelele noastre legănate îngăduiau să se vadă, ca şi cum un chibrit ar fi aprins orizontul. Însă, lângă noi, nici o'explozie. Motoarele noastre acopereau orice zgomot: fără îndoială că ieşiserăm dintre lanuri, căci ciocănitul furios al şenilelor reîncepea să duruie. Am dat ordin de oprire timp de o clipă.

Dinspre tăcerea care a pătruns în mine, a urcat zgomotul canonadei, ale cărei rafale le ducea yântul. Iar la urechea mea, în care vuietul nostru încă persista surd, acelaşi vânt, sub exploziile câtorva obuze din spatele nostru şi ciocănitul precipitat al şenilelor, aducea un zgomot profund de pădure, un foşnet ca al unor perdele mari de plopi: înaintarea tancurilor franceze invizibile până în străfundul nopţii.

Tirul a încetat. Înapoia noastră, apoi în faţă, au mai explodat încă vreo câteva rare obuze şi, străfulgerarea lor roşu închis odată împrăştiată, o linişte de aşteptare a crescut, populată de trecerea tancurilor noastre.

Am plecat din nou, forţând viteza pentru a ajunge din urmă grupul nostru nevăzut. Reîncepuse duruitul şenilelor şi redeveneam surzi, Prade şi cu mine, din nou lipiţi de blindaj şi de manete, cu ochii dure'roşi, pândind o ţişnire de pietre şi de pământ deasupra unei explozii roşii pe care nu am putea-o auzi. Yântul mâna spre liniile germane petice de cer înstelat în derivă printre nori enormi.

Nu există ceva mai lent decât un marş către luptă. La stânga noastră în ceaţa de mai, înaintau celelalte două tancuri din grupul nostru; dincolo de ele, celelalte grupuri; dincolo de acestea şi în spate, toate secţiunile o porneau sub lumina lunii. Leoriard şi Bqnneau, orbi lipiţi de blindajul lor, o ştiau, ca şi Prade, lipit de periscopul liii, ca şi mine, lipit de fentele de ochire; simţeam până în străfundurile corpului atât placarea senilelor pe pământul gras, cât şi elanul paralel al tancurilor în noapte. Alte tancuri, în faţă, ' înaintau împotriva noastră în aceeaşi noapte limpede;'oameni la fel de crispaţi, la fel de distra'ţi. La stânga mea, prorele noastre indistincte suiau şi coborau pe fondul mai puţin întunecat al lanurilor. În spatele lor, înaintau tancurile uşoare şi masa profundă a infanteriei franceze. Ţăranii pe câre-i vkzusem îndreptându-se în tăcere spre armată pe toate drumurile Franţei, la începutul lui septembrie, se adunau acum de peste' tot spre sinistra alunecare a escadronului nostru peste câmpia flamandă. Ah! fie ca victoria să rămână cu cei ce au făcut războiul fără să-l şi iubească!

Dintr-o dată, toate formele apropiate dispărură, în afară de vârfurile copacilor; nu se mai văzu nimic la nivelul solului; tenebrele se năpustiră asupra tancurilor care ne însoţeau. Desigur că un nor ascundea luna, prea sus acum pe cer pentru a o mai putea vedea prin fentele de ochire. Şi iarăşi, ne gândeam la minele spre care ne conducea, printre lanurile elastice, acea mişcare de maşinărie bine unsă, iar umbrele fraterne care ne înconjurau dispăreau. Eram izolaţi de tot ce nu era Pradd, Leonard, Bonneau şi cu mine: un echipaj – singuri.

Mina radiotelegrafistului L6onard se strecură între şoldul meu şi turelă, lăsă o hârtie alături de busolă. Ara aprins, iar ochii meî, orbiţi de lumină, au sfârşit prin a descifra literă cu literă, între străfulgerări roşiatice: „Tanc B-21 întâlnit groapă”.

Prad6 a stins. Printre spărturile norilor, lumina lunii trecea şi revenea peste întindere. Tancurile noastre se iviră ceva mâi în spate: le depăşisem. Apoi, la o sută de metri în faţă, o explozie cinematografică de obuz, resimţită până în vi6ratia blindajului nostru. Fumul care păruse, o clipă, roşu, se înclină în bătaia vântului, de un negru mat în lumina lunii.

Alte explozii. Puţin numeroase. Nu era nici măcar un tir de baraj. Escadra noastră a înaintat mai repede, fără să dea încă viteză maximă. La ce putea servi bombardarea asta dispersată? Să fi avut nemţii artilerie puţină? Privirea mi s-a înapoiat la busola vag fuminoasă. Am tras de una din sfori, am rectificat direcţia lui Prad6: pe pământul devenit inegal şi tare, tancul a deviat. Dintr-o dată, am alunecat cuprinşi de panică, aspiraţi de pământ.

Nu-i adevărat că-ţi revezi viaţa în clipa morţii!

Sub mine cineva a'urlat: „Borlneau?” Ldonard, ţinându-mă strâns de picioare, a strigat: Prade! Prade!”

Ii auzeam, pe sub coapse, urletele ascuţite ca nişte ţipete de pasăre în liniştea de cataclism care se p'ogorâse peste noi de îndată ce Prad”6, simţind căderea, blocase Mnele.

Groapa!

Motorul care a început din nou să duduie acoperea orice voce.

Prad6 împingea înainte tancul oblic.

„înapoi! înapoi!”

Am tras din toate puterile de sfoara dreaptă: s-a rupt. Obuzele pe care le văzusem căzând din când în când erau cele care făceau să sară în aer gropile reperate. Pământul răsuna de zgomotul tancurilor libere care, jur-împrejurul morţii noastre, treceau.

Prad6 îşi căutase doar elanul şi se-ntorcea înapoi. Cu câte secunde înainte de obuz? Aveam capul băgat între umeri, la limita forţei noastre. Tancul sprijinit cu furie înainte, cu coada în sus ca un peşte japonez, a dat înapoi, şi-a înfipt lateral partea din spate în peretele gropii, vibrâhd tot, aşa cum vibrează o secure înfiptă într-un trunchi. A alunecat, s-a prăbuşit. Oare de-a lungul nasului îmi curgea sânge sau sudoare? Căzusem strâmb. Bonneau, care continua să urle, încercă să deschidă uşa laterală, reuşi, dar o închise la loc. Ea se deschidea acum'aproape sub tanc. O şenilă se învârtea în gol. Prad6 făcu să se smulgă tancul, s'prijinindu-se pe cealaltă şenilă, iar tancul căzu drept, ca şi cum s-ar fi zdrobit într-o a doua groapă. Casca mea se lovi de turelă şi mi se păru că mi se umfla capul, mi se umfla, deşi aşteptarea obuzului mă făcea să-l tot trag între umeri, ca pe un cui. Dacă fundul gropii era moale, eram împotmoliţi, iar obuzul putea să nu se grăbească. Nu, tancul înainta, se dădu îndărăt, plecă din nou. Fundul gropilor moderne face tancurile să se înţepenească, iar tunurile antitanc puse în cruciş ar fi tras deja'; aşadar căzusem doar într-o groapă reperată. Dacă peretele din faţă ar fi vertical sau oblic, am ieşi poate (dar mai înainte, obuzul.); dacă am fi într-o pâlnie, n-am ieşi niciodată, niciodată. Invizibilul perete era cu siguranţă foarte apropiat. Bonneau, înnebunit, deschidea şi închidea neîncetat uşa cu toată puterea, iar blindajul, cu tot duduitul motorului în văgăuna aceea, suna ca un clopot. De ce nu venea obuzul? L6onard dădu drumul picioarelor mele şi le lovi cu lovituri de picior. Voia să deschidă uşa turelei mele. Obuzul va exploda în groapă, nu se iese dintr-o groapă, să fugi în afara tancului este ceva şi mai stupid decât să rămâi paralizat înăuntru, între un dement care încearcă să-ţi rupă picioarele şi un altul, nebun de frică să iasă şi de frică să rămână, şi care, cu izbituri precipitate de uşă bate sinistrul tam-tam al delirului. Am părăsit turela, ni-am aplecat ca să mă duc spre Prad6, care, brusc, a aprins lumina. Obuzul nu va veni; nu ucizi în plină lumină, nu ucizi decât în întuneric.

Leonard, în timpul mişcării pe care o făcusem pentru a mă strecura în partea îngustă a tancului, se furişase în turelă în locul meu; îi împinse, în sfârşit, uşa, se opri, cu gura căscată; nu sări, se ghemui brusc şi se întoarse spre mine fără să zică nimic; groaza îi lăsa capul nemişcat, doar îi zgâlţâia umerii în fata fondului negru al uşii deschise asupra gropii. Şenilele nu prindeau. Eram într-o pâlnie. Pe genunchi şi pe m'âini, m-am năpustit către Prad6, l-am dat într-o parte pe Bonneau care scutura mereu, urlând, uşa laterală. Am vociferat în treacăt: „Gura!

— Cine, eu? Da' nu zic nimic!” răspunse vocea lui brusc normală pe care i-am recunoscut-o cu tot duduitul motorului.

Mă privea cu căutătura mobilă, cu freamătul întregului obraz pe care-l arată copiii care se aşteaptă la o pereche de palme; se ridică, casca lui izbind din'plin tavanuf habitaclu-tui, şi recăzu în genunchi. Mutra lui de sperietoare de cinema căpătase în faţa morţii ceva îngrozitor de nevinovat.

„Nu zic nimic.”, repetă el (în acelaşi timp, ca şi mine, ca şi noi toţi, asculta, aştepta obuzul).

Lăsând uşa, îşi fixă în sfârşit privirea în ochii mei şi, cu mâinile desch'ise, 'cu casca înfundată pe cap de şoc precum o pălărie, bâţâindu-se sub zgâlţâiala şenilelor care patinau, urla, urla fără să mă părăsească din oclâi.

Am ajuns la Prad6, am putut să mă ridic un pic. Ne aflam în partea din faţă a tancului a cărui proră suia şi, puţin câte puţin, trupul meu se ridica de parcă tancul acela luminat, din groapă, l-ar fi înfăţişat morţii pentru un sacrificiu. Aveam să cădem iarăşi? Eram'ân sfârşit imobilizat. Şenilele tot patinau; mâinile mele mânjite de ulei, acoperite de sânge, greblau parcă aerul ca animalele care scurmă, de parcă aş fi fost eu însumi tancul.

Şenilele muşcă!

Un hârtop camuflat? într-o groapă, nişte şenile n-ar muşca. Am putea oare ieşi înaintea obuzului'? Cei trei camarazi ai mei deveniseră cei mai vechi prieteni ai mei. O uşă tot păcănea, ca o explozie. Se putea ca artileriştii nemţi sa nu fi văzut semnalul de cădere a tancului din cauza înlo'-cuirii vreunuia dintre ei, se putea ca cel ce era de veghe să fi moţăit, sau. Idiot! Dar şi mai idiot încă să speri că există gropi fără de tunuri aţintite asupra lor! Şenilele continuau să muşte.

Pradă stinse lumina.

„Ce naiba faci!”

În ciuda dorinţei mele furioase de a ieşi, simţeam liniştea din jurul nostru ca pe o platoşă: atâta timp cât nu vom auzi nimic şuierând, preţ de câteva secunde vom continua să rămânem în viaţă. Uşa aia oare nu se va opri, odată, să se tot izbească? Ascultam' cu aceeaşi demenţă cu care privisem până atunci, şi n-auzeam sub gongul uşii'decât duduitul valurilor tancurifor noastre, repercutat de groapă şi de blindaj, care treceau şi se îndepărtau. Cu casca mea lipită de cea a lui Prade„, i-arh urlat: „Urcă!” în golul apărătorilor de urechi. Prad6, cu picioarele în aer, imobilizat de scaunul său în tancul nemişcat şi înălţat, s-a întors spre mine: ca şi capul lui Bonneau, capul lui de om bătrânicios, în ciuda căştii, căpătase un aer inocent; ochii lui oblici, cei trei dinţi schiţară un zâmbet indulgent de muribund: „Băiete, cu chestia asta, cred că suntem terminaţi. Uite că iar încep să patineze şenilele.” încercam să aud pe sub cuvinte imperceptibila naştere a unui şuierat de obuz.

„Dacă mai insistăm, o să ne explodeze în burtă.”

Şuieratul. Nu ni se mai vedea gâtul. Picioarele lui Prade” părăsiră pedalele cu o mişcare de broască, apărându-şi pânte-cele. Obuzul explodă în faţa noastră, foarte aproape.'

Nu mai era lumină. Ghemuiţi, aşteptam următorul obuz – nu şuieratul, nici explozia, ci îndepărtatul semnal de pornire'- vocea însăşi a morţii. Şi chipul de chinez al lui Prad6 ieşi imperceptibil din întuneric, deveni distinct cu solemnitatea plumburie a chipului celor ucişi; o lumină misterioasă, tulbure şi foarte slabă, umplu interiorul tancului. Ca şi cum moartea ne-ar fi făcut semn. Tot mai mult, chipul nemişcat al lui Prad6, extraordinar de absent, desprins de întreaga viaţă prin spaimă, se degaja din beznă. Nici măcar nu mai ascultam: moartea se afla deja în tanc. Prad6 întoarse capul spre mine, mă văzu şi îşi trase îndărăt gâtul chinuit, eliberat chiar de obuz printr-b spaimă supranaturală, izbind cu capul în blindaj. Şi zgomotul ca de clopot al căştii, împrăştiind îngrozitoarea prezenţă mă făcu să descopăr în sfârşit oglinda periscopului: tancul înălţat căta spre cerul în care se ivise luna, iar ceea ce lumina astfel chipurile noastre secătuite de viaţă era oglinda care reflecta cerul lunar, imens şi din nou plin de stele.

Usa se izbi din nou. O mână se agăţă de spatele meu. Am vrut să o alung, dar eram atârnat.

„Putem ieşi, băieţi! Putem ieşi!” zbieră vocea copilărească a lui Letmard. '

El era cel care mă scutura. Părăsise tancul în timpul manevrei noastre. Se caţără în habitaclul acum vertical, ca pe o schelărie.

„S-a surpat pământul! S-a făcut un fel de şanţ! Sunt cel puţin douăzeci, treizeci de metri! Cu surpături!”

Prad6 dădu tancul îndărăt imediat. L6onard şi cu mine ne rostogolirăm, azyârliţi pe burtă. Tancul era din nou orizontal. M-am ridicat, am sărit prin uşa laterală pe care L6onard o lăsase deschisă, în timp ce tancul care continua să meargă înapoi se oprea la stânga mea, cu dreptunghiul uşii sale deschise luminat în noaptea în care tanc şi groapă se confundau: Prad6 putuse reaprinde lumina.

Sus, la suprafaţa pământului, formaţia noastră cuirasată, cu un sunet mai subţire decât cel pe câre-l auzeam în interiorul blindajului, co'ntinua să treacă. Obuzele păreau că pleacă încet, apoi că se precipită pentru a veni peste noi; şi orice şuierat părea că se îndreaptă spre groapa în care ne aflam.'Un obuz explodă în faţă, foarte aproape, în acelaşi loc ca primul. La lumina exploziei, am desluşit că peretele pe care-l atacasem se înclina. Să nu fim ucişi înainte de a ieşi! Nu îndrăzneam să-mi aprind lanterna. De altfel, o lăsasem în tanc.

„Putem încerca.”, spuse Prade” foarte aproape de mine în întuneric.

Şi el era lipit de perete: în afara blindajelor noastre ne simţeam goi. Din peretele de lut, un miros de ciuperci se prelingea, încărcat de amintirea copilăriei. Prad6 aprinse un chibrit; el nu lumină decât până la doi metri. Încă un şuierat se precipită, trecând de la ascuţit la grav: cu capul înfundat în peretele de lut, fascinaţi de spărtura de cer pe care avea s-o înlocuiască roşia strălucire fulgerătoare, aşteptam o dată în plus. Nu te poţi” obişnui să mori. Chibritul era extraordinar de nemişcat şi flacăra fui gâfâia parcă. Cât este de vulnerabil şi de moale un corp omenesc! Eram lipiţi de peretele gropii noastre comune: eu, L6onard, Bonneau, Pradă – o singură cruce. Bucăţica noastră de cer dispăru, se stinse, bucăţi de pământ se rostogoliră peste căştile şi umerii noştri.

Valurile de tancuri treceau mefeu, acolo sus, dar în sens invers. In retragere? Dacă am ieşi, ar fi doar ca să cădem peste coloanele blindate germane?

Credeam deja că o să ieşim.

Se ivi lanterna lui Bonneau. Nu mai urla. Înaintam toţi patru, lipiţi mereu de peretele de lut. Exista un ungher al sufletului meu pe care nimic nu-l distrăgea, pe care nimic nu l-ar fi putut distrage de la ideea obuzului. Camuflajul se întindea cu mult dincolo de groapa pe care o făcuse tancul căzând: un perete prăbuşit urca în pantă aproape lină. O suirăm până ce ajunserăm să ne izbim de trunchiurile care acopereau groapa.

Niciodată nu vom ajunge la marginile gropii; prizonierii nu evadează prin acoperiş. Ar trebui să dăm la o parte cele două bârne mai apropiate! Ghemuiţi sub ele, le încercam cu umerii, încremeniţi în poziţii de mumii peruviene la fiecare explozie, însă, de'când puteam acţiona, teama se transformase în acţiune. Dacă nu puteam face nimic împotriva bârnelor, poate că tancul va face să sară totul în aer. Se găsea îndărătul nostru, tăcut, mai negru decât groapa; din uşa lui întredeschisă filtra o dâră de lumină în care zbura o insectă de noapte.

Ne-am năpustit spre el, fără să ne adăpostim, l-am regăsit ca pe o fortăreaţă. Prad6 manevră pentru a se plasa în fata porţiunii surpate. 'Pământul mişcător se adunase acolo grămadă. Valurile, sus, continuau să1 se întoarcă spre liniile Franceze. Iar noi, începeam să ne împotmolim. Pradd dădu jos sub şenile bârna de ajutor; tancul se înălţă, şovăi: şenilele se agăţa'ră ca nişte mâini. Tancul mai sui im pic, se' bloca, patină din nou, înghesuit înspre tavanul de bârne. Dacă acesta nu ceda, efortul nostru ne-ar fi înfundat şi mai mult; în mai puţin de două minute, corpul tancului ar fi lipit de pământ, iar şenilele s-ar învârti în gol.

Bârna de ajutor era acum de nefolosit.

„Hai să căutăm nişte pietre!”

Pradd nu dădu niciun răspuns.

Cu motoarele ambalate la maximum, masa de oţel se înfipse în trunchiuri; cu mişcarea plină de furie a unui taur lovit de moarte, tancul mă azvârli spre turelă, într-un trosnet sonor de trunchiuri lovind blindajul; în spate cineva strigă, o cască se izbeşte şi iată că alunecăm ca o oarcă. Ridicândumă, am dat brusc cu mâna la o parte capul lui Prad6, lipit de periscop, am stins: în oglindă, la infinit, se vede câmpia liberă.

Înaintăm cu toată viteza printre explozii, gândindu-ne doar la gropile următoare, fiecare ghemuit la postul său. Şi totuşi noaptea, care nu mai era mormântul gropii, noaptea cea vie îmi apărea ca un dar minunat, ca o imensă germinaţie.

' Când am ajuns în sat, germanii îl evacuaseră. Am coborât. Peste tot harababură. Înaintam cu o stranie legănare pe care începeam s-o cunosc, mişcarea de sfârşeală^ ultima, când soldaţii merg cu capul în jos, cu colturile gurii lăsate, şi când nu mâi văd limpede. Tancul nostru fiind prost camuflat (ca şi celelalte), ne-am prăvălit peste paiele unui hambar. La lumina lanternei, aprinsă o clipă, l-am văzut pe Pradd culcat înşfăcând paiele şi stnngându-le ca şi cum ar fi strâns însăşi viaţa.

„N-'a fost să fie de data asta.” am spus.

Fără îndoială credea că „băiatul” scăpase.

„Războiul nu s-a terminat!” răspunse el cu zâmbetul lui ranchiunos.

Dădu drumul paielor şi închise ochii.

Dimineaţa era limpede de parcă războiul n-ar fi existat. Zorile erau pe sfârşite. Prad6 mă trezise ridicându-se; dintre noi toţi, el fusese mereu primul în picioare: „Când o să mor, o să am atunci timp destul să stau culcat!”

Am plecat în căutarea unei pompe. Apa rece nu m-a trezit doar din somnul nopţii, ci şi din cel al gropii. La câţiva metri mai încolo, Prad6 privea înaintea lui. A scuturat din cap: „Dacă mi-ar fi zis cineva că o să mă uit după găini şi că o să mi se pară asta ceva nefiresc, nu l-aş fi crezut!”

Găinile neşterpelite încă mergeau de colo-colo, părând că n-au habaf de război, însă ochişorii lor rotunzi ne urmăreau cu o ascunsă prudenţă. La ele se uita Prade”; mă uitam şi eu la ciugulitul lor mecanic, acea mişcare bruscă a capului declanşată parcă de un resort, iar căldura lor părea că mi se răspândeşte în mâini ca şi cum le-aş fi ţinut în palmă, căldura ouălelor proaspete – căldura vieţii: animalele erau vii pe acest pământ straniu. Mergeam prin dimineaţa lipsită de ţărani. Raţe africane, coţofene, ţânţan. In faţa mea se aflau două stropitori, cu măciulia ţevii îri formă de ciupercă, cu care îmi plăcea să mă joc pe vremea când eram copil; şi am avut brusc impresia că omul venise din adâncurile timpului doar pentru a născoci stropitoarea. Dincolo de orătăniile lăsate în libertate care treceau agale sau se furişau, un iepure de casă de rasă rusească, cu fundul prea greu, încerca să fugă precum un iepure sălbatic; căpiţele străluceau în lumina dimineţii, pânzele de păianjen sclipeau de rouă; un pic zăpăcit, ' am privit îndelung o floare ciudată, născută din mâinile omului, aşa cum florile pustiite care o înconjurau se născuseră din pământ: o mătură. În faţa fugii neaşteptate şi suple a unei pisici, m-am simţit uluit că putea să existe blana aceea în mişcare. (Toate pisicile o luau la goană, de altfel. Potăile, în schimb, rămâneau pe loc, aşa cum făcuseră probabil la sosirea tancurilor noastre.) Oare ce anume din mine se minuna că, pe pământul ăsta atât de bine pus la cale, câinii se poartă întotdeauna ca nişte câini, pisicile ca nişte pisici? Nişte porumbei cenuşii şi-au luat zborul, lăsând în urmă motanul agăţat la marginea saltului său inutil; au desenat pe cerul având lumina mării un arc tăcut, l-au stricat şi au continuat, dintr-o dată deveniţi albi, într-o altă direcţie, Eram gata să-i văd întorcându-se şi alungind în goană pisica ce ar fi dispărut. Vremea când animalele vorbeau, suspecta poezie a celor mai vechi poveşti, le luăm cu noi de partea cealaltă a vieţii.

La fel ca atunci când întâlnisem pentru prima dată Asia, auzeam murmurând un întreg stol de veacuri care se întindeau cam la fel de departe ca beznele acestei nopţi: hambarele acelea pline din belşug de grâne şi de paie, hambarele acelea cu bârnele acoperite de păstăi, pline de grape, rogojini, oişti, cărucioare din lemn, hambarele acelea în care totul era lemn, paie sau piele (metalele fuseseră rechiziţionate), totul înconjurat de focurile stinse ale refugiaţilor şi ale soldaţilor, erau hambarele timpurilor gotice; tancurile noastre' din capătul uliţei îşi făceau plinul de apă, monştri îngenuncheaţi în faţa puţurilor din Biblie.; O, viaţă, atât de veche!

Şi atât de îndărătnică! în fiecare curte de fermă fuseseră adunate lemne pentru iarnă. Soldaţii aprindeau cu ele primele lor focuri. Peste tot erau straturi de legume, bine rânduite. Nu era nimic aici care să nu fi purtat amprenta omului. Cârlige din lemn dansau, legănate de vânt pe sirmele din fier, ca nişte rândunele. Rufele atârnate nu erau uscate: ciorapi întinşi, mănuşi de baie, salopete de lucru; în acest abandon, în acest dezastru, prosoapele aveau monograme.

Noi şi nemţii din faţa noastră nu mai eram buni decât pentru maşinăriile noastre ucigaşe; însă vechea rasă a oamenilor pe care noi o alungaserăm'şi care-şi lăsase aici instrumentele, lenjeria şi iniţialele de'pe prosoape, mi se părea venită, prin milenii, din tenebrele întâlnite noaptea asta – agale, încărcată ca un avar cu toate epavele pe care le părăsise în faţa noastră, roabele şi grapele, plugurile biblice, coteţele şi cuş'tile pentru iepuri, cuptoarele goale.

Picioarele' mele îşi aminteau de braţele lui L6onard, care le strângeau. Mi-erau oare pe veci cunoscute capul de copil al lui Prad6, chipul uluit al lui Bonneau întrerupându-se dintr-un urlet pentru a spune: „Eu? Păi eu nu zic nimic!” Fantomele astea nu alunecau pe dinaintea hambarelor, prin faţa soarelui care tremura la vârfurile crengilor tinere, decât pentru a le da mai multă strălucire.

Poate că neliniştea este întotdeauna cea mai puternică; poate că încă de la origine este otrăvită bucuria ce a fost dată singurului animal care ştie că ea nu e veşnică. Însă, în dimineaţa asta eu nu eram decât o naştere. Purtam încă în mine irumperea din noaptea terestră la ieşirea din groapă, acea germinare în umbra adâncita de constelaţii printre spărturile norilor alunecând; şi, aşa cum văzusem ieşind din groapă noaptea aceea duduitoare' şi plină, iată că se înălţa din noapte miraculoasa revelaţie a zilei.

Lumea ar fi putut fi simplă ca cerul şi ca marea. Şi privind aceste forme care nu erau, în faţa mea, decât cele ale unui sat părăsit, condamnat; privind acele hambare de Rai şi acele cârlige de rufe, acele focuri stinse şi acele puţuri, acei măceşi răspândiţi; acei mărăcini lacomi care, peste un an poate, ar fi acoperit totul, acele animale, acei copaci, acele case – mă simţeam înaintea unui dar inexplicabil – o apariţie. Toate astea ar fi putut să nu fie astfel. Cât de mult erau toate acele forme unice în armonie cu pământul! Existau şi alte lumi, cea a cristalizărilor, a adâncurilor marine. Cu arborii săi ramificaţi ca nişte vene, universul era plin şi misterios ca un trup tânăr. Uşa fermei pe care o lăsam în urmă fusese lăsată deschisă de fermierii fugind: am zărit o cameră pe jumătate jefuită. Ah! păstorii Israelului nu i-au adus daruri pruncului, ei i-au spus doar că, în noaptea aceea în care el sosea, se loveau uşi întredeschise asupra vieţii care-mi era descoperită, în dimineaţa asta pentru întâia dată, la fel de puternică precum tenebrele şi la fel de tare ca moartea.

Pe o bancă, erau aşezaţi doi ţărani foarte bătrâni, haina bărbatului fiind încă murdară de pânzele de păianjen din pivniţă. Prad6 se apropie zâmbind, arătându-şi cei trei dinţi: „Ei, bunicule, ne încălzim la soare?”

După accent, bătrânul a recunoscut un alt ţăran; l-a privit cu o simpatie absentă, ca şi cum ar fi privit în acelaşi timp mai departe. Părul femeii atârna în nişte biete codiţe cărunte, foarte strânse. Ea a fost cea care a răspuns: „Ce am putea face altceva? Voi sunteţi tineri; când eşti bătrân, nu-ţi mai rămâne decât oboseala.” în armonie cu cosmosul ca o piatră. A zâmbit totuşi, cu un zâmbet molcom, întârziat, chibzuit: dincolo de turelele tancurilor strălucind de rouă la fel ca verdeaţa care le camufla, părea că priveşte în depărtare moartea, cu indulgenţă şi chiar – o, clipit misterios, umbră ascuţită în colţul pleoapelor – cu ironie.

Uşi întredeschise, lenjerie, hambare, urme omeneşti, zori biblici în care se îngrămădeau veacurile, cum se adâncea întreaga şi strălucitoarea taină a dimineţii în taina care urca pe acele buze uzate! Numai să se fi ivit din nou, într-un zâmbet obscur, taina omului, şi reînvierea pământului n-ar mai fi fost decât un decor fremătător.

Ştiam acum ce înseamnă miturile antice despre fiinţele smulse morţilor. Abia de îmi mai aminteam de moarte; ceea ce duceam cu mine era descoperirea unui secret foarte simplu, netransmisibil şi sacru.

Aşa l-a privit, poate, Dumnezeu pe primul om.

De ce acea dimineaţă a anului 1940, cu dăliile ei strivite de tancuri?

Era o revenire pe pământ, la fel ca cea pe care o cunoscusem după lupta avionului la Saba împotriva uraganului – însă noaptea aceea nu m-am gândit la asta nici măcar o singură dată. Insolitul oraşelor, prăvăliile lor cu câte un câine culcat peste pieile unui blănar, şi firma aceea enormă roşie a unui mănuşar din Bone, ca mâna unei divinităţi necunoscute, nu atingeau profunzimea vieţii ţărăneşti, care se acorda cu moartea, în acelaşi mod în care ziua se acordă cu noaptea.

Iar memoria mea era ataşată dimineţii sau nopţii?

De ce această luptă, între atâtea altele? Era singura pe care n-o dădusem cu voluntari. Lupta voluntarilor pare să exprime sensul însuşi al vieţii lor, aşteptarea unui obuz într-o groapă pentru tancuri pare să strige că viaţa n-are niciun sens. Numai dacă fatalitatea războiului devine fraternitate.

Am aflat a doua zi cum fuseserăm salvaţi. Tancurile noastre întâlniseră o linie de gropi reperate, spre care tunurile germane, destul de îndepărtate, nu erau toate bine îndreptate; obuzele care ne erau sortite, făcând explozie în afara gropii, făcuseră să se surpe unul din pereţii ei.

Puternicul vacarm eliberat care urcă din oraşele tropicale la căderea serii venea dinspre Bombay, peste golf. Ceea ce cunoscusem sau presimţisem despre viaţa lui Prad6, Bon-neau, L6onard era ceea ce nu cunoşteam despre oamenii care mă înconjurau în India. Vizirul străin întâlnit de mirii din Madura era oare la fel ca starul de musk-hall din viaţa lui L6onard? Succesiunea acelei nopţi sinistre şi acelei d'i-mineţi pline de rouă (aş fi putut muri pe pământul Flandrei, de unde a venit familia' mea.), cu Dunkerque în flăcări – succesiunea sânge, renaştere, moarte era cea a lui Vişnu şi a lui Siva. Dar ce însemna un Prad6 hindus? Şi chiar „dacă” el n-ar exista, dacă romanescului lui L6onard şi al întregului cinema, al pozelor de femei trecute din mâhă în mână în cerculeţele de lumină ale lanternelor nu le-ar fi corespuns decât visele din Râmăyanq, adevăratul dialog nu s-ar fi stabilit între Bhagavad-Gâtă şi Evanghelie, între Elephanta şi Chartres, ci între Majestatea din umbra grotei şi chipul liii Prad6, yânăt, fosforescent, transfigurat de lumina lunii pe care periscopul o reflecta ca o lumină a morţii – între civilizaţiile pentru care moartea are un sens, şi'oamenii pentru care viaţa nu are sens.

În pofida sentimentelor elementare. „E isteţ, pustiul, ar putea Tace ceva”, spunea Prad6; iar, a doua zi după' luptă: „De data asta, băiatu' şi-a salvat pielea.” Iar ascetul Narada striga: „Copiii mei!” în vântul care se îndepărta, înainte ca Vişnu să-i fi spus: „Am aşteptat mai mult de o jumătate de oră.”

Dar cât de lipsite de tărie erau sentimentele sale, în faţa unităţii lumii la întoarcerea din infern: în faţa certitudinii că lumea – mult mai mult decât oamenii – n-ar putea fi alta. Convingere pe care o impunea aici acea religie îmbătată de ireal, dar a cărei maya prizonieră va readuce totdeauna aceiaşi oameni, aceleaşi vise şi aceiaşi zei, în ciclurile sale eterne.

După cum spune cântecul din Madura, viteazul zeu-elefant Ganesha „se va întoarce să se plimbe pe şobolanul său, iar luna va râde dintre nori”, aşa cum „râdea” deasupra avionului meu în Spania, asupra tancului meu în 1940, asupra zăpezii din Alsacia în 1944 şi asupra unor peisaje senine dintotdeauna. „Iată apele sacre ale Gangelui, care sfinţesc gura întredeschisă a morţilor.”; iată luna deasupra câmpului nostru din Flandra', deasupra Stalingradului, deasupra Verdunului, deasupra nefericitelor câmpuri de luptă fără nume cu miile lor de Prade„ mistuiţi şi negri ca tăciunii, luna peste câmpurile de foamete sau 'peste copacii plutind în imensitatea fluviilor ieşite din matcă. Timp de secole încă, rugăciunea Indiei va spune: „Du-ne de la ireal către real, de la noapte către lumină, de la moarte către nemurire„, în vreme ce Occidentul, în care iertarea nu mai este decât ranchiună sau uitare, va psalmodia: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre aşa cum iertăm şi noi greşiţilor noştri„. Rugăciunea Indiei vă mai spune: „Pentru că ţie îţi place, Siva, locul incinerării – Am făcut din inima mea un loc al incinerării – Pentru ca tu să-ţi dansezi acolo dansul cel etern.” însă niciun zeu nu dansa în inima camarazilor mei de tanc.

Mă gândeam la alte lupte şi la alţi camarazi alături de care dormisem, la călugărul spaniol republican de care am vorbit în Speranţa. Îl auzisem povestind noaptea unor miliţieni şi soldaţi 'din brigăzile internaţionale, cu elocvenţa sălbatică a improvizatorilor populari, ultima întrupare a lui Hristos în regiunea cea mai sărmană din Spania, Hurdes: „îngerul a căutat-o pe cea mai bună dintre femeile din regiune, apoi a început să-şi facă apariţia. Ea a răspuns: „O! nu-i nevoie: copilul s-ar naşte înainte 'de termen, dat fiind că n-o să am ce mânca. Pe uliţa mea, doar un singur ţăran a mai mâncat carne de patru luni'; şi-a omorât pisica.” „Atunci, îngerul s-a dus la o alta. Când Hristos s-a născut, în jurul leagănului nu erau decât şobolani. Pentru a încălzi copilul, era cam puţin, iar în ceea ce priveşte prietenia, era ceva trist.

„Urmaşii Regilor magi nu erau acolo, dat fiind că se făcuseră funcţionari. Atunci, pentru prima dată pe lume, din toate ţările, cei care se aflau foarte aproape şi cei ce se aflau la dracu-n praznic, cei ce aveau căldură acasă şi cei la care era un frig de gheaţă, toţi cei ce erau curajoşi şi nenorociţi au pornit Ia drum cu puştile.

„Si au înţeles cu inima lor că la săracii şi la umiliţii de la noi, Hristos era viu. Şi din toate ţările, cu puştile, atunci când le aveau, şi cu mâinile lor în loc de puşcă, ' atunci când nu aveau, au venit să se culce unii după alţii pe pământul Spaniei.

„Vorbeau toate limbile, erau chiar printre ei negustori chinezi de şireturi.

„Şi când toţi au ucis prea mult – şi când ultimul şir de săraci a pornit-o la drum.

„. O stea pe care n-o mai văzuseră nicicând s-a înălţat deasupra lor. /'

Mă gândeam, de asemeni, la nişte zori, în Correze, care se ridicau deasupra unui cimitir pe'care-l înconjurau păduri, albe de promoroacă. Nemţii împuşcaseră nişte partizani din maquis, pe care locuitorii trebuiau să-i îngroape dimineaţa. O companie ocupa cimitirul, cu pistolul-mitralieră pregătit. In regiunea aceea, femeile nu merg după cortegiul mortuar, ele îl aşteaptă stând la morrnântul propriei lor familii. Când s-a făcut ziuă, lângă fiecare din mormintele din latura dealului, ca pietrele dislocate ale amfiteatrelor antice, stătea o femeie în negru, în picioare, şi care nu se ruga.

Oare micul L6ona'rd s-o fi dus în acel cimitir? Da. S-o fi alăturat partizanilor? Poate. Dar Prade„? Ce considera el adevărat, în afară de fiul său? Poate că abia dorinţele sale, căci nu prea avea aşa ceva. Câţi ţipi de seama lui Prade” cunoscusem, refugiaţi în bârlog'ul lor de neant! Atei în legătură cu totul, şi poate şi în legătură cu ei înşişi. Şi din mulţimea lor de piatră se înălţa tăcerea care răspundea uriaşei Majestăţi. Ce se întâmpla cu misterioasa metamorfoză'a sacrului în pietate, pe care o resimţisem atât de profund în grotă, comparată cu cea a sacrului în neant? Acea mulţime dură şi pentru care viaţa nu avea sens. – căci puţin îi păsa, ei, de ştiinţă, sau de adevăr, sau de alte fleacuri; ea nu mâncase niciodată din pâinea asta – acea mulţime dispăruse de pe pământ încă din Imperiul roman. Rusia reînviată din noaptea ei preistorică, comunismul elementar şi implacabil care se ridica cu o încetineală de bizon de partea cealaltă a Tibetului, erau moştenitorii fraternităţilor milenare şi nu aveau nimic în comun cu acea singurătate sinistră. „Şi toate'cele create sunt cuprinse în mine – ca într-un vânt mare care neîncetat se mişcă în spaţiu.

— Eu sunt Fiinţa şi Nefiinţa, nemurirea şi moartea.”, murmura imensul profil care se pierdea în granit; iar ţăranca flamandă cu codiţe cărunte răspunsese: „Când eşti bătrân, nu-ţi mai rămâne decât oboseala.” şi sub lumina lunii care ne luminase tancul ca o lampă funerară, masca de chinez cu trei dinţi a lui Prade” nu răspunsese nimic – sub acea lumină care îndrumase maimuţele în jurul trupului bătrânu-lui rege orb, pe câmpul din BhagavadGâţa.

Nehru nu locuia la Capitoliu. Casa lui, care semăna cu una din acele vile impunătoare de pe Coasta de Azur, fusese pusă, cred, recent la dispoziţia lui. Ici şi colo, daruri, doi fildeşi foarte mari de elefant sculptaţi, o statuie romanică a Fecioarei, pe care i-o oferise Franţa.'Farmecul provenea de la fiica sa şi de la el însuşi. Trecea printre mobilele lui provizorii ca o pisică siameză.'Dar şi cum trecea Istoria prin ziare, căci îi aparţinea prea mult Istoriei pentru a nu părea că la Capitoliu se' află la el acasă, şi nu în acea vilă.

Înainte de dejun, i-am vorbit despre un discurs pe care-l rostise în ajun, în faţa unui auditoriu de 400000-500000 de persoane. Mi-a răspuns referindu-se la Gandhi. Însă Europa, după oratorii regimurilor totalitare, nu înţelesese prea bine că Gandhi putea convinge nişte mulţimi fără a ridica vocea. Acţiunea lui mi se părea mai aproape de cea a marilor predicatori decât de cea a oratorilor politici; pe terasa din Vezelay, era evident că majoritatea acelora care îl ascultau pe sfântul Bernard nu-l putuseră auzi. Şi totuşi, ei adoptaseră Crucea.

„Aici, mi-a răspuns Neh'ru, mulţimile vin ca să vadă un guru, chiar dacă el nu vorbeşte: ele'aşteaptă de la el o vagă binecuvântare. Ele veneau să-l vadă pe Gandhi. Până la un anumit punct, ştiau ce avea el să le spună: mulţimile ştiu adesea ce li se va spune. El însă le dezvăluia ce se găsea în ele. Şi mai ales, ce puteau ele face. Aţi vorbit de o cruciadă. Lupta pentru eliberare, aşa cum el a conceput-o şi a condus-o, a semănat, într-o oarecare măsură, cu o cruciadă; marşul către ocean, pe vremea luptei împotriva impozitului pe sare, a semănat întru totul cu o cruciadă. Pentru a forma viitorul, Gandhi făcea apel la sentimente foarte vechi. Şi apoi, el mai avea şi geniul simbolurilor: roata de tors, sarea. Ceea ce el proclama, surprindea prin evidenţa faptului.

— A revela evidenţa este unul din semnele celui ce este profet.

— Cu mult înainte ca el să devină celebru, Gokhale spusese: „Cu nişte biete creaturi, el poate face eroi”. Dădea fiecăruia încredere în el însuşi şi spunea: „Voi deveniţi ceea ce admiraţi.” Auditorii lui deveneau în mod evident nişte voluntari ai independenţei, dar şi ai. Altceva. Nesupunerea civilă şi lupta împotriva intuşabâlităţii indienilor paria aveau aceeaşi origine. El o numea religioasă. De aceea, acţiunea sa politică descumpănea. Nu uitaţi că pentru el munca parlamentară era ultima dintre activităţile unei naţiuni. Şi apoi, dacă dezvăluia mulţimilor ceea ce purtau în ele, el nu le'spunea decât ceea ce ele aşteptau de la el. Fusese un supus neconfor-misţ, dar nu era mai conformist ca hindus, ca naţionalist, ca pacifist sau ca revoluţionar.

— A fost ucis de un duşman, dar a fost plâns de toată lumea?

— Se găseşte încă în prea multe case fotografia ucigaşului său. Încă n-âm sfârşit-o cu reacţionarii.”

Nehru îmi spusese, la Parlament: „Tancurile şi avioanele pentru kchatryas, legislaţia şi administraţia pentru brahmani.

„Şi apoi, a adăugat el, mulţi alţii.”

A luat o carte de undeva, clin spatele lui, şi mi-a întins-o. Era Gandhi a nepotului comunist al lui Tagore.

„Uitaţi-vă la dedicaţie.”

O cunoşteam: „Maselor Indiei, pentru ca ele să distrugă gandhismul' care le aserveşte intrigilor preoţilor, autocraţiei feudale, capitalismului indigen, şi le menţine'prin şiretlic sub jugul imperialismului britanic.”'

A citat cu tristeţe fraza lui Vivekananda despre maestrul său: „El se mulţumea să trăiască această măreaţă viaţă – şi lăsa altora grija de a-i găsi o explicaţie.”

Anumite discursuri ale lui Nehru, mai ales discursurile de luptă, erau discursuri de orator în sensul tradiţional, prin organizarea persuasiunii, prin elocvenţă. Dar un mare număr din discursurile sale către mase semănau cu nişte lungi monologuri, iar el le rostea aproape pe tonul conversaţiei.

„Atunci când privirea mea se încrucişează cu acele mii de priviri, spuse el, am impresia că ne recunoaştem. Uneori, atac sentimente la care mulţimea aceea ţine mult. Ea mă acceptă. Dar care este personajul pe câre-l acceptă sub numele meu, sau sub fotografia mea, sau sub silueta mea?

„Şi totuşi, trebuie să reuşesc să-i antrenez pe oameni.”

Spusese'ultima frază zâmbind obosit. M-am gândit că nu voi uita – şi îmi amintesc, într-adevăr – salonul banal, cu statueta romanică a Fecioarei pe o măsuţă joasă.

„Cum se îndepărtează lupta pentru independenţă!” spuse el.

În timp ce era în închisoare, un băiat de cincisprezece ani pe nume Azad fusese condamnat să fie biciuit – şi, la fiecare lovitură ce-l însângera, strigase: „Trăiască Gandhi!” până ce leşinase. (Nu am înţeles dacă Nehru asistase la supliciu sau dacă îi fusese povestit.) Câţiva ani mai târziu, Azad, devenit unul din şefii terorismului în provinciile din nord, a venit să-l întrebe dacă teroriştii vor fi abandonaţi de Congres, în caz de înţelegere cu englezii. Nu mai credea în eficacitatea terorismului, însă lupta i se părea inevitabilă. După cincisprezece zile, hăituit de poliţie într-un parc din Allahabad – oraşul lui Nehru – în cursul convorbirilor dintre Gandhi şi vicerege, se luptase până ce fusese ucis.

„Distrugerea, agitaţia, necooperarea nu sunt activităţi normale, chiar şi fără terorism. Altădată, credeam că doar copiii noştri vor putea fi constructori. Poate că nepoţii noştri.”

Părea să fi uitat că terorismul îşi schimbase ţinta şi că, de la moartea lui Gandhi, el devenise ţinta.

„Nici Rezistenţa n-a fost o activitate normală, am spus, şi printre cei mai tineri supravieţuitori, mulţi încep să b plătească scump.”

A meditat: „Niciodată nu-i este uşor războiului să devină pace. Însă oamenilor din generaţia mea li se va întâmpla şi mai rău. Noi am trăit împotriva violenţei. Or, ne vom găsi mai devreme sau mai târziu în faţa Chiriei; iar poporul nu va mai accepta nonviolenţa.”

Una din fotografiile puse pe măsuţa joasă, alături de Fecioară, înfăţişa un Buddha din Ceylon – desigur acela despre care Nehru scrisese odinioară că îl încuraja în celula sa. Mi-am amintit de discursul în care-l numise pe Buddha „cel mai mare fiu al Indiei”. Am trecut la masă.

„Discursul pe care l-aţi rostit cu prilejul marilor comemorări budiste mi s-a părut destul de diferit de ceea ce aţi scris despre religie.

— Am fost întotdeauna frapat de personalitatea lui Buddha. Şi de cea a lui Hristos de asemeni. Mai ales de cea a lui Buddha. Sentimentul meu religios a evoluat oare? Am devenit mai sensibil la nevoia confuză a naturii omeneşti la care religia răspunde.” în Autobiografia sa, declarase că spectacolul religiei îl umpluse aproape totdeauna de oroare; cuvântul religie evoca pentru el credinţa oarbă, superstiţia, un domeniu legat de apărarea intereselor stabilite. Creştinismul nu combătuse sclavia. Nehru adăugase că religia aproape că-şi pierduse spiritualitatea, în Indii ca şi în Occident; chiar şi în protestantism, care era neîndoielnic singura religie încă vie. Afirmaţia aceasta mă stupefiase.

Însă relua: „Uitaţi-vă la legătura noastră cu animalele. Ştiţi că nu există vaci sacre: toate vacile sunt sacre. Şi aţi văzut cum sunt tratate! Şi maimuţele!

„Ah! dacă ar putea pleca toate în China într-o noapte! Ele atârna mai greu asupra Indiei decât mizeria asupra Angliei. Aţi văzut Templul Maimuţelor, la Benares!” îl văzusem cândva şi nu-l uitasem. Maimuţele sale vii se sprijineau pe maimuţele din gresie, în jurul unui brahman, singuratic, ca şi cum 'ar fi oficiat pentru ele. Nicicând nu mi se păruse mai neliniştitoare viaţa lor la limita umanului, decât în acel templu îri care erau zugrăvite pe toţi pereţii – ca şi cum s-ar fi pictat singure. – şi păreau gata să se unească cu Absolutul prin zeul maimuţelor, dacă venirea mea nu le-ar fi tulburat veneraţia.

„Deveniseră mult prea numeroase, reluă Nehru. Brahmanii au hotărât să se debaraseze de ele. Au aflat că maimuţele noastre se tem de maimuţele negre din Egipt. Întoarceţi-vă la templu. Sub galerii, veţi găsi doar vreo zece maimuţe negre; celelalte au plecat înapoi în pădure.” întâmplarea te făcea să te gândeşti la o poveste, însă tonul nu era cel ironic. Mă gândeam la maimuţele negre stăpâne peste singurătatea templului, asemănătoare unor demoni-maimuţe printre zeii-maimuţe din piatră. I-am amintit de întâmplarea pe care o povestesc istoricii lui Alexandru.

Armata macedoneană, învingătoare a Orientului, învingătoare a lumii, ajunge la Kyber, în acea strâmtoare de cosmogonie, punctată ici şi colo de mirţi şi rugi de mure. Iată-i pe cei patru şefi purtârid mantie albă'şi pe Alexandru în mantie roşie. Nici stindardele Romei înălţate împotriva zeilor, nici mistreţii de bronz ai barbarilor, nici flamurile Islamului ivite în defi'lee printre şoarecii puşi pe fugă sub privirile indiferente ale acvilelor: ci o armată din care nu cunosc decât pe aceşti patru călăreţi albi şi pe acest călăreţ roşu în faţa unei călă'uze care se prosternă. Soldaţii au pornit deja printre munţii verticali, din care unul se clatină şi stă să cadă peste ei. Alexandru îi face semn călăuzei să se ridice şi îi arată cu degetul muntele care tremură: „O, nu-i nimic, răspunde băştinaşul: astea-s maimuţele.” Alexandru priveşte în sus, spre creasta ameninţătoare, pe care o străbat salturi furişe. Iar armata îşi reia marşul.

„în pădurea cea mare, spune Nehru, le auzeam arun-cându-se pe crengi, iar uneori le vedeam cum se agaţă cu coada, în zori, un strigăt se multiplica din vale în vale' şi umplea pădurea, la fel ca disperarea armatei maimuţelor la moartea regelui lor Hanuman. Budiştii explicau:' „Buddha le-a făgăduit că dacă se vor purta bine, se vor face oameni. Atunci, în fiecare seară, ele trag nădejde – iar în fiecare dimineaţă plâng.”

Discursul pe care Nehru îl consacrase recent lui Buddha îmi amintise de pasajul în care el face aluzie la una din conversaţiile noastre de odinioară: „Acum opt sau nouă ani, când eram la Paris, Andr6 Malraux mi-a pus o întrebare stranie: „Ce anume a permis hinduismului să expulzeze din India, fără un conflict grav, acum mai mult de o mie de ani, un budism bine organizat? Cum a reuşit hinduismul să absoarbă, ca să spunem aşa, o mare religie populară, larg răspândită, fără obişnuitele războaie religioase?„ Pentru Malraux, evident, întrebarea nu era pur formală. Ea s-a ivit chiar în clipa întâlnirii noastre. Era o întrebare pe gustul meu, sau, mai curând era tipul de întrebare pe care o puneam eu însumi frecvent. Însă nu-i puteam da sau nu-mi puteam da un răspuns satisfăcător. Căci există multe răspunsuri şi explicaţii, dar s-ar spune că ele nu ating niciodată miezul problemei.”

Discursul său răspunsese, indirect, la aceeaşi întrebare.

Era un discurs-conversaţie, pe tonul cel mai simplu, care începea prin: „Aşa cum ştiţi, mă îndeletnicesc cu politica.” dar ajungea repede să afirme că politica cea mai bună încearcă să lupte împotriva distrugerii pe care ştiinţa o aduce cu sine şi împotriva violenţei pe care omenirea o poartă în ea. Orî „am eşuat, de atâţia ani, de atâtea generaţii! Trebuie să existe o altă cale decât cea pe care o practică oamenii de felul meu şi de profesia mea.” „. Oameni de bună-voinţă se întâlnesc, discută despre o lume nouă cumsecade, despre o lume unită cumsecade, sau despre toate naţiunile care se contopesc într-una singură, sau despre cooperare şi prietenie. Această bună-voinţă este zadarnică, pentru că eâ este izolată de acţiunea reală care ar trebui să rezolve problemele reale. Noi nu putem gândi pe aripile vântului. Pe de altă parte, dacă este esenţial ca noi să avem picioarele pe pământ, este în egală măsură esenţial să nu ne rămână capetele la nivelul solului.”

Ceea ce merita atenţie, în gura şefului idealismului politic cel mai eficace pe care l-a cunoscut'omenirea.

„îi lipseşte omenirii ceva esenţial. Un fel de element spiritual care să ţină în hăţuri puterea ştiinţifică a omului modern. Este limpede acum că ştiinţa este' incapabilă să rânduiască viaţa. O viaţă este rând'uită de valori. A noastră, dar şi cea a naţiunilor -' şi poate că şi cea a omenirii. Vă amintiţi de discursul generalului Bradley, în 1948, cred: „I-am smuls atomului misterul său şi am respins Predica, de pe Munte: cunoaştem arta de a ucide, nu arta de a trăi.” în acest lucru eu redevin hindus; în tinereţea mea, vorbeam de spiritualizarea politicii. Care este, astăzi, după părerea dumneavoastră, cea mai înaltă valoare a Occidentului?

— Mi se pare că ar trebui să lăsăm cuvântul valori la plural. Valorile sale apără tot mai mult viaţa şi o conduc din ce în ce mai puţin. Nu ştiu unde au ajuns în privinţa asta republicile comuniste. În'statele capitaliste sau lumea liberă, cum veţi dori, libertatea individuală trece drept o valoare suprema.

— Dar dacă aţi întreba un trecător în stare să vă răspundă, pe o stradă din Paris, ce doreşte mai mult, ce ar răspunde?

— Puterea? spuse ambasadorul.

— Fericirea? am spus eu. Dar astea sunt obiecte ale dorinţei, nu valori supreme. Cred că civilizaţia maşinilor este prima civilizaţie fără de valoare supremă pentru majoritatea oamenilor. Există vestigii – numeroase. Însă ceea ce este propriu unei civilizaţii a acţiunii este neîndoielnic faptul că fiecare este posedat de acţiune. Acţiunea împotriva contemplaţiei; o viaţă omenească, şi uneori clipa, împotriva eternităţii. Rămfne de ştiut dacă o civilizaţie poate să nu fie decât o civilizaţie a interogaţiei sau a clipei, şi dacă ea îşi poate întemeia mult timp valorile pe altceva decât pe o religie.

— Tot nu ştiu cum a murit budismul, a spus Nehru, dar cred că presimt de ce. Geniul lui Buddha stă în faptul că el este om. Unul din cele mai profunde gânduri ale omenirii, un spirit inflexibil şi mila cea mai nobilă; un acuzator în faţa mulţimii zeilor. Atunci când s-a divinizat, s-a pierdut în această mulţime, care s-a închis asupra lui.”

Insă asta nu figura în discurs. Nehru nu mai descrisese nici viaţa legendară, pe care o presupunea cunoscută de auditorii săi. Mă gândeam la lupta patetică a regelui (aproape totdeauna suprimată în transcrierile occidentale) pentru a-i asigura fiului său fericirea. Fiecăreia din cele patru „întâl-nin” îi răspunde o afecţiune tot mai disperată. „Voind să-l păstreze pe prinţ în neştiinţa durerii şi a răului, regele pune să se înalţe m jurul palatului un zid'sţrăpuns de o singură poartă cu' drugi atât de grei.” Atunci când, pentru prima dată, prinţul Siddhartha vrea să străbată oraşul spre a vedea grădinile, regele „pune să se împrăştie pe jos apă înmiresmată: „Puneţi pe marginea aleilor felinare multicolore, aşezaţi urne cu apă limpede la răspântii!„ Totuşi prinţul descoperi bătrâneţea, apoi, la a doua sa ieşire, boala. Insă regele transformă palatul într-un loc fermecat, „şi cursa plăcerilor se desfăşoară acolo zi şi noapte, iar cea mâi bună cântăreaţă îi cânta Cântecul Pădurii.” Atunci Siddhartha iese pentru a treia oară, întâlneşte un trup nemişcat, iar scutierul său îi răspunde: „Prinţule, este ceea ce se cheamă un mort.”

Am citat fraza, iar Nehru mi-a răspuns prin cea a regelui care tocmai a aflat că Siddhartha vrea să părăsească lumea după întâlnirea cu ascetul: „Renunţă la hotărârea asta, fiul meu, căci trebuie în curând să-mi las regatul pentru a mă retrage în singurătatea pădurilor, iar tu trebuie să-mi urmezi.” îmi aminteam urmarea, iar Nehru cu siguranţă n-o uitase: după ce şi-a îmbrăcat veşmântul de culoare pământie, prinţul se duce în pădure şi îi răspunde trimisului tatălui său: O casă aurită cuprinsă'de flăcări, asta este domnia.”

El citase: „. Iar tu trebuie să-mi urmezi”.

Şi îi spusese într-o zi lui Ostrorog, desigur cu aceeaşi voce: „Gandhi avea un succesor.” „îl admirăm amândoi pe Buddha, am „spus, dar nu ne rugăm lui. Nu credem în divinitatea lui. În fond, totul se petrece aşadar ca şi cum valoarea noastră supremă ar fi Adevărul. Şi totuşi.” '

I-am vorbit de Villefranche-de-Rouergue, de zadarnica mea recitire a sfântului Ioan.

„Este cu putinţă ca Adevărul să fie valoarea mea supremă, mi-a răspuns el. Nu ştiu; dar nu mă pot dispensa de el.

— Vă amintiţi de fraza inversă şi atât de enigmatică, a lui Dostoievski: dacă aş avea de ales'ântre adevăr şi Hristos, l-aş alege pe Hristos.

— Cunosc şi fraza lui Gandhi: „Am spus că Dumnezeu era Adevăr, iar acum spun că Adevărul este Dumnezeu.”

— Ce înţelegea el prin Dumnezeu, în fond? Acel Rta vedic?

— A spus, aproximativ: „Dumnezeu nu este o persoană: Dumnezeu este legea.” El a spus: „legea imuabilă”.

— Este şi afirmaţia lui Einstein: „Lucrul cel mai extraordinar este ca lumea'să aibă cu siguranţă un sens.” „Rămâne de ştiut pentru ce acest sens s-ar sinchisi de oameni.

— Fără îndoială, Gandhi mai afirma: „Nu-l pot găsi pe Dumnezeu decât în inima omenirii.” Şi de asemeni: „Eu sunt un căutător de Adevăr.” La noi, identitatea între semnificaţia lumii şi cea a omului (între ceea ce voi aţi numi sufletul lumii şi sufletul omului) este simţită ca o evidenţă. În aceeaşi măsură, mi se pare că simte creştinismul existenţa sufletului, şi supravieţuirea sa. Dar ştiţi dumneavoastră că Narayana, care n-a murit decât prin 1^23, pusese să fie înlocuite chipurile zeilor, pe masa de sacrificiu a templelor, prin oglinzi?”

Nu cunoşteam acest simbol egal cu dansul morţii, cu marşul lui Gandhi spre ocean. Mesele de sacrificiu înfipte în pereţi încă erau prezente în mintea mea, cu idolii lor abia vizibili sub chiparoase. Caracterul divin al statuilor din Madura, ca şi cel al statuilor catedralelor noastre, provenea evident de la incorporarea lor templului, unde se perinda valul oamenilor efemeri. Mi-i închipuiam pe mirii mei în faţa altarului lui Siva, uluiţi să contemple, în fundul umbrei sacre, dubla lor imagine incorporată dansului zeilor, pe deasupra grămezii de flori. „Mă-nchin ţie, o, Dumnezeul meu, care nu eşti decât eu însumi.”

Deşi acest şef de stat care zâmbea cu tristeţe, mai mult gentleman decât britanic, nu se confunda cu India, aşa cum o făcuse Gandhi, el era India; deşi o enigmatică distanţă rămânea între ea şi el, deşi nu credea în divinitatea Gangelui, el purta Gangele în inima sa. Avea reputaţia că este un intelectual, şi era, pentru că scrisese mult. Insă discursurile sale aparţineau acţiunii; amintirile sale, cu excepţia câtorva amintiri de familie, readuceau în memorie o acţiune' îndărătnică. Îi plăcea originalitatea gândirii, o saluta în treacăt cu un zâmbet, aşa cum un amator de pictură ar fi salutat un tablou bun. Însă intelectualilor le place această originalitate pentru ea însăşi; cred că lui Nehru ea nu-i plăcea decât atunci când ea se implica în acţiune.

„Am impresia că nu sunt interesat într-un mod esenţial de religie. Mai curând de relaţia ei cu eticul.

— Doar India, am spus citind o afirmaţie pe atunci celebră, a făcut din fâlosofia religioasă baza esenţială şi inteligibilă a culturii sale populare şi a guvernului său naţional.

— India lui Gandhi se sprijină realmente pe o etică; poate că mai mult, din anumite privinţe, decât se sprijină Occidentul pe morala creştină. Dar aminitiţi-vă de o frază ciudată a lui Mahatma: „trebuie ca India să'aibă în sfârşit o adevărată religie.”

Occidentul însemna individualismul; un individualism care însemna totodată crucifixul şi reactorul atomic. Cunoscusem cândva stinghereala budiştilor în faţa crucifixului, acel „De ce adoră ei un torturat?” şi ambivalenţa Indiei faţă de maşini: roţile de tors ale lui Gandhi se învâfteau în case, în faţa* reactoarelor asemănătoare cu ultima încarnare a lui Siva. India se adaptează lui Hristos ca şi celorlalţi zei şi vede cu uşurinţă în el un avatar (avatar înseamnă cob'orâre, 'âncarnare.). N„u Hristos era cel care lua aici un accent surprinzător. Se poate vedea în păcatul originar sursa unei maya universale, iar în ereditate o karma în care occidentalul ar moşteni bolile părinţilor săi aşa cum hindusul suferă consecinţele vieţilor sale anterioare; însă transmigraţia este întotdeauna o judecată cu suspendare, în vreme ce' creştinul îşi joacă destinul o dată pentru totdeauna. La fel şi ateul'. Europa a conceput transmigraţia indiană ca pe cea care face din creştin un ales sau un damnat, însă este vorba de un damnat care nici măcar n-ar şti că a fost om. În ciuda păcatului, în ciuda demonului, în ciuda absurdului, în ciuda inconştientului, europeanul se concepe pe sine ca un tip care acţionează, într-o lume în care schimbarea este valoare, în care progresul este cucerire, în care destinul este istorie. Hindusul se simte „acţionat„, într-o lume de comemorări. Occidentul consideră adevăr ceea ce hindusul consideră aparentă (căci dacă viaţa omenească, în veacurile de creştinătate, a fost neîndoielnic o încercare, ea a fost cu siguranţă adevăr, şi nu iluzie), iar occidentalul poate considera drept valoare supremă cunoaşterea legilor universului, în timp ce hindusul consideră drept valoare supremă ajungerea la Absolutul divin. Însă opoziţia cea mai profundă se sprijină pe faptul că evidenţa fundamentală a Occidentului, creştin sau ateu, este moartea, oricare i-ar fi sensul pe care el i-l conferă – în timp ce evidenţa fundamentală a Indiei este infinitul vieţii în infinitul timpului: „Cine oare ar putea ucide nemurirea V Se aflau, deasupra unei biblioteci, un desen mare al lui Le Corbusier: palatul din Chandigarh, având deasupra imensa Mina a Păcii, care aducea şi cu o emblemă şi cu o giruetă uriaşă; şi un model al Mâinii, în bronz, de vreo cincizeci de centimetri. Le Corbusier ţinea mult la el. Nehru, mai puţin. Le Corbusier mă plimbase pe străzile din Chandigarh şi prin faţa clădirilor neterminate, unde până şi tapiseriile fuseseră râriduite de el. În piaţă, şiruri de bărbaţi şi de femei urcau planurile înclinate, la fel ca arcaşii din Persepolis, cu câte un cos de ciment pe cap. „Aici, Adunarea! îmi spusese el ferm, arătând Pamirul îndepărtat, pe dinaintea căruia trecea o capră singuratică. Iar aici (arătă acoperişul Palatului de justiţie) Mina Păcii!”

Mă gândeam la firma mănuşarului din Bane, enorma mina roşie pe care o văzusem veghind peste oraş ca semn al vieţii regăsite; şi regăseam mina de bronz cu liniile sale de soartă, cele ale destinului Indiei, poate.

Cu ocazia plecării mele, Nehru a venit la dineu la ambasada noastră. Franţa avea să creeze un Minister al Afacerilor Culturale; el studia crearea unei instituţii asemănătoare şi dorea să ştie ce pregăteam noi – şi, mai afes, cum concepeam problemele reunite sub cuvântul'atât de confuz de cultură, căci i se păreau ciudat de diferite „după cum se gândea la Shakespeare sau la Râmâyana”. Ostrorog era singurul ambasador în stare să ofere la Delhi un dineu gastronomic. Îmi amintesc de un pateu înconjurat de flori de hibiscus, de o conversaţie despre Japonia şi de Nehru care spunea: „Japonia are multe motive să' fie tristă, şi abia cunoaşte elefanţii, nu prea ştiu de ce. Atunci, pentru a' regăsi zâmbetele de odinioară, aveam intenţia să aduc cu mine un elefant. Dar am fost împiedicat s-o fac.'.

„Şi cine face oare ce ar vrea? Tagore mi-a spus într-o zi, cu uri aer consternat: „Un tigru care se plictisea să fie veşnic vărgat a venit să ceară o bucată de săpun de la servitorul meu îngrozit.”

După dineu, Nehru, ambasadorul şi cu mine ne-am instalat sub covorul de Ispahan atârnat pe perete. Am dat drumul la câteva banalităţi. Eu am spus că obţinusem un mic succes la Consiliul de miniştri, afirmând că eram singurul ministru care ştia că habar n-âvea ce este cultura. Am spus că Akbar şi chiar şi un faraon ar fiputut discuta despre stat cu Napoleon, dar nu cu preşedintele Eisenhower: regii epocii napoleoniene domneau mcă” asupra unei mari civilizaţii agrare.

„în anumite privinţe, a spus Nehru, colonialismul s-a născut atunci când armele moderne au permis unor mici corpuri expediţionare europene să măture armata celor mai populate imperii ale lumii – şi a murit atunci când aceste imperii şi-au găsit propriile lor arme, care nu erau doar tunuri.

— În timpul acela (cel al vieţii noastre), Occidentul a trecut de la omnibuzele copilăriei mele la avioanele cu reacţie. În timpul acela, politica, cea adevărată, a jucat un rol pe care nu-l jucase, sau presimţise, decât în cei câţiva ani ai Revoluţiei franceze: comunismul e mai important decât o schimbare de dinastie. Ca şi cum visele de justiţie sfârşeau prin a lăsa oamenii pe seama maşinii la fel de mult ca visele de putere, fascismul după comunism.

— Mă tem ca roata de tors să nu fie mai puternică decât maşina, a spus cu tristeţe Nehru.

— Dar opoziţia între civilizaţia maşinii şi civilizaţiile agrare vi se pare a fi o opoziţie între materialism şi spiritualism, sau între acţiune şi transcendenţă? Ceea ce 6ccidentul şi mai cu seamă Statele Unite numesc acţiune, este totodată ceea ce creează şi fragmentarea vieţii, care fără îndoială n-a existat niciodată 'ân acest grad; stimu'lul-reflex al americanilor, mobilizarea omului prin creaţia sa.

— Este soră cu mobilizarea măgarului cu ajutorul morcovului pe care nu-l mănâncă niciodată, a spus ambasadorul.

— Omul, în schimb, mănâncă morcovul, însă asta îl lasă flămând, am răspuns eu.

— Măgarul, sau Sisif. E curios lucru că Statele Unite şi Rusia au intrat împreună în istorie, în secolul al XVIII-lea. În discursul dumneavoastră despre Buddha, domnule prim-mi-nistru, aţi pus, de altfel, problema în aceeaşi perspectivă.

— Eu?”

Cu zâmbetul cuvenit, ambasadorul a pus să i se aducă discursul.

„E adevărat”, a spus Nehru.

Şi l-a înapoiat arătând pasajul: „De fapt, noi trăim două vieţi diferite: una, pe care oamenii o numesc viaţa practică sau cea care priveşte treburile practice; cealaltă, pe care o rezervăm momentelor noastre de solitudine intimă. Astfel noi dezvoltăm o dublă personalitate în calitate de indivizi, ca şi în calitate de comunităţi sau naţiuni.” „Viaţa străină de orice religie, amjeluat eu, mi se pare aproape contemporană maşinismului. În secolul al XVII-lea, bătrâneţea era o pregătire pentru viaţa veşnică. În fiecare an, Saint-Simon se retrăgea la Trapişti. Faptul nou este, în fond, legitimarea vieţii prin acţiune – sau, mai exact, intoxicarea care îngăduie acţiunii să' dea la o parte orice legitimare a vieţii. Nu răspunsul e cel care s-a schimbat; întrebarea e ceea ce a dispărut.

— Pentru cât timp? a spus Nehru.

— Şi mai există un element, despre care Occidentul nu vorbeşte, pentru că l-a pierdut: este comunicarea cu lumea. Creştinul era legat de anotimpuri, de arbori, de animale, pentru că era legat de toate creaţiile lui Dumnezeu. Omul civilizaţiilor citadine este izolat, şi poate că ăsta e motivul pentru care întrebarea „Ce faci tu pe pământ?” poate căpăta un asemenea sens.

— Ea a avut, în felul ei, mult sens în budismul primitiv, a spus Nehru.

— Deşi şi-a schimbat de nenumărate ori accentul, fără îndoială că este la fel de veche ca şi conştiinţa. Dar mult mai puţin raţională decât pare, pentru că ea îşi găseşte fără îndoială accentul în moarte, bătrâneţe, destin.! şi în durere, în Rău în cel mai înalt sens. Este vorba atunci de a şti dacă intoxicarea prin acţiune poate face să amuţească întrebarea pe care moartea o pune omului.

— Dacă ea nu reuşeşte, credeţi că arta poate reuşi?

— Din păcate, nu'î Dar pentru ca arta să joace rolul pe care i-l recunoaştem astăzi, trebuie ca întrebarea să fie fără de răspuns.

„Să nu uităm că în primul rând cultura este o vastă resurecţie. Putem învăţa despre locul lui Beethoven în istoria muzicii, nu poţi învăţa nici să-l iubeşti, nici să-l resusciţi. A face să fie iubită o capodoperă înseamnă să-i conferi vocea ei proprie, să o faci prezentă, când prin interpretare, când prin alte mijloace.

— Concep bine interpretarea lui Mozart, reprezentarea lui Moliere, a spus ambasadorul. Dar interpretarea EUorei nu este oare o învăţătură?

— Eu cred că interpretarea Ellorei constă în a face să se înţeleagă faptul că sculpturile de la Ellora nu imită nişte creaturi; nu se referă la lumea creaturilor, ci la o alta: pentru noi, cea a sculpturii; pentru India, fără îndoială lumea divinului – şi poate că, pentru toţi, amândouă în acelaşi timp. Ceea ce nu poate fi făcut sensibil decât prin dialogul statuilor sau fotografiilor de la Ellora, cu statui sau fotografii ale altor arte sacre: romanică, sumeriană, egipteană, ce ştiu eu. A da viaţă statuilor de la Ellora nu înseamnă, evident, a le însufleţi că pe nişte marionete, înseamnă să le eliberezi din lumea imitaţiei, care aparţine aparentei, pentru a le face să intre în lumea artei, sau a le Face să reintre în lumea sacrului.”

Mă gândeam şi la Egipt, care, văzut de la Ellora, părea o Indie austeră şi geometrică. Am continuat: „Ceea ce ar sări în ochi dacă, pentru Europa, arta nu s-ar fi confundat atât de mult timp cu frumuseţea. Ea pare simplă, poate pentru că acelaşi cuvânt exprimă frumuseţea statuilor şi cea a femeilor. Lumea artei s-a născut cu noi, din multiplicitatea civilizaţiilor pe care noi le-am descoperit. Ceea ce o face destul de enigmatică. Pe de altă parte, frumuseţea părea că poartă în ea însăşi puterea sa de supravieţuire, în fond, ea justifica imortalitatea. Insă acea frumuseţe a fost ştearsă vreme de o mie de ani.

— Aici, ea a făcut mereu parte din produsele de import, a răspuns Nehru. În afară poate de literatură, dar este ea oare aceeaşi?

— A vorbi de frumuseţe în legătură cu Shakespeare este cel puţin la fel de legitim că şi în legătură cu Phidias, dar este mai puţin limpede. Atât de bine încât nu ar fi de tot paradoxal să spui că frumuseţea, astăzi, este ceea ce a supravieţuit. Un trecut foarte profund învăluie mereu India, n dă o continuitate de pădure; însă aproape toate obiectele care supravieţuiesc în Occident supravieţuiesc doar în domeniul cunoaşterii. Silexurile cioplite ne' instruiesc, ele nu ne emoţionează decât ca martori ai inteligenţei umane. Or, statuile' noastre romanice, cele din grotele voastre sacre nu aparţin doar cunoaşterii. Ele aparţin, fireşte, timpului lor: le putem data; însă efe supravieţuiesc. aşa cum sfântul căruia i te rogi aparţine totodată epocii biografiei sale şi prezentului celui ce i se' roagă. De aceea am scris că „domeniul culturii era viaţa a ceea ce ar trebui să-i aparţină morţii”.”

Nu ştiam în ce măsură Nehru era artist. Cunoştea bine literatura Indiei şi pe cea a Angliei, dar se referea puţin la el însuşi. Nu-l auzisem referindu-se decât la Gandhi şi la câteva texte sacre. Îi plăceau oare artele plastice?' Operele preţioase care ne înconjurau (Ostrorog era colecţionar) îmi aminteau că nu văzusem adevărate opere de artă în vila primului ministru. Admira el la Ellora sculptura sau expresia Indiei? Muzica îi era familiară, căci cultura hindusă o aduce aşa cum cultura noastră aduce literatura. Şi iubea dansul. I-'am amintit serata de la Capitoliu şi am adăugat că Stalin îmi spusese: „în artă, mie nu-mi plac decât Shakespeare şi dansul.”

A zâmbit.

„Poate că nu era acelaşi dans.” „Vedeţi, dansul trecutului, în Europa, pare istoric: rochiţele de balet m-au intrigat întotdeauna. În vreme ce dansul nostru pare întrucâtva să scape din chinga timpului, în anumite privinţe, nimic, aici, nu aparţine cu totul morţii. Dar ceea ce spuneţi despre punerea în discuţie a artelor plastice este adevărat şi pentru noi. Artele plastice din Asia au fost puse în discuţie de arta din Europa; totuşi, noi n-am acceptat niciodată cu totul acest lucru. De lajsffrşitul colonialismului, ea a devenit o artă printre altele. Însă'Europa a inventat muzeele, muzeele au cucerit Asia.”

Pisica cu labe lungi a ambasadorului a străbătut salonul, iar Nehru i-a făcut un semn prietenesc, ca şi cum, de departe, ar fi mângâiat-o pe spate.

„în Egipt, a spus el visător, mă întrebam pentru ce arta greacă n-a reprezentat niciodată pisicile. Care este animalul Greciei, după părerea dumneavoastră?

— Caii cu suflet nobil, am răspuns, citindu-l pe Homer.

— Şi al Indiei?

— Elefantul”, a spus ambasadorul.

Mă gândisem: maimuţa sau vaca. Însă Nehru se întorcea la cele discutate.

„Când am ajuns în Anglia, am fost foarte interesat de ideea occidentală despre frumuseţe. Mi se părea că ea voia să cucerească lucrurile, iar că ideea noastră despre frumuseţe voia să ne elibereze de ele. Mai târziu, am făcut cunoştinţă cu o artă plastică ce voia să se pună în acord cu lumea că muzica noastră: pictura chineză. Dar spuneţi-mi, dacă resurecţia de care vorbiţi nu se revendică de la frumuseţe, atunci de'la ce se revendică?

— Cred că nu se revendică de la nimic. Ea este un fapt. Arta, înseamnă operele resuscitate i unul din obiectele culturii este ansamblul resurecţiilor. Îngăduiţi-mi totuşi o rezervă capitală: ceea ce a fost resuscitat nu este ceea ce fost viu. Îi seamănă şi îi este frate. Statuile din grotele voastre sau cele din catedralele noastre nu sunt ceea ce ele au fost pentru acei ce le sculptau, Grecia, evident, nu este pentru noi ceea ce a fost pentru ea însăşi. Ceea ce este mai puţin evident este faptul ca metamorfoza, prin care ne impresionează operele şi spiritul civilizaţiilor moarte, nu este un accident, ci legea însăşi a civilizaţiei'care începe cu noi. Trecutul lumii sunt culturile'diferite de'cultura noastră şi de altfel eterogene. Ele se unesc pentru prima dată în cultura noastră şi asta se întâmpla prin metamorfoza lor.

— În Uniunea Sovietică am văzut formându-se un trecut comunist, apoi naţional. In ce măsură Occidentul acceptă un trecut capitalist'?

— Mai degrabă un trecut religios. Aproape toate resurecţiile noastre sunt religioase, însă operele lor nu reapar în beneficiul unei religii. Asistăm la cea mai amplă resurecţie pe care a cunoscut-o lumea. Şi ea însoţeşte cinematograful, televiziunea, toate formele de difuzare' ale imaginarului. Asimilând raţionalismul şi maşina, Occidentul le opusese, împreună, ele'mentuluipe care el îl numea visul. În vreme ce la Moscova ca şi la Chicago, la Rio sau la Paris, epoca noastră este tocmai cea a industrializării visului.

— Acum o sută de ani, a spus ambasadorul, publicul tuturor spectacolelor din Paris reunite nu ajungea la trei mii de persoane pe seară. Cel al televiziunii, m regiunea pariziană, va atinge poate trei milioane.

— Civilizaţia noastră face să se nască tot atâtea vise în fiecare săptămmă câte maşini în fiecare an. Ea a creat câteva din artele cele mai puţin accesibile pe care le-a cunoscut omenirea; dar ea este şi cea în care Chaplin şi Garbo au arătat că un artist poate să facă universul să râdă sau să plângă.

— Credeţi, a întrebat Nehru, că această lume imaginară a Occidentului este mai dezvoltată decât este aici cea a Râmâyanei?

— As vrea cu adevărat s-o ştiu. La urma urmei, reunirea în faţa televizorului se face în timpul dintre cină şi culcare. Mi se pare însă că imaginarul din Râmâyana, ca şi cel din Legenda aurită, este orientat: valorile sale sunt cele mai înalte valori ale Indiei. Este deja un fapt mai puţin adevărat pentru O mie şi una de nopţi, în pofida constantei referiri la Allah. Nu ar mai fi deloc adevărat pentru imaginarul actual al maselor occidentale.

„Să fim atenţi că nu este vorba de un romanesc care s-ar opune altuia, aşa cum Legenda aurită s-ar fi putut opune Fabulei. Se pare' că un ciclu al sângelui, sexului, sentimentalităţii, politicii sau morţii succedă unui ciclu al Mesei rotunde sau'al celor O mie si'una de nopţi. (Limitele visului sunt întotdeauna destul de înguste). Insă imaginarul occidental de care vorbim nu are cicluri: el are instincte. Patronii uzinelor de vise nu ignoră acest lucru. şi ei nu se află pe pământ spre a ajuta oamenii, ci pentru a câştigă bani.

— Diavolul la pensie devine director general, a spus Ostrorog. Produsele sale s-au vândut întotdeauna bine.

— Şi totuşi, noi suntem directorii celei mai mari uzine de vise din lume'2, a spus Nehru cu jumătate de voce, oarecum în treacăt.

M-am gândit că rolul său de guru al unui întreg popor era, într-adevăr, inseparabil de radio. Dar s-a uitat la mine ca şi cum m-ar fi rugat să continui, fără a ţine seama de ce spusese.

„Dacă această civilizaţie, am reluat aşadar, care aduce instinctelor o satisfacere pe'care ele n-au curioscut-o niciodată, este în acelaşi timp cea a resurecţiilor, desigur că acest lucru nu este întâmplător. Căci operele resuscitate, ceea ce ar fi fost numit cândva imaginile nemuritoare, par ele singure destul de puternice pentru a se opune puterilor sexului şi morţii. Dacă naţiunile n-ar face apel la aceste opere, şi asta prin emoţie, nu doar prin cunoaştere, ce s-ar întâmpl'a? în cincizeci de ani, civilizaţia noastră care se vrea, care se crede civilizaţia ştiinţei – şi care este astfel – ar deveni una din civilizaţiile cele mai supuse instinctelor şi viselor elementare pe care'le-a cunoscut lumea. Prin aceasta, cred, ni se impune nouă problema culturii.

— Aşa mi se pare, a spus Nehru. Sau cel puţin. Dar guvernele occidentale nu au pus oare problema în funcţie de îndeletnicirile din timpul liber?

— La noi, primul Minister al Sporturilor şi al Distracţiilor a fost creat de Frontul Popular, deci acum douăzeci de' ani. Dar dacă nu există cultură fără distracţii, există, cu siguranţă, distracţii fără cultură. Începând tocmai cu sportul. Totuşi, cu excepţia sportului şi a jocului, ce vrea să spună a te îndeletnici cu ceva în timpul liber dacă nu a trăi în imaginar?

„Acolo, zeii noştri au murit, iar demonii noştri sunt tare vii. Cultura, în mod evident, nu poate înlocui zeii, dar ea poate aduce moştenirea nobleţei lumii.” îl revedeam pe filosoful Alain, cu capul lui solid cu păr alb, acum treizeci de ani; în automobilul din care boala AÂ1 împiedica să coboare, îmi spunea cu un soi de surpriză: „în fond, asta este partea cea mai pură şi mai bună din om, care domneşte prin pietate şi admiraţie. Şi care n-a existat niciodată.” „Ce credeţi despre asta, domnule prim-ministru?” a întrebat ambasadorul.

Nehru îşi încrucişase mâinile. Prin uşile-fereastră deschise pătrundea noaptea unei grădini frumoase, în care câteva flori mari se vedeau ca nişte pete. Era noaptea terasei goale pe care auzisem muzica pentru divinităţi nocturne – noaptea palatelor, a mizeriei şi a zeilor.

„Sunt un pic descumpănit. Problemele noastre se pun altfel. Există analfabetismul si, la urma urmei, unul din lucrurile care îmi fac cel mai muiţ plăcere, când străbat India, este de a vedea pretutindeni şcoli noi pline cu copii.”

Mi-am amintit de generalul de Gaulle: „De aş avea norocul, înainte de a muri, să revăd o tinerime franceză.” Pe drumul de întoarcere la Deliii, tocmai văzusem defilând tinerimea dezordonată a Partidului Congresului, cu aceeaşi îngrijorare cu care o văzusem defilând pe cea a Frontului Popular, atunci când traversasem Franţa pentru a-l întâlni pe Troţki la Royan. Îl întrebasem pe Nehru ce părere avea despre grupul său de tineret; îmi răspunsese, spre uluirea mea: „Fără îndoială că tineretul nu poate fi organizat politic decât de statele totalitare.” Nici Marea Britanie, nici îtatele Unite nu creaseră grupuri de tineret.

„Şi apoi, adăugase el cu oarecare dispreţ, mitul occidental al tinerimii ne este străin.

„India nu este o ţară subdezvoltată decât într-un anume mod, din moment ce ea construieşte reactoare atomice. Oare ce trebuie să menţinem sau să'resuscităm din trecutul ei, pentru mai bunul său viitor? Cuceririle noastre au fost cele ale spiritului mai mult decât cele ale spadei; iar la noi, chiar şi eruditul a fost întotdeauna mai respectat decât bogatul. S-a scris mult despre conflictul dintre cultura noastră şi creştinism. Adevăratul conflict începe, odată cu independenţa, între hinduism şi maşinism. Occidentul va fi cel mai puternic, pentru că ştiinţa va învinge, în sfârşit, foametea. Un european nu cunoaşte foametea – în sfârşit, nu o cunoaşte bine. Occidentul mai aduce şi socialismul, cooperarea în slujba comunităţii. Nu-i ceva' prea îndepărtat de vechiul ideal brahmanic al „slujirii”.

„Mergem deci către un soi de căsătorie cu Occidentul. Independenţa o facilitează mai mult decât dominaţia engleză. Ştiinţa nu se opune poate metafizicii religioase, iar savanţii sunt adesea nişte asceţi. Dar cum să împaci o civilizaţie a maşinii cu ceea ce a fost o civilizaţie a sufletului? Ce anume împinge Europa spre această frenezie mecanică? în Timpul fără de sfârşit, care rămâne cel al acestei ţări, de ce am fi atât de grăbiţi s'ă ajungem? Şi apoi, ascultându-vă, mă gândeam: toate astea înseamnă omul. Chiar şi demonii şi zeii de care yorbeaţi: intensitatea civilizaţiei occidentale vine din moarte, în aventura cosmică pe care o reprezintă aici universul, moartea nu dă nicio intensitate vieţii. De aceea ne este greu să împiedicăm oamenii să se lase să moară. Pentru India, şi uneori este adevărat şi pentru mine, divinul se află poate în om, însă omul ar trebui să se afle în divin. Un guru de la noi a spus: „Dumnezeu este în toţi oamenii, dar nu toţi oamenii sunt în Dumnezeu”, şi de aceea ei suferă.

— Ramakrishna, ' a întrebat ambasadorul, n-a spus şi el: din moment ce-l căutaţi pe Dumnezeu, căutaţi-l în om?

— De fiecare dată când am căutat cu adevărat în om, am spus, am dat acolo peste nefericire.”

Nehru şi-a pus din nou mâinile pe genunchi şi m-a privit cu atenţie.' „Un discipol al lui Ramakrishna este cel care a declarat, a zis el, că jumătate din oameni sunt născuţi pentru a căuta durerea.”

Mirosul Indiei pătrundea o dată cu noaptea. Tăceam cu toţii. El a reluat, ca şi cum ar fi vrut să revină la începutul convorbirii: „Aici, e dificil să vorbeşti de artă în general. Poporul nostru a rămas, în felul său, fundamental artist, fără s-o ştie. Nu burghezia noastră; nu oraşele noastre. Le-aţi văzut. „Satele sunt adevărata Indie, spunea Gandhi, India pentru care eu trăiesc.”

— Domnule prim-ministru, a spus ambasadorul, oraşele voastre nu sunt mai rele decât periferiile Tokyoului sau Parisului. Şi totuşi, japonezii şi compatrioţii mei trec drept popoare cu simţ artistic.

— Când eram în închisoare, îmi făgăduisem că într-o zi India eliberată va distruge cromolitografiile şi pianele mecanice. Ei bine! India este eliberată, iar eu' nu am distrus pianele mecanice. A lega acţiunea culturală a statului de ceea ce dumneavoastră numiţi uzinele de vise mi se pare drept. Neuitând că aici secolul' al doisprezecelea al vostru şi secolul douăzeci tot al vostru coexistă. Dumneavoastră sugeraţi, în fond, să facem prezent trecutul Indiei, în modul cel mai nobil cu putinţă, pentru cât mai mulţi indieni cu putinţă. Nu-i uşor; nu este ceva de nedepăşit. Poate că mi-ar place să merg împreună cu India spre trecutul lumii, dar aş vrea să fiu asigurat că nu o voi pierde pe drum. Iar oraşele noastre nu mă încurajează.

— JJniunea Sovietică şi-a creat propriul său trecut-al-lumii. În chip fanatic. Pentru a deveni creştinătate, întreaga Europă şi-a schimbat trecutul.

— Fără îndoială. Iar ţara mea posedă o mare forţă de anexare. Vă mai amintiţi de fraza lui Tagore: „India, vai! nu-i decât un nume – un nu'me-idol; ea nu există.” Pentru mine, ea există mult. Dar noi vorbim întotdeauna de ea ca de o regină din Râmâyana, în timp ce ea este o biată femeie săracă, la fel ca toate acele mame pe care le-aţi văzut la marginea drumurilor.”

De ce agnosticismul său l-ar fi separat de Shankara, din moment ce agnosticismul meu nu mă separa de sfântul Augustin? Dar femeile de pe marginea drumurilor erau oare India, sau eterna Pietâ – surori ale femeilor în negru în zorii acelei zile din cimitirul din Correze, ţărănci anticlericale care salutau cu semnul crucii sângele meu care picura pe drum. Nehru a adăugat cu acelaşi zâmbet ca atunci când vorbise, în timpul dineului, de elefantul pe care voia să-l ia cu el în Japonia: „Poate că toţi miniştrii ar trebui să acţioneze ca nişte europeni şi să mbară ca'nişte hinduşi. Şi apoi, între religie şi artă, mie mi se pare acordul destul de. Dificil de înţeles, fntr-o amintire care m-a urmărit îndelung. Ştiţi că Gandhi îi primea pe toţi cei ce veneau să-i ceară ajutor. Ceea ce însemna mulţi originali. Într-o zi vine un om din munţi care ne spune (el se adresa însă lui Gandhi): „Zeii vor muri.

— De ce?

— Ei nu trăiesc decât atât timp cât sunt frumoşi. Pentru ca să fie frumoşi, e nevoie de pana papagalului roşu.„ Şi scoate de sub pânză care-i încingea mijlocul un biet zeu sălbatic care avea o aureolă de pene mici; deasupra capului pana era roşie. „De mult timp nu se mai găsesc aceste păsări prin pădurife noastre. Erau cumpărate din Brazilia. Brazilia a interzis să fie vândute în străinătate. Zeii or să moară.„ Noi aşteptam. „Dar ni s-a spus că dacă dumneavoastră i-aţi cere ambasadorului nostru acolo, el v-ar trimite penele roşii.”

— Iată utilitatea valizei diplomatice, a spus Ostrorog. Ce a făcut Gandhi?

— A pus să fie trimise penele.”

Nehru a plecat târziu. În timp ce mă întorceam la Capitoliu pe marile artere pustii unde farurile automobilului nu trezeau vacile culcate, mă gândeam din nou la generalul de Gaulle: „Toată viaţa mi-am făcut o anumită idee despre Franţa.” De la Hitler la Mao Zedong, câte vocaţii naţionale în acest secol care trebuia să fie cel al Internaţionalei'! Ambasadorul mă însoţea. Se ducea să facă o vizită la doi anticari, căci Delhi este un oraş în care te duci să vezi statuile confidenţiale după miezul'nopţii.

„S-a schimbat mult Nehru? m-a întrebat el.

— Destul.

— Vârsta?

— Nu: indulgenţa.

— Când am venit eu, era încă un revoluţionar, un eliberator. Aţi scris undeva că acţiunea este maniheista. Devenind arbitru, sau solicitat de forţe antagoniste, a descoperit ceea ce, în departamentul nostru, ţine de latura profesionistă: legitimitatea punctelor de vedere opuse. Astăzi, ar fi un admirabil ambasador. Totuşi, teaca să nu vă ascundă lama: nu va ceda nimic în problema Caşmirului.

„De ani de zile, îmi pun întrebări asupra relaţiei sale cu hinduismul. Gandhi era cu adevărat un hindus. Nu era deloc un gentleman, ca Nehru. „Renuntătorii„ de odinioară aveau desigur capetele acelea bătrâne şi blânde, pe care-ţi vine să le mângâi, să le consolezi. Într-o zi mi-a spus: „Rezultatul nu prezintă interes, lupta este cea care interesează.” Nici tovarăşii lui, nici el însuşi nu-şi dădeau seama că era o transpunere din Gâţa.

— Totuşi el o tradusese.

— Cunoştea sentimentele mulţimilor pentru că le împărtăşea. Ivii-a spus: „Fără sacrificii, lumea s-ar prăbuşi.” I-a apărat pe indienii paria, însă înalta tradiţie nu îi cunoştea.”

Automobilul intra pe marile artere ale cartierului ambasadelor. Ostrorog a continuat: „Profunzimea lui Gandhi şi a lui Tagore se împăca cu o latură copilărească, cu o autosugestie descumpănitoare. Aţi citit textul lui Gandhi după moartea soţiei sale: „S-a stins Ee genunchii mei. Sunt fericit dincolo de orice măsură.„ Era ils! Trebuia doar citit textul întreg pentru a avea certitudinea că aşa era! Era disperat! A dat impresia că era invulnerabil fiindcă se ascundea pentru a putea fi slab, ca animalele care se ascund pentru a muri, şi pentru că slăbiciunea lui nu modifica niciodată acţiunea să publică. Einstein mi-a spus cândva: „El adună în' urma lui o puternică mulţime, prin exemplul irezistibil al unui mod de a trăi moralmente superior”. Exemplul ăsta nu va fi întotdeauna irezistibil, Gandhi a ştiut-o, iar Nehru o ştie. Trebuie să se ţină seama de înverşunarea lor, egală cu tenacitatea britanică, în pofida veşnicului haos din aceste ţări. Când a fost operat Gandhi de o apendicită în plină criză, urgenţa era aşa de mare încât medicul englez nu a vrut să aştepte până a doua zi. L-a operat la miezul nopţii. Era în închisoarea din Poona. Un uragan a întrerupt lumina electrică. A fost continuată operaţia la lumina lanternei infirmierei. Bateria era consumată şi lanterna s-a stins. S-a continuat la lumina unui felinar de furtună.

„Nehru v-a spus că totul atârnă de cuvântul său; e adevărat. V-a spus că nu există stat; e aproape adevărat. Nehru v-a primit aşa cum a făcut-o pentru că ştie că admiraţi ceea ce înseamnă' India, şi de asemeni pentru că nu este chiar aşa de sigur de victoria' sa. El vrea să orienteze forţele născute din independenţă spre dezvoltarea acestei nefericite ţări de înfometaţi. In mare, reuşeşte. Dar dacă Gandhi şi Nehru au acceptat divizarea, este doar pentru că a constituit preţul independentei. Ei ştiau că asta era un cancer. Gandhi i-a încredinţat iui Neh'ru: „Chiar şi pe vremea crimelor de la Chowri, nu avusesem niciodată cu adevărat de a face cu disperarea. Acum, ştiu că nu am reuşit să conving India. Violenţa domneşte peste tot în jurul'nostru. Eu sunt un glonte pierdut.„' India actuală trăieşte cu cele cincizeci de milioane ale sale de musulmani, India unită ar fi trăit cu toţi musulmanii săi; ne putem îndoi de acest lucru, ei însă fi cred. Iar Nehru nu va întreprinde războiul cel mai legitim decât cu conştiinţa cea mai încărcată. Forţa nonviolenţei se sprijinea pe faptul că avea drept adversar uii imperiu colonial. Rămâne de ştiut ce se va petrece dacă întâlneşte un adversar asiatic. Iar adversarul asiatic aşteaptă.” îmi aminteam de nişte fotografii înfăţişând ceea ce în mod pudic fusese numit' schimbul de popufaţii, pe vremea cadavrelor îngrămădite în cărucioare de bagaje. Femeile însărcinate purtate în braţe de bărbaţi, copiii mici în braţele celor mari, saltelele purtate pe cap, şi'acel şir oblic de optzeci de kilometri, de la boii şi căruţele' cu roţi enorme până la şaretele minuscule la orizont; rătăcitorul cortegiu al morţii pe care-l prindeau din urmă foametea, paludismul şi epuizarea. Taberele surprinse de inundaţie, spitalele cu holeră presărate cu morţi ca nişte ruine după bombardamente, indienii paria care se băteau cu vulturii pentru a recupera zdrenţele morţilor, imensa dâra a imensei coloane, mormintele de copii şi chipurile care păreau că visează – la nimic, la fel ca toţiânfometaţii – muribunzi prea tineri sau prea bătrâni, cortegiu fără de sfârşit înşirat pe sub smochinii banian şi sub cer.

„Cunoaşteţi, reluă Ostrorog, sentimentul pe care-l avem în Japonia, în satele reconstruite după cutremurul de pământ şi care par să-l aştepte pe următorul. Ei bine! tot ce vedeţi aici, tot ce v-a spus Nehru în prima zi, căci în seara asta era în vacanţă! stă la pândă. Sunt aşteptate primele trosnete ale cataclismului.

— Războiul?

— Punerea în discuţie a nonviolenţei poate fi un cataclism aproape liniştit. Nehru este mai vulnerabil decât Gandhi, pentru că adstpandit este agnostic.

— Relaţia sa cu hinduismul vi se pare mai complexă decât cea a unui om ca Renan cu creştinismul?

— Dacă mă gândesc la el ca la un hindus, sunt frapat de sufletul lui englez, începând cu socialismul său i care nu este deloc un ansamblu de cunoştinţe poleite, un costum. Există un Nehru englez. Dar există şi celălalt.

— Oare problema nu este aceeaşi pentru majoritatea şefilor de stat ai Comunităţii franceze?

(Unul din ei îmi spusese: „Nu uitaţi că mulţi din colegii mei, protestanţi, francmasoni sau catolici sunt şi Mari Vraci; şi că, dacă n-ar fi aşa, ei n-ar fi la putere.”)

— Şi pentru majoritatea suveranilor musulmani. Lumea helenistică a cunoscut fără îndoială situaţii de acest gen.

— Continuaţi, am spus, până la Cleopaţra, şi grecoaică şi Isis, cu amanţii ei romani. Dar cred că niciodată, înaintea noastră, şefii a peste o jumătate de lume nu au fost spirite bilingve.'

— Decolonizarea a schimbat mult mai puţin decât se crede sentimentul Europei, şi chiar al Americii: Occidentul civilizează rasele de culoare, le aduce democraţia, maşinile şi medicamentele; ele îşi abandonează Evul lor Mediu, din care nu rămâne nimic, şi devin asemănătoare cu noi, în mai puţin bine. Occidentali de zona a doua. Există doar o singură civilizaţie. Şi întreg trecutul tindea spre ea fără ca s-o ştie. Citiţi ziarele americane.

— Este ceea ce gândesc şi ruşii, în alţi termeni.

„Dar chiar dacă Nehru este, ' din punct de vedere spiritual, bilingv, India poate oare deveni şi ea astfel?

— Îmi pun întrebarea asta de când mă aflu la post aici. Consilierul meu care tocmai a luat în primire ambasada din Kabul, şi-o punea şi el. E adevărat că Islamul mi-o pune încă din copilărie.”

Mi-am amintit că familia lui Ostrorog avea un palat pe malul Bosforului.

„Claudel, a reluat el, care detesta gândirea hindusă, mi-a spus atunci când am fost numit: „Nu prezintă niciun interes! Oamenii sunt pretutindeni şi mereu aceiaşi!”

— Mi-a spus şi mie.

— Era totuşi sensibil la vechea Japonie, şi chiar la vechea Chină.

— Se amuza să scrie haâka'iVa. Franceză. Dar se mai amuza şi să dăruiască ouă prietenilor săi scriind pe cochilie: Omagiul autorului, şi semnând: Cocotte.

— Astea sunt micile plăceri ale corpului diplomatic, dragul meu ministru! Cred totuşi că afirmaţia sa venea, cel puţin în parte, din ceea ce voi numi punctul de vedere de la Quai. Funcţiile noastre ne plimbă de la un capăt la altul al lumii. şi putem simţi o diferenţă profundă între un laviu zen şi un CÂâzanne, dar riu între colegii noştri. Corpul diplomatic este o internaţională; îi cunoaşteţi cocktailurile. Cu mici diferenţe de convenţii, diplomaţia este pretutindeni aceeaşi. Şi ar fi trebuit să ţin seamă de mai multe convenţii în prezenţa lui Stalin, şi'fără îndoială a lui Hitler, decât aici. Or, experienţa noastră este desigur aplicabilă la toate formele de acţiune. Englezii organizaseră fără trudă prea mare armata Indiilor. Atunci când negustorii europeni erau instalaţi în aşezămintele de comerţ din China, ei vorbeau despre chinezi ca despre nişte personaje misterioase, când de fapt băncile europene din Hong-Kong lucrează la fel de normal ca cele din Casablanca.”

Pe bulevardul cel mare pe care intrase maşina, pe peluză, o întreagă bandă de paria era culcată sau ghemuită în jurul câtorva focuri timide.

„Claudel, am spus eu, în pofida afirmaţiei-măciucă pe care a făcut-o, după cum scria Gide, nu credea deloc că este „acelaşi„ cu un păgân. Şi aşa au gândit creştinii, pe vremea creştinătăţii: Ludovic cel Sfânt nu se credea „acelaşi” cu Să-ladin. Renaşterea este cea care a decis că spiritele superioare din Grecia şi din Roma erau fraţi cu spiritele superioare creştine. Occidentul nu crede că oamenii au fost mereu aceiaşi, el crede că ei vor deveni astfel. Pentru că el confundă civilizaţia sa cu mijloacele sale de acţiune, care nu au precedent.

Ce au oamenii în comun, în timpurile istorice? Instincte, fiziologia. Dragostea? Nu. Păcatele capitale.

— Poate că civilizaţiile se aseamănă prin viciile lor, şi se separă prin virtuţile lor'?

— Sau se apropie prin ceea ce cunosc şi se separă prin ceea ce cred. Credinţele nu sunt doar religioase. Există insă altceva, al cărui nume nu-l găsesc. Cuceritorii sunt cele mai mari personaje ale istoriei, şi de asemeni puternice figuri ale imaginarului. Sunt peste tot, mijloacele lor de acţiune sunt relativ asemănătoare, şi au contribuit destul la a face să se creadă în constanţa na'turii umane. În faţa Vieţilor paralele, ar fi foarte interesant să se scrie o istorie a ceea ce a pierdut omenirea, atunci când ceea ce a pierdut şi-a lăsat urmele.

— Aţi începe cu istoria zeilor.

— Nu sunt prea convins de teoriile care nu văd în civilizaţia noastră decât sfârşitul unei culturi printre altele. Einstein spunea, şi cred că o'spunea şi Oppenheimer: există mai mulţi cercetători vii decât a cunoscut omenirea în totalitatea istoriei sale. Chiar dacă trăim sfârşitul unei culturi romano-creştine, sau faustiene, cum spune Spengler, trăim începutul celei mai mari aventuri a omenirii de la naşterea culturilor istorice. Acestea durează, în mare, de şase milenii; timp destul de scurt, comparat cu preistoria omului. Toate au fost civilizaţii religioase, dacă numim religie legătura cu zeii, dar şi cu morţii; în afară de a noastră, care nu are nici măcar trei milenii – şi, în cursul unei perioade destul de vagi, cea a Romei. (Pagânismul lui Cezar probabil că a semănat cu creştinismul lui Napoleon.) Nu este vorba de civilizaţii atee. Preşedintele Eisenhower se consideră în mod cert protestant; Cezar credea poate în haruspici şi fără nicio îndoială în strămoşii săi. Insă civilizaţia noastră nu se întemeiază pe o religie, nu este nici măcar ordonată de o transcendenţă. Şefii celor două mari puteri ale lumii nu sunt nici aleşi ai Domnului, nici Mari Pontifi, nici Fii ai Cerului.”

Cupolele şi minaretele Marii Moschei se vedeau trecând pe cerul nopţii.

„Islamul' înseamnă un oraş în jurul unei moschei; creştinătatea, un oraş în jurul unei catedrale; Benares, un oraş pe malurile unui fluviu purificator. Dar Bombay este construit în jurul unui port, nu al unei biserici; bisericile din New York trebuie să le cauţi printre zgârie-nori, aşa cum cauţi crabii printre stânci. Ceea ce resimt eu aici cu violenţă este faptul că pe întreg pământul ceea ce era numit suflet pare să fie pe cale să moară.

„Chiar şi la cei ce cred. În afară de atunci când trăiesc în mânăstiri sau în păduri – în locuri pe care civilizaţia modernă nu le-a atins. Ar fi trebuit să-i spun lui Nehru, adineaori, că încă de la sfârşitul secolului al XlX-lea, cuvântul materialism nu mai însemna că sufletul va fi înlocuit de materie, ci de spirit. De data asta, nu „luminile” se opun templului, ci reactoarele atomice.

— Ar fi fost de acord. Cu regret, poate. Totuşi, India ar avea bomba ei atomică dacă el ar vrea, iar el nu vrea acest lucru.

— Mao o să vrea. Fiecare din marile culturi asiatice şi africane atinse de spiritul occidental îi va da mai curând sau mai târziu o formă nouă, care în mod evident nu va fi cea pe care i-o dorim noi. Mao e departe de Stalin, iar Stalin era departe de Marx.

— Am încercat un pic acest sentiment când eram în post la Moscova. Aici, fie că e vorba de musulmani, fie că e vorba de hinduşi, gândul nu are decât un obiect suprem: Dumnezeu. Uitaţi-vă la cei mai răi duşmani ai musulmanilor, sikh-ii. Ei înţeleg foarte bine Islamul.' însă Occidentul rămâne pentru ei de neînţeles. Se uită la noi aşa cum ţăranii noştri din centrul Franţei se uită la americanii din filmele cu gangsteri: aviditate şi frenezie. Chiar şi Nehru mi-a spus că la sosirea sa în Anglia fusese uluit să audă că i se reproşează Indiei sacrificarea de animale zeilor, căci ei, cenzorii, ucideau în fiecare zi animale pentru a le mânca. Amicii mei hinduşi spun că noi îl căutăm pe Dumnezeu fără a o şti, pe căi fără de ieşire. Brahmanii de la Universitatea sanscrită, la Benares, gândesc la fel, presupun.

— Cercetarea de către noi a legilor universului li se pare inutilă, am răspuns după un timp. Pentru ei, adevărata Lege este de o altă natură. Epopeea cercetării occidentale, cea a luptei omului împotriva pământului, care animă Uniunea Sovietică la fel ca şi Statele Unite, le scapă. Mai mult încă, le este duşmană. Ei spun că niciun progres al spiritului nu va răspunde întrebărilor puse de suflet.

— Occidentul încearcă mai puţin să răspundă la aceste întrebări cât să le distrugă.

— El nu va distruge nici suferinţa, nici bătrâneţea, nici agonia. Vă amintiţi de textele budiste: „Prinţule, asta este ceea ce se cheamă un mort.”

— O civilizaţie mi se pare că se defineşte totodată prin întrebările fundamentale pe care le pune, şi prin cele pe care nu le pune.

— India s-a însoţit de mult cu moartea, e adevărat. Ea continuă să fie o civilizaţie a sufletului. Dar atunci când sufletul se dă de-q parte, ce apare: acţiunea, sau punerea în discuţie a vieţii prin moarte?

Automobilul încetinea pe sub nişte arbori impozanţi.

„Poate că acţiunea mai întâi, moartea mai apoi.”

L-am lăsat pe Ostrorog în faţa unui dreptunghi de lumină, în fundul căruia un zeu tibetan de dimensiunile unui om părea să-l aştepte. Anticarul dormea undeva, în noapte. Am plecat înapoi spre Capitoliu. Vacile sacre se împuţinaseră, iar şoferul şi-a stins farurile. Automobilul mergea în linişte şi mi se pâVea că mă cufund în veacuri – nu pe străzile mogule din Delhi, ci pe cele din Kapilavastu, cu două sute de ani înainte de venirea lui Alexandru. Noaptea Marii Plecări învăluie budismul aşa cum cea a Naşterii lui Hristos învăluie creştinismul: părăsirea palatului, părăsirea femeilor, „instrumentele de muzică împrăştiate, tuberozele veştejite”, părăsirea iubirii (şi sărutarea depusă atât de încet pe piciorul prinţesei, pentru ca ea să nu se trezească), părăsirea copilului. Duhurile care vin din cer ca să înfăşoare copitele calului pe care prinţul urcă pentru ultima oară, 'pentru ca nimeni să nu-l audă cum pleacă în tăcerea cea mare. Un cerşetor se întoarce, ostenit, într-o colibă; sub ziduri înalte' fără de ferestre, un opaiţ înconjurat de câteva flori arde în fata unui zeu. Printre vacile adormite, calul străbate oraşul. „Un duh al cetăţii îl aştepta şi îi deschise prin vrajă po'arta dinspre răsărit.'Prinţul înălţă ochii spre cerul înstelat: era ceasul la care steaua kvei intra în conjuncţie cu luna; toate duhurile coborau spre a însoţi plecarea sa, 'şi îi presărau pe cale flori nevăzute.”

Ca şi el, am trecut în linişte pe lângă ziduri înalte printre vacile costelive adormite, prin fata unor zei roşii şi negri pe care îi luminau opaiţele; umbre furişe se pierdeau în întuneric. Posturile de gardă de la Capitoliu, săpate în stâncă, semănau cu grotele sacre, iar soldaţii cu turbane care prezentau armele la trecerea noastră în faţa acelor scobituri vag luminate păreau că aşteaptă ca duhul'cetăţii să deschidă o poartă, într-un meterez de unde se puteau observa aştrii. Când am intrat în apartamentul meu, am găsit ferestrele camerei deschise. Dincolo de grădini, un şirag de lumini, asemănător cu cel de pe terenurile de aviaţie, mărginea oraşul. Nu veneau dinspre el nici lumina, nici rumoarea care urcă din oraşele europene; Delhi adormit umplea camera cu o imensă odihnă. Parcă această noapte ar fi domnit peste epoca zăpezilor, peste grădinile palatelor din Babylon, asemănătoare cu cele care se întindeau în faţa mea; peste noaptea de obsidian în care soldaţii lui Cort6s ascultau strigătele camarazilor lor cărora li se smulgea inima în bătaia gongurilor aztece, peste milenara noapte chineză cu capitale dispărute: lotuşi de Hangzhou albăstrui la lumina lunii, pe când ultimii împăraţi îşi pictau ultimii şoimi; porţi tartare al căror roşu întunecat se descompunea aşa cum se'sting incendiile. Peste călăreţii culcaţi lângă caii lor'ân ajunul bătăliei de la Arbeles sau af celei de'la Austerlitz; peste noaptea fără de odihnă a Revoluţiei franceze şi noaptea polară a Revoluţiei ruse. Omenirea diurnă fusese zgâlţâita vreme de cincizeci de veacuri de aceste tresăriri de luptă, dar Pekinul cel pătrat dormea la poalele Turnului Tobei care anunţase ziua, şi Ia poalele Turnului Clopotului care anunţase noaptea, la fel ca Delhi înaintea mea; rugurile din Benares se reflectau în fluviu aşa cum se reflectau în Hudsonul îngheţat luminile pătrate ale New Yorkului vertical sub rafalele'de zăpadă. Deasupra pădurilor africane, arborii uriaşi ai reginelor urcau spre stele. De cincizeci de veacuri, aceeaşi tăcere în care cădeau zgomotele pierdute, învăluia oamenii pe care somnul îi împăca cu pământul nocturn – culcaţi, precum morţii.

La orizont, o lungă fâşie de lumină cenuşie începea să se întindă: zorii, cu reflexul lor lunar peste norii foarte înalţi ai zenitului, ca şi cum urmau să se ivească din mijlocul cerului. Primele mele zori erau cele din 4 august 1914: apariţia, în câmpurile din Ardeni, a unor vite adormite, în picioare, împrăştiate dintr-o dată de un vârtej de lăncieri. Apoi, cadranele luminoase ale gărilor, ca nişte enorme felii de lămâie pe cerul cenuşiu; apoi, atâtea aerodroame cu ierburile culcate de vântul zorilor; şi, pe vremea aviaţiei spaniole, după sinistra plecare nocturnă pe câmpurile balizate de flacăra albăstruie a focurilor de portocale uscate, cu binoclurile noastre aţintite spre pământul pe care zorii aveau să lase să se ivească liniile duşmane. Chiar şi aici, ziua opunea multiplicitatea sa învăluitoarei unităţi a nopţii. Şi totuşi, era ziua Indiei, ziua revelată de fiecare început de zori aşa cum fusese o dată şi pentru mine, când se înălţase peste tancurile noastre într-un sat din Flandra. În curând vor fi agitate torţele în curtea templelor, preoţii vor culege florile nopţii pentru ofrande, primii clopoţei vor începe să sune. Mă gândeam la acel destin despre care îi vorbisem lui Nehru ca despre mersul vieţii; T către moarte; imperceptibila răcoare a zorilor tropicali se amesteca pe chipul meu cu eterna resurecţie hindusă care unea viaţa şi moartea aşa cum se unesc ziua şi noaptea: „Tot acest complex despre care vorbeaţi este omuî.” însă pentru om, moartea nu cunoaşte zori.

Relaţiile dintre India şi Franţa aveau să se schimbe. Doamna'Pandit, sora lui Nehru, ambasadoare la Londra, se întorcea în India trecând prin Paris. A venit la Elysee, însoţită de ambasadorul Indiei în Franţa, serdarul Pannikar, indian cu bărbuţă şi lornion, antieuropean, plin de idei ingenioase sau himerice, care te făcea să te gândeşti la Lenin şi la Tartarin. După cuvintele de bun-venit, generalul de Gaulle a întrebat-o pe interlocutoarea sa cum vedea ea politica externă a Chinei. Pannikar reprezentase India la Pekin; doamna Pandit, imaginea însăşi a curtoaziei (şi care nu se supăra să poată sta să observe câteva minute), s-a întors către el. Acesta a început o conferinţă despre China, care n-aducea nimic nou. Timpul trecea. China l-a dus la o paralelă între partizanii lui Sinn Fein şi fellaghas. Timpul trecea. Atunci când un aghiotant a venit să-l anunţe pe ambasadorul Statelor Unite, nici doamna Pandit, nici generalul de Gaulle nu putuseră plasa o vorbă.

Am coborât cu ea, Pannikar zăbovind în salonul aghio-tanţilor.

„Asta e!” mi-a spus ea cu un fermecător zâmbet.

Pannikar a plecat în curând în India. Se spunea că Nehru nu fusese supărat să scape de el. Dar, redevenit atent cu postul de la Paris, a numit aici pe un prieten al Franţei. Acesta avea să părăsească peste câţiva ani cariera pentru a-şi asuma, cu mare curaj, rectoratul celei mai primejdioase universităţi din India, a fi rănit acolo şi a-şi relua tot acolo funcţiile înainte chiar de a fi vindecat. Ambasadoarea cu ochi de un cenuşiu limpede semăna cu eroinele din poveştile indiene şi îţi puteai închipui pe inspiratoarea Taj Mahal-ului cu acea linie a unei gazele din Caşmir. Nehru a venit la Paris în 1960; am inaugurat împreună, la Petit Palais, expoziţia Comorilor Indiei Mulţimea îl aplauda pe unde trecea, ceea ce l-a surprins. A fost oaspetele oficial al Franţei în 1962. Luam dejunul la aeroportul Orly atunci când se ducea la Londra pentru reuniunile Commonwealth-ului. „Cu cât îmbătrânesc mai mult, cu atât judec oamenii mai mult după caracterul lor, nu după ideile lor.” Dar de la conflictul cu China, nu a mai revenit.

Iată-mă din nou la Delhi şapte ani mai târziu. Atacul chinez a avut loc, iar ameninţarea pakistaneză se precizează, în dimineaţa asta m-am dus, conform tradiţiei, să depun flori pe lespedea funerară a lui Gandhi. Pentru poporul Indiei, el a devenit un avatar al lui Vişnu. Am dorit să depun o altă jerbă pe lespedea lui Nehru. Ea nu este încă pusă: locul e marcat de un pătrat de iarbă. Lespezile sunt simbolice, pentru că ele nu acoperă niciun corp. Omul care, atunci când am venit la Delhi pentru ultima oară, ţinea India în mâinile sale cu gesturi zgribulite, este un pătrat de iarbă peste care vântul deja cald face să se îndoaie graminee scurte, printre florile tăiate pe care le-au aruncat mâinile împreunate.

Pentru a lua prânzul cu Radakrishnan, care este acum preşedintele Republicii, am străbătut salonul cel mare cu plafonul ca dintr-o poveste persană. Este gol, aşa cum sunt toate sălile de recepţie din Capitoliu la această oră.

India, de asemeni.

Casa lui Nehru, devenită Casă a Amintirii, depinde de! Marele Muzeu pe care nu-l cunosc încă şi la care mă duc să o găsesc pe conservatoare, o englezoaică în vârstă care vorbeşte de colecţiile sale cu competenţă, iar despre Nehru cu afecţiune. Vom pleca spre Casa Amintirii încă de la ora închiderii, pentru a fi acolo singuri.

Vizita la muzeu începe cu colecţiile de artă populară. Mă gândesc la acvariul din Singapore, în care se întâlnesc tot soiul de peşti zbârliţi, de culoare metalică sau multicolori. Majoritatea figurilor populare ţin de peştele-castană şi de porcul de mare cu ţepi: divine muziciene cu solzi şi tot felul de sirene cu rotunjimi de hipocampi. În arşiţa apăsătoare a după-amiezii indiene, mă gândesc la ceaţa flamandă cu regularitate străbătută de chemarea sirenelor vapoarelor. Tocmai cuvântul sirenă mi-a trezit o amintire, dar care nu sugerează sirena de ceaţă. Sunt în biroul lui James Ensor, la Ostende. Deasupra pianului, geniul strident al Intrării lui Hristos în Bruxelles umple zidul cu chipurile sale care se strâmba în jurul lui Iisus. Pe pian, împăiată, o sirenă. Privirea lui Ensor o urmăreşte pe a mea.

„Le-am văzut în China, am spus.

— Vii? întreabă el, cu umorul pe care i-l ştiam din gravuri.

— Sunt fabricate din partea din faţă a unei maimuţe mici şi un corp de peşte.

— Există totuşi sirene.”

Şi, pe un ton doctoral, cu arătătorul înălţat: „. Dar nu sunt aşa.”

Cu treizeci de ani mai târziu am revăzut tabloul, cu culorile stinse, la expoziţia Surselor secolului douăzeci; culoarea se desprindea invincibil, iar femeile de serviciu, dimineaţa, măturau praf de capodoperă.

Ce s-o mai fi întâmplat cu zeii de pene cărora Gandhi le asigura viaţa prin valiza diplomatică? Sirenele hirsute de la Delhi şi-au pierdut şi ele culorile strălucitoare, ca întreaga forfotă greoaie şi ingenuă a acelei Râmâyana de teatru de marionete care le înconjoară şi care este, pentru arta Indiei, ceea ce sunt superstiţiile pentru credinţă.

Credinţa, iat-o: la etajul inferior, marea sculptură de piatră, printre care câteva capodopere. După Elephanta, este pentru prima dată că văd un muzeu indian. Statuia care a fost vie nu a murit, ea este reîncarnată. Mă gândesc la Cairo, dar Siva de la Elephanta se desparte de orice colos de la Teba doaf prin faptul că i se adresează rugăciuni. Întreb dacă mulţimea vine aici, ca în Cambodgia sau în Mexic, să depună flori' în faţa zeilor. Nu. Dar în temple, de la extravagantul popor de sculpturi din Madura, în jurul zeiţei sale cu ochii de peşte, până la Mame, la Sărut sau la Dansul Morţii de la Ellora, până la Maiestatea de la Elephanta, n-am văzut niciun chip care să nu-l conducă pe om spre necunoscutul divin.

Regăsesc, o dată în plus, sentimentul occidental care se naşte în faţa imaginilor zeilor deveniţi opere de artă. Trans-migraţie inversă faţă de cea a oamenilor: ca şi forfota pestriţă a micilor zei populari, aceste statui nu şi-au schimbat corpul, ci şi-au schimbat sufletul.

A sosit ora plecării. Nu e încă seară, dar e sfârşitul zilei. Maşina merge prin mirosul Asiei moderne: tămâie indiană, cămile şi praf islamice, benzină occidentală. Mă gândesc la funeraliile lui Nehru. Îmi amintesc de Jurnalul de actualităţi. Arborii încărcaţi cu oameni, o mulţime imensă ca şi India, ţinând pe deasupra capetelor umbrele deschise împotriva soarelui – mulţimea căreia îi spusese la Fortul Roşu: „De multă vreme dădusem noi întâlnire destinului.” Cortegiul de elefanţi şi de lăncieri sub un pod care purta o gigantică reclamă de Coca-Cola, apoi micul rug vertical al cărui fum transparent şi negru se amesteca cu praful des care atârna parcă în arşiţa de la Delhi, iar în prim-plan tărăncile care plângeau. „India nu e o regină din Râmâyana, ci o femeie sărmană aidoma acelor mame pe care le vedeţi pe marginea drumurilor.”

Iată casa. Presupun că nu este casa în care mă invitase, dar îi seamănă, cu atât mai mult cu cât recunosc mobilele, un fildeş mare de elefant pe care-l primise, Fecioara romanică trimisă de Franţa. Nu văd nici desenul cel mare cu oraşul Chandigarh, nici' bronzul cu Mâna Păcii.

Azi sunt expuse numeroase fotografii. Este albumul de familie, întotdeauna la fel de inutil, în afara câtorva imagini: copilul (parcă ar fi propriul său nepot.), fotografia de după primul atac, privire pierdută într-o mască fulgerată, nobila fotografie a morţii, cu chipul straniu de alb, care îmi readuce în minte moartea lui Ramakrishna: „Crezuserăm cu toţii că era extazul. Iar discipolii săi strigau: Victorie!” Casa nu e casa unui om viu, nu e nicio casă părăsită, e un decor pentru cinematograful Istoriei. Totuşi, grădina, pe care n-am văzut-o, fără îndoială, niciodată, este marcată de prezenţa sa. Ea nu sugerează deloc o prezenţă familiară; este cu adevărat o grădină a morţii; dar aceşti copaci au fost copacii săi, florile acestea au fost ale sale, păsări asemănătoare au cântat aşa cum cântă acum în seara care începe. Mă gândesc la Shahlamar, cu golurile sale mari şi neaşteptate în imensitatea arborilor. Şi, de asemeni, la una din cele mai vechi imagini ale Indiei, valurile mereu diferite ale Gangelui mereu acelaşi, pe care o reluase în mai multe discursuri şi în testamentul său: „Dacă doresc ca o mână din cenuşa mea să fie aruncată în Gange la Allahabad, nu trebuie să se vadă aici nicio semnificaţie religioasă. Am iubit întotdeauna din copilărie Gangele şi Jumna, care traversează Allahabadul, iar această iubire a sporit cu anii.” i „Gangele este fluviul iubit al poporului indian, care a împletit în jurul lui legăturile istoriei sale, ale speranţelor şi temerilor sale, ale cântecelor sale de triumf, ale victoriilor şi ale înfrângerilor sale. El a fost simbolul culturii şi civilizaţiei milenare ale Indiei, cu valuri schimbătoare şi mereu în mişcare, şi totuşi veşnic aceleaşi El mă face să mă gândesc la crestele înzăpezite şi la văile adânci ale Himalayei pe care am iubit-o atât de mult, şi la bogatele şi întinsele câmpii care se aştern la poalele sale, acolo unde viaţa şi opera mea au căpătat formă.

„Nu doresc s-o rup complet cu trecutul. Sunt mândru de această nobilă moştenire care a fost şi este mereu a noastră, şi sunt conştient că şi'eu, ca şi noi toţi, sunt o verigă a acestui lanţ neîntrerupt care-şi înfige rădăcinile în zorii Istoriei, în trecutul nostru imemorial. Lanţul acesta, eu nu doresc să-l rup, căci îmi este scump şi pentru că găsesc în el izvorul inspiraţiei mele. Ca o dovadă a acestei voinţe şi ca un ultim omagiu adus moştenirii noastre, cer să se arunce o mână din cenuşa mea în Gange, la Allahabad, pentru ca ea să fie dusă spre vastul ocean care scaldă ţărmurile Indiei „în ceea ce priveşte restul cenuşii mele, să fie împrăştiată dintr-un avion pe deasupra cimpurilor unde trudesc ţăranii indieni, pentru ca ea să se amestece de-a valma cu praful şi cu pământul nostru.”

Iată freamătul serii roşii, cea care se întindea cât vedeai cu ochii peste câmpie, la ieşirea din grotele de la Ellora. Păsările vor tăcea, iar florile de noapte se vor deschide, precum odinioară cele din grădinile Capitoliului peste care domneau câte un felinar, un paznic adormit şi nişte ţipete pierdute. Aici, paznicul atent stă lângă o mică lespede comemorativă. Sub acest smochin banian lucra Nehru, în această grădină a memoriei, fără mort şi fără mormânt; din biografia sa particulară nu rămâne decâ't afecţiunea pe care o purta celor apropiaţi, şi care se confundă cu cea pe care o purta Indiei. Se lasă seara. Mă gândesc la ce mi-a spus despre animale şi plante: la minuscula curte de închisoare în care a descoperit furnicile, la celula în care a trăit alături de sute de viespi de toate mărimile „într-o atmosferă de stimă reciprocă”; la şopârlele care, seara, ieşeau dintre bârne şi se urmăreau agitându-şi coada, la lilieci şi, mai târziu în amurg, la vulpile zburătoare; la pasărea care-şi repeta strigătul obsedant pe deasupra închisorii a cărei monotonie o mai stricau câţiva şerpi. La mangustele pe care le creşteau prizonierii, la maimuţa cea mare care a venit să-şi ia puiul din curtea închisorii, repezindu-se la cincisprezece gardieni, care i-au dat poate voie înăuntru. La maimuţele negre care alungaseră maimuţele cenuşii din templul din Benares, la elefantul pe care voia să-l ia cu el pentru a-i face pe japonezi să zâmbească. La vocea sa care spunea cu tărie: „Să facem un stat just cu mijloace juste” şi ceva mai ironic: „Cred că n-am să mai revăd Kailasa.” Amurgul de vară a trecut de la roşu spre verde, ca pe Acropole, şi începe să se confunde cu frunzele, în închisoarea Himalayei, primăvara făcea să ţâşnească mugurii din ramurile goale. „Aici am descoperit că nuanţa de culoare a frunzelor tinere de manghier este cea a munţilor Caşmir toamna.” Viespile dorm. Un liliac trece prin fundul grădinii. Nu vor mai fi manguste, veveriţe care-şi rostogoleau puii făcuţi ghem, maimuţe şi nici vulpi zburătoare. Ca o muzică funebră, noaptea coboară peste inscripţia aproape invizibilă: Din tot spiritul său şi din toată inima sa, acest om a iubit India şi poporul indian. Acesta, ca răspuns, i-afost indulgent şi l-a iubit dincolo de orice limită şi de orice raţiune.

Claxoanele din Delhi au tăcut. Când părăsesc casa, picioarele goale ale cerşetorilor copii care trec, calcă uşor peste tăcere. Strigătul corbilor vine din adâncurile Indiei. Până la cele două oceane, în jurul arborilor sacri care totuşi nu-i mai apără de soare, oamenii nemişcaţi formează cercuri mari – ca în jurul luminii rugurilor din Benares şi ca odinioară, deasupra Strasbourgului, tinerii lăstari şi nucile uscate rămase în cursul iernii.

IV Singapore Credeam că nu mai există naufragii? în zori, un trăsnet orizontal zgâlţâie vasul Cambodgia ca pe o bilă de biliard căzută în gaură. Totul cade. Vaporul nu se opreşte. Mă duc la fereastra cabinei. Un petrolier, cu partea din faţă strivită, se retrage lent din flancul vasului nostru. Nu-i nicio primejdie, doar dacă ne-am scufunda direct: suntem în strâmtori, văd coasta. Coca vasului e spartă pe o distanţă de treizeci de metri, dar pasagerii de pe punte, deja treziţi, au văzut petrolierul venind şi au fugit spre partea din spate a vasului.

Datorită scafandrilor şi pompelor, ajungem la un chei improvizat. Mi se aduce o telegramă a ambasadorului nostru în Vietnam, care îmi sugerează să nu debarc la Şaigon. (N-are importanţă, de vreme ce vaporul nu-şi va continua drumul.) Şi o telegramă din Paris, care înlătură posibilitatea mersului fn Japonia, pentru a reveni la misiunea pe care trebuie s-o îndeplinesc pe lângă Mao Zedong.

Până atunci, locuiesc la consulatul nostru general.

În pofida celor două milioane ale sale de locuitori, Singapore nu mai este, ca altă dată, un oraş chinezesc. Jnsă agonia a ceea ce a însemnat China s-a refugiat aici. În curând, blocurile ieftine înţesate de rufe care se usucă pe prăjini întinse şi nu pe balcoane, vor înlocui străzile construite pe timpul guvernatorului Raffles, când flotilele de jonci năpădeau porturile astăzi înnămolite, când Macao răsuna de clinchetul monezilor de aur din casele sale de joc, iar îndepărtata Chină, de zornăitul pieselor de domino care întruchipau florile şi vânturile. Astăzi, 14 iulie, recepţie tradiţionala. Francezii', prietenii noştri malaiezi şi chinezi, belgienii, elveţienii, francofonii. ' Indieni din Pondich6ry. Soseşte un tip scund care gesticulează şi pe care-l recunosc înainte de a fi anunţat, deşi nu l-am văzut de treizeci de ani; este unul din modelele personajului care se numeşte baronul de Clappique în Condiţia umană: ceilalţi au mur'it. ^ Nu mai are un petic de tafta pe ochi, ci un monoclu negru. În pofida cheliei, profilul lui de dihor simpatic nu s-a schimbat Odinioară s-ar fi năpustit, cu braţele ca nişte aripi de moară: „Dumneata aici! Să nu scoţi nicio vorbă! Ar trebui să intri în pământ de ruşine!” Odată terminate efuziunile regăsirii, mi-a spus: „Am venit pentru că ziarele au anunţat prezenţa du-mitale. Aş fi fericit să stau de vorbă cu dumneata, în parte din cauza a ceea ce a fost cândva, dar mai ales pentru că tocmai fac un filmuleţ despre un tip de care te-ai interesat în perioada Căii regale: Mayrena, regele sedangilor. Am găsit destule documente de dincolo de hibiscuşi, care te vor interesa!” El singur ar fi de ajuns ca să mă intereseze. „Ai primit timbre din regatul sedang? a spus el. Da, m-am gândit la dumneata.” Mă întrebasem cine oare putuse să-mi trimită, acum câţiva ani, acele timbre foarte rare. Locuieşte la hotelul Raffles, în care am locuit şi eu odinioară. A lucrat iar la Hollywood, şi primeşte majoritatea trupelor de cinema care vin ca să filmeze exterioare în Malaezia. Le inspiră consulului şi soţiei sale simpatia pe care o inspira cândva tuturor. După terminarea ceremoniei, se aşază, ţinând paharul de coniac-soda în mâna stânga, la fel că în ufmă cu treizeci de ani, şi, deşi a băut deja mult, e lucid, la fel ca acum treizeci de ani.' „Nu mai există aventurieri!”

La stânga India, la nord Siam, la dreapta China şi Indonezia.

„Toţi adevăraţii ţicniţi se află acum la Hong-Kong, dar rasa lor e pe ducă.

— Rasa lor europeană., zice consulul. Deşi chiar alături de camera dumneavoastră, la Raffles, se află' câţiva ziarişti care au fost răniţi zdravăn în gherila din Borneb. Însă ticniţii, aşa cum spuneţi, desigur că nu lipsesc nici printre comuniştii care vor să cucerească Bali, nici printre anticomuniştii care vor să-i împuşte. Singapore îşi va proclama într-una din zile independenţa. Preşedintele Sukarno n-a terminat-o cu duşmanii, nici Thailanda'cu China. Vietnamul nu e foarte liniştit, în Sumatra se dau lupte de gherilă. Ce vă mai trebuie?

— Să vă fie ruşine! Bali, încântătoarele cu sânii goi, membre ale partidului comunist! Bravo! Nu mai spuneţi nicio vorbă! Sukarno o să se facă mic, nu prezintă de altfel niciun interes. Independenţa, nu mai pot eu de aşa ceva. Thailanda şi Vietnamul, desigur! Cu toate astea, s-a terminat cu aventura, este ceea ce amărâţii numesc Istoria. Tancuri, avioane, şi mai ce încă? Un aventurier nu este un general sef! De ce nu un ambasador?

— Într-adevăr, răspunde ambasadorul nostru în Malae-zia, sosit pentru 14 Iulie. Însă Brooke a devenit rajah în numele Marii Britanii. Nu ar fi putut distruge piraţii cu vasele sultanului său; a fost nevoie de flota engleză. La Sarawak n-a mai rămas din palatul său decât un pavilion trandafiriu, înconjurat de bungalow-uri ale căror animale sunt micuţi urangutani şi papagali care vorbesc. Poate că aventurierii care au reuşit.

— Ce? Dă-i drumul!

—. Păi, să nu fie bătuţi! Poate că, spuneam eu, cei care au reuşit sunt cei care erau'ân cârdăşie cu vreo putere. Aventurierul la care vă gândiţi, cel al lui Conrad, al lui Kipling, s-a născut din somnul Asiei.

— L-aţi cunoscut pe Joseph Conrad?” mă întreabă ambasadorul. '

Cu care dintre prietenii mei îl fac să semene mustăţile sale perie, încă blonde? Nu cu un prieten: ci cu un colonel tip din ultima armată din Indii.

„Nu. Val6ry l-a întrebat cum explica el superioritatea aproape constantă a flotei engleze asupra flotei franceze, căci insularitatea nu i se părea o condiţie suficientă. Răspunsul n-a însemnat mare lucru.

„Dar am avut o ciudată conversaţie cu Gide, în legătură cu el. Pe aleea de carpeni de la Pontigny, Gide mă întreabă: „Ce părere aveţi despre Proust?„ Era pe vremea volumului Sodoma şi Gomora, sau cam aşa ceva. „Dacă ajunge cartea lui la sfârşitul pe care îl întrezărim, zic eu, cred că Proust va deveni unul din cei mai mari romancieri ai secolului; altfel, va fi doar ceva foarte interesant. Ceea ce Claudel numeşte cu dispreţ turma sa de trântori şi de lachei poate fi transfigurat prin timpul său regăsit. Vi-l închipuiţi pe Lord Jim în salonul familiei Guermantes?”

Conrad era pe atunci singurul scriitor străin a cărui moarte a fost cinstită de către La Nouvelle Revue frangaise printr-un număr special.

„Totuşi, răspunde Gide, argumentul dumitale nu prea respectă regula jocului.

„Conrad este un mare romancier de atmosferă, în pofida ritmului său ă la Flaubert; dar admiraţia mea merge mai puţin către ceea ce aţi tradus cât mai curând spre o obsesie a cărei origine o desluşesc cu greu în viaţa sa: cea a iremediabilului.”

— E foarte ciudat. Cât despre origine, eu o văd poate.”

Mergem pe sub carpenii de unde se vede abaţia bur-gundă şi îl întreb din ochi. Mă cuprinde de braţ, îşi ia tonul diabolic: „Ai cunoscut-o pe doamna Conrad?”

Dineu. Consulul general şi soţia sa, ambasadorul, inspectorul Consulatelor (vechiul 'post al lui Giraudoux), Clappique, eu. Inspectorul mă intrigă. Trăsăturile sale sunt cele de sioux ale americanilor remodelate de pământul american. Insă aceştia nu au tenul ăsta întunecat, părul ăsta lins şi cu cărare la mijloc, care mă fac să-l numesc în sinea mea Pană-de-Corb pe această Piele Roşie – neagră – al cărei nume nu l-am auzit. Imobilitatea sa contrastează din plin cu frenezia lui Clappique – dar ascunde un anume umor. Sub o pală de vânt venit dinspre marea care nu se aude, fereastra se deschide şi lasă să intre căldura tropicală.

„Nu mai există niciun Lord Jim, răspunde ambasadorul, pentru că toată lumea are puşti. Dacă Omul care a vrut să fie rege ar fi fost traficant de arme, nuvela lui Kipling s-ar fi schimbat. Nu mai avem, decât, cel mult, pe aventurierul-e-pavă.

— Lord Jim şi Almayer, strigă Clappique, înseamnă acelaşi lucru! Amândoi se cred respinşi, asta nu înseamnă nimic! De ce se află ei aici şi nu în Europa, asta-i întrebarea! Tarare-pompon!

— Unde naiba te-ai dus să cauţi tocmai exclamaţia doamnei de Pompadour?

— Tarare-pompon, ea a zis asta? Nu mă miră. Persoană încântătoare: mă prevăzuse pe mine!

— Nu ducem noi lipsă de aventurieri în Europa, spune consulul. Insă puternicul romanesc al aventurii, decorul exotic nu existau odinioară. Marco Polo e surprins de China aşa cum un european poate fi surprins în Statele Unite: nu mâi mult. Asia nu devine fantastică decât în perioada în care noi devenim stăpânii ei.

— Şi în care mijloacele noastre de a o cuceri ne despart de ea, zic eu: armele de foc şi maşinile. Cu două sute de ani mai devreme, războiul opiumului îr fi fost de neconceput. E

1 Expresie comică franceză intraductibilă. Sensul ei, foarte aproximativ, ar fi de bătaie de joc faţă de ceea ce s-a spus, un fel de: „Poftim, bate-ţi capul!” (n. T.).

Foarte adevărat că spaniolii îi numeau mauri pe mexicani, atunci când au descoperit Mexicul.

— Exotismul are desigur un rol, răspunde ambasadorul. Dar în sens unic: rege-epavă, aventurierul este un european în Asia, nu un asiatic în Europa.

— Ascundeţi-vă de ruşine! Cele O mie şi una de nopţi sunt pline de aventurieri!

— Există un punct comun la majoritatea aventurierilor-epavă, zic: hoinăreala. Aventurierii-regi au fost sedentari, ceilalţi, rar. Almayer este o excepţie.

— Aventura îşi joacă rolul ei, dar cred că şi Asia. Descoperirea celor O mie şi una de nopţi a urmat modei poveştilor cu zâne, westernurile – celor O mie şi una de nopţi Fiecare epocă cunoaşte locuri privilegiate ale visului.

— Şi, cu mult înainte, domnule ministru, au existat aventurierii fără voie. Mica prostituată din Pont-au-Change întâlnită de trimişii papei care ajung la Karakorum pentru a afla acolo de moartea iui Ghinghis Han.

— Mama lui Saladin nu era o prinţesă creştină capturată în Austria? spun eu. Mica târfa fusese salvată pentru că prinţesele nestoriene nu voiau cameriste budiste. Dar giuvaergiul francez pe care trimişii l-au întâlnit alături de ea? El supravieţuise pentru că cizelase personaje din argint care lăsau să curgă din gura lor hidromel.

— Fără să mai vorbim de Marco Polo, care a fost şi ministru. Dar îmi menţin afirmaţia că aventurierul din literatura engleză a secolului al XÂX-lea este legat de somnul Asiei. Ce s-a întâmplat cu acest somn, pentru indigenii din Oceania care au asistat la luptele americanilor şi australienilor împotriva japonezilor?”

Ambasadorul a fost înalt comisar al Franţei în Noile He-bride. Înaltul comisariat englez ar fi fost cu mult mai potrivit chipului său de ministru britanic al Afacerilor Externe. E perfect, şi ar fi perfect în cinematografie.

„Trăiască deşteptarea Oceaniei! a spus Clappique. Asta constă în a meşteri posturi de radio închipuite şi, pan-pan! în a face gălăgie la ele pentru a aduce avioane fermecate! Viaţa trebuie să fie frumoasă acolo! Vreau şi eu aşa ceva!

— Situaţia din Noua Guinee este pitorească, într-adevăr, îmi zice consulul. Liberty-ships americane au adus belşugul. Urmate de avioanele de transport. Astea aterizau pe terenurile militare, fiind în legătură telegrafică cu ele. Băştinaşii desţelenesc, lovesc în bidoanele de tablă pentru a chema avioanele belşugului pe care le vor trimite americanii. Sau strămoşii, mai albi decât albii. Sau Iisus. El a făcut ce a putut, însă evreii l-au răstignit în cer deasupra Sydneyului, acum trei generaţii. Primul vapor, arca, era comandat de Noe, un căpitan alb, un australian. Transformarea creştinismului este de altfel interesantă. Un profet papuaş e trimis la Brisbane. I se vorbeşte de transformism. El descoperă cu uimire că nu toţi albii au acelaşi zeu. Astăzi, în sate, se spune că există două rase de albi, una care crede în totemul Iisus, cealaltă în totemul Monki – Monkey, maimuţa.

— Dacă unul din apostoli, răspunde ambasadorul, s-ar întoarce într-un sat european, ar fi oare mai puţin mirat? Toate astea sunt, cu adevărat, foarte pitoreşti. Dar nu aşa de lipsite de bun simţ, domnule ministru, dacă'dau crezare unui administrator care pregăteşte o teză în legătură cu subiectul ăsta. El nu crede că cultul cargourilor s-ar fi născut din aceste liberty-ships, domnule de Clappique. Poate că din vaporul primului alb stabilit în Noua Guinee. Un rus pe care băştinaşii l-au zeificat. Administratorul meu crede că mitul exista deja. Strămoşii sunt cei ce trimit vapoarele sacre. Nu-i lucru de mirare într-o ţară în care roata şi cuţitul au sosit cu vaporul. Legendele se întreţes. Dumnezeu le' confiscă vasul lui Adam şi Evei. El îl redă lui Noe, într-adevăr, şi celor doi fii ai săi, Sem şi Iafet. El îl refuză fiului său Ham, pe care îl surghiuneşte în Noua Guinee. Dar, în realitate, gândiţi-vă că vapoarele sacre nu ajungeau, în afară de vreme de război. Şi continuă să nu ajungă. Cine le împiedică? mai întâi, nişte duhuri duşmane Strămoşilor. Însă misionarii au spus că şi Strămoşii opreau vapoarele, pentru că sunt Satane. Băştinaşii au dat Satanele pe mâna misionarilor, s-au rugat lui Dumnezeu şi lui Iisus. Răstignirea deasupra Sydneyului este făcută ca să' ne retină. Un şef papuaş se duce în Australia, ca profetul dumitafe, dragă prietene;'i se arată muzeul etnografic. E îngrozit: zeii şi Strămoşii se află acolo prizonieri. Misionarii mincinoşi nu i-au ars. Fată de ce nu mai vin cargourile! La Sydney, iisus învăţase pe Satane să fabrice cargouri, dar el a fost răstignit, Satanele sunt la închisoare! Misiunile nu au fost complet părăsite, s-au reînceput rugile către Strămoşi. Şi tot aşa mai departe. Administratorul insista asupra faptului că: mitul nu este amintirea confuză a unei debarcări, el exista, de foarte mult timp, debarcările l-au întreţinut.

„Se pot scrie negreşit romane despre cultul arătat cargourilor şi despre avioanele fermecate; dar dacă un nou Brooke ar apărea în Noua Guinee, i-ar trebui emiţătoare şi nu bidoane, adevărate avioane, adevărate cargouri. Deci, b legătură cu o adevărată putere. Mitul lui Rimbaud rămâne îndepărtat.

— Dar, dragul meu Pierre, spune inspectorul. Noile He-bride ale tale mai găzduiau încă vreo câţiva originali?”

Inspectorul pare să ducă încet la gură o nevăzută pipă de şef de trib indian, şi nu adaugă nimic.

„Jacques Viot, ' un anticar trăsnit, spune Clappique, s-a întors cu o încărcătură de fetişuri, de covoare şi de alte chestii, pentru că se făcuse cunoscut ca vrăjitor! 'Câteva trucuri de prestidigitaţie şi şmecheria care te face să crezi că-ţi smulgi o bucată de deget î'Alei, hop!”

Face şmecheria, cu mâinile înălţate.

„Ar fi oare uşor, răspunde inspectorul, să definim ceea ce noi numim aventură? Giraudoux obţinuse să fie creat postul meu ca să se plimbe. Am făcut în aşa'fel încât să-l moştenesc, în onoarea a ce? A călătoriei? Nu.'A unei anume poezii? A unei anume extravaganţe? In onoarea pasiunii pe care încă mi-o inspiră locuri care' se numesc bulevardul Nimica-toată sau strada Moftului?

— Haiti?

— Da. Am fost pe insula Broaştei Ţestoase, unde sunt îngropate, conform tradiţiei, comorile marilor piraţi. N-are a face pitorescul local, deşi nu detest copiii care sunt întrebaţi: „Ce-ai să faci când ai să fii mare?

— O meserie leneşă.” Insă am văzut peşterile piraţilor.”

Povesteşte întâmplări cu piraţi, dar cu o precizie demnă de cea a lui Clappique. Poliţaii scoteau din închisori o mulţime de prostituate hoaţe sau ucigaşe. „Plecaţi în Insule unde veţi fi luate în căsătorie de gentilomi care nu au soţii albe.” EÂe nu-i credeau prea tare. La sosire, şeful piraţilor ţinea un discurs tradiţional: „Nu vă întrebăm nimic despre trecut. Cât despre viitor, iată carabina mea şi dacă femeia pe care o aleg îmi greşeşte, carabina n-o să greşească.” Aceşti galanţi gentilomi, îmb'răcati ca Robinson, cu pânză de corabie şi'piele de capră, le afegeau, apoi le luau cu ei. Prima peşteră. A doua peşteră, ca o pivniţă cu păianjeni. Ele îşi regretau închisoarea. A treia peşteră': costume de curte, veselă de aur. Mese de piatră încărcate de sfeşnice din argint; prin crăpături, liane mari, si, pe deasupra unor minunate tapiserii, lilieci adormiţi, atfrnaţi de labe ca nişte pere. Piraţii nu putuseră vinde niciodată nimic din ce cuceriseră ei mai de preţ: cui oare? Atunci, comorile erau adunate în peşteri, iar tapiseriile în fir de aur pe care umblau păianjenii aşteptau târfele de la Saint-Lazare.

„Ah! mi-ar place să dau peste memoriile uneia din damele astea! spune Clappique. Tare-aş vrea! S-a zis atunci cu Manon Lescaut!

— N-aveţi nicio şansă, dragă domnule. Există multe texte despre piraterie, începând cu bravul Oexmelin. Dar nimic de la acele femei. Nu ştiau desigur să scrie, şi.

— Ar fi putut povesti!

—. Şi nu prea s-au mai întors în Franţa. Bineînţeles, visez la un film care ne-ar arăta un Robinson şi o cocotă în mijlocul comorilor! Dar, în mod banal, mai visez şi la asta: negreşit nu au trăit ele doar cu bărbaţi. Ce-a putut fi oare legătura unei târfe de la Saint-Lazare cu o sclavă din insula Broaştei Ţestoase?”

Lasă cu grijă tacâmurile, îşi reia gestul de şef indian; însă pipa păcii este înlocuită cu un deget ironic şi doct, care subliniază: „Mi-a plăcut mult unul din cei pe care i-am inspectat în Sumatra. Funcţionarul ăsta hărţuia o fetişcană din partea locului. Vorbea el limba, dar asta'nu-l ajută cu nimic! Atunci, dragul meu, a avut într-o bună zi ideea genială să-şi amintească de Poveştile lui Perrault. Folclorul din Sumatra îi era familiar fetei, ca şi multe din legendele Indiei. Însă magicul aparţine exoticului, adică, pentru ea, Europei. A început ea să povestească Motanul încălţat copiilor. Vă mai amintiţi cu toţii că morarul lasă celor trei fii ai săi moara, măgarul şi motanul. Or, în Sumatra nu există mori: moara devine o casă-a-morţilor, cu aripile triunghiulare ale vulturilor dispuse în jurul părţii de sus a zidului în formă de proră: cuvântul aripi nu poate însemna decât aripile păsărilor.”

O moară este, de altfel, un animal ciudat. Revăd în minte pe cele din deşertul Lout, în Persia, ca nişte spânzurători în amurg.

„Iar măgarul? Dragul meu, era un cal păros pe care ei nu-l cunoşteau, cu nişte urechi gigantice.

— Să-i respectaţi pe măgari! zice Clappique. Am visat într-o zi nişte animale ciudate, gen cobai, ştiţi despre ce e vorba? Le-âm spus: „Ce faceţi voi aici?” Ei* m'i-au răspuns: „suntem nişte iepuri dinainte de urechi.”

T Inspectorul Pană-de-Corb, care luase din nou tacâmurile în mină, le lasă jos şi îşi înalţă iar arătătorul, ca pe o pipă a păcii.

„Şi de ce cizmele motanului? Pentru că sunt fermecate, sau pentru a-i da voie motanului să şadă în picioare pe labele din spate, netezindu-şi mustăţile?” '

Povestea continuă. Regele e înlocuit de Stăpânul-Petro-lului; haina aurită, de o uniformă olandeză. Ţăranii spun, ca şi în povestea lui Perrault, că-i aparţin marefui şef din Kaa-bah (marchizul de Carabas), pentru că se tem de un motan care vorbeşte. Căpcăunul este european, locuieşte într-un ascensor, de ce? primeşte frumos pe motan pentru că salută mai bine decât oamenii, ' trecându-şi lăbuţa pe deasupra urechii. Căpcăunul, pus la ambiţie, se'preschimbă în şoarece, ca în poveste; motanul îl mănâiică, părăseşte ascensorul şi intră într-o sală mare unde este pregătit un ospăţ din bucăţi de slănină de mistreţ stropite cu vin de orez din nişte ulcioare. Bunătăţi înconjurate de o sumedenie de cutii-de-făcut-poze şi de capcane-pentru-glasuri, adică de aparate de fotografiat şi de fonografe. Stăpânul-Petrolului îşi dă, fireşte, fata marelui şef care posedă (zice motanul, cu coada băţ) un ascensor atât' de frumos şi un zgârie-nori atât de mare, unde sunt Pregătite tot timpul ospeţe. Sfârşitul este cel din povestea lui errault: motanul devine proprietar al unui mare număr de plante-de-petrol cu micile lor animale zburătoare (schelele pentru forare şi helicopterele), cumpără o casă aurită împodobită cu portretele pisicilor din familia sa, „şi nu mai aleargă după şoareci decât pentru a se distra”.

„Ceea ce este admirabil, dragul meu consul, e că prietenul nostru n-a putut niciodată lămuri ce anume aparţine poveştii şi ce anume Occidentului, în mintea fetei. Ea credea că noi stropim schelele spre a le face să crească. Dar este oare motanul încălţat mai uimitor decât un avion? Ea a spus: „Vorbea motanul la fel de bine ca papagalii? Ar trebui să mă duci în ţara ta. Mi-ar fi frică. Dar m-aş obişnui. Aici, mănânci, iar mănânci, dormi, mori.”

— Jos pălăria! I-a făcut felul? în filmul meu, Mayrena povesteşte o chestie asemănătoare.

— Ai văzut pisici în Sumatra? îl întreabă ambasadorul pe inspector.

— N-am văzut niciodată pisici nicăieri, în afară de Veneţia şi sub podul Galata, unde se ţine târgul de peşte. Totuşi, cum ar spune domnul de Clappique, îngăduie-mi să-ţi spun cu înţelepciune că dacă n-ar exista pisici în Sumatra, povestea ar fi mult mai bună: devii burghezv

— De ce n-ar exista? spuse consulul. În Borneo există faimoasele pisici verzi, care sunt pur şi simplu nişte pisici cu blană de iepure, ca cele din Abisinia.'. Ştiţi ce m-a frapat cel mai tare acolo? Jucăriile care sunt aduse zeilor. Închipuiţi-vă:

{lăpuşi în faţa altarului Sfintei Fecioare, animale mecanice n raţa Pruncului Iisus – şi ce oare în faţa Răstignirii?

— Haideţi să punem nişte iepuri mecanici la picioarele Pruncului! spune Clappique. Şi cit se poate de iute!

— Dar iepurii dumneavoastră, domnule de Clappique, sunt simpatici pentru că sunt condamnaţi. Jocuri de junglă, episodice. In vreme ce Djakarta, Bangltok sunt astăzi capitale puternice.”

Bangkok, pe la 1925, era încă unul din oraşele cele mai ireale dm lume, frate cu Ispahan şi cu Pekin. Niciun zgârie-nori, niciun pod. Pe malul sting, templele acoperite cu bucăţele de farfurii de la Compania Indiilor, sclipind dimineaţa, şi cu clopoţeii sunând în bătaia vântului. Uşile palatelor avâhd deasupra lor flori de porţelan înghesuite unele într-altele ca cele din buchetele de mireasă, şi colţurile ridicate ale acoperişurilor unei Asii de paravane. Nu m-am mai întors la Bangkok. Ultima mea amintire din Thailanda este vizita suveranilor în Franţa. Regele, în maşina care ne ducea la Versailles, îmi spusese: „I-am spus lui Baudouin că doar noi, regii, suntem încă în stare să fim democraţi. „ După dejun, vizitarea castelului. Regina Sirikit este invitata pe care a preferat-o între toate generalul de Gaulle. Frumuseţea ei era legată de graţia pe care o ^conferă budismul femeilor: parcă ar pregăti mereu buchete. În camera Măriei Antoaneta, pe un şevalet, cumplitul tablou început în perioada de glorie, terminat la închisoarea Temple şi regăsit mai târziu, străpuns în multe locuri de suliţele revoluţionare. Regina Sirikit m-a întrebat de ce se aflau acolo acele găuri: i-am explicat. Uitând că eu îi cunoşteam oarecum religia, când să plecăm ea şi-a îndreptat degetele spre ele, după gestul binecuvântării budiste.

Inspectorul şi-a pus mâinile cu palmele în jos pe faţa de masă şi acum reia, cu imobilitatea lui de Piele-roşie: „Borneo surprinde încă: Seria este un oraş ai petrolului, înconjurat de sate care trăiesc în epoca de piatră. Trei sute T

1 Regele Belgiei (n.a.).

De schele de forat în mare, dragul meu, cu platforma lor pentru helicoptere. Bungalow-uh, fireşte: toate oraşele petrolifere se aseamănă.” îmi amintesc de Abadan, în fundul golfului Persic: bungalow-uri, într-adevăr dominate de uzinele verticale ca de nişte piloni de temple egiptene; îmi amintesc de asemeni de procesiunea ca de seleniţi a schelelor petroliere prin deşertul Mesopotamiei.

„în sate, dragul meu Pierre, câinii care urlă şi care nu ştiu să latre, strigătele cocoşilor de luptă toată noaptea, copiii purtând clopoţei pentru'ca mama să-i poată găsi în umbra caselor comune. Animalele zburătoare: veveriţe, maimuţe şi chiar şopârle. Fiecare sălbatic cu un ceas de mâna care a stat. Japonezii le aduseseră cu camioanele. Niciun ceas nu rezistă la climă. Dar ştii, dragul meu, e ceva neliniştitor să vezi un loc unde peste tot sunt ceasuri, dar ora n-o poţi afla nicăieri.

„Leproşii ies în patru labe din colibele lor luminaţi de văpăile roşii ale petrolului arzând la douăzeci de kilometri, în casele lungi ale vechilor vânători de capete, poţi găsi craniile japonezilor morţi în junglă în timpul războiului, cu ochelarii aşezaţi pe faţă.”'

Clappique se ridică cuprins de entuziasm şi se reaşeză sub privirea placidă şi zâmbitoare a lui Pană'-de-Corb' – făcând să cadă una din măştile de pe peretele de care aproape că se sprijină cu spatele.

Pe toţi pereţii de culoare alb-gălbui, sunt agăţate obiecte populare': marionete, măşti (bine alese) din Siam, din lava, din Sumatra, din insule, din Noua-Guinee. La muzeu, după-amiază, printre toate măştile, slugi sau stăpâne ale visului de-a lungul a trei mii de kilometri, încercam acelaşi sentiment, încercat cândva în port, printre jonci, pacheboturile noastre şi acele praus malaieziene: un oraş în care totul poate fi mtâlnit, în care Siamul este vag vecin cu Celebele, în care o populaţie chinezească se agită între India şi Australia. Tocmai ani regăsit India, am să regăsesc China: nişte continente, cu puternica lor unitate. Aici, ce unitate ar putea fi, de la Rangoon până în Noua-Guinee? Totuşi, acest întreg disparat formează, şi el, o lume, o lume care nu este doar universul britanic în care se amestecau oceanele cucerite. Singapore este o stea de mare.

Insă el deja nu mai este Imperiul, deja;”m-urile şi micile avioane pentru pasageri au înlocuit pacheboturile şi praus-urile. El uneşte internaţionala micilor zgârie-nori cu internaţionala blâ'nzilor sălb'atici şi a vânătorilor de capete, cucerită cândva de Râmâyana, şi iarăşi aud: ascultă vuietul oraşului Ys care este înghiţit de ape, ' al Bizanţului care se prăbuşeşte încet; ascultă cum se stinge ceea ce a fost oraşul Singapore, în anul 1965 al erei creştine.

Cunosc de multă vreme acest sentiment solemn şi sinistru. Nu este vorba de durata care ne ia cu sine, şi pe'care gândul, sau opera de artă o recuceresc; este vorba de acvila heraldică a cărei umbră trece pe deasupra mea ca vântul călduţ dinspre ocean; de Timpul ucigaş care trimite în neant istoriile şi Istoria. Amintirea transfigurată recucereşte oare tinereţea'pierdută? Gândirea recucereşte oare durata? Aud, vuietul care deja se stinge: ascultă-mă„, ascultă-mă cum mă rog pentru agonia a ceea ce tu numeai Europa; în curând, oamenii nu-şi vor mai aminti decât de murmurul meu. Ambasadorul tocmai îl întreabă pe inspector: „Ce părere ai de comunismul din Borneo? Ziariştii americani care locuiesc la Raffles nu au glumit.

— Otrava săgeţilor de sarbacană nu se recomandă. Cât despre comunism, iată. Tu vii în Brunei. Nu există nimic în magazine; dar pe trotuare, claie peste grămadă, maşini de scris, sutiene, pălării, rachete pentru focurile de artificii, şi tot aşa mai departe. Trec băştinaşi îngroziţi de automobile, cu periuţe de dinţi puse pe după urechi în locul caninilor de tigru care însemnau că purtătorul lor adusese un cap de tigru în sat. Ei râvnesc la obiectele pe care le văd pe trotuar şi cred că albii îi împiedică să le dobândească. Comunismul va îngădui în sfârşit să ia cu ei pălării şi rachete.

— Dar în jurul schelelor de forare?

— În Seria, muncitorii nu sunt proletari în propriii lor ochi, ci sunt mari burghezi. Comunismul nu există nici acolo, nici în junglă, unde băştinaşii sunt foarte primitori. Trebuie să fii doar atent cu fotografiile: dacă fotografiezi pe cineva care moare a doua zi, i-ai luat sufletul în cutia-ta-cu-un-ochi. Te vor ucide. E supărător.

„Fata din Sumatra mi-a plăcut nu doar din cauza motanului ei încălţat: ea m-a convins, pentru că tatăl ei nu i-a cerut părerea.'ân Borneo, să fii îndrăgostit este o vină. Toată lumea se culcă cu toată lumea, dar căsătoriile depind de şef, nu de persoane.

— Oamenii voştri înconjuraţi de şopârle zburătoare, am spus, concep căsătoria aşa cum o făcea şi Saint-Simon I „Domnule duce, doresc să o iau în căsătorie pe fiica dumneavoastră mai mare.' – Vai! domnule duce, ea est făgăduită.

— Dar nu mai aveţi una?”

— Cam aşa ceva. Ciudat univers. Am stat de vorbă cu un sef care spunea, gândindu-se: „Dacă am fi creştini, ar fi un fucru supărător, dar nu ar trebui să aşteptăm prezicerile vulturilor pescari pentru a ne începe semănăturile. Şi am putea tăia capetele invitaţilor noştri. Cunosc oraşul: am stat acolo la închisoare. Acolo am învăţat să cos la maşină. Închisoarea e mai puţin stupidă ca oraşul. E ca jungla': nu eşti silit să plăteşti pentru a te hrăni.' La noi, în timpul războiului, cădeau din cer umbrele mari albe.”

Paraşute multicolore în noaptea petrecută în Correze, lumini de poziţie asemănătoare fără îndoială cu focurile din satele dayacilo'r, ciuperci uşoare care coborau, în urmă cu douăzeci de ani, din Bret'agne până în Noua-Guinee şi Japonia.

„Am făcut învelitori pentru înfăşurat coapsele pentru întreg tribul, spunea şeful. Au vrut să ne înveţe să tragem, dar noi preferăm sarbacanele. Japonezii dădeau câte cinci sute de rupii pentru un cap de australian; nu erau prea mulţi. Apoi, au fost multe capete de japonezi, dar australienii nu dădeau nimic. Până la urmă, a fost interzisă vânătoa-rea. Albii nu ştiu ce vor.”

Ambasadorul spune: „Ştiţi cine se afla în post în Suedia atunci când Rimbaud şi-a lăsat baltă tot circul şi s-a întors în ţară? Gobineau.”

Clappique îi întinde – în zadar – monoclul său negru, cu care chipul ambasadorului se potriveşte mai mult decât al său: „Gobineau! Foarte demn! Efect garantat! Circ, cu adevărat! Rimbaud ar fi făcut mai bine să rămână acolo. Jalnic! Burghez! Ruşine! Ah! Unde-i vremea când flota regelui opiului se afla în faţa Shanghaiului! Ce poţi face azi? pe clovnul? Ce ţară minunată! Cea mai fantasmagorică aventură trebuie să' fi fost cea a nepoatei lui Timur: în filmul meu îl pun pe Mayrena s-o povestească.

„El se află pe vaporul care merge de-a lungul coastei Annamului -1888, nu mă contrazice! – noaptea, înconjurat de idioţi îmbrăcaţi în pânza albă şi de idioate de epocă. „Spuneţi-mi Alph'onsine, domnule baron. Povestiţi-ne: întâmplările astea sunt interesante şi pentru doamne.”'2

Clappique se sclifoseşte. De cum se încălzeşte, vocea lui întretăiată se transformă'ântr-o voce gravă şi plină de avânt de mare actor romantic, Fre”d6ric Lemaâtre între Ruy Blas şi Cesar de Bâzan. Îşi pune la loc şi-şi potriveşte monoclul negru.

T

„Era nepoată a lui Timur, aşa cum acea încântătoare uşuratică de Lavalliere era nepoată* a lui Henric al IV-lea, domnilor! dar măcar a fost luată de nevastă, după moda; musulmană! Fusese luată de trupele emirului cu o caravană din Persia, vânduta ca sclavă şi devenită sclava nepotului' împăratului. Un sfrijit, de moravuri. Mă-nţelegeţi! şi ocu-pându-se cu poemele atunci când caii imperiafi erau la Porţile de Fier!” „. Însă. Prinţul moştenitor, care comanda la bătălia de la Angora cavaleria gărzii a fost masacrat de oamenii lui| Baiazid. Prinţul nostru a devenit, vai! moştenitorul Impe-riultti. Bătrânul Ţimur, strivit de durere, privea acei umeri incapabili să susţină lancea, peste care avea să arunce povara celui mai mare'imperiu din lume! N-a avut altceva mai' grabnic de făcut decât să pună să o aresteze pe fată, consi-derând neîndoielnic, domnilor, că un imperiu poate uneori! supravieţui prostiei unui bărbat, dar niciodată josniciei unei femei!

„Ştiţi că agonia lui Timur a început atunci când a ajuns în China. Î murit câteva zile mai târziu; generalii au poruncit retragerea Şi atât era de mare groaza pe care o inspira, încât nimeni n-a 'ândrăznit să spună că el a murit: lăncierii se.] întorceau, cu coada de vulpe înfiptă în lance, iar garda escorj ta litiera închisă în care se descompunea înspăimântătorul cadavru, ca şi cum, cu toată duhoarea, emirul ar mai fi fost în stare să se trezească pentru a pune să fie tăiate câteva capete indiscrete!”

Se poate ca numărul să fie elaborat, însă Clappique improvizează, cuprins de febra imitaţiei şi de o elocvenţă de j povestitor oriental pe care alcoolul îl încinge, deşi baronul i nu este, în mod vizibil, beat. Îl cred mai curând cuprins de acel ton delirant care exprimă un personaj, desigur, dar cere un monolog inepuizabil.

„Sigură că va fi condamnată la moarte, femeia se dusese să se arunce la genunchii împărătesei, declarându-se însărcinată. Sexul cel mai graţios şi cel mai încercat are noroc, domnilor! Ce mijloc de a câş'tiga şapte luni ar fi putut găsi3

1 Ankara (n. T.).

Un bărbat? Timur odată mort, nici pomeneală de copil, dar prinţul devine împărat. Nevolnic tare să ia frânele Imperiului cu mâna de stăpân! în toate provinciile, curierii imperiali au răspândit porunca să se trimită comorile la Samarkand. Sunt adunate, sunt de asemeni adunaţi toţi muzicanţii persani cu violele lor şi cu instrumentele lof cu gât lung!

„în fiecare noapte, fosta sclavă era aşezată pe unul din tronuri în faţa marelui bazin din mozaic azuriu în care înotau crapii sacri ai lui Timur. Muzicanţii cântau sub aceste stele ale Asiei pe care le avem deasupra capului, domnilor! Slugile îi aduceau prinţesei nemişcate comorile Imperiului. Iar ea le azvârlea peştilor, cu amândouă mâinile!

„Armata s-a întors în marş forţat. Generalii au luat puterea. Prinţul dat jos, sublima' lui aventurieră a fost expusă stâlpului infamiei timp de două zile, iar gloata a venit să scuipe pe acei afurisiţi de ochi ai ei care dispreţuiseră comorile!”

Clappique lasă capul în jos, îşi mângâie pe piept imaginara-i barbă, race un gest amplu şi plin de dezamăgire: „Nu a murit decât cu douăzeci de ani mai târziu, într-o casă de mahala în care devenise spălătoreasă.”

Apoi îşi scoate batista din buzunarul de la piept, îşi şterge fruntea leoarcă de sudoare, îşi fixează din nou monoclul şi îşi reia vocea de falset: „Asta da, treabă serioasă! Lăsaţi-mă-n pace cu Rim-baud-ul vostru îngrozitor! Patruzeci 'de mii de franci-aur la brâul lui! Se întoarce ca să se-nsoare! Un aventurier e celibatar!

— Colegul dumneavoastră rus, zic eu ambasadorului, mi-a povestit că atunci când l-au scos pe Timur din mormântul lui din Samarkand, nu ştiu din ce motiv, s-a descoperit că era roşcovan. Inscripţia'grăia: „Blestemat fie cel ce va deschide acest mormânt.” Două zile mai târziu, Hitler ntra în Uniunea Sovietică.

— Şi lava? îl întreabă ambasadorul pe cel cu chip ca de Şef indian.

— Aş fi vrut să găsesc documente despre francezii din Republica batavă, cam pe la 1795. Nimic, dragul meu! Insula rămâne extraordinară, dacă ne gândim că este atât de aproape. Seara, zmeele pe deasupra Djakartei.” îmi amintesc de luptele cu zmee manevrate ca nişte vase, odinioară, deasupra Bangkokului; şi de duelurile peştilor-hptători în vase de sticlă a căror apă se înroşea în timp ce T un peştişor se făcea multicolor urcând ca să moară la suprafaţă.

Inspectorul vorbeşte de obeliscul uriaş şi de muzeul său Grdvin, de ambarcaţiunile cu pânze din Surâbaya, de arborii pleşuvi, ale căror frunze sunt înlocuite de vulpile zburătoare atârhate, care-şi iau zborul deschizându-şi aripile transparente; de divizia de elită în spatele conducătorului ei purtând piele de tigru; de Preşedintele însoţit de vrăjitorul său, de propaganda politică1 încredinţată teatrelor de umbre.

„Vă închipuiţi genul, spune Clappique: eroul care pune pe fugă întreaga armată a maimuţelor începe să urle: Trăiască Partidul Comunist Indonezian!

— O, e mult mai bine, domnule de Clappique: animatorul marionetelor reia fraza seculară: „Acum, arborii se vor preschimba în stafii, iar lumea strămoşilor va însufleţi sărmana lume a celor vii.” Atunci Indonezia începe să vorbească cu acea voce a strămoşilor. Este şi ceea ce se petrece cu Sukarno: din moment ce eî este, pentru toţi, Părintele Independenţei, el este şi Delegatul Strămoşilor. Îl cunoaşteţi domnule ministru?

— Puţin. Este singurul şef de stat jovial pe care l-am întâlnit: la'Orty, a mers de la avion către salon în pas alergător vorbindu-mi despre cărţile mele, a strâns mâinile persoanelor oficiale franceze, a tras'ân trecere de barbă pe câţiva oficiali indonezieni, şi a dispărut, lăsând în urmă un uitim hohot derâs.

— În Malaezia, spune ambasadorul, se afirmă că insurecţia comunistă va avea loc înainte de sfârşitul anului.

— Şi imediat după, dragul meu Pierre, 'războiul civil.

— Comuniştii sunt cinci milioane. Iar partidul lor e anterior Partidului Comunist Vietnamez.

— Adversarii lor, nouăzeci şi cinci de milioane, dragul meu. Comuniştii vor prelua puterea şi nu o vor păstra. Oamenii îi urăsc, iar amestecul de naţionalism, religii şi obiceiuri este foarte puternic.

— Dar chinezii?

— Nu sunt chinezi din cei ai lui Mao. Nici din cei ai lui Cian Kai-Şi. Ei afişează cu prudenţă portretul lui Sun Yat-Sen şi sunt chinezi din Java.

— şi eu am impresia asta, spune ambasadorul, scărpinându-şi mustaţa englezească. Cit despre religiile şi obiceiurile tale, ortodoxia nu era inexistentă în Rusia, când Lenin a luat puterea.

— Dar fără război, ar fi fost comunismul mai puternic decât ortodoxia?

— Veţi vedea, spune inspectorul: vor fi ucişi câteva mii de chinezi'pe ici, pe colo, dar jocul va fi jucat între indonezieni. Şi în domeniul religios. Ultima Constituţie a lui Sukarno proclamă un zeu unic. El va avea multe de îndeplinit. Dacă insurecţia comunistă nu este imediat victorioasă, dragul meu, ea va deveni profanatoare. Atunci, conform celor mai bune tradiţii, într-o noapte vor începe să-şi taie gâturile unii altora. Preţul pumnalelor s-a dublat. Vor tăia gâturile în primul rând la tine acasă, Pierre, înspre Macassar. O dată mai mult.”

Dar eu, când am venit eu la Macassar? Acum treizeci de ani? Se vedeau jonci pe fluviul cel mare, şi o poartă din piatră neagră ca porţile gospodăriilor noastre din Auvergne, înălţată, cred, în cinstea mormântului lui Albuquerque. Portughezii, olandezii, extravaganţii francezi de la 1795, regatul din Sumatra al lui Srivijaja, ai care vrea să rivalizeze cel al lui Sukarno, la fel de vast şi, desigur, la fel de fragil. Sukarno mi-a spus, la Elysde: „Cele o sută de milioane de locuitori ai noştri” şi am fost ispitit să-i răspund: „Pentru câţi ani?” N-aş fi avut chef să-i răspund lui Stalin: „Mulţimea voastră pentru câţi ani?”, nici măcar lui Nehru. Cred în realitatea Insulin-dei, dar, în ochii mei, ea nu este politică: tara asta a reunit misticii, aşa cum alţii au împăcat dogmele. Expresia: „timpul marilor descoperiri” m-a făcut întotdeauna să visez: şi dacă amărâtele noastre de porturi merovingiene ar fi fost „'descoperite” la vremea lor de corăbiile lui Srivijaja, stăpâne peste mările Asiei?

Desertul este gula malacca, orez cu zahăr ars şi lapte de cocos. Am mai mâncat la Raffles Hotel, cam prin 1923. Cea mai frumoasă femeie pe care mi-a fost dat s-o văd ieşea din sufragerie; între Oceanul Indian şi Marea Chinei, noaptea se lăsa peste Imperiul britanic.

Dineul odată terminat, plec împreună cu Clappique spre hotel. Vrea să-mi citească proiectul lui de film – şi să-mi arate în trecere strada Morţii, pe care n-am văzut-o niciodată.

Maşina noastră iese de pe bulevard; mă întreabă, ca şi cum întunericul l-ar fi adus înapoi la conversaţia de la dineu: „Care este aventurierul care te-a interesat cel mai mult?

— Depinde de zile. În seara asta, să spunem: Renaud de Châtillon.

— Regele Siriei?

— Senior de dincolo-de-Iordan. Mă gândesc la el pentru că tocmai am navigat de-a lungul coastei Arabiei cu Cam-bodgia, bietul de ef; Renaud este anticavalerul: Jaufr6 Rudei pleacă la Tripoli pentru a o întâlni pe regina Melissinda pe care o iubeşte fără a o fi văzut vreodată, iar Renaud, pentru că ştie că este văduvă şi vrea să o ia în căsătorie. Ceea ce e cel 'mai cumplit este faptul că reuşeşte – în vreme ce bietul prinţ-poet moare mai înainte de a'ajunge la Tripoli. Renaud reuşeşte să fie numit şeful gărzii varangiene.

— Gorilele locale?

— Da. O ia în căsătorie pe regină. Ea moare: iată-l ajuns rege. Negociază cu Saladin trecerea caravanelor de la Mecca prin regatul său. Dar pune să fie transportată o flotă creştină demontată, de la Tripoli până la teritoriile sale de la Marea Roşie şi, cred eu, cucereşte Medina. Oraşul era sfânt, dar nu era bogat. El jefuieşte aşadar cea mai somptuoasă caravană islamică ce se aventurase până la el.”

Clappique îşi înalţă un deget memorabil şi citează: Aţi văzut, zice ea, pe un frumos copil al meu? Iar căpcăunul, ta-ta-ta, îi spune: L-am mâncat. Or, el nu făcuse bine.

„Victor Hugo are dreptate: nu făcuse bine.

— Saladin cucereşte teritoriul de dincolo de Iordan, îl aduce pe Renaud la Cairo, legat pe o cămilă (prizonierul fiind întors spre coada cămilei, în semn de mare dispreţ), îi dă capul pe spate trăgându-l de părul său alb, îi reproşează trădarea sa şi-i taie gâtul. Eşti mulţumit?

— Peştele” ăsta fantasmagoric mă copleşeşte, dragul meu!”

Automobilul coteşte la colţul unei pieţe strălucind de neon în vacarmul discurilor chinezeşti; traversează un bulevard întunecos, se opreşte la începutul unei străzi. Maşinile nu au voie acolo, iar pe' şosea sunt aşezate dughene. Umbre se îndreaptă spre o lumină ca de altădată, întretăiată de străduţe în care feştile tremură în străfundul Chinei eterne, j Ultimul negustor se pierde în întuneric, cu bastonul de bambus pe umăr, în sunetul care scade al pocnitorilor de atras clienţii. În piaţa vecină se auzeau behăielile de pe toate discurile, aici ms& muzica este a vocilor adevărate şi a instrumentelor adevărate. Se află aici coroane din flori albe, care te-ar trimite cu gândul la buchetele cu care eşti întâmpinat în India, tuberoze şi flori defrangipanier, dacă n-ar fi imense; familii care-şi încep cina funebră în faţa unor sicrie curbe asemănătoare cu nişte bărci, şi alături de un meşter al cărui arcuş pare că-şi cân'tă numărul pentru a obţine efecte neobişnuite. Strada Morţii şi-a început existenţa somnambulă.

' „între alte meserii, spune Clappique, sunt şi corespondent al Agenţiei franceze de presă. Forain istorisise o poveste frumoask unuia din tipii pe care i-am cărat după mine: „Se duce el, într-o zi de ninsoare, la Nina de Callias, Femeia cu evantai a lui Manet.

— Cea ale cărei covoare erau roase, pentru că, în timpul asediului Parisului, cangurul ei le mâncase verdeaţa?

— Îţi cunoşti bine autorii, jos pălăria! Fără pardesiu, cu mâinile în buzunare, purtând jobene deformate, gulere răsfrânte (îţi imaginezi genul: domnii-vagabonzi ai lui Dau-mier pe sub' felinarele cu gaz), două personaje indignate stau de vorbă: „Scările aveau nouăzeci de picioare, domnule!

— Optzeci şi patru, domnule!

— Străbunul meu era acolo, domnule i – La cucerirea Bizanţului de către cruciaţi? Oh! Oh! şi al meu, domnule!

— Cine sunteţi dumneavoastră?

— Auguste de Châtillon.

— Villiers de L'Isle-Adam.” „Şi se strâng ei în braţe sub ninsoare, complet beţi, după care pleacă spre locuinţa Ninei, clătinându-se pe picioare.

— Auguste de Châtillon, zic, era cel care a scris La Levrette enpal'tot.

— Da. Şi amantul Adelei Hugo, afirmă Le Canard en-chaâne al vremii. Imnul sedang al lui Mayrena a fost compus, pe cuvintele lui Mac Nab, autor de şansonete la Chat-Noir, de către Charles de Sivry, cumnatul lui Verlaine! Dacă nu-ţi place, nu tăia cheful altora!”

Mormăie imnul, bruiat de zgomotul străzii. Nina de Callias, Villiers de L'Isle-Adam, Verlaine, Manet, cangurul, extravaganţa şi spiritul de la Batignolles. Mergem de-a lungul unor hoteluri chinezeşti asemănătoare localurilor unde se fumează opiu şi interpunţilor din romanele lui Jules Verne; cuşetele suprapuse lasă să se, vadă atârnând nişte braţe demne de'lagărele de concentrare. În jurul meselor 'rotunde din cafenelele chinezeşti, câţiva prăbuşiţi aşteaptă; în jurul meselor pătrate din stradă, 'stau bătrâhi care se vor refugia curând în cuşetele lor sinistre; o populaţie de azil, răbdătoare în lu-mina'sa, este adunată prin mii de agonii în muzica funebră venită dinspre capitalele îngropate, Şi-ngan-fon, Lo-yang, acolo unde împăratul planta primele seminţe.

Trece un câine, Clappique îl strigă: „Cuţu, cuţu! Vino la mine-n braţe!” Câinele fuge, Clappique reia: T

„Apoi, o amintire pe care o avea de la Speer. Hitler şi Speer sunt împreună în nu ştiu ce fermă din Franţa. Mai sârit cinci minute până la miezul nopţii. Hitler pune să se stingă orice lumină m fermă şi în sat, şi se ghemuieşte în jilţul lui, din lemn pentru a auzi goarna sunând armistiţiul. Tipul] mustăcios reda foarte bine în povestirea sa tăcerea, mirosul câmpurilor, zgomotul animalelor, şi pe Hitler care aştepta.” „Apoi, speranţa complet nebună a ultimelor zile: agitaţii, în fostul salon al lui Bismarck la Berlin, care îi urlă lui; Goering: „Razele morţii, am descoperit în sflrşit razele1 morţii!„, în timp ce Goering ştie prea bine că nu s-a descoperit absolut nimic.”

Aşa cum chinezii care ne înconjoară privesc neatenţi moartea.

Mă gândesc, de asemeni, la amanta englezoaică a lui Hitler, căreia Gaston Palewski îi spunea: „Cum de te-ai putut culca cu gorila asta?

— Ah, dintre toţi amanţii mei, era cel mai caraghios! Nu m-am distrat niciodată mai bine decât atunci când ne jucam de-a v-aţi ascunselea la Berchtesgaden!”

Clappique continuă: „Hitler, vocifera tipul indignat, a vrut să facă din Germania un pământ ars, şi aproape nimeni nu i-a dat ascultare! a vrut să distrugă Parisul, iar Parisul vostru nu este distrus! Wunderbar, dar nu-mi găsesc imaginile!” Dezastru! Nu-şi găsea imaginile! Honbil, tot mai horibil, cum spunea Shakespeare (Wilhelm). Hitler încornorat, să nu spui nimic! Mi-ar place şi mie!

„Imaginile, uneori, şi le găsea individul! Eva Braun, dactilografă, firavă, firavă, ţi-o spun eu! vine în buncăr, toţi durii cei grozavi vor s-o dea fa o parte, dar ea-i trimite la plimbare F Tipul meu cel mustăcios zicea: „Nu mai aveau curaj să spună nimic, pentru că avea aerul că aduce cu ea moartea.„ îţi place? Pe deasupra, ea chiar o aducea! Hitler spusese cu 'mult înainte: „într-o bună zi nu-mi vor mai rămâne decât doi prieteni, domnişoara Braun şi dinele.„ Cu cât mergeau toate mai prost, cu atât mai mult îşi iubea câinele. Un ciobănesc german, Blondi cred că-l chema. Nu avea pisică. Avea dreptate să iubească animalele. În ultimele zile, avioanele germane dădeau drumul cu şovăială proviziilor destinate buncărului, şi pe bună dreptate! Tipul care se ducea să le culeagă era un paznic de la Tiergarten. Asta-mi place!”

Nu era nicio josnicie în acea imagine a lui Hitler hrănit de paznicul animalelor, sau al fiarelor. Îmi amintesc de ultima iarnă de război; brigada Alsacia-Lorena era aproape singură la Strasbourg ţinând piept tancurilor lui Rundstedţ. Generalul de Lattre îmi spusese: „Dacă nu se întorc americanii, trebuie să fii acolo, şi să nu fiţi prizonieri.

— Evident.” Americanii se întorseseră! Nu imediat. In fine, ofensiva germană era zdrobită. Într-o noapte, ieşeam de la popotă prin zăpada pe care luna plină o făcea strălucitoare. Unul dintre noi a spus: „Iată ultima lună deasupra celui de-al treilea Reich”. Astăzi, căldura nopţii la Singapore învăluie vocea trist-ursuză a lui Clappique:' „Tipul meu era pasionat după penultima scenă a filmului său: Hitler lipit de zid în buncăr, cu accesul lui de torticolis, îşi chema afectuos câinele şi-i trăgea un glonte în cap. Asta ar putea fi de asemeni ultima scenă. De ce l-am cărat aici pe individ? Să ne întrebăm, să medităm! Concluzie rapida: fără îndoială pentru că îmi ceruse să-l aduc. Nu-i aşa? Mustăcios, dar lugubru, spera că strada asta îi va furniza subiecte lugubre, de ce nu?”

Clappique cuprinde strada Morţii într-un gest vag şi un pic şovăielnic. Dragonul milenar care s-a culcat pentru a| muri în sânul poporului său de tenebre, cojit de toată strălucirea imperiilor sale, adoarme sub solzii săi de cânepă, de saci şi de zdrenţe. Haidem să regăsim electricitatea oraşului eurd-pean.

Hotelul Raffles s-a schimbat mult; dar, la fel ca odinioară, trăgătorii de ricşa joacă un joc de cărţi chinezesc pe trotuar. Bicicletele au înlocuit hulubele rickshaws-urilor. Când ' am sosit aici pentru prima dată, n-aveam încă douăzeci şi cinci de ani. In faţa mea se afla Asia – şi soarta mea. Ce aşteptam de la ele? Nici măcar nu mai ştiu. Soarta mea se] află undeva în urma mea. O dată în plus, constat în ce măsură îmi resping trecutul – în ce măsură îmi scapă toată i această viaţă care, pe acelaşi trotuar din Singapore, ui desparte pe cicliştii chinezi de' cei ce trăgeau rickshaw-urile din 1925 (sau poate din 1923?).

Micul patio mărginit de camere ayând uşi cu jumătăţi de jaluzele există încă: aceleaşi jumătăţi de jaluzele batante ca şi la hotelul din Gramat unde eram culcat pe dale în faţa j nemţilor. In centrul micuţei grădini, mesele barului. Clappique mă instalează sub un palmier cu trunchiul drept, comandă nişte coniac-soda, dispare, revine, cu manuscrisul lui (voluminos!) sub braţ. La masa vecină, un ziarist americani rănit în Borneo, cu braţul în eşarfă, bea şi el.

„M6ry, spune Clappique, b să vină în curând să bea un pahar: locuieşte aici.

— De ce h-a venit la recepţie? Consulul general e simpatic, soţia lui la fel.

— Are oroare de recepţii. Are acum mai bine de şaptei zeci şi cinci de ani. Consulul nu-i supărat pe el: crede' că va j muri în mai curând de o lună. Să fie vreo informaţie de lai doctor? Poate.”

Rolul lui în Indochina a fost cel al unui ministru al Educaţiei naţionale.

„Ce face la Singapore?

— Aşteaptă să moară. Să ne fie ruşine.

— Îşi cunoaşte diagnosticul?

— S-ar zice că depinde de zile. E un negustor de fluturi. Vorbeşte foarte bine despre fluturi. Scrie despre Indochina timpului vostru şi doreşte mult să te întâlnească. Trăia cu o| bacteriologă vietnameză.

— Comunistă?

— Ea? Să n-ai nicio îndoială. El, nu. Puţin îi pasă. Ea a murit de curând. De atunci, el trăieşte singur cu un puşti cambodgian pe care-l adoptaseră şi pe care-l adoră. Presupun că nu prea se gândeşte la moarte, şi asta datorită lui. Astea fiind zise, dacă doreşti să nu-l vezi, las-o baltă.

— Nu.

— Perfect! Vin' aici, Scămoşel! Fiecare cu motanul său încălţat!”

O simpatică pisică neagră se scoală depe un fotoliu din răchită şi vine să se culce pe genunchii lui Clappique.

„Cândva, zic, aici se dansa. Ţintarii erau atât de numeroşi încât, atunci când mi-am scos'escarpenii, mi-a rămas urma lor albă pe picioarele mele vinete de înţepături.

— Ţintarii: au murit! nu sunt numai ei.

„Aşadar, am scris pe furiş, Scămoşel şi cu mine, o micuţă capodoperă asupra căreia aş Vrea să am părerea dumitale. Se numeşte Domnia Celui Rău. Nu există plicticoşi mai mari decât 'ăia literari. Totuşi, regele sedangilor te-'a interesat adesea, odinioară?”

Desigur, nu l-am uitat pe David de Mayrena, a cărui legendă, foarte vie în Indochina anului 1920, este, în parte, punctul de plecare al romanului meu Calea regală. Şi, încă, ea nu mi-a furnizat decât un decor. Vechii indochinezi creaseră acea legendă din visele lor şi o precizau cu mediocritatea lor. Măcar cunoşteam fotografiile: un Jupiter cu dinţi mult prea frumoşi, îmbrăcat cu un dolman de uniformă.

„Din fericire, nu ştim aproape nimic despre cucerire. Totuşi, sunt eu, oare, aţâţat de figura regelui? Nu! Sunt aţâţat de curiozitate pentru epocă; de ceea ce numeam noi la dineu Asia adormită.”

Ştiu: ora cea verde la terasa Continentalului, seara pe deasupra roşcovilor, căştile sergentului Bobillot, piesele de domino de la mah-jong mutate pe fundalul muzicii miorlăite a lui Cholon, trăsurile deschise şi clopoţeii lor, în strada Ca-tinaţ, micul biliard zgomotos al abacului chinezesc, stingerea luminilor în cazărmile tiraliorilor senegalezi.

„Sunt mulţumit de prima scenă. Mayrena şi amicul său Mercurol – pe masă pahare de Pernod, şopârle mergând pe tavan, efemeride zburând în jurul lămpii cu gaz – aud că sună la uşă, văd un tip în uniformă şi ei cred că vine să-i aresteze, §ă nu spui nimic! Vine să-l convoace pe Mayrena din partea guvernatorului care-i încredinţează misiunea în ţinutul sedang, din pricina articolelor sale! La început, T Mayrena n-avea nici cea mai mică idee despre Confederaţia sedang [El credea doar în aur.

— Începe bine.

— Altă scenă care mă aţâţă! Mayrena cinează la rezidentul ultimului cerc francez înainte de a pătrunde în ţinutul sedang. Doamna sa „scrie.” îţi închipui cam ce gen este: pari ca morcovul, ochi înnegriţi bine cu creionul, machiată ca un clovn. Mayrena, mitoman, spune că el l-a cunoscut pe Victor Hugo, şi recită două strofe din Ofympio: Răspundeţi, vâlceapură şi tu, singurătate, Natură-aâăpostită într-un frumos pustiu. Când amândoi dormi-vom, morţi gânditori, pe spate, l – Postură-mprumutată deforma din sicriu, Fi-veţi indiferente până-ntr-atâta oare, Încât culcaţi sub glie ştiindu-ne, din iubire, Să vă continuaţi blinda voastră serbare, Zâmbind întotdeauna, cinând fără oprire? „Lanţul annamitic. Şopârlele în jurul lămpii, orăcăielile broaştelor, Asia noastră, ce mai! Apoi, imaginea se estom*j peaza treptat lăsând în loc imaginea poetesei, ca o Nebun8j din Chaillot în gros plan, care răspunde prin finalul Amintârii – răspuns dat lui Hugo, şi nu lui Dante, după cum pretinde Musset, nesuferitul mincinos: Si trăsnetul, acuma, poate să mă doboare: Nicicând nu-mi va fi smulsă această amintire! Precum navigatorul prins silnic în viitoare, M-aţin de ea-n neştire! A şti nu vreau nimica, nici'de-nflorirea firii, Nici ce se va alege din bâlciul omenirii, Nici dacă marea boltă, de mâine luminează Ce astăzi înhumează.

— Dimpreună cu o dispută indigenă în inima nopţii.

— E nevoie de o actriţă care să recite foarte bine. Am auzit-o pe Moreno, care părea o codoaşă la ananghie, rifl citind Balconul, cu mâinile la spate. Extraordinar! Alei, hap! operatorul va trebui să se descurce cu isteţime! Ca unul dintre cei mari! Chipurile, trebuie să fie nişte paiaţe, 1 dar textul nu trebuie să fie caricaturizat, dimpotrivă! El are un rol ca şi muzica, înţelegi cum! Iar paiaţefe trebuie să fie mai puţin importante decât noaptea. Aş vrea să redau Indochina noastră de odinioară: lucrurile astea se întâmplau, se întâmpla, se vor întâmpla. Asia! Arborii înalţi, lianele, broaştele.

— Strigătul broaştelor africane sugerează ceea ce cauţi: ele tac la apropierea' omului şi par a veni întotdeauna de foarte departe.

Spune din nou cu jumătate de gură: „. Nici ce seva alege din bâlciul omenirii.” şi pune mâinile pe manuscris. În noaptea caldă, clienţi ai hotelului Raffles se întorc de la cinematograf, fără a întrerupe zborul fascinat al efemeridelor.

„Ar trebui să fac ceva şi cu pădurea. E o problemă! O atmosferă sufocantă, spărturi printre arbori, Annamul la o mie de metri mai jos. şi trebuie să forfotească! Satele ca nişte ploşniţe ale pădurilor! Lipitori, broaşte transparente! Un schelet de bivol absolut curăţat, dar plin de furnici. Îţi poţi închipui?

— Fără bătaie de cap: pentru mine, pădurea cea mare înseamnă insectele şi pânzele de păianjen.

— Când se lasă seara, arborii care încep să stea de vorbă. Nişte culi care dispar; caravana din ce în ce mai puţin lungă. Când ea ajunge în ţinutul sedang, un om cade mo'rt, cu o săgeată în ochi. Sălbaticii cu lăncile lor înalte. În şiragurile de la gâturile lor, între dinţii de tigru, se află pepite. Mayrena în dolman albastru deschis, modest! Primirea iăcută de călugări (sau nu, nu ştiu încă). Porci negri. Orătănii. Colibe pline cu oseminte: animalele de la sacrificii. Lansete de război, aşezate pe anumite poteci. O femeie care plânge pentru că tocmai i-a murit copilul. În colibele şefilor, cranii de animale. Vulturi. Mercurol pune în funcţiune puştile automate. Se distribuie chinină; după care, diverşi ţipi vin să-i ceară lui Mayrena să le înapoieze cite un braţ, câte un ochi, câte un picior.

„Aş vrea o scenă de vrăjitorie. Au fost unele grozave, cu vrăjitorii orbi care făceau să vorbească morţii. Am aici traducerile.” îşi răsfoieşte, în sfârşit, manuscrisul: „O, băieţi, duceţi-vă să dezgropaţi la picioarele liliacului balsamul care te face de neînvins!

, JDe ce te-aş lăsa când tu eşti deja rănit, când coapsa ţi-e zdrobită, când sâhgele tău îneacă satul! – voi lăsa falca ta afară und i fiil ri i ii t f f ii

1 Traducerea versurilor aparţine poetului Mihai Cantuniari (n. T.).

, g f f vor veni furnicile mari şi mici – tu, şef feroce care mi-ai răpit femeia, mi-ai smuls inima din pântece.

— O, copii, o, copii. – înfigeţi-i capul deasupra usit – Mii de păsări, turturele cu penaj schimbător la culoare, slugile mele, veniţi cu mine!

„Gata! Ia-l de aici! şi totuşi, în limba filmului, franceză sau engleză, e jalnic! Jafnic, îţi spun! Şi dacă există un traducător – unul din călugări, sau cam aşa ceva – nicio scofală! Să ne gândim, Scămoşel; să reflectăm, amice!

„Văd anumite lucruri': ca, de pildă, îngrămădirile de ceaţă pe care le-am străbătut acolo, roiurile de fluturi mari ca nişte nori. Pitorescul, da: cartuşele goale umplute cu sânge 'care şiroieşte din copacul de care se izbeşte glonţul. Te-ai servit şi dumneata de treaba asta, dar puţin fmi pasă'!

— Era un procedeu folosit de Robert rioudin pentru marabu; poate că Mayrena l-a cunoscut.

„Dar cum vrei să tratezi partea serioasă? Dacă nu faci pur şi simplu din Mayrena un agent francez – şi chiar şi aşa – va trebui să faci inteligibilă cucerirea asta. Călugării nu explică totul. Nici duelul cu Sadetul-Focului. Să baţi în duel pe un rege-vrăjitor e o chestie importantă, dar atenţie la Cei trei muşchetari!

— Ruşine! la armată, Mayrena fusese ofiţer de jandarmi, şi purta desigur sabia de cavalerie, mult mai lungă decât sabia asiatică. Din păcate, puţin îmi pasă mie de asta! Ah, seriozitatea! seriozitatea! Deprimant! Consternant!” îşi cuprinde capul cu amândouă mâinile, ca şi cum ar hohoti de plâns: „Totuşi nu poate să semene cu Tintin! Degeaba o spui, Scămoşel! Vorbeşti cu prea mare uşurinţă! Nu gândeşti! Să ne gândim, să ne gândim!

— Dacă ai adăuga la duel nişte păsări şi ceva maimuţe? Cât despre lupta dintre triburi, ai'putea relua procedeul meu din Calea regală: în beznă, focurile duşmane care se îndepărtează ca flacăra care ronţăie marginea unei hârtii.

— Straşnică idee! Totuşi, ai dreptate: ar trebui să se înţeleagă pentru ce guvernul a hotănt să-l abandoneze pe Mayrena. Gata cu guvernul, gata cu călugării: gata cu călugării, gata cu Mayrena. El nu cunoştea dialectele.

„Aş vrea un fel de reportaj bizar. Un peisaj foarte idiot, în genul picard, în toate nul, din care s-ar ivi nişte chestii de coşmar tot atât de naturale ca şi cimitirele noastre, având ca imagine, în sens opus, nişte ţărani mai mult sau mai puţin despuiaţi, cu mâinile încrucişate pe ţepuşa de defrişat, tot aşa cum stau ai noştri cu mâinile încrucişate pe mânerul cazmalei. | „Trebuie să fac să se înţeleagă că tipii ăştia sunt ţăranii Dar nu mă interesează. Nu mă gândesc decât la Mâyrena| întorcându-se în Franţa, cu fondul lui secret de rege sălbatic. Ţi-l poţi închipui?

— Nu cred că e cu putinţă să faci un film aluziv. Şi de ce s-a întors Mayrena în Franţa'?

— Ca să negocieze şi să se întoarcă acolo cu sprijinul autorităţilor? Complet nebun, nu-i imposibil. Ca să negocieze altceva: minele de aur? Bursa ar fi primit treaba asta cu bucurie! Sau ca să profite de legenda lui, aşa cum şi-o închipuia el? De ce nu? Un doctoraş şmecher ne-ar spune că era paranoic. A fost admirat de ziarişti ca un original! Amantul unei actriţe celebre! El a crezut că se ajunsese, deoarece la Cameră reuşise să fie dat afară de la tribuna corpului diplomatic: sub trapă! Sub pământ cu el!

„în sfârşit, ajung la scena de la Şobolanul mort. Am scris totul pentru două scene: asta şi cea a agoniei. Greu de tur-natjpentru că e un soi de monolog, precum viaţa nepoatei lui Timur. Totul depinde de actor.

„Aşadar, terase, noctambuli, Moulin-Rouge care-şi învârte aripile cu luminiţele lor, o sală în care se dansează, ţigani, în jurul lui Mayrena în haină de seară, purtând marele cordon al Ordinului regal al Curajului, bărbaţi eleganţi şi vagabonzi care şi-au lăsat la vestiar jobenul ponosit. Aceştia stau în picioare cu paharul în mina. Mai departe, pe bancheta de catifea, femei cu pleoape date cu mov şi purtând mănuşi lungi. As vrea să fi introdus mai înainte un cancan de la Moulin-âouge: s-ar opri, stop! la intrarea lui Mayrena, iar dansatoarele cu fese goale s-ar năpusti să-i dea flori. E de altfel ceea ce s-a şi întâmplat. O161 Totuşi, atunci când, aşa cum am descris-o eu, scena începe, Mayrena tocmai vorbeşte. Noaptea e pe sfârşite. Îşi scoate ceasul: „La ora asta, ' acolo, se face zi peste regatul meu. Prietenul meu, colonelul Mercurol, ducele de Kong Toum, este decorat pentru că l-a capturat pe personajul cel mai sângeros din război, pe De Tham. Francezii au intrat în tabăra lui Printre soldaţii răstigniţi în plin soare pe nişte trunchiuri enorme, domnilor!

„Nefericiţii care mă cred un intrus la tribuna diplomatică îşi închipuie că au dreptul să-i acorde ducelui de Kong Toum decoraţiile lor!” „Acest şef al Bandelor noastre Negre, un condottiere în ciuda aspectului său ponosit, m-a uluit prin modul în care î^oderniza poveştile lui Perrault pentru mucosul de fiu-său kToulouse!” '

Clappique îşi reia adevărata sa voce: „Este povestea la care am făcut aluzie atunci când inspec-] torul şi-a povestit Motanul încălţat. Psihanaliştii au niştefl teorii. Mie totuşi îmi plac poveştile care l-au aţâţat pe copilărosul Mercurol, fata din Sumatra, tot soiul de oamenii morţi, mai mare ruşinea! şi pentru dumneata şi pentru! mine. Deşi pe dumneata te bănuiesc aţiţat mai cunnd de motan. Cu atât mai rău, cu atât mai rău! Jos cu pisicile, capitaliştilor! In sfârşit, urmarea: puştoaica a fost mâncată dej lup.

„Atunci, tăticul tău care se întorcea din armata colonială a trecut pe acolo. La cavalerie îţi vor spune că un sef de| escadron înseamnă mai mult dedât un comandant, dar nu trebuie să-i crezi, aminteşte-ţi! Atunci, el a văzut că la bunica era lumină, s-a strecurat, 'fireşte, şi-a dat seama de tot.”

Acest uimitor imitator nu-l imită pe personajul de care vorbeşte: el continuă să imite povestirea lui Mayrena. In] acelaşi fel ca şi la dineu, însă mimica nu-l mai serveşte: abia îl văi Or, mimica lui – monoclul semeţ, mângâiatâil bărbii imaginare – era – şi voia să fie ceva nostim. În timp ce| vocea sa în întuneric parcă ar face să vorbească morţii.

„Lupul îi zice: „Atunci dumneata eşti sergentul: vreau să zic, căpitanul, care l-a arestat pe De Tham?„ De Tham e un lup mare mai rău decât toţi ceilalţi. Atunci tăticul tău a j răspuns cu modestie: „Da, eu sunt.„ Atunci lupul s-a culcat | ghemuindu-se şi lătrând, tăticul tău l-a pus cu labele în sus şi; i-a spintecat burta cu sabia lui cea mare pe care o adusese de I la Tonkin şi le-a scos pe bunica şi pe Scufiţa Roşie şi le-a spus: | „Doar nu sunteţi nebune?„ şi le-a dus în piaţa Capitohului f ca să cumpere violete din zahar pentru fetiţă şi'castane coapte i pentru bunică, pentru că ea spunea: „mi-a 'fost frig în burta | lupului”

Totuşi, atunci când revine la Mayrena, timbrul vocii sale se face mai grav, iar ritmul, mult mai lent.

„Mă întrebaţi, domnilor, ce are mai uimitor pădurea cea mare? Miorlăie'lile ca de trompetă cu piston ale tigrului. Nu-l poţi vedea niciodată. Nu poţi vedea nici ferăstrăul I trandafirilor spinoşi care îţi taie beregata. Vezi doar pete de sânge pe jos, acolo unde tigrul l-a întâlnit pe elefant.

„Dar căluţii noştri păroşi! Ce pramatii îndărătnice! Bah! La noi, la Mayrena, copiii se pomeneau pe cal încă de la sfârşitul botezului. Să fii un gentilom, însemna să primeşti j botezul şi sus, în şa!

„Dar pânzele' de păianjen înalte cât două etaje! Un cărăuş este ucis şi este dus în satul apropiat pentru a fi J îngropat, cu o săgeată de arbaletă în pântece. Zece cărăuşi sunt puşi pe goană, iar noaptea, caravana cu elefanţii călugărilor, care vine să vă întâmpine, domnilor, într-un vacarm de nuntă ţărănească!

„în timp ce Mayrena vorbeşte, nişte boemi coboară ca să-şi caute prietenii. De fiecare dată când intră un nou conviv, Mayrena face acelaşi gest: „Luaţi loc”, şi continuă. Majordomi şi chelneri, cu plastronul tot mai şifonat, s-au apropiat şi ei.

„Căci, la naiba, mai sunt şi elefanţii! Elefanţii sălbatici sunt vânaţi cu lancea şi cu un îrc enorm manevrat de doi oameni. Pentru a-i răsp'lăti pe aceşti vânători, am instituit ordinul sedang, care reprezintă amprenta unui picior de elefant, ceea ce orice vânător învins a putut vedea, cu câteva clipe înainte de a muri! Şi nu există vreun ordin, de la acela al lui Napoleon, care să mai fi cinstit atât de exclusiv curajul!”

Ia din buzunarul vestei sale şi azvârle pe masă o medalie de cavaler care trece din mina în'mână.

„Gata cu şampania pentru mine! Ei, să vină cineva! Să mi se aducă un absint!”

Clappique n-a întors nicio pagină: aşadar, nu citeşte. Îşi cunoaşte oare textul pe de rost? Cred că mai curând improvizează, aşa cum a făcut-o la dineu, susţinut de alcool, de beţia pe care o'aduce imitaţia, de canavaua pe care i-o aminteşte confuz memoria. Improvizaţie neîndoielnic înrudită cu cea a actorilor din commedia dell'arte. Scaramouche. I-am auzit cândva pe povestitorii persani, însă Clappique abia povesteşte. Acea frenezie a invenţiei verbale n-am întâlnit-o decât o singură dată, strălucită şi întovărăşindu-se cu o zeflemea de şofer parizian: la Louis-Ferdinand Cdline, cam prin 1935. Vocea aceea, care nu e o voce de actor şi care nu aparţine decât unui personaj dispărut, devine aproape lugubră: „Regalitatea, cum, regalitatea? Este viaţa de fiecare zi atunci când negocierile s-au terminat. Luptătorii care aŞteaptă de la rege semănături magice. Şi animalele. Mier-'ele domesticite stând pe prăjinile de uscat veşminte! Roiurile de musculiţe de deasupra animalelor care se tăvălesc în „til! Trebuie apărate recoltele de orez împotriva păunilor, Papagaliţelor strânse unele într-altele ca bancurile de peşti, jfiaimuţeior. Cele din pădure se refugiază în sate când sunt fortuite de leoparzi, la ceasul la care, cum ziceau călugării, lurturelele sălbatice îşi gungureau rugăciunea de seară!

„Am văzut aezii în păturile lor, cu braţul lor de orb întins spre a invoca morţii! Am auzit clinchetul micului gong de luptă pe care ei îl numesc strigătul broaştei de apă; am auzit în noapte chiorăielile, halucinante, domnilor! ale elefanţilor; împiedicaţi! Am cunoscut sacrificiile sângeroase după cărel Moii îşi reiau expresiile lor de ţărani liniştiţi, torţele din Casele Morţilor. Activitatea călugărilor a fost mai întâij întârziata un an pentru că un caraghios pretindea că bărboşii] aduceau nenoroc. Casele Morţilor! Un pui de găină mocolivie, un cadavru întins, cu genunchii legaţi cu bumbac şi legături de cânepă. Puiul de găină este sufletul acelui rege barbar!

„Am cunoscut vrăjitoarele înfăşurate în fâşii de pânză, cu strigătele lor ca de spital! şi toţi acei blestemaţi şefi de sat f Am auzit ţinându-se discursuri copacilor, tigrilor^ morţilor! | I-am auzit pe Moi care asistaseră la tortura bivolului sau a sclavului, recitindu-şi ceea ce se putea numi Cântecul luij Roland al lor: „Duceţi-vă să dezgropaţi la picioarele liliacu-i lui – balsamul care te face de neînvins.!” „Pentru ce trebuie să fie ajutat Brazza? aduce el patru sau cinci sute de mii de oameni? Eu aduc mai mulţi, ! Războinicii din Makoko nu înseamnă nimic; eu am zece mii” de războinici viteji ca nişte sikhs, voi avea o sută de mii peste j cinci ani dacă asta se doreşte. Trebuie oare mai puţin mena-j jati toţi nemtoteii de-a lungul Congoului decât de-a lungul! Mekongului? Savorgnan a obţinut acte de supunere sau de| alianţă, ca şi mine. Dacă am' urmat drapelul cu blazonul! meu, este pentru că mi se interzisese să desfăşor drapelul! tricolor! A trebuit să-i opresc, cu propriile mele mâini, pe| djarai, cei mai primejdioşi luptători din peninsula indochi-î neză; eram pe cale să suprim sclavia! In loc să dăm toţij banii noştri ruşilor, sau domnului Eiffel ca să-şi construiască turnul său ridicol, n-am putea păstra câţiva ludovici pentru! Imperiu? Imperiul care ar putea să atârne, în ziua revanşei, | mai greu decât generalul Boulanger! Este centenarul Revo-| luţiei; priveam ieri cum iese din hangarele de la Javel Libertatea, acea mare prostituată care va pleca în America, şi-iî spuneam: „înainte de a-ţi înălţa torţa deasupra Lumii Noi j priveşte ce fac din tine!”' „încă un absint!”

Vocea lui Mayrena abia s-a înălţat. O bătrână vânzătoare de violete se apropie, îşi întinde florile. El ia un buchet, îi dâj o monedă: „Mulţumesc, doamnă.

— Îmi spuneţi doamnă? Ia'n te uită! Trebuie că sunteţi vreun prinţ. Sau un artist?

— Sunt un rege, doamnă, răspunde el neatent. Se sprijină în coate pe masă şi reia: „Nu sunt nici bietul Raousse't-Boulbon pe care l-au lăsat aşa de uşor să fie împuşcat, nici Aureliu I, regele Araucaniei, îri vacanţă, şi fac mai multe parale decât ei, pe legea mea! Pot lansa o explorare, o trupă, din Siam şi pină în Annam: cine o poate face? Mi se dăduse sarcina să fixez de sol o expediţie siameză (să zicem: siameză.) cu mijloace mizerabile! N-arh făcut-o? Mi se dăduse sau nu o escortă? Am venit sau nu la Qui Nhon cu guvernatorul general Constans? N-am sosit eu la misionari cu instrucţiuni de la episcop? N-am cinstit noi drapelul acesta pe care nu aveam dreptul să-l desfăşor? Duplerx a murit, părăsit, cu capul pus pe o pernă burduşită de titluri ale Societăţii Indiilor, iar statul îi făcea proces! în faţa lui Stanley, îl' vor părăsi pe Brazza aşa cum m-au părăsit pe mine! Aduc cauciucul, cafeaua; copacii mei merg de la palmier şi până la pin! Aurul! Cu ce credeţi că am făcut medaliile ordinelor mele? Fusese găsit de zece ori mai puţin aur în Ţransvaal, când s-a declanşat goana după aur, acum cinci ani, decât s-a găsit la mine! Şi iată-l pe insolentul preşedinte al Camerei lor care cutează să afirme că nu am drpnt în tribuna râinlnmaticâ'! F.ram în cea a F.xnozitiei!

Am drept Ia tribuna diplomatică! Eram în cea a Expoziţiei! Marionetele astea cu capete ca de spânzuraţi mi-au lipsit şi ard de nerăbdare să le dau o lecţie răsunătoare! Ce făceau ei, vă întreb, atunci când în vârful'munţilor se auzea în ceaţă toba de război? Cred ei că pot ignora nepedepsiţi un destin peste care am mers ca pe o lamă de sabie?”

Boemii s-au apropiat, tot în picioare. Au venit şi ultimii dansatori şi toţi stau îngrămădiţi în jurul mesei, în'afară de muzicanţi, 'care n-au îndrăznit să părăsească orchestra, dar ascultă. Vorbeşte fără a gesticula.

„Exista şi o regină? întreabă un boem inocent.

— Da, băiete, exista şi o regină! şi nu încerca să-ţi baţi joc: ai putea fi biciuit zdravăn. M-am bătut de nenumărate °ri în duel, ca toată lumea; dar l-am bătut în duel pe Sade-tul-Focului, pentru a elibera popoare subjugate! Am auzit scuturile lovite de lănci în ceaţă! Am luat comanda în faţa duşmanului şi am învins! Regatul meu, ei sunt gata să-l paseze prusacilor, cui îl va vrea, numai nu mie! Dar cine mă va alunga din visul oamenilor? Burghezii pot face haz atunci c? nd contele de Villiers de L'Isle-Adam reaminteşte drepturile sale la tronul Greciei, dar noi nu!

„Aşadar, exista o regină! Nemaipomenită, cu diadema ei din coral, era ultima coborâtoare din regii cham, iar sedangii au fost vasali ai chamilor. Ea a venit cu mine şi nu s-a temut niciodată. Totuşi, unele zile au fost grele! A vrut să fie îngrijită de către vrăjitoare – iar noi fără îndoială că n-am fi putută s-o îngrijim. I-am adunat pe războinici, iar elefanţii au dus-o, peste munţi, până la marile ruine. Norii de fluturi albi veneau peste noi ca florile de măceş! iar după ce au trecut, tovarăşii mei semănau toţi cu Pierrot, elefanţii noştri erau nişte elefanţi albi, ah! an! Regina a fost înm'ormâritată sub ruinele templelor rasei sale. O preoteasă a cântat imnurile de îngropăciune; războinicii îşi închinau torţele spre pământ.; De cinci sute de ani nu mai fusese înmorniântată o prinţesă! cham sub turnurile de la My Son. Asta-i tot.” în timp ce vorbeşte, pe ecran, adevărul: înmormântarea singuratică, cu o cruce de crengi.

Apoi sticlele de şampanie goale şi farfurioarele paharelor cu absint pe masa de la Şobolanul 'mort.

„Ei, să vină cineva! Nota de plată!”

E mai mult decât are. Îşi smulge placa de aur a Curajului care atârna de cordonul ei iung şi priveşte amprenta picioru-l lui de elefant. Ea se transformă în cea a'unui elefant la luptă, cu laba înălţată, cu colţii şi trompa spre cer. Mayrena aşază placa de aur peste nota de plată, îi spune majordomului: „Schimbaţi-o la greutate!” şi se ridică.

Boemii se împrăştievinvitaţii săi se duc să-şi pună parde-siele. Este adus restul. Îi dă un bacşiş groom-ului cu calotă; roşie, care spune timid: „Aş vrea să plec cu dumneavoastră.” „în sfârşit, spune Clappique, ultima scenă. Administrato-nil din Singapore – probabil că a trecut des pe aici – vine] în coliba lui Mayrena refugiat în Malaezia. Tine în mână o j telegramă: „WILHELM ÎMPĂRAT BERLIN STOP. ULTIMA DORINŢĂ STOP. VĂ LASĂ TESTAMENT! PROTECTORAT „REGAT SEDANG STOP. VĂRUL DUMNEAVOASTRĂ STOP. MĂRIE”.”

Mayrena culcat, muşcat de un şarpe, va fi mort peste o 1 oră: „Nu aveţi cumva un câine? Aş vrea să mângâi un animal blând. Am să vă ofer ceva, pentru că v-aţi dat osteneala săj veniţi să mă vedeţi. O să fie ceva rar, mai târziu. Foaia aceea”!

Din cutie^are timbrele emise de regatul meu. Sper că sunteţi filatelist. Încă o dată, mulţumesc. Adio.” în faţa hotelului, claxoane furioase umplu noaptea. Clappique se opreşte, apoi reia. Cu o voce diferită: acum şi-a pus din nou monoclul şi citeşte: Jdayrena soseşte la malul unui golf; marea scaldă o vegetaţie care se prăvale în apă. Cade pe pământ şi gâflie. Spumă până la nivelul ochilor său Insecte. După zgomotul căderii sale, linişte, apoi zgomotul mării '„Cântecul unei păsări, pe trei note. Ele se repetă, pure, apoi amestecate, apoi antate: „Regatul tău.”, Lpuma începe să murmure: „Regatul tău” cu voce de fetiţă.

Jerburi şi tufişuri. „Când în ceaţă se auzea toba de luptă.” „Un copăcel cu frunze palmaie. „Aş vrea să plec cu dumneavoastră.” „Trunchiuri, liane. „Regatul tău.” Glasuri bărbăteşti care se îndepărtează. Cerul gol Linişte.

„Glasuri de femei, atenuate: „Duceţi-vă să dezgropaţi la picioarele liliacului – balsamul care te face de neînvins.”, JMayrena s-a ridicat în coate. Valul se sparge peste stânci cu zgomot: „Re-ga-tul tău!”

Reflux.

„Aş vrea să mângâi un animal blând.”

Cadetul.

, Războinicii decoraţi în ceaţă.

„O tigvă de bivol pe care se plimbă insecte.

, Auditorii lui Mayrena la Şobolanul mort.

„Valul se întoarce.

„O maimuţă nemişcată într-un capac.

„Valul scandează ': „Re-ga-tul tău!„ şi dă înapoi în timp ce chipul lui Mayrena se măreşte, până ce nu mai rămân decât ochii Aparatul urmăreşte mişcarea pleoapelor (ochiul omenesc se închide de jos în sus) şi se fixează pe norii nemişcaţi ai ecuatorului” „Sfrrşitul Domniei Celui Rău.

„Ce părere aveţi? Dar tu, Scămoşel?”

Ca şi cum un electrician ar fi aşteptat tăcerea, majoritatea becurilor se sting, iar stelele se văd din nou puzderie. Clappique îşi scoate batista de la piept, îşi şterge încă o dată sudoarea de'pe chip. Căldura e încă apăsătoare, deşi se simte briza mării. Văd în întuneric cum i se mişcă batista albă de parcă zboară un fluture mare de noapte în jurul craniului L său lucios, „. Norii nemişcaţi ai ecuatorului.” Mă gândesc la? seninătatea norilor albi c'umulus deasupra pâclei plumburii ai Varşoviei cuprinse de flăcări, apoi deasupra imenselor dâre de fum care, în timpul retragerii din 1940, urcau încet din re-zervoarele incendiate, ca şi deasupra aceloraşi dâre oblice ale satelor noastre incendiate de către divizia cuirasată germană a cărei ambulanţă mă transporta pe mine.

„Monologul şi imaginile mi se par remarcabile, dar filmul rămâne de făcut.

— Bineînţeles! Down! Liftule, vino jos! Visez oare? De ce nu? Nuî în toate!

— N-ai avut niciodată chef să faci teatru?

— Ca autor, nu! Ca actor? Sternberg îmi promitea o carieră strălucită în cinematograf: un alt Charlot! N-am talent. Pot improviza, dar nu ştiu să interpretez. Jalnic!”

Ceea ce descopăr, de la dineu începând, este că aventura, care m-a interesat cândva atât de mult, nu mai este pentru I mine decât un apartament părăsit. Câţiva dintre prietenii mei au rupt-o astfel cu comunismul; nu din cauza proceselor de la Moscova, nici din pricina pactului germano-sovietic, nici din cauza vreunui conflict fără leac. Valul se retrăsese. Nu Mayrena mă pasionează acum, ci Clappique, cel care mă amuză.

„Oribil de limpede! Chiar şi pentru mine, aventura înseamnă: decor, Châtelet, vechea gardă, căciuli cu blană!; Căciuli cu blană, îţi spun. şi când te gândeşti, Scămoşel, că a| fost cât p-aci să te botez P'ămătuf! Dar întreabă-l pe acest ministru, de vreme ce aventurierii nu-l mai interesează, ce anume îl interesează: nu politicienii, sper?

— Oamenii Istoriei.

„A mai existat, în timpul războiului, şi întâlnirea cu bestialitatea umană.

— Ca să nu mai vorbim de scumpele noastre lagăre de găzduire a prietenilor dumitale spanioli, nici de câteva tandre interogatorii în Algeria!

— Dar oamenii care au distrus în mine forţa poetică a aventurii, atât de puternică în tinereţea mea, sânt'oamenii Istoriei. Lasă-i pe politicieni. Church'ill nu e un deputat enj glez. Generalul de Gaulle nu e un coleg al lui Herriot; este] chiar generalul de Gaulle pentru că nu este un coleg al lui Herriot

— Nu mai spune niciun cuvânt: de acord! Dar de ce să te intereseze cei pe care-i numeşti oamenii Istoriei? Istoriafl nu este decât o aventură fascinantă! Alexandre Dumas ft înţeles asta foarte bine: reciteşte Cei trei muşchetari, şi dă-i drumul!

— De ce să-mi amintesc de Cezar, de ce să mă intereseze Nehru, Mao? în sfârşit, una din cele mai înalte calităţi ale unui om care nu este animal este de a fi în stare de admiraţie. Dacă preferi să-l admiri pe Gandhi mai curând decât pe Nehru nu am nicio obiecţie. Dar n-o să mă apuc să-ţi risipesc timpul explicându-ţi refaţia mea cu oamenii Istoriei. Să spunem pur şi simplu că, pentru mine, aceşti oameni, ca şi marii artişti, ca'si aventurierii de odinioară pe un alt plan, sunt oameni ai antidestinului. Pentru că m-ai citit, mă înţelegi.”

Un trăgător de ricşă pe bicicletă lasă o clientă la intrarea hotelului.

„Vrei să-mi împrumuţi scena de la Şobolanul mort 1 Mi-ar place s-o citesc.

_ N-ai încredere în clovneriile mele? Nici eu, din păcate! Mai mare ruşinea!”

Scoate din manuscris ultimele două scene, înalţă capul: „Uite-l pe M6ry.” „Nu vă deranjez?

— Îmi face mare plăcere să te revăd. Ai început din nou să scrii, după cum mi-a spus prietenul nostru?”

Foarte înalta lui siluetă gârbovită se ghiceşte în penumbră, în ciuda slabei lumini.

Regăsesc un prieten aproape invizibil. S-a schimbat oare mult? Trebuie să-mi imaginez chipul său de pirat bătrân, pe' care nu l-am uitat; M6ry ţine de mână un copil de cinci-şase ani, cu o şuviţă de păr negru pe frunte şi mult mai vizibil decât el în această lumină orientală care luminează pământul. Privesc corpul lui înalt şi adus de spate şi mă gândesc: e prea înalt pentru taliajui. Îmi răspunde: „Să scriu? în fine, da, ştii, mă fac că scriu. Acum, ştii, am intrat în teritoriul morţii.”

Termenul (pentru locul morţii) este breton, cred; Mery nu este breton. O să moară mai curând de o lună, mi-a spus Clappique. Oboseala din vocea sa nu face aluzie la o ameninţare; ton ciudat, diferit de cel pe care l-am cunoscut; priri ce? Descinde din noapte aşezându-se agale, comandă un whisky. Reflexul unui bec tremură pe părul dat peste cap, la fel de alb precum casca colonială pe care o purta cândva.

„Am trăit destul de mult în budism pentru a mă împăca, evident, cu moartea. Am traversat două civilizaţii asiatice.”

Era singurul înalt funcţionar francez care, cu ajutorul congailor, vorbea bine annamita şi cambodgiana.

„. Şi ele se duc, înţelegi? Pnom-Penh aşa cum l-ai cunoscut, ' francezii în haine de pânză albă şi franţuzoaicele în muselină imprimată. În grădina din Pnom, cu orchestra cambodgiana care cânta Verdi. Ceea ce scriu eu, ştii, nu mai are mare importanţă.

— Micile noastre însemnări!” spune melancolic Clappique, a cărui voce pare că vine din pământ.

Chiar şi aşezat, n-ajunge la umărul lui M6ry.

1 Termenul folosit, greu traductibil, este le mouroir (n. T.).

L „Am uneori nevoie să regăsesc ceea ce am văzut eu, închipuiţi-vă. Ţie, Clappique, îţi place Mayrena, îţi plac căştile coloniale, bulevardul Charner gol la amiază.

— Era construit oare? Palatul Guvernatorului, m-ar mira să fi fost aşa! Ruşine!

— A existat „colonia”, nu-i aşa: puterea francezilor, comerţul chinezilor, administraţia indienilor din Pondiche”ry sau a întilezilor, camătă chettys-ilor, tiraliorii negri. Apoi, războiul din 1940. Apoi, războiul din Indochina. Acum, americanii.

— Iluzii, himere! Baliverne! Intru-n pământ de ruşine la rândul meu, ceea ce vrea să spună că mă duc să mă culc. Vi-l las pe Scămoşel. Simt că vă găseşte cam slabi. Are dreptate!”

Clappique dispare în umbra patio-ulm.

„Vezi dumneata, spune M6ry, studiez un pic epoca în care ai sperat să legi Indochina de Franţa. De ce? Iubeam Franţa şi Indochina, şi aş fi vrut să le „căsătoresc”, ca să zic aşa. Am fi putut reuşi', ca'ân Senegal.

— Ştii bine, spun, că pui o întrebare burlescă şi fascinantă: cum se face că nişte oameni, care aveau asupra individului o idee atât de măreaţă încât mulţi dintre prietenii lor muriseră pentru ea şi ar fi murit, neîndoielnic, şi ei pentru ea, au uitat-o (şi cuvântul a uita este foarte uşor!) atunci când s-au aflat în faţa unei alte civilizaţii? Francezii din Indochina, moştenitori ai Revoluţiei; englezii din Indii, moştenitori ai individului, aşteptând drepturile omului în variantă americană şi în variantă franceză; olandezii de aici, moştenitori ai Calicilor mării cu pantofi pătraţi. Deveniţi stăpâni, ei iau ideologia stăpânilor? Acest lucru ţi se pare că epuizează întrebarea?

— Am reflectat mult la aceste lucruri, deşi, la vârsta mea, a reflecta. În sfârşit, fie! Romanescul tinereţii mele. Da, cred că a murit. D*ar nu în beneficiul contrariului său. Vacă am încetat să mai doresc o „căsătorie” între Indochina Ş1 Franţa, nu este pentru a-l venera pe dl. Diem, şi nici pe Prietenul dumitale preşedintele Kennedy, dacă pot să spun ^sta. Ai scris: „Am îmbrăţişat cauza Franţei.” Cred că înte-leg că duşmanul a simplificat, pentru dumneata, multe fuluri. Cu atât mai bine. Generalul dumitale nu are măsură c°mună cu adversarii săi, desigur. Însă eu, acum, discursurile Profetice. Dumneata eşti destul de inteligent pentru a „vţelege că există partide pierdute. Ei bine, iată: eu nu mai Cred în nimic din ceea ce a dat tinereţii mele sensul ei, nu cred în contrariu, eu sunt o partidă pierdută, închipuieşte-ţii Să nu mai vorbim de asta! De altfel, cine ştie?”

Zice: „Fie!” şi: „Prietenul dumitale preşedintele Keii nedy!” şi: „Generalul dumitale.” dar vocea' sa pare să se scuze. Deşi e întuneric, ştiu că atunci când vorbeşte de pa& tide pierdute, zâmbeşte trist. Vocea sa ciudat de tandră paw că se încovoaie ca şi corpul său. Continuă: „Ce vrea să zică: trecutul? Am fost tânăr, s-a terminat Fie. In faţa mea se deschidea o lume necunoscută, imprevi zibilă. Evenimentele? Femeile, lucrurile pe care le-ar” făcut? N-am făcut mare lucru. Lucrurile pe care le-aŞ văzut? Da, atunci când au dispărut, sau când s-au transfoS mat mult: hotelul ăsta de pildă. În faţa morţii, dumneata ai avea chef să o iei de la capăt? Eu nu.' „Vezi dumneata, atunci când îmi spun, ca celălalt: „Eram acolo, mi s-a întâmplat cutare lucru„, îmi răspund: „Crezi. J Evenimentele, cele ale Istoriei, sau cele ale bietei mele vieţi | Ceea ce a secat în mine nu constituie o judecată. Nicio rei laţie cu viaţa. Îmi vine greu să mă explic, şi totuşi. Am pierf du't domeniul insesizabil pe care l-am aşteptat de la viaţă ct atâta încredere. Înţelegi? Ai scris dumneata: Oamenii nf mor decât pentru ceea ce nu există. De asemeni, ei nu trăiesc decât pentru ceea ce nu există, ştii doar. A trăi este poate aspic ridicol. Nu mai mult decât î muri.

„Şi apoi, ce mai, omul nu-i făcut să trăiască singur! '

— Totuşi, prietenii dumitale budişti au dat la o parte ideea de cuplu. Nu numai ei. Iar sfânta Tneresa nu era măritat3| după cum nici sfântul Augustin nu era căsătorit.

— Ştii bine că viaţa contemplativă este o altă viaţă. Ea nu-i de mine. Există atâtea lucruri care nu-s de mine.”'

Când stă pe gânduri, îşi trage buza de jos cu degetele, îngroşând-o parcă, la fel ca un copil care se strâmbă. Gesta| ăsta, familiar lui Drieu, îl determinase pe acesta să-l numească Gilles pe personajul autobiografiei sale. El îi dădea”) într-adevăr, expresia mirată a actorului lui Watteau, pe câno din masca de centurion a lui M6ry face o mască de perplexitate.

„Aş vrea să-ţi explic. În politică, eu nu cred într-o gândire coerentă decât la oamenii de acţiune şi la imbecili. Simt lui cruri destul de contradictorii. Sunt alături de Vietnam. Sânt' împotriva colonialismului. Dar eram de asemeni alături de Leclerc, împreună cu tipii de treabă care-l înconjurau, ni<# coloni, nici mercenari. Pentru adevăraţii colonialişti, eu erafli ca şi dumneata, vândut comuniştilor. De fapt, eu sunt un lit>0| ral. Ca trei pătrimi din intelectualii europeni, şi chiar occidentali. Ca două treimi din europeni şi americani, închi-puieşte-ţi! Dar, de când liberalismul este atitudinea cea mai răspândită în epoca noastră, a devenit ceva de nemărturisit. Partidele liberale mor pretutindeni. Nu-mi pasă de partidele politice, evident; nu-mi pasă de simbol. Crezi dumneata că măcar un singur istoric ar putea, peste două sute de ani, să regăsească adevărul? Colegii mei vor cerceta muntele de texte înşelătoare, de dreapta şi de stânga, parvenite până la el. El va deduce că eu nu existam. Va greşi. Poate că şi noi înţelegem la fel de greşit trecutul. Evident, asta nu prea are importanţă.

„Aşadar, oamenii din Sud m-au primit, dar familia Diem nu mă interesa. Păcat. L-ai cunoscut pe generalul Jacquot, nu-i aşa?

— A fost şeful de stat-major al brigăzii Alsacia-Lorena.”

Vocea lui M6ry se schimbă complet, redevine cea de odinioară. Visa, acum povesteşte: „La Saigon i-a succedat generalului de Lattre. Pentru evacuare. Aghiotantul lui era foarte frumos. Una din doamnele cele mai importante ale regimului îl „convoacă„ pe general, surprins. El vine singur. „Aghiotantul dumneavoastră este bolnav, domnule general?

— Nu, doamnă.

— Atunci, puteţi pleca!„ Era aceeaşi ţipă care, după sinuciderea bonzului care-şi dăduse foc, spusese: „Nu-mi plac poveştile cu grătare„, iar generalului de Lattre, care-i vorbea despre duşmanii familiei Diem: „Domnule general, ar trebui să le semnalaţi duşmanilor noştri că se poate muri la orice vârstă.” „Era pe vremea bonzului nebun, care a creat Hoa Hao.”

Revine vocea amintirii.

„Dar, cu adevărat, eu nu mă pot pasiona pentru politică. Oamenii se ucid pentru ce gândesc, fie. În '914, m-am luptat Cu baioneta: o dată e de ajuns. Pasiunile astea sunt idioate, cmd putem sta să privim frunzele de palmier de deasupra opului, din grădiniţa asta.”

Ghicesc că ridică din umeri şi că nu se uită la mine.

„Totuşi, regret că nu v-am urmat, pe dumneata şi pe i. Evident, ar fi trebuit să-mi dau demisia. E adevărat că Paul Monin a murit la Saigon?”

Paul Monin, fondator alături de mine al Vinarului An-nam şi primul avocat din Cochinchina, îşi dăduse demisia din barou pentru că „pe vremea lui, hermina se purta albă”. | „Ştiu, spune M6ry, că s-a întors de la Canton pentru a muri la spitalul din Saigon, foarte sărac şi. Netratabil. Stf întâmpla. Medicul şef ţinea mult la el.”

Iată, aşadar, unul din sfârşiturile Tinărului Annam. Mă gândesc la celălalt: „Ce a făcut Ho Şi Min?

— Mi se pare că războiul era deja început. Ce făceam eu, în vremea aceea? Nu mai ştiu. Raporturile lui Monin cu comuniştii nu erau bune; ele nu s-au ameliorat, presai' pun, atunci când el a părăsit Cantonul. L-a întâlnit desigur pe Ho Şi Min acolo? Ho a devenit consilierul lui Borodin la începutul lui 1925. L-ai cunoscut bine odinioară?

— Nu am avut de-a face cu Nguyân Ai Quoc1 decât episodic, în asemenea măsură încât nici nu am măcar certitudinea că l-am întâlnit. Delegatul partidului comunist era; Pham Van Truong. Un mic mandarin hilar de vreo cincizeci de ani, retuşor fotograf (fusese asociatul lui Nguyân Ai Quoc la Paris), care-şi tot făcea vânt cu evantaiul şi mă-ndoctrina cu marxism elementar. Noi ceream pentru Indochina statutuţ de dominion. Or, ziarul clandestin al lui Nguyân Ai Quoi era pe atunci mai moderat decât noi; marxiştii îl numeau pfl| Truong un protocomunist. Am fost foarte intrigat d4 încăpăţinarea cu care mi-a expus că noi trebuia „să căiri| sfârşim cu metodele aventuriste ale eroismului individual”! Asta voia să zică terorism. Îţi aminteşti că pe atunci nu prea| exista terorism. Nu înţeleg de ce un program liberal, chiar dacă trebuia să fie modificat mai târziu, chiar dacă Truong trebuia să mă considere un viitor Kerenski, nu se putea-' potrivi cu al nostru. Proletariatul, într-o ţară fără de in| dustrie? între 30000 şi 40000 de muncitori cu totul, conform statisticii din 1928. Ţăranii? La vremea aceea, asta era o vorbă goală! Deşi Nguyân Ai Quoc presimţis„ importanţa lor, aşa cum a presimţit-o pe cea a naţiunii. U| urma urmei, Ai Quoc înseamrui: patriotul. Numele lu| Mao era necunoscut. Aveam impresia că-mi pierd vremea” cu vorbăria. Ceea ce ne frapase, pe Monin şi pe mine, era teoria celor două ventuze, pe care Nguyân Ai Quoc o proclamase, aminteşte-ţi, în 1924. Noi gândeam că, dacă ea ar deveni lozincă, ar deveni himerică. Credeam că, la vremea aceea, singurele două lozinci erau: Curtea supremă la Paris, şi dominion. Dar nouă, de fapt, teoria ni se părea capitală – fără posibilitate de comparaţie cu lucrurile de care ne vorbea Truong. În 1925, nu exista un Partid Comunist Indochinez. Însă eu apăram – aşa cum am făcut-o pentru Algeria cu ocazia reîntoarcerii generalului de Gaulle – împărţirea pământurilor: Truong nu voia cu niciun chip ca această împărţire să fie făcută cu ajutorul Franţei.

— Ce risca Truong? Cu generalul de Gaulle, nu se ştie niciodată; dar în 1925 ce guvern francez ar fi acceptat împărţirea pământurilor?”

Este mai puţin o întrebare cât mai curând urmarea reveriei sale.

Îşi aprinde o ţigară. Lumina îi delimitează din întuneric chipul de centurion, îi lasă în umbră casca de păr alb şi se şterge în jurul unui zâmbet afectuos şi dezamăgit.

„Ce şansă avea pe atunci Nehru? zic. Ne încredeam cu toţii în viitor. Dacă Indochina şi-ar fi găsit independenţa în acelaşi timp cu India sau chiar' p/in Comunitatea franceză, ea ar avea-o cu mai puţini morţi. Îi spuneam lui Truong ceea ce am spus în Franţa, la un miting din sala Societăţilor savante prezidat, după cât îmi amintesc, de L6on Werth, cam prin 1930: acţiunea noastră nu este întreprinsă decât pentru a-i fixa o dată! Revoluţia rusă n-a fost făcută de Marx. Independentele asiatice se vor naşte din viitorul război european.

— Ai scris asta în Calea regală.”

Interlocutorii care-şi amintesc de cărţile mele de odinioară mă surprind mereu.

„Nu vreau să fac pe profetul: credeam că ele se vor naşte oin efortul comun de război, ca cea a Indiei, şi nu dintr-o lnfrângere la care nici măcar nu mă gândeam.”

1 Numele lui Ho Şi Min la vremea aceea (n. A.).

Con L nt>nua să trăiască, iar ventuza tăiată va învia”. (Ho Şi Min, 1924) (n. A.).

Perioada de care vorbim, în noaptea asta, aflaţi între ziaristul rănit în Borneo şi câţiva turişti, nu este legată, pentnj mine, de ce gândeam pe atunci, ci de miile de jicurici care cli# peau pe deasupra unei orezarii din Cochinchina, cu mugetuţ regulat al broaştelor-bivoli uriaşe, adânc precum cel al tronu petelor tibetane; ea se leagă de o dimineaţă azurie deasupra lotuşilor şi palmierilor de Cambodgia; de delegaţii Guomi&” dang'ului din Cholon (asiguraţi că într-o bună zi ŢânărulAn~ nam va lua puterea) veniţi unul după altul să ne invite la uiţ banchet chinezesc; de strada Catinat după ploaia cea mare din cursul dineului, când priveam în trecere dacă teancurile din Indochina, ziarul Vinarului Annam, nu scădeau cumva m dughenele negustorilor indieni; de chinezii care, spre miezul nopţii, îşi netezeau blocurile de gheaţă în nucile de cocoş decapitate cu ajutorul săbiilpr-topoare, ' şi ofereau banane trandafirii, de acei nho, cu mica lor şuviţă' neagră pe frunte, care sărbătoreau venirea musonului bătând darabana pe fundul unor cratiţe ca şi cum ar fi izbit în gongurile sacre; de picioarele goale lipindu-se ca nişte ventuze de lespezile verandei, în anotimpul ploilor; de câmpia care scotea aburi şi de pe care îşi luau zborul piciorongii, cu labele atârnând; de mirosul fructelor prea coapte; de bonzii care împrăştiau orez în vânt pentru sufletele rătăcitoare; de sălile de baie prin care se plimbau gândaci mai mari decât cărăbuşii; de vacarmul care urca din piaţa teatrului din Saigon înspre camera mea, odată spectacolul terminat şi ambuteiajul început, într-o zi în care guvernatorul avea să fie executat de terorişti.

„La început, zic, acţiunea noastră nu era tocmai politică. Nici Tânărul Annam, nici Partidul Comunist Indochinez no aveau cadre. Nguyfin Ai Quoc scria: Franţa este o mare ţari liberală care nu-şi exportă liberalismul. Şi ce voiam noi pţ atunci, şi unii şi alţii, dacă nu să obţinem pentru indochinefl drepturile francezilor? Voiam mai întâi să facem în mod serios un 1789 într-o ţară care nu-l făcuse. Ca Sun Yat-sen.

— De aceea eram alături de dumneata. Aş fi preferat acordul Vietnamului cu noi, dar, închipuieşte-ţi, independenţa nu mă deranjează. Era vorba de lucruri foarte siro-ple: directorul închisorii din Saigon care-l numea pe un tofl blajin „puşti scârbos” pe un mic annamit condamnat „ moarte. Îl bătea pe obraz. Aşa că, vezi dumneata, de acuifl gata. Opiniile nu mă interesează prea mult. Ci lucrurile Sunt lucruri care nu trebuie să existe. Dacă par naiv, cu at? mai rău.”

Tonul vocii sale coboară. Nu că ar dramatiza cumva; dacă ar dramatiza, cred că ar da, totuşi, o dată în plus, impresia case scuză. Tonul său este doar ceva mai dezamăgit. Copilul, până atunci nemişcat pe scaunul vecin cu cel al lui M6ry, îl ia pe Scămoşel pe genunchi. Răspund: „Sentimentul de nedreptate, fie că originea lui e creştină sau nu, este fără îndoială mai adânc şi mai iraţional decât se crede. Ce ar fi oare un marxism pentru care dreptatea socială nu ar exista? Nu ştiu prea bine ce este libertatea, dar ştiu bine ce este eliberarea.

— Eu nu te cunoşteam, dar dumneata ai scris două lucruri care m-au frapat. Primul era aproximativ acesta: „Indochina e departe; asta îngăduie să nu fie auzite strigătele ei.” Celălalt era opoziţia pe care ai făcut-o dumneata între serviciile pe care noi le aduceam Indochinei şi puterea politică.”

Eu scrisesem: Cei care pretind să întemeieze colonizarea pe ideea de justiţie uită că misionarul din leprozerii este demn de admiraţie în măsura în care el nu reprezintă justificarea traficantului Şi că îi este foarte uşor annamituM să răspundă: atunci când francezii construiesc în Indochina drumuri şi poduri, să li se plătească, aşa cum se face atunci când conduc lucrări în Siam.

Mă gândesc la Tânărul Annam aşa cum mă gândesc la arborii morţii. Ceea ce mă tulbură nu este naşterea sau renaşterea naţiunilor care mă înconjoară în întuneric – din India până în China, oarecare informă întindere de pământ mai mult sau mai puţin colonizată nu a devenit naţiune? – ceea ce mă tulbură este faptul de a mă gândi la nişte pasiuni Wre mi-au dominat viaţa ca la cele pe care Istoria însăşi le jignite atunci când crede că le transmite: la Tânărul Annam, w Cruciade sau la revoluţia lui Akhenaton; de a-mi simţi tinereţea cum se pierde în străfundul veacurilor. „Coloniile, reia M6ry, erau pe atunci soluţia cea mai Sl. Niplă. Eu am acceptat această simplitate, şi mi-am pierdut ^ţa. Eram făcut ca să fiu înalt funcţionar în Persia, m Abi-sWia, într-o ţară de genul ăsta. Opiu, muncă, niciun fel de Probleme. Totuşi, închipuieşte-ţi, în Indochina mă simţeam utl'-Păcat!” '

Invizibilul zâmbet dezolat îi dispare din voce: >. Dacă am mai lua un pahar?”

Cheamă boy-ul şi mă întreabă: „N-ai regretat că n-ai rămas?

— M-am întors în Franţa pentru a putea ajuta Tinărul Annam. L-am ajutat. Insă neputinţa socialistă făcea din do-minionul meu o himeră. Încercam să obţin ceea ce fusese primul nostru obiectiv: crearea, la Paris, ' a unei Curţi supreme, independentă de Ministerul Coloniilor. Cu cât eşecul nostru devenea mai evident, cu atât sporea naţionalismul an-namit. Aşadar, nu va exista nicio înţelegere cu Franţa. Ştii că în domeniul ăsta l-am ales întotdeauna pe Nie'tzsche împotriva lui Marx: „Secolul XX va fi secolul războaielor naţionale.” Ce-ar fi avut de făcut un francez într-o mişcare' naţională indochineză?

— Erau mulţi străini la Canton, mi se pare?

— Dar duşmanul Cantonului nu era Franţa. Puteam crede într-o Indochină în cuprinsul Uniunii franceze, puteam crede într-un Vietnam independent. Dar nu într-o Indochină internaţională. Mai târziu, m-am aflat la Moscova atunci când a apărut în Pravda articolul atribuit lui Stalin: Patria noastră socialistă. Cuvântul apărea pentru prima dată în presa sovietică. La hotelul Naţional, cineva citea frază cu frază, între Radek, furios, şi Ehre'nburg, perplex. Ştiam că se manifesta destinul. Era ora unsprezece şi vremea era foarte frumoasă.

„Mi-ar fi plăcut să mă-ntorc în 1946, dacă generalul de Gaulle ar fi rămas.

— Generalul dumitale nu era foarte favorabil independenţei.”

Nu este o obiecţie. Un soi de: din păcate!

„Dar era el oare la început favorabil independenţei Algeriei? El credea că Franţa va face ce va putea. Aş'fi putut oare angaja cu Ho şi Mm dialogul pe care l-a avut Mount-batten cu Nehru? Dominionul nu mai era o idee absurdă. Şi, la urma urmei, generalul meu, după cum îi spui, este cel care a făcut Comunitatea. În Vietnam, ura împotriva Franţei dispare.

— Fie. Eu cred că n-aş fi fost supărat să rămân cu unchiul Ho, chiar şi sub bombe. După plecarea noastră; fap: tul de a te bate este ceva destul de prostesc pentru a nu-i nia1 adăuga faptul de a te bate împotriva francezilor. Ce vrei? L* Dien Biân Phu, aş fi fost nefericit de înfrângerea lui Giap, Ş1 am fost nefericit de înfrângerea noastră. Ştii, nu mă mai m teresează să am dreptate. Totuşi aveam destule defecte pentru a rămâne în Nord. Nu sunt comunist. Nici vietnamezMăcar de n-aş fi fost aşa de înalt! Şi, în Nord, n-au încrederi în opiomani. Iar apoi, gândeau că îmbătrâneam. Există pretutindeni idioţi.”

Boy-vĂ aduce paharele cu whisky, pipăie locul pentru a le aşeza, aprinde o mică lanternă: Mery, aplecat peste masă, cu capul în mâini, şi-a pierdut din înălţime, dar şi din slăbiciunea pe care i-o dădea cedarea. Cât de prost se potriveşte vocea sa tot descurajată cu chipul său de legionar roman pe care-l va înghiţi din nou noaptea! Continuă rar: „Acum colaboratorii unchiului Ho, acolo, îl numesc Bătrânul. Cu mult respect.

— Când l-am cunoscut pe Troţki, anturajul său aşa îl numea. Asta voia să însemne întrucâtva: Bătrânul de pe Munte.

— Oare poţi îmbătrâni? Poate că îşi închipuiau că luptasem împotriva lor. Am însoţit un pic trupele noastre în Sud, în calitate de consilier, dacă vrei; în sfârşit, o uniformă insuficientă pentru a trage asupra altora, şi suficientă ca să tragă ei asupra ta.”

Vocea lui şi-a regăsit tonul afectuos, de scuză. Scuză pentru ce? Ştiu că este foarte curajos. S-ar spune că se scuză pentru viaţa sa – pentru viaţă. Masca i se estompează din nou în noapte. Rămân prietenia, comunitatea admiraţiilor în care se amestecă geniile, aleşii (de la Michelet la Stendhal, trecând prin N. R. F. Şi poeţii lui Ludovic al XHI-lea) şi constelaţia care adună'ântr-o'societate secretă pe intelectualii din fiecare generaţie. În această împrejurare, Rimbaud-Nietzsche-Dostoievskl-Apollinaire. Deci, amintirea unor conversaţii complice, într-un mediu în care erau rare. Este Puţin, în'comparaţie cu prieteniile de luptă. Este mai mult decât se crede, atunci când nu aştepţi de la un om, timp de câteva ore într-o noapte în care căldura pare că devine ceaţă, decât libertatea spiritului său. Spune: „Era perioada turnului de pază, a camionetelor încărcate Cu puşti.”

Ca în filmele cu Revoluţia din Octombrie, ca în timpul războiului din Spania şi ca la sfârşitul Rezistenţei. Pentru seulul XXI, secolul nostru va fi oare cel al camionetelor pline cu puşti?

—! era şi perioada gratiilor care apără bistrourile de gres Ştiu. Aproape toţi ofiţerii din brigada Alsacia-Lorena *amaşi în armată au luptat'ân Indochină: arbori rămaşi fără „unze, femei ce se jucau cu degetele iubitului lor, flori pe r*re camionagiii se duceau să le caute la Dalat reîntorcându-se au neîntorcându-se, curba calmă a trasoarelor pe cerul nocturn pe deasupra palmierilor, şiruri de automitraliere printrtf recoltele care sunt adunate, copii morţi în coşuri, puişori d (c) găină în jurul unor cadavre foarte curate sau al unor corpuri sfârtecate, ţipi ţintuiţi de pământ de frica trecătoare; frunzei încă vii în adăposturile duşmane, baletul avioanelor după desprinderea paraşutelor; în timpul atacurilor nocturne ale Vietcongului, torţele lor în cursul retragerii, frenetic agitate. I „Ce amintire ai păstrat din corpul expediţionar, M6ry? ¦

— O, un amestec ca o magmă, de la tipii foarte puif până la cimpanzei.”

Difuzorul din spatele nostru tei întretaie vorbăria cu o arie de dans care evocă whisky-ul şi ţigările blonde.

„Radio-Singapore, spune Me”ry. Postul lor e puternic. În automitraliere, după ambuscade, auzeam: „Alo, Pantera, sau Ciuboţica-Cucului, sau Dumnezeu ştie ce! auziţi? Căpitanul a murit. Aţi înţeles?” Niciun răspuns. Tipulâşi sucea butoanele şi auzeam ceea ce auzi dumneata acum. Asta voia să însemne că, departe, oamenii dansau. Da, dansau ca pe puntea unui vapor. Apoi auzeam un scârţâit ca de ferăstrău; din care ieşea: „Am înţeles. Aici Pantera”'şi aşa mai departe. Când toţi tipii muriseră, ne duceau să recuperăm o automi-tralieră în care tranzistorul îşi continua singur muzica. Camaraderia de luptă putea să se manifeste. Totuşi, după trei luni, eram cu inima alături de cei din faţă, închipuieşte-ţi. Şi mă săturasem! mă săturasem de zgomotul acela, ca de cheie răsucită în broască, al puştilor când sunt încărcate! Războiul are ceva uimitor, dacă vrei, dar şi ceva idiot. Mai ales după. Da, mai ales după.”

Clappique îmi spusese ^că M6ry trăise cu o vietnameză, dar nu-mi spusese de când. Întreb: „L-ai mai revăzut de curând pe Ho Şi Min?

— Anul trecut. Mai degrabă a întinerit. E un venerabil intelectual în tunică de culoare kaki. Cu sandale decupate din cauciucuri. Fotografiile nu redau nici culoarea trandafirie a obrajilor lui, nici risul de clopoţel. E fragil şi totuşi invulnerabil, înţelegi? Presupun că sfârşeşte prin asemăna cu tatăl său – acela era un mic mandarin; francezii îl alungaseră, el redevenise tămăduitor şi povestitor ambulant.

„Unchiul Ho îşi face apariţia la primul ministru prin uşa întredeschisă. Te cuprinde în braţe şi te ia cu el. Are tot accentul lui tărăgănat, atât de diferit de accentul asiatic lătrat parcă; în vietnameză, puternicul său accent din centnjf aproape ţărănesc. Îmi place mult felul lui ingenios de 1 spune Xo-Viet pentru soviet: te face să crezi că Lenin era cam vietnamez, închipuieşte-ţi. Tot blajin. Nu mi-a spus nimic important. Proverbele chinezeşti pe care le cita deja împotriva francezilor: „Astăzi, noi, lăcustele, ne măsurăm cu elefantul; mâine elefantul îşi va pierde maţele.” Şi râsul lui discret. Şuviţa căruntă pe care o agită ventilatorul. Vizita la căsuţa grădinarului, în spatele palatului, ca să arate roşiile pe care le cultivă. Spune despre americani: „Acordul de la Geneva interzicea orice nouă intervenţie străină. Şi pentru ce şi-ar pierde ei prestigiul? în cinstea plecării lor, suntem gata să scoatem covorul roşu.” Puneţi-l aici şi zâmbiţi, vă rog. Mai spune de asemeni: '„Ei afirmă'că eu nu mă voi duce niciodată în Cochinchina. Sunt un om în vârstă. Dacă eu nu voi vedea reunificarea, prietenii mei o vor vedea, ca şi multe alte lucruri! Aş fi putut eu crede, la treizeci de ani, ca voi vedea plecarea francezilor? Vietcongul nu-i va supravieţui lui Ho Şi Min? Desigur: că doar nici Uniunea Sovietică nu-i va supravieţui lui Lenin, nu-i aşa, desigur, desigur! Noi suntem răbdători, suntem răbdători.'Marile bombardamente împotriva noastră au început în februarie: datorită emulaţiei, poporul nostru s-a obişnuit să trăiască sub bombe, asta-i tot.” într-adevăr, acest Tonkin de pe Lac cu ricşele sale în ceaţa călduţă, cu negustorii săi de poze care pictau tigri albi şi negri asemănători unor pisici, acest Tonkin al căştilor coloniale şi al orei verzi, face unul sau altul din războaie de douăzeci şi cinci de ani şi trăieşte de câteva luni sub bombe. Dar Ho Şi Min ştie că fiecare dm aceste bombe îi restituie în explozia ei un pic din gloria care începea să-l părăsească.

„Spre surpriza mea, reia Me”ry, el nu foloseşte, ca să spun aŞa, nicio păsărească marxistă. Asta-mi place, înţelegi.

— Păsăreasca stalinistă nu exista pe vremea formaţiei sale.”

Mă tot gândesc la Hanoi. Nu mă mai gândesc la amintirile jflele legate de Lac, precise totuşi, nici la bombe, ci la o car-tomanciană autohtonă la care îl însoţisem pe Aurousseau, Pe atunci director al Şcolii franceze. „Ceea ce aş avea să vă Prezic, îi spune ea, nu' prezintă niciun interes: o să vă sinu-cideţi.” S-a sinucis, într-adevăr. Într-un acvariu, o ţestoasă de ^are a cărei carapace fusese dizolvată, ondula, albă şi moale, <* un calcan.

„Când era tânăr, răspunde M6ry, unchiul Ho, închiPUieşte-ţi, îl adora pe Michelet, ca şi mine. Ca şi dumneata mar. /L [încă-l mai citează pe Jau'res: „Naţiunile sunt deP°zitarele culturii umane.” Cine are urechi de auzit, să audă. Dar ai dreptate: el s-a format într-un mediu în care romanescul comunist cu păr lung, cel al prietenului său Vaillant-Couturier, dacă vrei, exista încă. Unchiul Ho l-a studiat pe Marx, şi mai ales pe Lenin, mai târziu. Lenin înaintea lui Marx. Vocabularul său a devenit. Naţional-confucianist. Cuvântul cheie este: emulaţie. Legat de lucruri surprinzătoare. I se spune unchiul Ho? 6muleţul ăsta senti. Mental cu voce firavă e mai tare ca Giap, mai tare ca toţi ceilalţi. A fost în stare să se opună, în 1946, uriaşei mulţimi d„ la Hanoi. Crede el atât de mult în vârstă? Primul său discuft de şef de stat, în '45, se adresa copiilor: „Este sărbătoarea de la jumătatea toamnei. Părinţii voştri au cumpărat lampioane, petarde, flori, jucării. Unchiul vostru Ho vă împărtăşeşte bucuria. Anul trecut, la aceeaşi sărbătoare; eraţi nişte'mici sclavi; anul ăsta, ati devenit micii stăpâni ai unei naţiuni libere. Distraţi-vă! Mâine, sper că vă veţi da silinţa la învăţătură.” Citez mai mult sau mai puţin bine, înţelegi doar. El însă nu foloseşte această. Sensibilitate, ca să mă exprim aşa, faţă de francezi.

— Probabil că-şi aminteşte că atunci când i-a spus lui Thierry d'Argenlieu', stareţ la'Carmeliţi, dar şi înalt comisar al Franţei: „Dumneavoastră care sunteţi creştin.”, amiralul i-a răspuns: „Să fim serioşi.”

— Se numeşte: Marele Inchizitor.”

Antipatia este de obicei reciprocă, iar amiralul îl detesta. După prima convorbire: „N-o să mă las înşelat de simulantul ăsta. Cum să poţi accepta comedia lui blajină? Atunci când ai fost vreme atât de îndelungată duşmanul Franţei, când ai devenit ceea ce el a devenit, când ai pus să fie ucişi majoritatea duşmanilor, când i-ai tratat aşa cum a făcut-o el, pe creştinii din nord, nu poţi fi un bătrân învăţător înduioşat! sunt de acord să-l consider patriot. Însă cariera lui este cea s unui comunist; ea a fost lungă; îi ştiu pe comunişti, iar înduioşarea nu e partea lor tare. De ce i-am da noi pe mâfli Indoch'ina? Ea nu e comunistă! Ea n-are niciun chef să devină comunistă! Ştiţi bine că mi s-au adus la cunoştinţă cuvintele lui Lecle'rc la adresa mea: „Călugărul ăsta catf vă-nşeală, domnule general!„ A-l recunoaşte pe Ho Şi Mi? ar fi o periculoasă păcăleală şi ar duce foarte repede la'elinii' narea noastră de către un adversar implacabil. L-a jucat destul pe Gandhi cu roata de tors: Gandhi era Gandhi, Stalin g Stalin. Astăzi, ungerea ecleziastică a emigrat la G. P^| Gândiţi-vă la acel naiv preot de ţară care mi-a spus: „De fW| care dată când eu v-aş ucide un om, voi mi-aţi ucide zece; dii da însă până la urmă, eu aş câştiga totuşi.” Haide, haide, să fim serioşi! N-o să lăsăm comunismul să se stabilească aici. Puţin îmi'pasă dacă este reprezentat de patriarhul ăsta farsor sau de agresivitatea prietenului său Giap.

— Unchiul Ho, reia Me”ry, zice că ţinea la Leclerc. E posibil.

— Pentru Leclerc, el era un naţionalist. Pentru amiral, un comunist. El ştia asta. Totuşi, cre'd că îi plac mai degrabă generalii învinşi.'. Dar în fine, Leclerc era fermecător şi avea relaţii amicale cu Giap.”

Christian Fouchet care l-a primit pe Ho la Calcuţta, a declarat calm: „îi vor fi înmânate telegramele noastre din In-dochina prin cine vreţi, dar nu i le voi da eu, căci nu i se spune adevărul.” E adevărat că fratele său era ofiţer adjunct al lui Leclerc. Dar el nu-l avea la inimă pe generalul Giap.

Giap, înseamnă bătălia de la Dien Bi6n Phu. „Oamenii noştri ar face bine să fie atenţi cu el”, îmi spusese de Lattre. Vizibil pe moarte, şi în mare'doliu după fiul său, îmi încredinţase, la întoarcerea sa din Hanoiul încă francez: „Am im-plofat acest guvern să profite de victoriile mele, cu orice preţ şi imediat. E ultima şansă: războiul e pierdut. Nu vor ţine deloc seamă de ele.” &evăd ceremonia de la Arcul de Triumf, după Di&i Biân Phu: mulţimea imensă, tăcerea imensă. Simt că de atunci au trecut deja'zece ani, şi noaptea tropicală.

M6ry îşi aprinde o nouă ţigară. În depărtare, petardele unei nunţi chinezeşti. În această parte a lumii, nu se distinge bine explozia petardelor de cea a grenadelor.

„Cam prin 1930, zice el, Nguyen Ai Quoc îi conducea pe comuniştii din acest oraş englez. Ca delegat la Internaţionala j| Hl-a pentru „Mările Sudului„. Fie. A avut cu siguranţă „ătaie de cap.

— Siguranţa engleză era serioasă. Când m-am întors în indochina, am fost foarte serios devalizat de către ea, şi cum J: ot ce posedam se afla în portofelul meu, lovitura a fost

— În ce scop?

— Cred, astăzi, că procesul meu s-a născut din faptul că ^'guranţa franceză m-a luat drept agent politic. Am primit ju de mult o scrisoare de la judecătorul căruia îi fuseseră j^nsmise dosarul şi o scrisoare de condamnare totodată. El '^turnase dosarul. A fost găsit fără trudă un judecător mai ^plezent.

— De fapt, ce erai, politic vorbind, pe vremea aceea?” Vocea lui pare că-şi cere scuze pentru întrebare.

„Nimic. Ceea ce numeai mai adineaori un liberal. Mar-xismul, pentru mine, aparţinea filosofiei şi, în ciuda lui Le-nin, unui domeniu cam utopic. Legătura annamiţilor cu mine este ceea ce a creat legătura mea cu ei. Am intrat în acţiunea revoluţionară din recunoştinţă.

— Apropo, l-ai văzut în dimineaţa asta pe primul ministru, aici?

— Cred că-i vârât până la gât în dramele electorale. Dar ministrul pe care l-am văzut mi-a vorbit de lucruri neelectorale: care ar fi – care va fi – politica unui Singapore independent?”

Singapore de ieri aşezat ca leii de la Veneţia, cu cuirasa-tele sale britanice, stăpâne peste mările Asiei, şi'lovite în inimă atât de aproape de aici de piloţii-morţii japonezi. Stelele fac o adevărată pulbere deasupra lui, deasupra Hanoiului, peste Da Nang, care s-a numit Tourane (cândva, la marginea junglei, primul muzeu de artă cham din lume, fără paznic, cu sculpturile fixate de zid), unde, de şase săptămâm, debarcă puşcaşii marini.

„Ho Şi Min ştie, fireşte, spun eu, ceea ce se petrece la Da Nang?

— A văzut destule. De mai multe ori a fost rostit discursul său funebru. În închisoare, un condamnat legat în lanţuri împreună cu el a murit lipit de corpul său. A făcut opt ani de rezistenţă. În '44, prima brigadă comandată de Giap la Tonkin/avea treizeci şi cinci de luptători. Da, treizeci şi cinci. În ce priveşte tactica, unchiul Ho nu crede decât în împrejurări. În '45 ieşea din comă pentru a spune: împrejurările sunt în sfârşit favorabile! şi recădea în comă. Afirma că la venirea lui 'la guvern, foametea a făcut două milioane de morţi; noi spunem 500000, ceea ce era suficient pentru a nu facifita nimic. Înainte de Fontainebleau, a petrecut zile întregi aşteptând la Biarritz formarea guvernului Bidault-Mai târziu, mesajul său către L6on Blum a fost reţinut la SaigoO şi transmis doar când ireparabilul s-a produs. Vietminh-ul s-a născut într-o colibă, cu fondatorii aşezaţi pe trunchiuri-Unchiul ştie ca şi noi că Nordul, lipsit de orezul Sudului, o* poate scipa de mizerie: el acceptă mizeria, înţelegi asta Când a făcut scumpa dumneavoastră reformă agrară (daca pot spune astfel), m '55, provincia lui natală s-a răsculaj împotriva lui. Era provincia istorică a Revoltei Cărturarilor' cea din care regele-partizan L6 Loi a plecat împotriva chin6; zilor în războiul de eliberare. A cunoscut la Moscova oşti„ tatea lui Roy, principalul responsabil al Asiei, care-l consider” un cretin, imaginează-ţi. Din 1961 până anul trecut, el şi Giap au fost ţinuţi de-o'parte, suspectaţi de hruşciovism. Presupun că se înţelegea bine cu Hruşciov: aveau în comun aerul nevinovat şi gustul pentru proverbe militare. Şi Nikita semăna probabil cu bravul soldat Svejk.” îmi amintesc de relaţia dur-călduroasă a lui Hruşciov cu generalul de Gaulle: „După predarea Stalingradului, mareşalul von Paulus mi-a înmânat revolverul său.

— Ia te uită? răspunde angelic generalul. Şi mai târziu, nu vi l-a cerut înapoi?” „Abia la începutul anului ăsta, continuă M6ry, a înţeles Vietnamul că încă mai avea nevoie de unchiul Ho. Nu uita că el dăduse ordinul să fie reprimată răscoala din Ng6 An: mai multe zeci de mii de morţi. Aş vrea să ştiu câţi oameni au pierdut americanii în cursul întregului război? Dar, de la Da Nang încoace, unchiul e mai tare ca niciodată. Totuşi, lupta celei mai puternice aviaţii din lume împotriva unei ţări fără avioane nu-i o glumă. În sfârşit, după cum spune chiar el: suntem răbdători. Cunoşti versurile sale: E de-ajuns ca mireasma unui trandafir Să se rătăcească într-o temniţă Pentru ca în inima prizonierului Să se trezească urtând întreaga nedreptate a lumii. „Câteva, stând mărturie a unei frumoase mândrii la acest personaj modest: Gărzile mele fac cu schimbul pentru a-mi sluji drept escortă. „Asta-mi place mult.

— E vorba de temniţele chinezeşti?

— Nu mi se pare că î fost vreodată prizonier al francezi-'°r. Cât despre englezi, pentru un motiv sau altul, au procent cu mănuşi. El se face că a uitat de închisori. Fie. Ni se jî î ănuşi. El se face că a uitat de închisori. Fie. N s jmplă tuturor, deşi nu în fiecare zi. În fine, adesea. Te duci să-l vezi?

— Nu cred. Păcat!

— Da. La el, amestecul de adevăr cu teatru, sau mai pre-~*s: cu un rol pe care şi l-a ales cam pe la cincizeci de ani, ^te~ în sfârşit, ceea ce este. S-a făcut că se supără pe Sainteny, „lunci când Sainteny a reuşit să asigure fuga diplomaţilor un-§, Uri în butoaiele de benzină, când cu problema Budapestei. \u176? mic! Giap dădea lecţii la partizani, în rezistenţă. Ho, ima-ŞMează-ţi, vine să-l „asculte. Şi unul din şefii partizanilor îl t|: lreabă pe Giap: „îl cunoaşteţi pe moşul ăla nostim pe care 1! l mai interesează politica?” Sub bombe, el termina ce avea de spus cu: „Şi acum, să ne terminăm vesel expunerea!”,. După sosirea lui la putere, face o proclamaţie foarte nobilă^ pe care o isprăveşte cu nişte sfaturi înţelepte: „Trebuie să respectăm altarul strămoşilor şi nu trebuie să se dnte niciodată} muzică în case.” Un bătrân virtuos şi experimentat.

„însă a îndrăznit să dizolve Partidul Comunist Indochi-nez. Şiretenie? Ştii, ea ar fi cerut o frumoasă fermitate. Îi două'rânduri, a fost calificat drept trădător pe toate străzii! Hanoiului. Dacă te-ai duce să-l vezi şi dacă l-ai vorbi despr” Da Nang, ca şi cum i-ai vorbi despre bombele care fărî îndoială vor cădea în cursul convorbirii, ţi-ar povesti, cu râsul lui slab şi ascuţit, o amintire care-i produce încântare t „Provincia noastră era atât de săracă, încât eram adesea ne-i voiţi să ne mâncăm orezul fără peşte. Aveam fiecare uit peştişor din lemn; atunci când mâncăm în public, el se găsea* în orez. E foarte important să ştii să te prefaci.” Ar mai adăuga vesel: „Când aşteptam la Hotel du Palais de Biarritz constituirea noului guvern francez, L 'Humanite a scris că eram' tratat într-un mod foarte nedemn. Au venit nişte ziarişti/Le-am spus atunci: O! ştiţi, am cunoscut încercări mai' neplăcute.” Şi-ar râde uşor.

— Debarcările de laba Nang nu înseamnă poate iHotel du Palais.

— La nevoie, mai povesteşte şi altele, mai puţin vesele. Americanii cuceresc un sat pe care aviaţia lor l-a pulverizat; Pe pieptul copiilor morţi a fost prins în ace un fel de poem „Dacă aţi fi trimis jucării cu avionul la primul bombardament, am fi avut cincisprezece zile să ne jucăm cu ele.” Nu se află pentru prima dată în fata americanilor: afirmă că la înfrângerea Japoniei, Statele Unite erau hotărâte să dea Tonkinul pe mâna lui Cian Kai-Şi. Există un anume ton dureros mascat de teatrul pe care'-l joacă, iar concepţia sa despre viaţă este foarte amară. Îl putem vedea bine fi poemele sale din închisoare: Ne batem ca să fim puşi &f lanţuri – căci cei ce sunt în lanţuri au un colţ unde pot dortt% şi de asemeni: Pentru a deveni om, trebuie să fii sfârtecat de nenorocire. Dacă ai noştri ar fi pus să le fie traduse rnaj Euţine texte politice şi mai multe poeme, l-ar fi înţeles maţ ine pe unchiul Ho, 'ânchipuieşte-ţi! Când amiralul P'AT; genlieu spunea că nu era convins de aerul său care voia să-* amintească pe Gandhi cu roata de tors, nu greşea, dacă vrej-Dar, în multe privinţe, acuzaţia de duplicitate se sprijină p* faptul foarte simplu că „omuleţul acela caraghios” este I stâncă verticală din golful Along, ca să zic aşa.”

Transformarea Asiei m-a bulversat la fel ca cea a unui chip iubit; ţara pe care am cunoscut-o cel mai bine odinioară, a cărei independenţă am dorit-o cel mai mult: Indo-china, nu o voi revedea. 'Romanescul colonial, Mayrena, personajele lui Clappique, piaştrii, automobilele în locul trăsurilor, roşcovii de pe strada Cătinat, bulevardul Charner gol la amiază în soarele imperturbabil, căştile sergentului Bobillot, războiul. Ca şi stâncile roşii în care India îşi sculptează amurgurile zeilor/ţările somnului cel lung, din străfundul nopţii, forfotesc de mişcări de eliberare. M6ry continuă: „Chiar şi în ton, el nu cunoaşte doar bonomia; când împăratul Annamului, devenit „consilierul„ său, se distra la Hong-Kong, i-a scris foarte judicios: „Binevoiţi să nu uitaţi că suntem datori faţă de suferinţele poporului pe care fi reprezentăm”.

La Crans-sur-Sierre, înainte de întoarcerea generalului de Gaulle, am întâlnit-o pe împărăteasă melancolică, îmbrăcată în rochie dreaptă annamită, de culoare neagră, şi vorbind despre ceremoniile de la palatul imperial, despre mandarinii lor asemănători cu nişte scarabei, ca şi cum ar fi vorbit de Curtea de la Versailles. Fantoma ei subţirică însoţeşte spusele lui Mdry: „Ziceam altădată că Vietcongul nu va putea face niciodată o armată; că în Indochina curajul nu aparţinea decât oamenilor din munţi. De atunci, ei au suportat napalmul. După părerea dumhale, care sunt forţele care se înfruntă, ţinând seamă de cele şase săptămâni de de'barcări americane?

— Anul trecut, erau 3000 de nordişti în linie împotriva ^lor din sud, şi 120000 luptători de' gherilă; de partea cealaltă, 500000'de soldaţi şi 25000 consilieri americani.

— Totuşi, unchiul Ho a scos-o la capăt. De altfel îi este epl. Din 1961 până în 1964, lucrurile mergeau prost pentru ei printre ai săi. A aşteptat. Va mai aştepta, închipuieşte-ţi. ^. Scris cândva: Noaptea zăboveşte încă în fundul temniţei. În Vletnam, dintotdeauna, se doreşte aniversarea morţilor, nu ^ naşterilor. Pentru unchiul Ho, totul s-a schimbat atunci und Mao a sosit la Yun-nan-fou. Vietnamul a găsit alia-Ţ T §i speranţa – pe care F. L. N. Le găsise în Maroc şi în *unisia. Nu fără temeri? Bineînţeles, zece la sută temeri, n°uâzeci la sută speranţă.

J T Dacă dăm la o parte pitorescul, care este bilanţul său u r~ Victoria, dacă vrei, şi libertatea Nordului. El nu este n Kieolog, de acord. Am chiar impresia că n-are încredere în teorie. Doctrina sa a fost elaborată prin evenimente, înte-legi? sunt obligat să mă gândesc la Mao Zedong; el însă-l însoţeşte pe acest colos cu un aer uimit.

— Şi cu bărbuţa în vântul de la Diân Bie”n Phu; aşa cui Polonia însoţeşte Rusia. Mi se pare că punctul lor comut este de a fi decis, într-un anume timp şi loc, că nu credeau în revoluţia proletară. Ceea ce a dat', la Mao, ţărănimea luptătoare, şi la Ho, un Front popular, cu mult înainte ca Dimitrov să fi inventat Fronturile populare.

„în 1925, Stalin dorea alianţa cu Guomindangul – cunoşfi rezultatul – iar Troţki nu d dorea. Dar ceea ce Mao şj unchiul au inventat împotriva întregii ideologii ruse a fost să încredinţeze destinul Revoluţiei ţărănimii luptătoare.

— Apropo, ştii ce s-a întâmpâat cu Borodin?

— A fost lichidat, mi s-a spus. Ultima dată când mi s-a vorbit de el, conducea ziarul englez de la Moscova. Deci, în dizgraţie. Kolţov, redactor-şef la Pravda, împuşcat de atunci, bineînţeles, mi-a spus: „E simpatic moşul ăsta'. M-a întrebat dacă am putea interveni pentru a' obţine o locuinţă încălzită.”

Nepoata lui Timur, spune Clappique, a murit spălătoreasă. L-am văzut pe Troţki (sub un nume fals, e adevărat) punând să i se explice alegerile de către primarul radical al satului în care se refugiase, lingă Royan: „Vedeţi, domnule Sedov, politica franceză, străinii nu o pot înţelege!” La poalele unei pajişti, mergea un trenuleţ scoţând scântei. Poate că Troţki se gândea la noaptea preistorică 'ânvăluind luptele de la Kazan. Primarul odată plecat, sticla de vin roşu isprăvită, mergeam pe pajiştea de periferie, vorbind de fiul lui Cian Kai-Şi, care tocmai rostise un discurs la Moscova, pentru a proclama că tatăl său este un câine. „Avem copiii pe care-i merităm!” zice Troţki. Ai săi erau sinucişi sau asasinaţi.

„Ce era Borodin, ' întreabă M6ry, „în civil”, vreau să'spun: în afara Partidului?

— Ziarist, cred. Generalul Bliicher (Gallen din Canton), care a creat armata chineză cu el, l-a prins pe Cian Kai-Şi şi tot aşa mai departe până în ziua în care Stalin a pus să-l omoare, era instalator. Partidul i-a făcut pe mulţi oameni să se descopere pe ei înşişi; ca şi Biserica. Asta te poate lăsa visate* înainte de Revoluţie, Robespierre scrisese, la Arras, ^ poem asupra strănutului. Poate că ar fi continuat.

— Nu crezi că Gallen era instalator aşa cum Bonapar (r) era sublocotenent, aşa cum Mao era bibliotecar?

— Borodin odată învins, şi P. C. Chinez exterminat de Cian Kai-Şi, nu mai rămânea decât o singură întrebare pentru Ho, ca şi' pentru Mao: cine va face revoluţia? Frontul Ţărănesc, sau Frontul Popular? Şi naţiunea, bineînţeles. Cam lung drumul, de la Moscova până la Hanoi, fără a sparge paharele pe drum.

— El este Vietnamul, şi cu asta basta, cred.

— Şi cu asta nu-i deloc basta. Ar fi multe de spus despre naţional-comunism, dragă MCry.

— Şi de bizarul animal american care se află în faţa lui sub numele de democraţie.

— Ai văzut americanii din Cochinchina?

— Ba bine că nu!”

Lasă să se piardă în noapte un gest larg şi vag. „Atunci?

— Ai noştri îi detestă. De ce? N-au americanii nimic de făcut acolo? Fie. Dar noi, ce aveam de făcut acolo? Cred ei că apără democraţia împotriva comunismului? Dar ce anume apăram noi? Imperiul, în numele M. R. P.-ului, nu era totuşi ceva prea convingător. A decide că anticomunismul constă în a sprijini familia Diem te face să ridici din umeri, în sflrşit, fie! Cruciada anticomunistă americană e o prostie cât toate zilele? Dar expediţia noastră colonială? – căci, la urma urmei, ce făceam noi altceva? Americanii din Saigon sunt texani dacă vrei, multicolori, gălăgioşi, curajoşi; dar în sfârşit, acei Pierrot ai noştri îmbrăcaţi în pânza albă bine Eleată de boys care-i serveau, justificau oare ocuparea Indo-chinei? De când au sosit americanii, chelnerii vietnamezi, pe ^re noi i-am cunoscut gălăgioşi, au amuţit. Americanii fac, Cu seriozitate, un război în care ei nu mai cred: chiar şi un p-Iidiot pricepe că nu se reglează soarta lumii prin ncăierări în Câmpia Trestiilor. Îşi privesc trecând super-^rtăreţele; sunt stupefiaţi că puterea care a distrus Germa-n*a hitleristă nu vine de lâac unei armate de desculţi, pe care nu-i întâlnesc niciodată. Lucrul cel mai bizar este ceea ce se Petrece cu noi, închipuieşte-ţi. Războiul nostru, nu aşa de ^echi, a devenit un soi de război civil. Dacă arăţi că ai acte franţuzeşti, Vietcongul te lasă să treci. De altfel, ostilitatea 'Pilor noştri faţă de americani slăbeşte, pentru că ei nu mai cred că americanii vor câştiga un război pe care noi l-au pierdut.

— Cunoşti poziţia Franţei? spun.

— Generalul dumitale n-a avut întotdeauna dreptate, în ceea ce priveşte Indochina; deocamdată, are dreptate. Ho rivalizează cu Marşul cel Lung printr-un Marş Lung Imobil, ca să zic aşa, fumând ţigări americane de serie, şi străbătând Nordul cu fularul şi maşina sa de scris portativă. Speră oare într-un nou Di6n Biân Phu? Crede în victoria finală a comunismului, dacă vrei. Dar crede mai ales că, de acum înainte, oamenii săi se vor alipi de patria lor şi că nimeni nu-i va domina, nici măcar chinezii. Dacă americanii trebuie să cucerească Hanoiul, să-l cucerească! Cian Kai-Şi cucerise Pekinul, fie. Ei bine, l-a pierdut!

„Unchiul Ho trebuie să se ducă să-l vadă pe Mao Zedong la sfârşitul anului, şi contează pe India.

— Ce poate face India?”

Nehru mi-a spus: „între o putere colonială şi o naţiune care luptă pentru independenţa ei, eu o voi alege întotdeauna pe a doua.” Totuşi, nu greşesc întrebând ce poate el face. Reiau:

— Îţi aminteşti de convorbirea lui Ho Şi Min cu Kiyoshi Komatzu, acum patruzeci de ani?

— Nu. Komatzu e un nume japonez. Ăia n-au decât să crape!”

Mery să fi cunoscut oare lagărele japoneze? Pe strada Morţii, m-am gândit la cimitirele noastre bretone năpădite de flori albastre la picioarele clopotniţei descoperite. Pentru M6ry, Japonia înseamnă fără îndoială temniceri (şi ce altceva erau oare francezii din lagărele de internare pentru prietenii mei spanioli?). Pentru mine, înseamnă Nara, civilizaţi„ neîndoielnic cea mai rafinată din lume; picturile lui Takanobu, grădina de nisip a celor Cincisprezece Pietre, o singură floare care iese dintr-o bucată de bambus, în chilia unui călugăr zen. Pentru M6ry, Komatzu înseamnă „un nuffle japonez„; pentru mine, era traducătorul şi prietenul meu. Samurai mort în sihăstria lui dintre dealuri.'la intrarea căreia pictase două caractere chinezeşti: Spălaţi-vo inimile. Pentr* amiralul d'Argenlieu, Ho Şi Min era „acel patriarh farsor”?

Pentru Leclerc, omul cu care trebuia Franţa să trateze. Amiralul şi generalul au murit.

L-am întâmpinat, la Fontainebleau, pe preşedintele Liibke. Niciodată de la război nu mai venise în Franţa vreun preşedinte german. Trecea drept muzician; în timpul dejunului, Rampal şi ai săi cântaseră în tribuna regală, iar eu cerusem ca ultima bucată să fie muzică germană. Bucata odată terminată, preşedintele rosteşte un toast amical. Ce muscă mă pişcă oare? Ar fi trebuit să răspund că democraţiile, etc. „Domnule preşedinte al Republicii germane (nelinişte în asistenţă: de ce germană?), mi s-a întâmplat să fiu îngrijit într-un spital în care se aflau de asemeni mulţi soldaţi de-ai voştri. Într-o zi, tăcerea a acoperit întreaga rumoare născută din rănile noastre: radioul începea să transmită Simfonia a IX-a. De aceea, în această sală a regilor noştri, în care tocmai a încetat muzica lui Bach, şi în care Francisc I l-a primit pe împăratul Carol Quintul, îmi înalţ paharul în faţa geniului german.” Fiecare e îneântat – surle şi trâmbiţe! ar spune Clappique – şi timp de câteva minute (o! câteva secunde!), Verdun dispare într-o surpriză aprobatoare.

Purtate de un vânt molatec, mirosurile nocturne ale Sin-gaporelui năvălesc în patio: automobile, piper şi opiu din vechea Chină, păduri, poate. Doamna Ltibke îmi povestea, în timp ce Rampal cânta Bach, că, tinăra militantă socialistă fiind, se aflase la Borinage împreună cu doamna Vander-velde; aceasta o întrebase pe soţia unui miner: „Ce părere aveţi despre regina Astrid?

— Desigur că e simpatică! dar prea e arivistă.” Ceea ce voia să spună, presupun, că dorea să seducă – sau să facă să fie iubită regalitatea.

Mă gândesc la Vandervelde.

Semăna cu Mazarin şi era, Jaures nemaifiind, cel mai mare orator socialist. „Ştiţi, oamenii sunt nişte animale ciunte. Eram preşedintele Camerei. Începe enervarea, sunt trântite pupitrele, îi implor pe deputaţi – cu totul în zadar, toipun o suspendare a şedinţei. La reluare, declar că, înainte de a continua discuţia, Camera trebuie să discute legea asu-Pfa porumbeilor călători. Deputaţii erau aproape toţi co-hmbofili. Legea fiind votată în unanimitate, nu s-au mai °âtut.” îi povestesc lui M6ry istoria cu porumbeii, ca r*spuns la interjecţia lui faţă de Japonia.

„La Fontainebleau, spune el, unchiul Ho s-a plâns zia-riştilor că n-a avut „prilejul” să te întâlnească.

— Bidault nu considera urgentă întâlnirea asta. Ceea ce era de la sine înţeles.

— Cunoşti, în castel, muzeul asiatic al împărătesei Eugenia?

— Asta este întrucâtva meseria mea.

— Paznicul negru adormit în mijlocul comorilor de doi bani jefuite din Palatul de Vară, un palanchin al regelui Cambodgiei, niciun vizitator. Mai există încă muzeul?

— Da. Mereu gol. Regret că printre obiectele de la Palatul de Vară nu figurează şi automatele furate de zuavi. Le-au fost lăsate lor, se pare.

— În copilăria mea, mă uimise, şi a jucat un anume rol în venirea mea în Asia, închipuieşte-ţi. Clappique vorbeşte de un romanesc istoric; am cunoscut cândva un romanesc, geografic, dacă vrei. Era nevoie de douăzeci şi şapte de zile de mers cu vaporul pentru a ajunge la Saigon, şi de cincizeci şi două de zile pentru a merge de la Saigon la Luang Pra-bang, ştiţi.”

Un vapor mic înaintând anevoios urca fluviul Mekong. Căpitanul său (fără locotenent) cu mustăţi merovingiene, în timpul dejunului se scula în picioare când începea să istorisească ceva, iar la sfârşit îşi lăsa din nou nasul în farfurie. Me~ry leagă această Indochină de Vietnam prin Ho Şi Min; Unchiul Ho, zglobiu şi învingător, suflă ca pe nişte lumânări peste aventurieri, papuaşi convertiţi la cargourile cu fantome, târfele din insula Ţestoasei, motanul încălţat din Su-matra („Nu mai aleargă după şoareci decât ca să se distreze.”), regina Sirikit a Thailandei a cărei frumuseţe „ fermeca pe generalul de Gaulle, ceasurile oprite din Borneo, comunismul care făgăduia pălării şi focuri de artificii, Timitf şi nepoata sa, strada Morţii, Renaud de Châtillon, Mayrena şi filmul lui Clappique. Măry îl povesteşte pe Ho Şi Min aşa cum Clappique îl povestea pe Mayrena, şi totuşi, dacă 3$ merge la Hanoi, l-aş întâlni aşa cum l-am întâlnit recent P6 Nehru. În străfundul nopţii, enorma Asie şi întregul ei trecut lent şi dispărut, a cărui legendă e măturată de revoluţie. I-a^j auzit cândva pe cochinchinezi, la ora absintului, vorbifl”$ despre Mayrena; săptămâna viitoare, îl voi auzi pe Mao Zedong. O singură viaţă.

„Când l-am văzut pe Valery pentru prima dată, zic, m-a întrebat: „De ce naiba te interesează China?”

_ El a scris că peisajele sunt pretutindeni aceleaşi, ceea ce mi se pare fals de îndată ce există case; şi că oamenii sunt pretutindeni aceiaşi.

— De acord o dată măcar cu Claudel, spun, care avea avantajul de a cunoaşte câteva continente.”

Acum, suntem singuri înpatio.

„Mi se pare, spune Mery, că, în cazurile acelea, pretutindeni vrea să însemne de asemeni mereu; geografia şi istoria se strâng în braţe, ca să zicem aşa. Tot dragostea maternă? Tot adulterul?'Fie. Nu întotdeauna aceleaşi. Tot moartea? Fie. Dar întotdeauna aceeaşi şi pretutindeni? Mereu? Vii de pe strada ei? mi-a spus fclâppique. Ea nu seamănă prea mult cu cimitirele noastre. Nu cred, evident, că toate formele vieţii ar trebui să se asemene. Însă diferenţa între un annamit, 'un cambodgian şi un francez, între un bărbat şi o femeie, şi mai întâi între mine şi mine, de îndată ce trecutul a intrat în joc, mă tulbură tot atât cât şi viaţa însăşi, nu-i aşa.

— Am încercat eu însumi intens sentimentul de care vorbeşti, spun. Poate că el este cel care m-a trimis în Asia mai îritâi: cealaltă lume. Timp de patruzeci de ani, nu am încercat niciodată să creez un adevărat personaj de femeie, un personaj de copil. Ating vârsta la care apar Memoriile oamenilor pe care i-am cunoscut. Şi sunt, ca şi dumneata, descumpănit să văd acele vieţi. Magnetizate de raţiuni de a fi atât de diferite: acţiunea, arta, femeile, ambiţia, credinţa.

— Resimt acest lucru ca şi dumneata, că-mi face ori nu plăcere. Există, într-adevăr, raţiunile de a fi. Dar există şi altceva. Viaţa în timp? Goethe'mi se pare considerabil încă, Wilhelm tifeister mi se pare acum episodic: nu-mi pot considera viaţa drept o continuitate în care. Nu găsesc expresia.

— Accidentul devine experienţă?”

Felul în care M6ry îşi cuprinde între degete buza de jos când stă pe gânduri, îl face să se aplece atunci înainte în lumină; într-atât încât umbra dezamăgită care pare să scoată din noapte atâtea amintiri nu smulge întunericului decât uo chip neliniştit.

„Iată. (Continuitatea vieţilor tradiţionale, a vieţilor care s-au încheiat într-un pat familial, fie! Dar în sfârşit: eu nu mi-am condus viaţa nici mai rău, nici mai bine decât un altul; el bine! de fiecare dată când am întâlnit lucrurile cele mai pro' funde, nu am dominat absolut nimic. Înţeleg bine concepu3 goetheană asupra vieţii noastre. O înţeleg cu atât mai bine cu cât ea este, în fond, 6 concepţie de naturalist, evident: no” a p f acţionăm asupra lucrurilor care, la rândul lor, acţionează asupra noastră. Dar în sfârşit, îmi amintesc fără greutate că am fost un adolescent vanitos, turbat de ambiţie, idiot cu fetele, ce ştiu eu? Am devenit relativ generos (primesc încă scrisori de la succesorii mei din Tonkin), indiferent faţă de ambiţie, bani, toate astea; nu mi se pare că ar fi din pricina urcării unei scări, sau dintr-un tenis jucat între mine şi evenimente, înţelegi? Teoriile psihanalitice pun problema într-un mod mai dramatic.

— Pentru că ele exprimă destine. Oedip nu e luat în discuţie de florile mărului.

—. Dar ele nu mă mai conving. Nu mi se pare că, în ceea ce priveşte esenţialul, eu aş fi supus la ceea ce dumneata numeşti uri destin/închipuies'te-ţi. (în anumite cazuri, da: dar nu în ansamblu.) şi nu am fost „format” de viaţă. Nu. E posibil ca anumite. Date, foarte puţin studiate, să acţioneze asupra spiritului nostru la fel ca şi asupra trupului nostru: vârsta, de pildă, care nu este o decădere, cum se crede de atât de mult timp, ci o indiferenţă, dimpreună cu tot ceea ce indiferenţa ne impune.

— Dragul meu M6ry, l-am întrebat cândva pe Alain, care stătea imobilizat de artrită în fundul maşinii sale, ce semnifică vârsta, după părerea lui. Ş-a mâniat! Totuşi, cred că ai dreptate; deşi, a face să intervină vârsta mi se pâre o raţionalizare, ceea ce nu-mi place. Întrebarea este: cum devenim noi ceea ce suntem? Este fără îndoială problema psihologică fundamentală a epocii noastre. Rivala problemei dragostei. Insă jumătate din literatura mondială se referă la dragoste, n vreme ce lucrul de care vorbeşti dumneata este abia studiat, ai spus-o singur. Dragostea te ajută să trăieşti, în timp ce faptul de a înţelege formaţia noastră n-ar fi de folos nici măcar ca să murim.

„Dar nu crezi că ridici două probleme care nu prea se confundă? Prima ar fi: cum reuşeşte adolescenta să scape concepţiei sale feroce despre viaţa 1 în limbaj tehnic, dragă Profesore: cum de se supune omul unor valon supreme? Iar Ce& de a doua, cea adevărată, ar fi cam asta: ce este viaţa noastră?

— Nu prea sunt eu profesor! N-are a face; mi se pare acum că, în ciuda pretenţiilor noastre, viaţa noastră e făcută Pentru a ne scăpa, la fel de sigur cum le scapă viaţa animalelor.

— Dar noi am inventat mormintele. Noi, nu leii.

— Fie. Aş vrea să scriu o carte de Memorii pe care ar fi trebuit s-o scrie budiştii, pe care ei n-au scris-o niciodată: vreo zece capitole în care eu aş continua să rămân meres străin de personajul meu din capitolul precedent, înţelegi 1 Conştiinţa noastră asupra unităţii nu este oare pur şi simplu cea a' trupului nostru?”

Eram pe punctul să spun: ea este poate cea a morţii trupului nostru, căci orice om se resimte ca muritor şi nemuritor totodată; dar Clappique mi-a spus că Mery nu va mai trăi multă vreme, şi atunci o iau oarecum pieziş: „Budismul este, negreşit, cea mai puternică punere în discuţie a individului, care a existat vreodată. Problema pe care 6 ridici dumneata este fundamental occidentală: Buddha ar răspunde că ea nici nu se pune. El a răspuns, de altfel. O religie atee, nu-i puţin lucru.”

MM amintesc pe Nehru în faţa statuetei lui Buddha de pe măsuţa joasă, şi discursul pe câre-l consacrase „celui mai mare fiu'al Indiei”: „Pentru a-i ajuta pe oameni să trăiască, trebuie să existe o altă cale decât cea pe care o practică oamenii de felul meu şi cu profesia mea.” îmi amintesc citatul său: „Noi cunoaştem arta de a ucide, nu arta de a trăi.” Şi-mi amintesc de asemeni de Buddha şi de scutierul său în faţa unui corp nemişcat care evident nu era adormit: „Prinţule, este ceea ce se numeşte un mort.” „Eu nu sunt budist, răspunde M6ry, dar sunt îmbibat de budism. E un lucru banal: în Normandia mea, mulţi oameni care nu sunt practicanţi, nici măcar credincioşi, sunt îmbibaţi de creştinism.

— Gide, un alt normand, ţi-ar fi citit cartea cu pasiune şi, neîndoielnic, cu mânie! Dar nu greşeşti sugerând că orice individualism presupune constanţa unei particularităţi esenţiale. În acest domeniu, gândirea' budistă nu a ajuns încă în Europa.

— Nu voi scrie niciodată această carte, ştii bine, dar. În sfârşit, iată. Mă gândesc la mine însumi: copilul, adolescentul cu glugă, bărbatul din Indochina şi, astăzi, cel din Singapore pe pragul morţii; mă înţeleg pe'mine însumi într-un mod atât de profund, atât de fundamental – şi atât de inutil!

— Jl încât îl împart, vezi, cu câinii fără de morminte. De aici, concepţia creştină asupra formaţiei fiinţei umane este aproape de neînţeles. Asia trece de la budism la marxism fără a ţine seamă de asta. De altfel, există ea oare? Creştinismul nu acordă mai multă importanţă la ceea ce am devenit ded' ceea ce eram?

— El dădea importanţă. În perioadele de credinţă, el ar fi spus: fiinţa umană se formează în lupta sa împotriva răului, cu ajutorul harului şi prin mijlocirea rugăciunii.

— Ştii, e cam departe treaba asta.

— Da. În parte, deoarece concepţia dumitale asupra adolescenţei este cea a unui adolescent ia pândă. Ceea ce eu nu contest, dar ceea ce marii noştri sfinţi n-ar prea fi acceptat. Pentru ei, trenul se afla deja pe şine. Dar problema dumitale rămâne întreagă. Mai devreme de cinci ani, drama tineretului aşa cum o vedem în Olanda, în California, în Japonia va fi atins majoritatea A universităţilor; şi este, evident, reversul aceleiaşi medalii. În fond, ceea ce vrei dumneata, este de a concepe cum anume omul devine Omul pe care-l poartă în el, şi nu mormolocul agresiv şi prelungit pe care de asemeni îl poartă în el?”

Zgomotul surd al oraşului ne înconjoară ca un scârţâit. Cred că eu cunosc budismul. Dar n-am uitat conversaţia cu Nehru, nici afirmaţia visătoare a acestuia: „E cu putinţă ca Adevărul să fie valoarea mea supremă, dar este sigur că nu mă pot dispensa de el.” M6ry răspunde în sfârşit: „Pe drept sau pe nedrept, aş vrea să înţeleg, înainte de a muri, ce a fost viaţa mea. Un şir de evenimente, nu. O constanţă? Pentru alţii, dacă vreţi. Dar pentru mine? Prin ce anume sunt adolescentul cu glugă, dacă eu nu aleg să fiu astfel? Şi care este relaţia mea cu el? Ai scris că nu eşti solidar cu tinereţea dumitale. Dar eu, cu ce sunt solidar? Cu plimbările mele pe strada Morţii, înainte ca ea sau eu să dispărem? Ai mai scris că: natufa memoriei îi determină pe oameni; cei cărora ea le aduce amintiri fericite şi cei cărora ea le impune amintiri neplăcute sunt aproape la fel de diferiţi cum sunt bărbaţii şi femeile. Aproape?

— Aproape, dragă Mery.

— Aceia dintre noi care au îngeri păzitori, şi cei care au diavoli, dacă vrei. Eu mai curând am diavoli. Ştii, ' nu-mi place Să-mi pun întrebări. Cred că adevăratele întrebări se pun de 'a sine. Dar nu poţi petrece cincizeci de ani aici fără urmări grave. Prietenii mei, sau ceea ce le ţine locul, spun că ei se Sunt întotdeauna asemănători lor înşişi. Ei spun că viaţa ce-lorlalţi ne apare ca un vis. Fie. Dar şi' eu îmi apar mie însumi ^ un vis. Textele originale ale budismului nu spun ca textul Srecesc: „Nimeni nu se scaldă de două ori în apa aceluiaşi rm.” jsju este vorba nici de a te scălda, nici de a privi cum lrece apa: noi ne aflăm în râu, închipuieşte-ţi.

— Nu am lămurit niciodată complet acest lucru pentru mine însumi. Pe de-o parte, budismul îţi impune, într-a-devăr, un fel de. Discontinuitate. Pe de altă parte, orice religie care vorbeşte de reîncarnare impune o veşnicie a lumii terestre, sau, dacă înţelegem acest lucru mai puţin metafizic, dar mai curent, o veşnicie a fiinţei umane. Tocmai acestei veşnicii vrea Buddha să-i scape, dragul meu M6ry. Cel mai profund conflict al gândirii este poate cel care opune reîncarnările adevăratei morţi: reîncarnările implică o veşnicie a condiţiei de creaturi cu totul diferită de Cer sau de'Iad, de Câmp'iile Elizee sau de Şeol. Ce uimitoare zi a fost ziua în care omul a început să se creadă veşnic!

„Opera unui mare artist pune neîndoielnic o problemă oarecum asemănătoare, de îndată ce s-a înţeles că arta nu imită niciodată viaţa. Rembrandt cel de la douăzeci de ani habar n-are de tablourile pe care le va picta la şaizeci de ani, aşa cum tânărul nu-l cunoaşte de fel pe bărbatul care va deveni. Dar, la rigoare, artacorecteaza, dar viaţa nu corectează.

— Acum, mi se pare că simt o adevărată oroare faţă de. Ceea ce ai numit condiţia umană, închipuieşte-ţi.

— Da. E foarte bine spus. Dar nu-i de ajuns.

— Trăiesc prin opiu; şi când nu e opiu, prin whisky, compensaţie bizară, deoarece alcoolul, ştii asta, acţionează în sens invers. În fine, aşa stau lucrurile, pentru mine şi pentru mulţi alţii, de când a devenit un lucru greu să găseşti opiu. Nu mai'pot'suporta să trăiesc; şi fără îndoială că n-arh să mă sinucid. Înţelegi, Malraux?

„Budismul meu, Asia mea se învârt în jurul acestui lucru foarte simplu, aşa cum afurisitele alea de insecte se învârt în jurul becurilor. Îşa că, asta e.”

Vocea i-a devenit tărăgănată; şi, mi se pare mie, dureroasă. De la începutul conversaţiei noastre, as fi vrut să o definesc, înţeleg brusc: este o' voce oferita. Cu oarecare remuşcareî întreb: „Preferi să schimbăm conversaţia?

— Nu. Nu. Fac multe dialoguri imaginare. Greşesc. Îmi filace conversaţia noastră; nu o voi mai face poate niciodată. N ciuda.”

Face un gest confuz spre valurile, abia mişcate de vânti” cald, din micul bazin împatio: „îţi aminteşti de hinduism: fiecare val oglindeşte luna după 'forma să de val, aşa cum fiecare om og'lindeşt^ Fiinţa.”

L Relaţia mea cu lumea este inversă. Eu nu simt omul ca o oglindire' a Fiinţei; nici măcar ca fiind legat de Dumnezeu, în felul în care ei este legat de Hristos. Simt cu forţă dialogul omului cu ceea ce nu-l priveşte, astrele care-şi urmează destinul lor pe deasupra lagărelor de exterminare şi pe deasupra durerii.

„Ceea ce eu gândesc despre Fiinţă îmi scapă, spune el. Uneori, as vrea să nu mor decât ştiind ceea ce am gândit despre viaţă. Iar alteori, doar după ce m-am eliberat de orice gând. Dar cum să nu gândeşti?

— Totuşi, scrii?” îmi amintesc de excelenta lui carte despre Indochina, legată de o stinghereală pe care am cunoscut-o şi eu atât de des: cea a artiştilor care au destul talent pentru î deveni în mod legitim intoxicaţi de propria lor artă – şi nu îndeajuns pentru a fi satisfăcuţi de ea.

„Scrisul alternează cu opiul, mult mai bine decât alcoolul. (Whisky-ul ăsta nu face cât cel dinainte!) Toate astea îmi îngăduie să mă grăbesc cu răbdare spre moarte, de la rând la alineat, de la o pipă la alta, de la o conversaţie la alta – şi prezenţa amicală este un drog – de la un fluture la altul. Am văzut Asia trecând; mă văd pe minte însumi trecând, mă las însoţit de Asia. Ştii, mi-am împlinit vârsta fără să fiu atent. N-ar mai fi decât o problemă: cum să facem ca să nu ne gândim la viaţă. Un amestec curent de stupizenii şi de vanitate rezolvă problema. De ce oare vanitatea e la fel de tare ca şi moartea, Malraux?”

Acest mod de a-şi numi interlocutorii îi era cândva familiar. II uitasem. L-a regăsit atunci când conversaţia noastră a devenit intimă. Nu este o expresie mecanică, ceva ca acel ^domnule„ la Proust, sau acel „dragă prietene” la mulţi alţii; e un fel de chemare. Continuă: „Doar înaintea sicriului nu, desigur; fără îndoială că întrebările fundamentale reapar în faţa morţii, mai ales în ţaţa suferinţei. În tinereţea mea, credeam că, ' mai târziu, mă v°i gândi la'ceea ce este esenţial, închipuieşte-ţi. Ştii, eram Un prost. Acum, ştiu că nu vreau în ruptul capului să mă Smdesc la ceea ce este esenţial. Sporovăiesc în faţa morţii. În flecare zi ea mă ia la întrebări, înţelegi? Credeam că am să-i „aspund. Sau că am s-o iau eu însumi la întrebări. Credeam ^ am să gândesc. Acum, sper să mor mai înainte de a fi stat meditez: esenţialul se gândeşte singur, eu mă străduiesc

— L alung. O adevărată conversaţie este un lucru important, dar vei vedea, mai târziu: crezi că e o conversaţie în doi, de fapt e întotdeauna în trei.

„Am petrecut atâţia ani printre oameni cărora nu le puteam vorbi de nimic i Funcţiile mele erau, dacă vrei, relativ importante. Dar, a vorbi cu papa bonzilor din Cambodgia avea un sens, înţelegi, pe când conversaţia cu administratorii noştri era sau inutila sau tehnică.” înalţă din umeri în întuneric, nu cu dispreţ, ci cu oboseală, şi'ghicesc că zâmbeşte: „Am chef să-i spun morţii, care nu-i prea departe: Ce noroc are omenirea că nu mai înţelege nimic din nimic!”

Moartea, care nu-i prea departe. Ştie el oare că ea se află aici, sau spune oare fraza asta aşa' cunr aş spune-o eu însumi? Ascult umbra asta în întuneric. Pisica se mişcă. „Du-te la joacă”, spune Me”ry copilului care se pierde în umbră împreună cu Scămoşel.

„Timp de atâţia ani, de ce am fost eu oare obsedat? De femei. Ei bine! dacă mă gândesc la cele pe care le-am iubit – multe încă trăiesc – mă gândesc la un cimitir, Malraux. Uit jumătate din ele. Când am făcut descoperirea asta, mi s-a zbârlit părul de pe braţe de parcă m-ar fi luat cu frig. Ca şi Stendhal, am desenat pe nisip iniţialele fostelor mele amante, închipuieşte-ţi. Ce s-a întâmplat cu ele? Unele erau nebune de ură. Altele'erau nebune aupă bani. Dumnezeu ar face o bună Judecată de Apoi dacă mi-ar înapoia în ziua aceea femeile pe care le-am iubit, în ceasul morţii mele şi al lor. In faţa iniţialelor acelora care sfârşiseră prost, desenam o cruce. Celelalte muriseră.”

Această voce supusă face să se perinde în întuneric cortegiul milenar al deriziunii. Şi dacă o femeie adevărată ar răspunde: îţi dau întâlnire în ziua învierii, când şi noi vom vedea ce s-a întâmplat cu bărbaţii pe care i-am iubit. „Dumnezeu ar face o bună Judecată de Apoi, dacă.”, spune Măry. Ce nefericire evocă oare această imprecaţie voalată de vârstă sub stelele cărora semiîntunericul le-â redat sclipirea.„ „Dragostea nu este o pasiune onorabilă”, mi-a spus cândva Colette. Dragostea, sau ceea ce îi urmează?

Dacă M6ry se destăinuie într-atât, nu o face în amintirea camaraderiei noastre, o face pentru că nu mă mai cunoaşte; nu doar beţivii sunt în stare să se destăinuie unui necunoscut. De multă vreme întâlnesc oameni care par să se confunde cu funcţia lor. Uneori, în altă parte, indivizi. M6ry vorbeşte ca şi cum ar vorbi de un altul. Un om. Am cunoscut acest lucru v 6 singură dată, complet altfel. Avionul pus la dispoziţia mea, în Rusia, făcuse o aterizare forţată. Am petrecut noaptea în colhozul vecin şi am sporovăit până la miezul nopţii cu nişte foşti, responsabilii comuniştii fiind plecaţi nu ştiu unde. N-am vorbit decât despre ceea ce M6ry numeşte existenţă. Un ţăran coborât parcă dintr-o icoană mi-a încredinţat, aşa cum î făcut-o mai târziu unul din camarazii mei în 194*0: „femeia sfârşeşte întotdeauna prin a se împăca cu animalele”. Nu ne vom mai întâlni niciodată. Dialoguri de morţi. Poate că nu-l voi mai întâlni pe M6ry. Însă el nu poate fi schimbat cu altcineva. Ho Şi Min înseamnă Istoria, chiar dacă el se pierde în noapte. Deşi M6ry nu înseamnă Istoria, el îi este ataşat. Prin prieteniile sale cu vietnamezii şi cu unchiul Ho, prin război. De asemeni, prin întreaga sa soartă care nu se cheamă destin, de neconceput în secolul al XlX-lea, străină secolului al XXI-lea: ea nu evocă nici goarna cazărmilor senegaleze în amurgul annamit, nici viitoarea generaţie de zgârie-nori. O viaţă omenească în timp, ca biografiile istorice; impersonală şi personală rând pe rând, ca majoritatea celorlalte. A-ceastă căldură neobişnuită şi fraternă, aceasta este intimitatea vieţii. Femeile sale, da, afecţiunea sa pentru copil, jocul său cu pisica, dialogul său cu b'ătrâneţea. Câte prietene în vârstă mi-au vorbit astfel, cu mai puţină precizie însă. Aud ceea ce ar fi spus tatăl său, de la care riu cunosc nici măcar o fotografie; şi ce ar spune fiul său, dacă Măry ar avea un fiu. O soartă fină şi resemnată care trece, în vreme ce Imperiul britanic basculează în noapte.

„Ar mai fi un cortegiu, zic, cel al femeilor cu care am fupt relaţiile – dacă ele ar fi murit atunci când noi le iubeam încă.” '

Deşi e întuneric, simt că mă priveşte. Face un gest al ^rui sens nu-l pricep. Întoreându-se de' la o recepţie, câţiva bărbaţi şi femei în rochie de seară traversează lumina care se mtinde în faţa umbrei noastre şi dispar în hol aşa cum vor şi femei în rochie de seară traversează lumin mtinde în faţa umbrei noastre şi dispar în hol aşa cum vor dispare în osuarul metamorfozei, al trădării sau al'uitării. A „Ren6e, spune el, treizeci de ani de viaţă continuă. Dar când stau să mă gândesc la. Desfăşurarea vieţii mele, nu mă gândesc niciodată la ea. Femeile riu-mi marchează viaţa. Ni-jtoc nu-mi marchează viaţa, Malraux. Totuşi, mi s-a întâmplat, cu ea, cu altele, să stau să mă gândesc: poate că ea Va muri anul viitor. Asta te face exemplar, dacă vrei – în mod inutil.”

Vocea sa tânguitoare pare să devină neutră: fără accent, ! >au, mai curând, doar cu accentul amintirii.

„Dar Binh?” zic.

Este vietnameza despre care mi-a vorbit Clappique şi ne care M6ry a iubit-o mai mult decât pe soţia sa.

„Atunci când a murit, am avut de gârid să mă sinucid. Nu imediat. Două sau trei luni mai târziu. N-am făcut-o. Opiul şi budismul? Dacă vrei. Am greşit. Socraţe acceptă moartea cii seninătate. Nu mai mult. Mi se pare ciudat că niciunul din marii romani nu a justificat sinuciderea: sinucigându-se, evident. Şi niciun alt mare om al vreunei civilizaţii.

— Există Dostoievski: „Dacă mă sinucid, devin ţar”, spune Kirilov.

— Aş vrea să aud spunându-se: destul! în felul cel mai simplu posibil (ceea ce ar fi demn de romani), şi să nu fiu bătut la cap cu poveşti despre tar, înţelegi. Deja, cuvântul sinucidere mă deranjează. Sunt uluit că'nici un om nu s-a sinucis pentru că a hotărât să o facă. Că n-a existat niciodată vreo civilizaţie în care oamenii să-şi fi hotărât moartea, dacă vrei. Noi nu ne hotărâm viaţa, acest lucru mi se pare suficient. Îmi închipui cu uşurinţă răspunsul: din moment ce viaţa este idioată, de ce'moartea ar fi inteligentă? „ce contează?” exprimă poate un sentiment la fel de profund ca şi speranţa; şi chiar la fel ca sentimente mai superficiale, dar'mai violenţe, ca ambiţia. Ştii că prietenul dumitale Lawrence al Arabiei pusese să fie' gravate cuvintele Ce contează, în greceşte, la poarta cottage-ulvti său din Clouds Hill?”

S-a întors spre mine.

„Lawrence nu era prietenul meu: nu l-am văzut decât o singurădată.

— În fine, nu pare să fi cunoscut moartea unei femei iubite. E. Ca trăsnetul, Malraux. Fie. Însă noi vorbeam despre viaţă.

„Epoca noastră vrea să ne facă să credem că ea nu cunoaşte moartea. La drept vorbind, ea se joacă de-a v-aţi as-cunselea.

— Roma pare să fi neglijat cu adevărat moartea, deşi, cum ai spus-o, ea n-a ales-o niciodată.

— Există o singură întrebare serioasă, nu cincizeci: „Care este sensul vieţii noastre?” Fac în aşa fel încât întrebarea să nu fie pusă! Cândva, aş fi făcut pe seducătorul-Astăzi, vorbesc, vorbesc. Am multe amintiri dintr-o lume dispărută, imaginează-ţi. şi mă întorc, cu ajutorul whisky-U' lui şi al somniferelor, ca să„ găsesc provizoriu somnul. Adesea, sing'urul lucru important este să reuşesc să nu gândesc: patul, lectura. Poemele te ajută să dormi”; ai observat? Se recit” singure: Desfă-ţi patul pustiu ca un mormânt şi-adormi Cu somnul Infanţilor şi cu al morţilor somn. „Dacă aş fi un învingător, unde ar fi diferenţa? Aş regăsi mai' puţin acel „Ce contează„ ca o cucuvaie pironită la intrarea unui hambar? Greşesc, dacă vrei, dar în raport cu ce? Ştii, „ce contează” este 6 boală neîngrijită încă.

„Uneori mă gândesc că moartea înseamnă gloanţele din război care îmi erau indiferente. Alteori, versul lui' Victor Hugo: îmi simt adânca seară înstelându-se vag. Uneori, moartea pur şi simplu. Fie ca ea să-şi aleagă o zi bună!

„Nu ţi se pare ciudat că este atât de des străină de curajul fizic?

— Acest curaj ne opune aproape întotdeauna altor oameni; moartea, nu. Dar de ce curajul (oare doar curajul?) atârna la fel de greu ca şi absurditatea? De ce sacrificiul are o asemenea importanţi, dragă M6ry? De ce putem noi spune, ceea ce eu spun de multă vreme, că într-o lume în care nimic nu poate compensa chinul unui copil nevinovat – ştii că-l citez pe Dostoievski – orice act tragic de eroism sau de' dragoste este misteriosul rival al chinului copilului nevinovat? Mă ocup acum cu consemnarea unor amintiri, sau a unor chestii de genul ăsta. După ce am fost luat de tancurile germane, mă găseam culcat pe dalele biroului hotelului în timp ce mi se lua interogatoriul; patroana, o femeie cu părul alb, vine, făcându-şi drum printre glasurile germane care zbierau: „Ai asta, dar asta?” şi cărora le răspundea strigând cât putea de tare „Nu.” Ţinând în mâini o tavă cu cacao fierbinte, ea îngenunchează pe jos printre petele mele de stoge (nu-i uşor să îngenunchezi ţinând o tavă în mina), spune calmă celor care mă interogau: „Asta e pentru ofiţerul francez prizonier”, şi pleacă. M-am gândit că dacă urma S2 fiu împuşcat peste câteva ceasuri (era în zori), lucrul ăsta nu va avea nicio importanţă.

— Nu este vorba, oare, pur şi simplu de o emoţie?

— În parte. Când am eliberat femeile din lagărele de examinare, în ce stare! am găsit, alături de luptători, femei ^esea bătrâne, care se aflau acolo pentru că vreun nepot, Feun fiu le ceruseră să ia la ele acasă un post de emisie, „îcepând din '944, ele ştiau ce riscă. Dar problema nu se Traducerea versurilor aparţine lui Mihai Cantuniari (n. T.).

Punea pentru ele să refuze. Ele nu cunoscuseră nici măcar agresivitatea liniştită a patroanei cu tava de cacao. Nimic. Asta era. Iar noi descopeream că ne luptaserăm pentru a le elibera pe acele femei – sau, măcar pe cele care supravieţuiau. Asta n-are prea multă noimă în faţa nebuloaselor spirale şi totuşi.

— 6a da, răspunde el. Te înţeleg. Din punct de vedere intelectual, n-am nimic de spus. Nici dumneata; dar te înţeleg. Şi mi se pare că este vorba de un sentiment mai profund decât sentimentul creştin. Deşi. Un roman l-ar fi încercat oare?

— Trecătorule, du-te şi spune Lacedemoniei – că cei ce au căzut aici au murit după legea ei.” Thermqpyle înseamnă tot un fel de femeie bătrână ducând o tavă, iar noi vorbim fără îndoială de legea nescrisă de care vorbeşte Antigona.

— Fie. Pe de-o parte, există toate câte le ia cu sine timpul: sentimentul nostru de a fi nişte creaturi, dacă vrei. Pe de altă parte, femeia cea cumsecade care ştie că ceaşca ei cu cacao poate s-o ducă direct la Ravensbruck. Ai dreptate. Însă eu sunt tot mai sensibil la ceea ce s-a şters, la ceea ce se şterge. Simt tot mai mult, ca pe nişte nori, ' marile pasiuni colective. Bătrâna patroană de hotel'? nu, nu cred; comunismul, da. Din ceea ce am iubit, nu există doar femeile care au dispărut. Când am scris acea amărâtă de carte pe care dumneata ai reuşit să mi-o publici cândva la Gallimard (eram to al nouălea cer!), scriam pentru a fi publicat, închipuieşte-ţj. N-am mai recitit-o. Asia de odinioară?

— În aşteptarea războiului, zic.

— În aşteptarea războiului. Se vor bate în templele din Bali, se vor bate la Barabudur şi la Angkor Vat. Dar ce gândeau oare despre viaţă supuşii lui Jayavarman al Vll-lea când priveau procesiunea regelui pictat cu aur, şi ce gândesc miliţienii lui Sianuk? Nu s-ar părea că unii au gândit budismul, ' ceilalţi comunismul: ei s-au molipsit de budism, de comunism, de naţionalism, aşa cum s-ar fi molipsit de paludism.

— În ceea ce priveşte marile religii, şi chiar comunismul rus sau chinez, milioane de oameni s-au născut în aceste religii. Ei n-au avut nimic de care să se molipsească.

— Fie: există boli ereditare, înţelegi. Omenirea este pr3: da epidemiilor, ca să spunem aşa.' Peste o sută de ani, alţ1 prieteni vor vorbi aici, în faţa altor pahare, despre comunist şi despre naţionalism, aşa cum noi putem vorbi despre Bufl' dna atunci când el părăseşte palatul tatălui său.

— Am văzut Piaţa Concordiei acoperită de drapele cu crucea încârligata. Acum nu mai sunt, iar piaţa a redevenit ceea ce era. Dar nu vom mai revedea niciodată portul Jonci-lor, nu vom mai auzi niciodată sirenele din larg umplând noaptea: Singapore nu va mai redeveni niciodată ceea ce era atunci când l-am văzut prima dată. Nici Asia. Ca şi aventurierii dragi lui Clappique şi consulului. – ea aparţinea lumii în care Napoleon ar fi putut vorbi lui Sesostns. Cea din strada Morţii. Ai folosit cuvântul: metamorfoză; fluturele nu redevine omidă.”

Strada Morţii îmi aminteşte de povestirile lui Clappique despre Hitler. Ferma din Aâsne sau din Oise, întunericul, animalele eterne, câmpurile aproape la fel de eterne, şi Hitler ghemuit în jilţul lui de lemn – ascultând goarna Istoriei, înainte de a asculta duduitul tancurilor ruseşti pe deasupra buncărului din Berlin. Din buncărul în care-şi chema câinele pentru a-l ucide.

De când M6ry a tot vorbit despre timp, am regăsit sentimentele pe care le încercam la consul acasă, în fata măştilor sale în mod tainic fraterne. Măry îşi încrucişează pe masă mâinile care se desprind din întuneric cu un gest de rugă: „Sentimentul lucrurilor care nu se vor întoarce niciodată? Fie. Am venit în hotelul ăsta pentru prima oară acum cincizeci de ani, cu o suedeză, campioană la nu ştiu ce sport, închipuieşte-ţi. Ni s-a dat o cameră la etajul întâi. Uşile erau pe atunci'ânlocuite cu semi-storuri, ca acele care ne înconjoară. Trec eu prin fata unei camere şi aud nişte palme. Altă cameră, alte palme. Hotelul Raffles devenise refugiul mânii-lor tuturor perechilor din Singapore. De îndată ce ne-am culcat, am priceput.

— Acele auto-palme ameninţau ţintarii de care vorbeam cu Clappique?

— Tocmai! Astăzi, după cum poţi vedea, nu mai sunt ţânţari. ' „Cât despre fluturi, să vorbim un pic. Nu i-am colecţionat şi apoi vândut ca să-mi rotunjesc pensia. Nici aşa cum muUi oameni o cred, din plăcere de florar. De altfel, pensia n^a? acum, sunt un pensionat al vieţii, Malraux.”

Priveşte neatent una din lămpile mari electrice care luminează 'galeriile din patio: în pântecele lor, efemeridele foarte sunt pe cale să se adune ca nişte seminţe, sub efemeridele bâzâitoare care vor muri şi ele ciirând. Continuă: „Când s-a pus capăt funcţiunilor mele, am început să mă interesez de. Natură, dacă vrei. Mi se pare că noi nu începem să stăm de vorbă cu ea decât atunci când începem să stăm de vorbă cu moartea. Poate că generalizez. De altfel chiar şi pentru mine, natura, uneori, ignoră agitaţia noastră) iar uneori îi răspunde, ca să spun aşa. Imensele colecţii ale generalului Dejean au fost adunate' de soldaţii războaielor napoleoniene.

„Adesea, din cauza fluturilor, traversez strâmtoarea şi mă duc în pădure. Ştii, animalele nu prea le vezi. Sunt singur în faţa plantelor, înţelegi. Asta numesc eu natură: mai degrabă decât viaţa animală, mai degrabă decât viaţa pietrelor care-mi dă sentimentul morţii, mai degrabă decât'cerul plin de stele de care nu mă sinchisesc de fel. Plantele au o viaţă, ca şi mine. Mai înceată? Un platan nu trăieşte totuşi decât trei sau patru sute de ani. Ştii dumneata că în jumătate din Asia, în pofida solurilor şi climatelor atât de diferite, există ani prielnici bambuşilor, şi ani neprielnici? Natura se potriveşte cu noi, mai întâi prin' anotimpuri. Dar ea aparţine propriei sale lumi, o lume care mă învăluie şi pentru care nu exist. Exprim prost ceea ce vreau să spun, dar dumneata mă înţelegi Există plantele care se fecundează singure, există cele care nu se pot reproduce, închipuieşte-ţi, decât dacă un polen venit din Siam sau din Java le atinge.'De ce nu m-am făcut botanist? Plantele mă interesează mai mult decât câinii şi pisicile. Insectele m-ar fi pasionat: formele lor fantastice, viaţa lor în pământ, sub scoarţa copacilor, în muşchi.” îmi amintesc de fluturele pe care mi-l închipuiam pe nasul reginei din Saba.

„Şi apoi, prea multe insecte îmi făceau scârba. Fluturii sunt aproape cu toţii frumoşi. Şi, dacă vrei, mania colecţionarului şi-a spus cuvântul. Cunoşti istoria consilierului aulic, cel care şterpeleşte o insectă rară de la un colecţionar mo; deşt. Car'e-şi dă seama imediat după plecarea vizitatorului său şi fuge după el pe scară: o să i se răspundă, oare, cu insolenţă că ar trebui să se ducă la un doctor să-l consulte 1 Consilierul aulic îşi prinsese imprudent insecta cu un ac pe pălărie, închipuieşte-ţi! Eu nu eram maniac, la început N-affl studiat deloc lepidopterele pentru ele însele: înţelegi, azi nu mai poţi studia întreaga natură. Trebuie să-ţi alegi aşadaf ochiul de pod pe unde să intri. Strămoşii fluturilor au 260 de milioane de ani; viaţa medie a unui fluture nu atinge două luni. Pe pământ, ei s-au ţinut de plantele cu flori, fie-Majoritatea sunt sedentari. Dar există şi mari specii mig^' toare (ar fi mai bine dacă le-am spune' călătoare, deoarece ele nu se întorc la punctul lor de plecare) care acoperă dintr-0j dată vapoarele, sau se lasă pe ocean. Napoleon se plângea de sfineşii de la Sfânta Elena. Există fluturi, de la Ecuator până la Capul Nord.”

Văzusem luându-şi zborul nişte fluturi mici, pe un fond de aisberguri, din hangarul aproape distrus în care Nobile, în Spitzberg, îşi ocrotise dirijabilul.

„îi găseşti aproape până în creştetul Himalayei. Ei nu văd decât la un metru; îşi descoperă femelele doar pentru că ele emit un parfum. Nu au decât arme defensive; mai întâi, evident, mimetismul. Aici, Kallima este mai uimitor decât cameleonul; omizile de Hypsa monicha se adună ca nişte dungi de pepeni mici galbeni pentru a forma false goluri cărnoase, mehipuieşte-ţi. Fluturii veninoşi devin strălucitori de îndată ce îşi face apariţia vreo pasăre. Apărarea lor constă în a-i spune: „Nu te lăsa înşelată, proasto!” îşi aprind farurile, dacă vrei. Există fluturi fahtezişti, cenuşarul' (e un fluture de vierme de mătase) care se striveşte'de vitrinele de pe Champs-Elys6es, dar niciodată de o lampă electrică; aici, fluturii care adoră tutunul şi zburătăcesc în jurul trabucului du-mitale dacă te plimbi noaptea, căci nu suportă electricitatea. Şi evident, problema cea mare: instinctul. Ştii că omizile se iau una după alta, una câte una, apoi două câte două, apoi trei câte trei etc. Dacă le prinzi ghidul, o altă omidă îi ia locul, şi procesiunea o ia din loc iarăşi. Există ceva care te hipnotizează, ceva inepuizabil în studiul plin de răbdare a oricărei forme de viaţă alta decât a noastră. De ce se comportă fluturii aşa cum o fac, cum devin albe insectele aurii w deşertul Gobi, cum se face că mantele, brune în Africa, devin verzi în jurul Mediteranei? Aici, pasărea Calao se hrăneşte cu fructe de strychnos, arborele de stricnina. Sâmburii constituie una din cele mai puternice otrăvuri care există, răsărea mănâncă miezul, niciodată sâmburele. Adaptarea e şi Jftai misterioasă decât supravieţuirea celor mai apţi; atunci, la ce este supusă această natura asemănătoare unui gigantic ^meleon? Cunoşti pădurea cea mare: este imposibil ca oamenii să fi supravieţuit în mod empiric, constatând că Puteau să mănânce cutare lucru, şi că puteau să moară Jjjwcând un alt lucru. Erau înconjuraţi de otrăvuri. – înţelegi, uie să fi funcţionat un instinct, Klalraux.; La simpozionul din 1958, zic, unul din specialiştii ştri, Haldane sau un altul, a întrerupt dialogul: „Despre s ' Oare, vorbim? Dacă vorbim despre Dumnezeu, atunci „° spunem!” Bineînţeles, problema asta nu este capitală n pentru un agnostic.

— Aproape toţi biologii sunt agnostici. Şi eu, dacă vrei.” Simt că se uită la mine. Răspund: „Haldane are dreptate. Însă cuvântul Dumnezeu, ca aproape toate cuvintele esenţiale, suprapune nişte semnificaţii: Creator, Judecător, Iubire. A spune că lumea are un sens, aşa cum spune Einstein. – înseamnă a spune că există o ordine a lumii. Ceea ce nu este chiar puţin lucru. Dar de ce moartea iremediabilă a individului, cea'a animalelor şi a plantelor, nu ar face parte – şi încă cum! – din această'or-dine? De ce o lege cosmică ar fi judecător al virtuţilor? Să trecem peste asta. Atunci când suntem în pădurea cea mare, problema instinctului devine capitală, pentru că ea devine cu adevărat, pentru agnostici, una dintre formele problemei lui Dumnezeu. În faţa lui, cât atârna oare Istoria, cât atârna oamenii? Ce mai reprezintă Alexandru al Macedoniei în faţa faptului atât de simplu că oamenii au mâncat ceea ce trebuiau să mănânce pentru a supravieţui? Sau în faţa faptului că un anumit număr de seminţe au nişte mici paraşute care le iau cu ele? Natura seminţei poartă în sine cunoaşterea pa-raşutării? în faţa tuturor acestor lucruri, noi suntem pur şi simplu nişte fluturi mai îngâmfaţi decât în faţa divinităţilor.

— De' la lucrările mele, dacă pot cuteza să o spun, nu aştept niciun răspuns. N-aş aştepta nici măcar dacă aş fi mai tâ'năr, închipuieşte-ţi. Nu există răspuns. Încerc, dacă vrei, să adâncesc o întrebare. Nu o întrebare pe care o pun: o întrebare care îmi este pusă, înţelegi?

— În domeniul metafizic, dragul meu M6ry, este cu putinţă ca gândirea să fie fundamental interogativă. Se pot construi scări pentru vârfurile Piramidelor, şi altele pentru adâncurile pământului. E de la sine înţeles că există grade ale întrebării. Şi orice gândire care îl iâ pe Dumnezeu drept obiect – ceea ce acoperă destule milenii – este, în parte, interogativă, fie că o ştie sau nu. Însă în domeniul religios, şi poate că şi într-al dumitale, eu cred că această interogare suscită un'fel de comuniune.

— Observarea naturii ne uneşte cu ea, gândul la Dumnezeu îi uneşte pe călugări cu Dumnezeu.

— Oare acest dialog a schimbat relaţia dumitale cu arta?

— Nu mă mai gândesc mult la operele de artă.

„Am încercat să reflectez la lucrurile de care vorbeai: nu am ajuns la interogare, nici la comuniune, nici la artă; afl| ajuns la un soi de dialog care mi se pare capital, dar al căruţ sens nu-l înţeleg bine. Mi s-a spus că mă aflam în faţa morţii” m-am întrebat ce schimba acest lucru: nimic.”

O oboseală de neînvins îi năpădeşte vocea: „în sfârşit! când am să mă culc, va fi totuşi ora trei. În curând se vă face încă o dată ziuă – încă o data.”

Deşi îl ascult cu atenţie, el este interlocutorul meu printr-6 contagiune mai puternică decât cuvântul. Reia, pe un alt ton, ca şi cum şi-ar fi regăsit brusc gândul: „în fiecare zi citesc ziarul. Îl cunoşti. Oraşul şi chiar vechile Straits Settlements nu pot juca un'rol important; atunci, rămân ştirile din Birmania, din Thailanda, din Sumatra, din Borned, din Java, şi chiar din ţări îndepărtate, pentru că chinezii şi indienii sârit numeroşi aici. Ştirile sunt adesea ştiri de război. În vreme ce citesc titlurile, îm în minte colecţia mea de lepidoptere. Sunt mai ales, evident, fluturi din acefeaşi ţinuturi: Malaezia, Birmania, Thailanda, Sumatra, Bor'neb, Java; din aceleaşi locuri ca acele din ziar. ^Cealaltă lume, dacă vrei; mai curând, celălalt sens al lumii. Încerc un sentiment de acelaşi gen când mă gândesc la femei, în vreme de război. Toţi bărbaţii care se bat de atâta vreme, şi toate femeile care, ' de atâta vreme, îşi continuă viaţa de femei. Însă fluturii mă interesează cu mult mai mult, evident. Uneori, ei mi se alătură: ploile de sânge din Evul Mediu erau miriadele de picături roşii aruncate de fluturii Vanesses. Fluturii mei îşi au insulele'lor aşa cum noi avem naţiile noastre. O viaţă care nu-i a noastră, ' dar care este tot viaţă, şi care face din viaţa noastră un fel de întâmplare. În faţa Asiei, mă simt singular; în faţa fluturilor, omenirea mi se pare insolită; mai mare ruşinea! – ar zice Clappique. O aventură, Malraux. Mă înţelegi?”

Mă gândesc mai ales la fraza: va fi mort în mai puţin de o lună. Scămoşel se întoarce, urmat de copil, sare în fâşia de lumină a mesei. Răspund: „E un sentiment pe care l-am încercat uneori, nu în faţa animalelor, ci în prezenţa morţii; mai precis, atunci când ameninţarea morţii se ştergea. După traversarea unui ciclon de către'avionul meu, şi uneori în cursul războiului. Nu după rănirile mele. Nu după simulacrul de execuţie de la Gramat (nemţii mă puseseră să stau lipit de zid). Cred totuşi că sentimentul meu e diferit de al dumitale. Ceea ce consider eu Jucrul cel mai important este următorul: ce sens are lumea? °eci, un sentiment profund legat de conştiinţă. Între anumite limite, căci orice metafizică vrea să atingă totalitatea, ^ă zicem că problema mea este cea a lumii, cu Fiinţa subînţeleasă, iar problema dumitale este cea a vieţii? Există Un text sacru al Indiei în care fluturii cei mari vin, după luptă, să se aşeze peste războinicii morţii şi peste învingătorii adormiţi.”

Nu 'foarte departe latră un câine. N-am mai auzit câine lătrând de când am părăsit India. Pe stradă n-am văzut animale. Alţi dini răspund. Aerul nopţii, saturat de apă şi vag parfumat, devine palpabil ca ceaţa.

„Peste războinicii morţi şi peste învingătorii adormiţi.” repetă Me„ry ca un ecou. Admirabil text! Unchiul Ho cu siguranţă nu cunoaşte acest text, dar i-a răspuns: „Dacă prizonierii nu s-ar trezi, cine i-ar putea despărţi pe cei buni de cei răi?„ Somnul nu e viaţă, dar – ia te uită, tac dinii? – mi se pare că eu numesc natură viaţa care ar continua dacă toţi oamenii ar fi dispărut.”

Nu răspund. Mă gândesc din nou la Clappique, la cineastul german, la Hitler şi la dinele său cu duduitul tancurilor ruseşti deasupra capului – şi la fluturii milenari. Singurele care'mai trăiesc sunt sclipirile lunii peste micul bazin. „Fiecare val oglindeşte luna după propria sa formă, aşa cum fiecare om oglindeşte Fiinţa.

Întprcându-mă la consulat mă gândesc la indigenii din Oceania care bat în bidoane pentru a chema avioanele divine: fluturii vin fără îndoială să se aşeze pe bidoanele strălucitoare, aşa cum alţii vor veni atunci când ele vor fi părăsite prin luminişuri.' înainte de a mă culca, parcurg cele două scene scrise de Clappique. A citit-o pe ultima cu voce tare. Declaraţiile şi nenorocirile regelui iluzoriu s-au înşiruit oare\u238? ipâtio-vacestui hotel, atunci când Mayrena se aşeza la o masă de grădină? Guvernatorul Raffles îi este cu mult anterior. Dar monologul de la Şobolanul mort, odată scris, e banal: nu mai rămâne nimic din vrăjitorul care-l chema pe regele sedangi-lor în noaptea malaeziană. Atunci când îl făcea pe Mayrena să vorbească, Clappique improviza întruna. La urma urmei, această Commedia dell'arte este oare mai misterioasă decât elocvenţa?

Pe aerodrom sunt aşezate micile avioane pentru cursele în insule, aşa cum erau cândva adunate în port vasele de navigaţie de-â lungul coastei. Nu va mai fi niciun căpitan Conrad. Însă toate insulele par încă să graviteze în jurul Sin-gaporelui, până şi Thailanda şi Celebe, şi chiar, mai vag, Ifl* dia şi China.

Avionul nostru de linie decolează spre Hong Kong. Pacificul. E pe acolo o insulă numită Bale Kambang, pe care mi-*| dăruit-o Eddy du Perron atunci când i-am dedicat Condiţia umană. A murit la intrarea nemţilor în Olanda. Considera orice politică drept neavenită, şi Istoria la fel, cred. Era cel mai bun prieten al meu. Mi s-a' spus că, acum, olandezii recunosc în persoana lui pe unul din marii lor scriitori. Oare ce s-a mai întâmplat cu plantaţiile familiei sale? Şi cu Scrisoarea către Eliberator pe care' a adresat-o lui Shariar? Nu credea în politică, dar credea în justiţie. Ce s-a întâmplat oare cu insula mea? O să mă duc s-o văd înainte de a muri, cu binecuvântarea lui Sukarno? Cocotierii cresc acolo vigu-roşi, pare-se. Ar fi trebuit să-l întreb pe M6ry dacă o cunoştea. Ar fi trebuit, de asemeni, să-l întreb pe Sukarno dacă insula se mai afla încă în posesia mea.

Eddy du Perron îmi spunea că romanul Calea regală n-avea nicio valoare şi că nu se putea apăra decât dacă ar fi devenit prologul fantastic al volumelor următoare. (Acestea au devenit Condiţia umană.) în avion recitesc scena din romanul meu. Clappique are dreptate să creadă că, în multe privinţe, personajul meu Perken s-a născut din Mayrena. Mai precis, din ceea ce-l uneşte pe Mayrena cu un tip de aventurier dispărut. Nu se cunoştea în 1929 latura sa extravagantă. Se confunda cu Brooke, 'devenit rajah de Sumatra, şi cu câţiva dintre cei ce au cutezat, ca Mercurol, să se ducă heânarmaţi la rebeli.

Cartea şi personajul s-au născut dintr-o meditaţie asupra a ceea ce poate face omul împotriva morţii. De unde – acest tip de erou fără de cauză, gata să rişte tortura doar pentru ideea pe care o are despre sine însuşi, şi poate pentru o cuprindere fulgerătoare a destinului său – pentru că riscul torturii i se pare singurul învingător al morţii.

De atunci, tortura a încetat de a mai fi romanescă. Nu ne trebuie eroi fără de cauză. În 1965, deasupra Pacificului, mă gândesc la tânărul din 1928 care se plimba-n sus şi-n jos pe Puntea unui cargou în strâmtoarea Messina, într-unui din cele mai frumoase peisagii din lume, inventând într-o strălucitoare dimineaţă italiană acel personaj, sau mai curând acel holocaust.

Stewardesa îmi aduce ziarul. Este Straits de care vorbea lii i di il wardesa îmi aduce ziarul. Este Straits de Mery. Deasupra mea, zboară toţi fluturii, şi, desigur, marile Jfemătări albe pe care le-am cunoscut cândva în creştetul coanelor cambodgiene. Dedesubt, soldaţi ucişi, cu gura deschisă, zac de-a curmezişul uliţelor din satele' vietnameze. În urma avionului nostru trec su'perfortăretele care vin din in-Sula Guam. Zbor pe deasupra pădurii, încâlcita la fel ca în secolul trecut. Administratorul credincios Moilor a fost alungat, niciun vietnamez nu l-a înlocuit. Trupele franceze au reocupat, pentru ce oare? „platourile înalte şi sălbatice”. Apoi, au plecat. Trecem de lanţul annamitic. Iată platourile, cu umbra lui Mayrena.

Şi, ceva mai departe, iată Da Nang, care a fost Tourane; în jurul portului, flota de război americană, nemişcată.

V Hong Kong Sunt singur în salonul consulatului general. În ferestre, tot golful. Aburul cald scaldă asaltul zgârie-norilor, care strivesc „frontul de apă” imperial de pe vremea Cuceritorilor, dau ocol vârfului şi îl cotropesc; tot el transformă în siluete cenuşii vapoarele'şi joncile sub un cer despletit. Am trecut prin kong Kong în drum spre Japonia, în 1958, venind din India lui Nehru. Plantele grase ale hotelurilor chinezeşti cu balcoane ajurate de pe Queen's Road se prăvăleau ca şi odinioară peste miile de micuţe porţelanuri ale anticarilor, îmi aduc aminte de o zi din 1925 sau 1926. Era o vreme frumoasă peste golf; aerul albastru tremura. Administraţia colonială izbutise să împiedice toate tipografiile din Saigon să tipărească ziarul Tinărului Annam, L'Indochine, în timpul jafurilor de la Baclieu. Militanţii remontaseră vechile tiparniţe, iar eu venisem să cumpăr caractere tipografice de la singurul topitor şi turnător de litere, din Ceylon până la Shanghai: misiunea din Hong Kong. Mă întorsesem la Saigon cu caractere englezeşti, fără accente. Dar aşa nu se putea tipări. Într-o zi, intrase uri muncitor annamit, scosese din buzunar o batistă înnodată la capete, cu colturile ciulite ca nişte urechi de epuraşi: „V-am adus o muiţime de 6-uri. Avem aici accente ascuţite, grave, ba şi circumflexe. Cu trema pe e va fi ceva mai greu. Poate reuşiţi s-o evitaţi. Mâine, muncitorii or să aducă toate accentele cu putinţă.” Deşertase pe o placă de jnarrnură caracterele învălmăşite ca beţigaşele de marocco, je aliniase cu vârful degetului său de tipograf şi plecase, upă el, veniseră şi alţi colegi de-ai lui. Ştiau cu toţii că, vor fi prinşi, vor ff condamnaţi, nu că' revoluţionari, ci ^hotiderând.

Sunt patruzeci de ani de atunci. Sub mine, jos, iată acope-”Şurile misiunii.

Mai jos încă, până la mare, oameni demontează în grabă Sjganticele schelării din bambus, fiindcă taifunurile le smulg, ^un taifun bântuie prin jurul insulei. Am revăzut chinezoaice cu tunicile lor brodate de pe vremea Nankinului şi bătrânele vânzătoare cu laba piciorului comprimată cât un ciot. Aventurierii pe care Clappique nu-i mai regăsea la Sin. Gapore, iată-i: ei sunt chinezi. Şi, de curând, am auzit nişte povestiri cum nu mai auzisem decât la Shanghai, înainte dţ 1930. Barcazul cu orbi ajunşi până la călugăriţe, după ce fugi-seră din Canton, unde mai mult ca sigur că poliţia le organizase evadarea, ca să scape de ei. Tinerii chinezi'din Borneo, veniţi să ia parte la construirea noii Chine – acum scârbiţi' refugiaţi fără un gologan la misionarii care îi plasează la fabrica de petarde – şi care fură petardele ca să se joace. Şi joncile înţesate de pasageri clandestini, pe care căpitanul îi îneacă (fundul joncii se deschide) dacă este oprit pe mare de politia populară sau de poliţia engleză.

În faţa mea, dincolo de'golfuleţ, se întind „noile teritorii” până la dunga neagră ce închide orizontul: China comunistă. Ea este prezentă până aici în oraş, prin controlul ei discret asupra tuturor sindicatelor, dar şi prin magazinul spectaculos pe care l-a deschis de foarte curând. Să ne imaginăm, într-un Monte-Carlo ghiftuit, genul de magazin Să-maritaine al unei Europe comuniste. China roşie vinde ce produce. Nu e mare lucru, dar fiece lucruşor proclamă: iată încă o realizare. În fundal, bomba atomică; în prim-plan, zâmbetul spartan al vânzătoarelor. Până şi jucăriile sunt austere, iar panoplia perfectei gospodine comuniste pare a fi o ofrandă depusă înaintea portretelor lui Mao şi a imaginilor din Marşul cel Lung.

Peste toată această îngrămădire de valize din fibră şi de termosuri, peste tot acest bazar şi talcioc de care democraţiile populare sunt mereu grozav de' mândre, tronează imaginile acelea mitologice. Valizele şi mobilele capitaliştilor sunt mai puţin grosolane ca astea de aici; dar cine a trecut fluvii, cine a străbătut zăpezile tibetane? După vreun sfert de oră, cele vândute aici dispar din imaginaţie făcând loc celor visate. Cu atât mai mult cu cât, dacă lealul miliţian şi eroica miliţia0* sunt realist-socialişti, în schimb aproape toate imaginile Marşului cel Lung' sunt în stil chinezesc. Pentru milioanele de oameni îngrămădiţi pe stânca Hong Kongului, imensitatea care se întinde în spatele dungii negre a orizontului nu este ţara comunelor populare, a furnalelor şi a uzinelor uriaşe, nu e'nici măcar ţara bombei atomice, ea este ţara MarşuH11 cel Lung şi a şefului acestuia; tot aşa cum Rusia, dincolo & arcul de triumf de la Niegoreloie, nu mai era ţara colhozul1' lor, ci a lui Lenin şi a Revoluţiei din Octombrie.

S-a terminat cu Singapore şi cu tentaculele lui, cu insulele lui, cu Thailanda lui. S-a terminat cu Vietnamul şi războiul lui'felin; gata şi cu Ho şi Min. Aici începe marele joc, pornit din praf şi pulbere ca s& restabilească cel mai mare imperiu din lume.' Ceea ce exprimă imaginile acelea e mai mult decât India, e cât Uniunea Sovietică şi America: e Roma.

Marşul cel Lung nu mai are douăzeci de mii de supravieţuitori, ci vreo opt sute de „responsabili”, zice-se. Dincolo de golfuleţ, el umple visele aşa cum Rămâyana încă umple visul Indiei, aşa cum Olimpiii a umplut în vechime visul Greciei.

Totul începuse cu victorii.

În toamna anului 1928, Congresul al Vl-lea de la Moscova recunoscuse, în sfârşit, rolul acţiunii ţărăneşti.

Este sflrşitul primei schisme. Apar Armate roşii: rebeliuni se succed în armatele Guomindangului, iar rebelii se pun sub drapelul lui Mao în munţii Tsing-kang. Numai că aprovizionările de acolo nu vor putea hrăni o armată întreagă.

În luna ianuarie 1929, principalul general al lui Mao, Ciu-te, forţează blocada şi îşi alipeşte alte trupe roşii. În decembrie, 'tot sudul regiunii Kian'g-şi este cucerit'şi se instituie primul guvern sovietic al unei provincii.

Guomindangul, devenit guvernul din Nankin, opune celor 40000 de oameni ai lui Mao pe cei 100000 de oameni din Prima Campanie de Exterminare. Printr-un război de manevră care opune mereu grosul forţelor roşii unor coloane izolate pe care Mao le lasă să pătrundă adâncân teritoriul lui, şi graţie complicităţii populaţiei, armata din Nankin este împrăştiată în două luni.

Lapatru luni după aceea, a Doua Campanie mobilizează 200000 de oameni, în şapte puncte de atac. Aceeaşi tactică, aceleaşi rezultate.

După o lună, Cian Kai-Şi ia el însuşi comanda a 300000 ae oameni. Forţele lui Mao atacă cinci'coloane în cinci zile, Pin mâna pe un material considerabil şi, în octombrie, Cian j^M-Şi retrage trupele celei de a Treia Campanii de Exterminare.

Guvernul sovietic al Chinei se constituie sub preşedinţia lui Mao. ' în decembrie 1931, 200000 de soldaţi de-ai Nankinului ec de partea lui Mao. Armata roşie îşi începe propriile-i „tensive. In 1933, Nankinul lansează a „Patra Campanie de germinare, pierde 13000 de oameni într-o singură bătălie asistă la distrugerea celei mai bune divizii a lui.

Dar consilierii lui Cian Kai-Şi (printre care von Falken-hausen şi von Seekt, fostul şef de stat-major general al armatei germane) au luat parte'la campanie şi au ştiut să tragă învăţăminte. Pentru cea de a Cincea Campanie de Exterminare, Nankinul concentrează aproape un milion de oameni, tancuri, 400 de avioane. Mao dispune de 180000 de soldaţii de aproximativ 200000 de miliţieni – înarmaţi cu suliţe! – şi de 4 aparate de zbor capturate de la inamic. Nu are benzină, nu are bombe, nu are artilerie, iar muniţiile sunt puţine. Cian Kai-Şi nu mai înaintează în teritoriul sovietizat: îl înconjoară cu cazemate, cu un fel de zid chinezesc care se tot strânge. Armata roşie înţelege că a căzut în cursă.

S-o fi gândit oare atunci Mao la Yenan? Japonia a declarat război Chinei şi Mao vrea să devină simbolul apărării poporului chinez, pentru că Nankinul îi combate mult mai puţin pe japonezi decât pe comunişti. Va trebui, deci, să ajungă în nordul ţării, teren propice pentru război; pe drumuri de mii de kilometri, Armata roşie se îndreaptă totuşi întâi către Tibet. În pofida obstacolelor, în pofida clanurilor care prefac unele sate în vrăjmaşi, Mao afirmă de mult timp că toată ţărănimea Chinei este de partea lui, cu condiţia s-o faci să înţeleagă aceasta. O regiune favorabilă stabilirii unui guvern comunist se va găsi şi pe aici, aşa cum s-a găsit şi la Kiang-şi. Fără îndoială, există în Marşul cel Lung o parte de aventură, de expediţie a lui Alexandru, care nu este străină de caracterul lui Mao. Dar, deocamdată, trebuie să iasă. În acest vast asediu, Armata roşie, mereu bombardată, a pierdut deja 60000 de soldaţi.

90000 de bărbaţi, femei şi copii vor încerca să forţeze blocada, tot aşa cum Ciu-te a forţat-o pe cea din munţii Tsing-kang. Încetul cu încetul, armata din prima linie este înlocuită cu partizani. La 16 octombrie 1934, concentrată în sud, ia cu asalt fortificaţiile inamice şi deviază către vest Marşul cel Lung începe.

Catârii sunt împovăraţi cu mitraliere şi cu maşini de cusut. Mii şi mii de civili însoţesc armata. Câţi vor mai rămâne prin sate'- şi citi prin cimitire? Arsenalul este gol, maşinii demontate au plecat pe spinarea măgăruşilor – fi-vor ele oare cândva regăsite, îngropate de-a lungul unor piste pe dis*J tanta de 10000 kilometri? Partizanii cu suliţe cu ciucur* roşii, cu pălării din plante care tremură ca penele, vor mai rezista mult timp – unii chiar trei ani. Trupele din Nankin îi omoară, armata lui Mao se îndepărtează.

Timp de o lună, hărţuită de aviaţie, ea dă nouă bătălii, traversează patru linii de cazemate şi o sută zece regimente. Pierde un sfert din oameni, nu rămâ'ne decât cu materialul ei militar şi cu câteva tipografii de campanie, nu mai înaintează spre nord-vest (ceea ce îl derutează pe duşman, dar îi încetineşte mult mersul). Cian Kai-Şi şi-a strâns trupele în spatele fluviului Yangtze, distrugând podurile. Dar 100000 de oameni cu artileria lor îl aşteaptă pe Mao în faţa fluviului Koeu-ciu. Roşiii distrug cinci divizii, ţin o întrunire a Comitetului lor central în palatul guvernatorului, înrolează 15000 de dezertori şi îşi organizează cadrele tineretului. Dar „fluviul cu nisip' de' aur” din poeme nu este trecut. Mao se întoarce spre sud, ajunge în patru zile la douăzeci de kilometri de Yunnan-fu, unde se află Cian Kai-Şi, care se retrage în Indochina. Nu e decât o diversiune, întrucât grosul armatei mărşăluieşte spre nord, unde trebuie să treacă fluviul.

Ajung la Ta Ţu-ho, la fel de greu de trecut ca Yangtze, şi în faţa căruia ultima armată a T'ai-p'ingilor a fost cândva exterminată. Numai că, pentru a ajunge acolo, trebuie străbătută imensa pădure a populaţiei Lolo, unde niciodată n-a pus piciorul vreo armata chineză. Dar câţiva ofiţeri roşii care activaseră la Sseu-ciuan eliberaseră nişte şefi 'Lolo, 'şi Mao negociază cu aceste triburi nesupuse, că şi cu satele pe unde trecuseră soldaţii săi. „Armata guvernului e duşmanul nostru comun.” La aceasta, triburile răspund cerând arme, pe? are Mao şi Ciu-te îndrăznesc să le dea. Atunci, populaţiile j-°lo îi gh'idează pe Roşii prin pădurile lor, unde aviaţia Nankinului le pierde urma – până la bacurile de pe Ta Tu-ho Pe care le ocupă prin surprindere.

Trecerea armatei cu bacurile ar fi durat săptămâni. Aviaţia lui Qan Kai-Şi, care supraveghea fluviul, regăseşte coloanele. Armatele lui ocoliseră pădurile şi erau din nou gata de 'uptă. Este perioada când oficialităţile de la Nankin vorbesc ae marşul funebru al Armatei roşii.'

Nu există decât un pod, muât mai departe, între faleze Abrupte, deasupra unui şuvoi rapid. În marş forţat, armata bombardată înaintează îri furtună, de-a lungul fluviului care, Şaptea, reflectă miile de torţe legate de spinarea soldaţilor. >-ind avangarda atinge podul, descoperă că jumătate din par-ea bombardată lemnoasă (tablierul) a ars.

În faţă, mitralierele duşmane.

Toată China cunoaşte fantasticul cheiurilor marilor ei fluvii, furia apei gâtuite de culmi ce găuresc norii joşi şi grei, sub ţipetele stârnind ecouri, ale păsărilor de pradă. Toată China îşi va imagina încontinuu armata aceasta de torţe în noapte, ' flăcări ale morţilor jertfiţi zeilor fluviului'; ş lanţurile colosale întinse peste vid, asemănătoare doar cele” de la poarta iadului. Căci, acum, podul de la Liu-tong înseamnă cele nouă lanţuri care susţineau tablierul, plus, de fiecare parte, câte două lanţuri de sprijin. Tablierul arând, n-au mai rămas decât treisprezece lanţuri de coşmar, adică nu un pod, ci scheletul lui plutind peste un vacarm sălbatic de ape în clocot. Cu binoclul, poţi ghici unde este partea intactă a tablierului şi abia zăreşti un pavilion cu acoperişuri în formă de coarne, în spatele căVuia încep să pârâie mitralierele.

Intră în acţiune şi mitralierele Roşiilor. Sub reţeaua şuierătoare a gloanţelor, voluntarii agăţaţi de lanţurile îngheţate încep să înainteze, de la o verigă enormă la următoarea – caschete albe şi centiroane de aceeaşi câh loare, pentru săbii. – plutind în brumă şi făcându-şi vânt cu tot trupul, lansându-l înainte. Cad unul după altul în vâltoa-rea înspumată a apelor de dedesubt, dar şirurile de spânzu-raţi balansându-se cu propriul efort şi sub pala vântului din defilee înaintează inexorabil spre porţiunea de tablier rămasă. Mitralierele îi seceră cu uşurinţă pe cei aninaţi de lanţurile de sprijin; în schimb, curbura celor nouă lanţuri îi apără pe cei agăţaţi sub ele cu grenade la cingătoare. Cel mai mare pericol va fi atunci când, ajungând la fragmentul de tablier încă intact, oamenii se vor căţăra pe el încereând să se şi ţină în picioare, ceea ce nu le va reuşi decât dacă se vor aburca, în cel mai bun caz, nouă în acelaşi timp. Prizonierii aveau să declare că apărarea a fost paralizată de apariţia bruscă a oamenilor aninaţi de lanţuri, în mijlocul fluviului; dar poate că majoritatea mercenarilor obişnuiţi să se lupte cu „bandiţi” tibetani înarmaţi cu puşti cu cremene, au vrut să evite o luptă corp la corp cu nişte războinici care înfăptuiau chiar sub ochii lor o acţiune legendară. Primii voluntari ajunşi pe pod au timp să-şi arunce grenadele spre cuiburile de mitra* lieră, ai căror servanţi trag mai mult pe dibuite. Ofiţerii duşmani comandă deversarea unor butoaie de parafină peste ultimele seânduri ale tablierului, pe care le aprind. Prea târziu: atacatorii trec prin perdeaua de foc. Mitralierele: amuţesc de o parte şi de alta a fluviului; inamicul bate în retragere, în pădure. Armata trece, sub bombardamentul ineficace al avioanelor.

Este suprema imagine a Chinei roşii. La Marele Magazin comunist văzusem întâi exodul, care se răsfira peste leghe întregi: armata ţărănească, precedându-i pe civilii aplecaţi oblic spre pământ, că rândurile de edecari; o mulţime la fel de aplecată precum aceea din partitura indiană, dar decisă să poarte lupte necunoscute. Cinci mii de kilometri parcurşi eliberând sate pentru câteva zile sau câţiva ani; trupurile acestea aplecate care păreau să se ridice <iin mormântul Chinei, lanţurile acelea întinse de-a curmezişul Istoriei. Pretutindeni, lanţurile ţin de domeniul nocturn al imaginaţiei. Ele au fost ale temniţelor; aşa erau şi în China, până nudemult, şi desenul lor pare a fi ideograma sclaviei. Despre nenorociţii aceia al căror braţ cădea deodată sub impactul gloanţelor se poate spune că toată mizeria chinezească priveşte şi acum cealaltă mână a lor cum se deschidea înghiţită de vuietul unui hău fără vârstă. Dar veneau alţii şi alţii, ale căror mâini nu se mai deschideau. Pentru toate memoriile chinezeşti, mulţimea de spânzuraţi balansându-se spre libertate pare să scuture lanţurile de care este legată.

Totuşi, acest celebru episod a costat, din punctul de vedere al armatei, mai puţini oameni decât ce a urmat. Armata a ajuns într-o regiune unde cazematele guvernamentale nu erau încă prea multe, aşa că a preluat iniţiativa luptelor. Dar trebuiau escaladaţi Marii Munţi înzăpeziţi. Fusese cald în iunie pe şesurile Chinei, dar era' foarte frig la 5000 de metri, jar oamenii din Sud îmbrăcaţi cu bumbac începură să moară. Nici pomeneală de cărări; armata a trebuit să-şi croiască ^ngură un drum. Un corp de armată a pierdut două treimi dm animalele lui de povară. Munţi şi iar munţi, în curând Worţi şi iar morţi: poţi urmări Marşul cel Lung după scheletele căzute sub rucsacii lor goi; şi cei căzuţi definitiv în faţa ^irfului Pana Viselor şi cei care îu ocolit Marea Tobă (pen-*ru chinezi, o tobă înseamnă toba lor de bronz) cu pereţii yenicali în sfârtecarea aceea nelimitată a marilor înălţimi. Norii ucigaşi ascundeau zeităţile zăpezilor tibetane. În xţlrŞit, armata cu mustăţi de chiciură atinse câmpiile din ^ao-jong. Jos, era încă vară. Rămăseseră 45000 de oameni.

Armata a IV-a şi vagile autorităţi de tip sovietic din Song-pan îl aşteptau'pe Mao. Forţele roşii adunaseră atunci 100000 de soldaţi; dar după o neînţelegere care permise o ofensivă încununată de succes a trupelor guvernamentale, Mao se îndreptă spre Marea Câmpie cu 30000 de oameni Ciu-te rămânea la Sseu-ciuan.

Marea Câmpie cuprindea şi pădurea şi izvoarele a zece mari fluvii şi, mai ales, Marile Mlaştini, ocupate de triburi independente. Regina populaţiilor Mantze porunci să fie aruncat în apă clocotită oricine ar intra în contact cu chinezii, fie ei Roşii ori ba. Mao nu reuşi să parlamenteze cu ei. Case goale, turme dispărute, defilee unde stâncile se prăvăleau peste soldaţi. „O oaie costă cât viaţa unui om.” Rămâneau câmpiile cu grâu verde şi napii uriaşi care, spune Mao, puteau hrăni fiecare cincisprezece oameni. Mai rămâneau şi Marile Mlaştini.

Armata înainta, ghidată de indigeni prizonieri. Cine părăsea pista dispărea. Ploi fără sfârşit în imensitatea ierburilor ude şi ape stătătoare sub ceaţa alburie sau sub cerul livid. Nu mai erau lemne de foc, nu mai erau copaci – iar armata nu avea corturi. Ca să se apere de ploaie, pălăriile mari de soare luaseră locul caschetelor albe. Norii se târau pe faţa mlaştinii, iar caii alunecau în mâlul fără fund. Noaptea, soldaţii dormeau în picioare, legaţi între ei ca sarcina de vreascuri.'După zece zile ajunseră la Lan-su. Trupele guvernului de la Nankin abandonaseră urmărirea, sau se pierduseră prin mlaştini. Mao nu mai comanda decât 25000 de oameni. Teatrul cu armate reîncepu, în faţa unor soldaţi îmbrăcaţi în piei de vită întoarse. Şi trupele zdrenţuroase înaintară în snrsit pe teren pietros, 'cu steagurile lor roase precum ale partizanilor francezi din maquis.

Noi trupe guvernamentale erau masate, sprijinite Gând de cavaleria musulmană chineză care trebuia „să-i termine în sfârşit pe Roşii.” Dar nicio trupă mercenară nu i-a putut bate, cu toate epuizarea lor, pe aceşti voluntari pe care ufl singur duşman îi mai despărţea de bazele roşii de la Cien-şi Caii luaţi de la tătarii stepelor Chinei aveau să formeze mai târziu cavaleria de la Yenan. La 20 octombrie 1935, la picioarele Marelui Zid, călăreţii cu pălării de frunze, pe micii loţ cai păroşi părând desprinşi din picturile preistorice, se ali-de cele trei armate sovietice din Cien-şi, a căror cokilometri. Aproape toate femeile muriseră, copiii fuseseră părăsiţi.

Marşul cel Lung se încheiase.

Când te duci la Magazinul comunist, când priveşti munţii de dincolo de Noile Teritorii, China – îţi dai seama – este el, Marşul cel Lung. Fără el, nici Mao ri-ar fi de conceput. Din naţiune nu rămăsese decât ruşinea; din pământ – doar foametea. Dar dacă zeci de mii de morţi sau de dezertori fuseseră înlocuiţi, alte zeci de mii de camarazi absenţi nu erau nici morţi, nici dezertori. Ei rămăseseră în urmă pentru că făceau parte din ordinul terţ al Eliberării Ţărăneşti. În mai multe regiuni, gherila lăsată de Marşul cel Lung avea să dureze doi ani şi să imobilizeze divizii inamice, uneori chiar armate întregi. Represiunea la Kiang-şi – un milion de victime – lăsase ţărănimea din provincie fără glas, dar nu fără ură. Marşul cel Lung aducea speranţă unui număr de două sute de milioane de chinezi, iar speranţa nu dispăruse o dată cu ultimul luptător. Această falangă peticită, urmată de ultimii ei vagabonzi, jucase rolul cavalerilor lui Allah; ajunsă la Marele Zid chinezesc, ea proclama războiul împotriva Japoniei. Retragerea militară se termina cu o victorie politică. Pretutindeni pe unde călcase, Armata roşie, pentru ţăranii chinezi, devenise forţa care îi apăra pe ţărani, deci apăra China.

La ora unsprezece noaptea, în portul pe care îl străbat cu satnpanul, ca pe vremea primei greve, electricitatea zgârie-norfâor este stinsă. Rămân „vaporaşele de flori” desenate în golfuleţ de becurile lor, câteva licăriri pe străduţele chinezeşti şi traseul punctat cu luminiţe al drumului spre piscul muntelui. Pe apă, oraşul joncilor îşi continuă viaţa-i de agonie. El pare a ignora' pământul, iar călătorii au descris în multe rânduri învălmăşeala şi vacarmul lui de odinioară. În noaptea aceasta, abia de vezi câteva umbre alunecând de la o Joncă la alta. Prorele sculptate se succed, întrerupte doar de picioarele sampanelor. Câteva opaiţe sau luminări se aprind l se sting. Unele bărci duc negustori care trec cu un felinar, ga cum treceau rândva neguţătorii pe lacurile împăraţilor.

R uialtp. Ii” prore artistic decorate, care nu vor mai înfrunta

—. – „x „~ul., -; i<„ anrnanft SftCrete De SUb tăinuieşte zdrenţele şi care au fost velaturile celei mai mari flote din lume. Rjis-de-dimineaţă, în timp ce acolo se va trezi încet uriaşa Chină, zgârie-norii vor reîncepe cu zarvă să ia piscul cu asalt; ca în Fiecare zi, anticarii vor atârna deasupra comorilor lor demonetizate fotografia lui Cian Kai-Şi care are pe spate poza lui Mao şi pe care o vor întoarce dacă va fi cazul. Împrejurul meu nu fămâne decât linia punctată şi tremurătoare a luminilor drumului care se pierde, ca odinioară, în stele – apoi apelul unui negustor, noaptea, tăcerea.

Canton „Greva generală s-a decretat la Canton.”

1925. Era prima grevă generală, dar şi prima propoziţie din primul meu roman.

Nimic n-a mai rămas din chinezii Companiei Indiilor, din cartierul schimbătorilor de bani care se anunţau, de-a lungul fluviului, cu sunete de clopoţel, bătând în monezi cu ciocănaşe pitice. – nimic n-a mai rămas nici din bazarul inform care umplea încă tot centrul oraşului în preajma revoluţiei. Nimic, nici chiar din revoluţie – decât poate muzeele ei. Şcoala Cadeţilor este dărâmată, mi s-a spus, ca şi casa lui Borbdin şi. Străzi asfaltate, cu case joase uniforme, mari parcuri de „cultură”. În ciuda bananierilor, în ciuda căldurii, recunosc lumea rusă a imensităţii. Un hotel cu scări nesfârşite, cu coridoare nesfârşite; rusesc prin dimensiuni, prin covorul lui roşu-purpuriu, printr-o singurătate onirică diferită de cea din Occident, dar pe care n-am văzut-o în Rusia. Şhameen, vechea insulă a consulatelor, este intactă – ţa trupul unui ucis. Casele ei, care nu mai seamănă cu cele din oraş, se coşcovesc peste micul scuar cu flori îngrămădite unele în altele; jonci fără motor, cu pânze peticite în roz-bengal şi fumuriu, ocolesc capul insulei, ca nişte himere în haine de arlechin; în seara care se lasă, flota lui Marco Polp ridică ancora pe râul Perlelor, în faţa vechilor docuri şi a noilor şantiere, străbătând apăsătoarea tristeţe siberiana. Iată f podul asupra căruia trăgeau mitralierele colonelului Cian Kai-Şi.

Muzeul Revoluţiei este amenajat în rotonda monumefl' tului închinat lui Sun Yat-sen. Foarte aproape este şi matf' soleul martirilor politici, asemănător celui al împăraţii0* Chinei străvechi (întregul parc pare a-i fi pădurea sacră), Ş dinaintea căruia vin pionierii comunişti să depună jurământul.

În muzeu, iată fotografiile şefilor grevei din 1925, prima grevă împotriva Hong Kong-ului; toţi au murit. Sub o panglică purtând data de 4 mai 1919 se văd zăbrelele închisorii, ca o reţea de cruci negre peste feţe de nerecunoscut. Pe jos, fiare medievale, purtate de condamnaţi pe vremea reprimării Comunei din Canton. Totul este în afara timpului: un sat de partizani care a rezistat zece luni trupelor Guomindang, unităţile feminine care cuprindeau de-a valma ţaţe şi dactilografe; execuţiile din Shanghai din timpul represiunii povestite în Condiţia umană: condamnaţii în genunchi, cu ochii legaţi cu o cârpă neagră care atârna ca o cagulă dată pe spate; o machetă a cuceririi Hai-nan-ului de către armata de jonci (ce făceau atunci vasele de război ale Guomindangului?); şi toate fotografiile mişcării ţărăneşti – despre care nimeni nu pomenea în 1925. Iată suliţele cu ciucuri scurţi, roşii (lungi sunt cei din Yenan); şi pălăriile „tonkineze.” (Un bunic de-al meu adusese una, numită pălăria Pavilionului Negru.).

Ca şi în Uniunea Sovietică, fotografiile şi obiectele acestea se confundă cu un folclor al revoluţiei. Poporul acesta care nu avea un Minister al Justiţiei, ci unul al Pedepselor, strânge aceleaşi fotografii ca şi Moscova şi, mai confuz, ca poporul catedralelor. Ele cred că arată revoluţia, dar arată Martiriul. Luptătorii Tai-ping au guvernat vreme de zece ani Ş1 au fost exterminaţi în faţa aceluiaşi fluviu trecut de Mao. Geniul politic al acestuia este ceea ce, evident, îl desparte de ei; însă muzeul acesta e mai totdeauna ceea ce îl uneşte cu el Eu nu îi văd decât pe cei nearătaţi. Lenin este însoţit nu-JJ! ai de Stalin: nici n-a existat un Troţki. N-a existat Boro-Qin. Nici Cian Kai-Şi. Fotografiile cu Şcoala Cadeţilor nu îl jatâ decât pe Ciu En-lai, comisar politic. Într-o fotografie Jj cincizeci de ofiţeri îl recunosc pe Gallen, viitorul mareşal Ucher, şi M arăt ambasadorului Franţei, care mă însoţeşte.

Soseşte, ca pe patine cu rotile, traducătorul care părea să nu se mâi intereseze de noi. „Care este?” întreabă el, cu ochii mari. Gallen nu mai reapare pe nicio poză. Nu existau ruşi la Canton, în 1925.

A doua zi Aseară, în mausoleul lui Sun Yat-sen, sală de 5000 de locuri, teatrul juca Orientul este roşu. Lumea se aştepta la trei sferturi de oră întârziere, pentru că ploua – în anotimpul ploilor. Ca şi Rusia, China amestecă imprevizibil timpul fără ore (teatfe, avioane) cu punctualitatea (căile ferate, armata). Tot aşteptând, cei trei sute de cântăreţi din cor stăteau smirna de o parte şi de alta a scenei – în pânialoni albaştri şi cămaşă albă – si, întrucât erau etajaţi, nu distingeai diri ei decât o imensă stofă albă punctată cu capete.

În sfârşit, prezentatorul a început. Purta tunică de „cadre”, dar gris-perle şi mulată pe talie. Întregul cor îl acompania, aşa încât o mulţime uriaşă a scandat prima frază a piesei: „In vremea lui Mao Zedong.”

Tablourile se succedau, foarte reuşite atâta timp cât nu se voiau altceva decât tablouri. Subiectul'era legenda Eliberării, tratată concomitent ca balet şi ca operă din Pekin. Sloganurile corespundeau subtitlurilor din cinematograful mut. Cuvântul nu are ce căuta în această stilizare imperioasă, unde el devine cântec. Portul Shanghai era etrava unui pachebot: President-Wilson, legat de chei cu nişte lanţuri colosale şi vag însufleţite, precum cele de la Ta 'Tu-ho. Pe chei, un occidental în costum albastru-deschis şi cizme moi, rus de-al lui Petru cel Mare sau colonel englez de prin 1820, reprezenta imperialismul. Este pus pe fugă de un grup de soldaţi chinezi purtând pe căşti coroane de frunze de camuflaj şi semănând cu bufonul încoronat pe care Garda Lorca îl numeşte Pămpano (viţă, vrej).

„Ce armată simbolizează aceşti soldaţi?

— Universitatea.”, mi-a răspuns interpretul meu.

Cu cât sunt mai numeroşi actorii, cu atât mai mult acţionează stilizarea. Toate aceste stampe revoluţionare, întru-chipând, pasă-mi-te, crearea Partidului Comunist Chinez, nu arata obstacolele pe care a trebuit să le depăşească-Orice balet este naiv; şi această naivitate era pusă aseară W serviciul Chinei milenare, ce reapărea în scenele cu evantaie, când mulţimea actorilor era străbătută de un singur freamăt' în dansurile unde mânecile se continuau cu stofe ondulatorii ca ale dansatoarelor funerare din dinastia Tang, şi până în convulsiile sutelor de trupuri oprite într-o bruscă pietrificare. Toate acestea erau susţinute de o muzică necunoscută mie, care amestecă gama noastră cu mieunaturile şi ţipetele vechii opere chinezeşti. Dar acele coruri şi voci admirabile sunt, pentru muzica lor chinezească, ceea ce este jazzul faţă de muzica africană. Din revoluţie au rămas muzee – 'şi opere.

Peste o oră, avionul spre Pekin.

De la fereastra mea văd uzinele şi clădirile unei Siberii tropicale, până hăt departe, până la un orizont de coşuri dominate întotdeauna de aceeaşi veche pagodă. Bananierii par proaspăt stropiţi, deşi încă nu plouă. In faţa mea, acoperişurile arcuite în sus, de culoarea chinovanilui descompus de soare şi înverzit de ploi, sunt întrerupte de străduţa miloasa pe' care fug copii aproape goi: o fi ultimul rest din Cantonul de altădată, când bucăţi mari din zidurile de apărare mai existau încă sub ierburi'? Vântul încins, de etuvă, ciocneşte de perete beţigaşele unui rulou lung, reprezentând o scenă militară, şi împrumută halatului de baie roz pus pe un umeraş, mişcările unduioase ale teatrului chinezesc. Atâta moarte, atâta speranţă şi atâta sânge, tot ce am ştiut şi am visat despre Canton se termină cu fantoma mea de uri roz derizoriu, care se agită la geam în faţa norului pal, de furtună.

Pekin Odinioară, oraşul era centrat pe încrucişarea celor două mari străzi fără trotuare, colb tătăresc prin'care meterezele te fortăreaţă şi bastioanele încornorate ale porţilor apăreau ^ văzute prin ploaie. Dispreţuitoarele cămile ale deşertului y°bi mergeau calm, una după alta, şi trenurile le însoţeau lncet. Colbul, caravanele, o parte a meterezelor au dispărut, iată porţile, în dimineaţa palid-azurie în jurul oraşului, bule-Varde nesfârşite, mărginite de clădiri greoaie, mă duc cu gmdul, ca şi străzile principale din Canton, la imensitatea siberiana -' dar căldura de etuvă a dispărut. Automobilul jrece în goană pe lângă uriaşe schelării din bambus înălţându-se Peste sălciile pitice, sau peste salcâmi rozalii care nu sunt Ş|lcâmi, totul fiind dominat mereu de zborul în seceră al ast. Unilor. Când motorul se opreşte, un ţârâit continuu de greieri umple tăcerea.

Culoarele palatului Afacerilor Externe au aceeaşi imensitate pustie precum cele ale hotelului din Canton. După multe încăperi aparent goale, iată biroul mareşalului-mi-nistru Cien-yi: fotolii de răchită, laviuri în stil chinezesc, mi-niştri-adjuncţi, interpreţi. Mareşalul este jovial, cu o fată netedă (deseori, chinezii îmbătrânesc în câteva luni) şi cu un râs larg şi tăios. Poartă costumul aproape stalinist al „cadrelor” şi pare să nu fi păstrat, ca mai demult generalii sovietici, nimic din originea sa (este fiu de magistrat); pare să nu aibă origine. Şi-a început cariera ca adjunct al unui senior al războiului, la Sseu-ciuan. A urmat Şcoala militară, s-a alipit forţelor lui Ciu-te în timpurile grele, apoi a comandat ariergarda, mereu atacată, a Marşului cel Lung. Victorios asupra japonezilor, şef al Armatei a'lV-a, apoi al Armatei populare de eliberare a Chinei orientale, el este cel care a cucerit Nankinul şi Shanghaiul în 1949.

„Cum se simte generalul de Gaulle?

— Perfect restabilit, mulţumesc. Şi preşedintele Mao?

— Foarte bine.”

Terminând cu salamalecurile, îmi dau seama că am uitat de sănătatea preşedintelui Republicii, Liu Şao-şi. Dar asta nu pare să-l tulbure pe mareşal, care îmi face o expunere de principii. Translatorul lui, ajutat din când în când de al nostru, traduce: „Pe plan intern, guvernul popular vrea să scoată populaţia din sărăcie şi ignoranţă, astfel ca viaţa materială a fiecărui om să fie asigurată şi să se producă o înflorire generală a tuturor capacităţilor, pe baza sistemului socialist. Capitalismul prezintă unele aspecte interesante, mai cu seamă pe plan tehnic, dar trebuie respins ca sistem, pentru că directorul unei întreprinderi n-ar trebui să decidă singur soarta unui milion de oameni. Domnul Malraux, care a studiat marxismul ca puţini alţii, va înţelege că, chiar dacă ar fi obţinut aici capitalismul câteva rezuitate minore, totuşi numai comunismul putea purcede la edificarea ţării în ansamblul ei.”

Foarte adevărat. În ce priveşte marxismul, în timp ce ne jucam de-a salamalecurile, schimbaserăm câteva compli' mente în legătură cu respectivele noastre opere. Precum Mao, mareşalul este poet – şi e soţul unei actriţe celebre, care munceşte acum (ca propagandistă?) într-o comună populară.

„Pe scurt, subliniază el, guvernul chinez vrea să edific6 China, prin resurse proprii, în câteva decenii.”

Dacă ai cunoscut China de demult, fraza, chiar jovial pronunţată, capătă o măreţie istorică.

„Pe plan extern, guvernul chinez urmăreşte o politică de pace. El doreşte o lume paşnică, în care popoarele să-şi aleagă singure sistemul politic. Cnina, care a suferit prea mult de pe urma exploatării colonialiste şi imperialiste, are datoria să ajute pretutindeni mişcările de emancipare. Între 1840 şi 1911, ea a suferit vexaţ'iile imperialismului britanic, apoi ale celui japonez, iar acum are de făcut fată celor ale imperialismului american. Sato este un satelit al Statelor Unite, el nu poate nici măcar schiţa un gest independent faţă de Washington. Franţa s-a retras din China după al doilea război mondial; ea a adoptat o politică realistă. Atât pe plan european, cât şi pe alte planuri, ea urmează o politică de apărare faţă de'Statele Unite.

— De independentă, domnule mareşal.”

Făcuse parte, cu Ciu En-lai, din „studenţii-muncitori” care întemeiaseră la Billancourt una din primele secţii ale partidului comunist chinez. Fusese expulzat în 1921. După patruzeci de ani, ministru, reprezentase China la Geneva. O fi revăzut Parisul?

A Fără îndoială, la fel le vorbise sutelor de ziarişti de stânga, tuturor ambasadorilor primiţi. Am cunoscut Uniunea Sovietică suficient de bine ca să nu mă mai surprindă discurile de fonograf; totuşi, când vorbeşte mareşalul, am o mică speranţă de a-l auzi grăind şi cuvinte proprii. Mă simţeam mai aproape de el când schimbam salamalecuri despre literatură. Cu toate aceastea, o anumită căldură însufleţeşte uneori spusele sale.

Iată că se însufleţeşte: „Informaţiile despre Vietnam, spune el, sunt contradictorii. La Moscova, domnul Harriman s-a dus într-adevăr să vorbească de Vietnam! Ziarele americane ar trebui să se Pună de acord!

— Nu credeţi să este vorba de mult mai mult decât de un dezacord între jurnale? Şi în ţara noastră se vorbeşte de po-Wica Statelor Unite de parcă'n-ar exista decât una singură; „JŞ3 forţele americane ce influenţează asupra războiului din Vletnam sunt, fără îndoială, destui de divergente.”

El deschide un mic evantai, îşi face vânt zâmbind, Schiţează un gest ce parcă ar vrea să zică: e posibil, şi reia, cu o cumsecădenie ursuză: „Sunteţi favorabili neutralizării ţării?

— Da, ca început.

— Prietenii noştri vietnamezi se tem ca asta să nu ducă la o împărţire definitivă. De când americanii au intrat direct în joc, neutralizarea a devenit o vorbă goală. Nu există decât o singură soluţie: retragerea forţelor americane.”

Aici, Vietnamul pare o abstracţiune amicală. Mareşalul vrea să ignore tot ce desparte Hanoiul de Pekin. Fie, cum ar zice Măry; îmi amintesc de portretul pe care i l-a făcut lui Ho Şi Min, de tot ce mi-a zis despre Vietnam – şi, văzut de la Singapore, Vietnamul însemna război. Un război care bântuie în jurul nostru, dar sub aparenţa păcii. Un război serios şi episodic: colonial, s-ar fi numit pe vremuri. În această Chină restabilită care va atinge un miliard de locuitori, se minte mult mai mult decât sub avioanele militare care fac praf Hanoiul; dar ceea ce este în joc e chiar destinul lumii.

„Condiţiile sunt tot mai propice. Acest război se tot coace, cu fiecare zi mai mult. O dată cu escaladarea lui, cresc şi obstacolele; hotărârea poporului vietnamez e tot mai mare şi va sfârşi prin a-i obliga pe americani să plece.

— Credeţi că îi vine greu unui mare stat să menţină 150000 de oameni pe un teatru de operaţiuni vreme de zece ani?

— Ah! sunt 150000 acum!”

O ştie la fel de bine ca mine. Ba mai bine, desigur. „Curând vor fi şi mai mulţi, îi spun.

— Americanii sunt cei care i-au impus războiul poporului vietnamez. Noi îi luăm partea. Americanii să plece, dacă vor să rămână o putere mondială. Fiindcă, dacă nu-şi retrag forţele, se vor compromite tot mai mult în ochii opiniei publice. Pentru naţiunea vietnameză, nu e o chestiune de pierdere a prestigiului, ci una de viaţă şi de moarte. Americanii bombardează, aş zice, cu poftă.

— În opinia lor, toată politica lor în Asia se joacă acolo.

— Pierderea unei piese de mah-jong nu strică jocul celui care a pierdut-o. Iar Statele unite nu-şi vor putea menţine la infinit trupele în străinătate; odată' şi odată, t°l vor trebui să-şi retragă forţele din Taiwan şi din Berlinul Oc cidental.

— Abandonarea Formozei1 de către ei ar implica, dj0 punctul dumneavoastră de vedere, şi pe cea a Siberiei <Je către ruşi?

1 Taiwan este numele chinezesc al Formozei (n. A.).

„Sunt mai multe pământuri virgine în Nord, decât în Asia desud-est.”

Mareşalul râde. Expresia „râde de se strâmba” i se potriveşte de minune.

„totuşi, totuşi, îmi răspunde el, Taiwanul nu face parte din Statele Unite; pe când Siberia face parte din Uniunea Sovietică şi n-a/ost niciodată chineză!”

Să zicem. În legătură cu Bandungul, folosesc expresia: politica mondială a Chinei.

„în toate domeniile, reia el, China trebuie să recupereze o întârziere considerabilă, aşa că va face un alt mare efort ca să conducă o politică mondială. Până atunci, ea ştie de partea cui este şi de partea cui nu este. Cele spuse de mine, la 14 iulie, ambasadorului dumneavoastră rămâne adevărat. Vietnamezii n-au altă cale decât să continue lupta. Dacă Statele Unite sunt sincere în dorinţa lor de a negocia, de ce vorbesc de trimiterea în Vietnam a două sute de mii de oameni, sau a unui milion de oameni? S-au obişnuit să ameninţe. Ho Şi Min şi Pham Van Dong au afirmat, în mai şi iunie, că în 1960 nu erau siguri de rezultatul războiului, ' dar că acum sunt. Experienţa noastră ne dă aceeaşi certitudine.

„Forţele americane sunt împrăştiate în întreaga lume. „Priviţi pe hartă: ele sunt la Formoza, unde îl susţin pe dictatorul Cian Kai-Şi, în Vietnam cu dictatorul Ky'după dictatorul Diem, în (Coreea cu dictatorul Ree şi cu alţii, în Pakistan cu dictatorul Ayub Khan, în Laos cii Thumi, în Thailanda cu regele. Oare suntem noi în Hawai, în Mexic sau Canada?”

Dar nu la „forţele americane” mă gândesc eu: n-am simţit niciodată mai mult puterea Statelor Unite – nici măcar atunci când, în 1944 m-am aflat în fata primelor tancuri americane – ca într-o zi de iarnă spre sfârşite, văzând flota dezafectată, ancorată pe Hudson, la câteva sute de kilometri °e New York. Preşedintele Kennedy îmi spusese: „Mergeţi °~o vedeţi!” O autostradă perfectă domina fluviul, iar Răşinile îşi încrucişau farurile peste acea necropolă de vase 1^ 5ă?) O'* ^te ° s^uetă patrula pe puntea fiecărui cuirasat, gănând un felinar care abia se zărea prin ceaţa acoperind 'Uvml o dată cu înserarea. Ce s-o fi întâmplat' cu flota lui eison? Istoricii antici povestesc că mercenarii au înţeles g terea Cartaginei când au descoperit leii pe care ea îi cfuci-aru ' Cu am s^m Puterea Statelor Unite când am văzut că „Ucaseră la fiafe vechi cea mai puternică flotă din lume!

„Experienţa noastră cu Cian Kai-Şi, continuă mareşalul ne-a învăţat că trebuie să alternezi perioadele de luptă cu cele de negocieri. În Coreea, luptele şi negocierile se derulau simultan, încât uneori zgomotul vocilor îi acoperea pe cel al tunurilor. Vietnamezii sunt pregătiţi şi conştienţi, ei erau marxişti înaintea noastră, noi avem încredere în ei.' Pe 20 ale lunii, preşedintele Ho Şi Min şi-a proclamat hotărârea de a continua lupta cinci ani, zece ani, douăzeci de ani, până când ultimul american va pleca din Vietnam şi va avea loc reunifi-carea.”

Pentru conducătorii chinezi, escaladarea războiului este Marşul cel Lung al Vietnamului.

„întotdeauna se întâmpla la fel, reia mareşalul: de pildă războiul din Coreea, intervenţia Flotei a Vil-a în strâmtoarea Taiwan, ocuparea Taiwanului! Şi O. N. U. Care sare în ajutorul agresiunii capitaliste împotriva Congo-ului! Atacul american contra Coreei de Nord avea ca scop să ameninţe securitatea noastră; am fost nevoiţi să intervenim, ca să ne apărăm. Apoi am eliberat o serie de prizonieri americani. Fără reciprocitate. După războiul din Coreea, Statele Unite şi-au înmulţit acţiunile în Vietnam, unde situaţia este destul de asemănătoare.

— Dar mai bună pentru chinezi.

— Dacă Statele Unite nu-şi extind agresiunea, nu va fi nevoie să participăm la operaţiuni, dar dacă şi-o extind, China va participa.

— Pe teritoriul chinez?

— Poate şi pe cel vietnamez.” Şi marchează o pauză.

Nu cred să fie aşa. Mao şi-a însuşit întotdeauna fraza lui Lenin despre tactica de apărare a armatelor revoluţionare împotriva străinilor şi a subliniat mereu că Stalin nu s-a bătut decât pentru asigurarea apărării Rusiei. Lenin a zis: „Cei care cred că revoluţia poate fi declanşată la comanda într-o ţară străină sunt fi'e nebuni, fie provocatori.” Dar îi Vietnam nu mai este de mult vorba de declanşarea revoluţiei: mareşalul vorbeşte ca şi când s-ar considera' răspunzător îjj chestiunea războiului din Vietnam. Răspunderea aceasta u sporeşte gloria, cum s-ar fi spus în secolul al XVII-lea. Dar cum stau lucrurile? Deja Franţa a atribuit dezastrul de M Di6n Bifin Phu artileriei chinezeşti, care nu era acolo. Partizanii vietcong sunt înarmaţi în Clâina? în parte, desigur. V& ei au primit arme şi de la U. R. S. S., plus armele capturate de la francezi şi americani, aşa cum Armata roşie chineză s-* dotat cu arme luate de la Cian Kai Şi. Ideologia, încrederea, tactica lor vin de la Mao; de asemenea, o parte din organizatorii şi din ofiţerii lor de legătură. Dar nimeni, aici, nu m-a întrebat: „Credeţi că partizanii din Sud sunt formaţi, sau măcar conduşi de' către trupe din Nord, sateliţi ai trupelor chineze?” Mareşalului nu i-ar displăcea să mă lase să cred asta. Totuşi, care e situaţia? Vietnamul nu este în stare să-şi găsească un guvern naţional, americanii sunt constrânşi să intervină direct în război, prizonierii nu sunt chinezi. „Pentru occidentali e o adevărată obsesie, îmi spusese Nehru, să creadă că războaiele de eliberare naţională sunt conduse de străinătate.” Cunosc din experienţă limita ajutorului pe care partizanii îl pot primi, a „sfaturilor” pe care le pot accepta. Prin urmare, nu cred că escaladarea, chiar până la Pekin (dând la o parte ipoteza războiului nuclear), ar putea salva un guvern de la Saigon care seamănă – în mai rău – cu al lui Cian Kai-Şi.

„Americanii, reia mareşalul, ne violează tot timpul spaţiul aerian. Oare avioanele de spionaj chinezeşti zboară pe deasupra Statelor Unite? Au declarat că nu va mai exista niciun sancţuary, ca în războiul din Coreea: foarte bine. Sub pretext că ajută Vietnamul de Sud, îl bombardează pe cel de Nord. Cine ne spune că mâine nu vor pretexta un ajutor al Chinei pentru Vietnamul de Nord, ca să ne bombardeze? Ei cred că pot face tot ce vor. Trebuie să prevedem consecinţele evenimentelor viitoare. Dar până la urmă tot vom câştiga, 'aşa cum s-a întâmplat cu japonezii, cu Cian Kai-Şi.

„Vedeţi şi manevrele lor prin Republica Dominicană, sau prin Congo: peste tot ei provoacă tulburări, spre deosebire de Marea Bntanie sau de Franţa. Trebuie să li se reziste, ^md colonialismul european părăseşte Asia, cel american ^ne repede să-i ia locul. Vietnamezii se bat şi pentru China Ş1 pentru întreaga lume, care ar trebui să le fie recunoscătoare.”

Când l-am văzut pe Gide întâia dată, el era autorul Fructelor nântli, şi nu omul care mă aştepta în faţa teatrului li btă de br'ioşă în gură; când l-am PQjnântului, şi nu omul care mă aştepta în faţa teatrului j'ieux-Colombier, cu o bucată de br'ioşă în gură; când l-am azuţ pe Einştem) era matematicianul/şi nu violonistul hirŞi binevoitor care m-a primit la Pririceton. Sigur, ştiu că reşalul nu este Mao. Dar e ministrul Afacerilor Externe jl î jl căruia se Jlpreşalul nu este Mao. Dar e ministrul Afacerilor rot P°Pulare – unul din personajele în jurul căruia se leŞte Istoria; a comandat ariergarda Marşului cel Lung, tu? reu hărţuită. Autorul reapărea imediat în Gide, şi savan-în Einstein. Dar în Cien-yi, unde reapare cuceritorul Shanghaiului? China se potriveşte cu discul de gramofon tot aşa cum se potriveşte cu ceremonialul; şi în pofida unei părticele din el căreia îi place să se etaleze, 'totuşi, mareşalul este în plină reprezentaţie. Val6ry spunea despre generalul de Gaulle: „Ar trebui să ştim cât din el aparţine omului, cât politicianului şi cât militarului.” în mareşal, ' totul aparţine convenţionalului – unui convenţionalism accentuat de traducere.'Nu găsesc un adevărat dialog. Desigur, nu îi pot spune: „Domnule mareşal, Statele Unite nu stăpânesc jocul vietnamez decât prin aviaţia lor, iar această aviaţie nu este combătută de chinezi, ci de ruşi” Nu reţin decât amestecul acela al lui de fermitate, de prudenţă, de angajamente aproape aluzive; ciudatele limite pe care le fixează el, mai clar sau mai tacit, conflictului dintre China şi Statele Unite. Vocea lui, cu adevărat nu i-am auzit-o decât'atunci când a spus: „Şi pe teritoriul vietnamez.” Tipul acesta al lui, foarte diferit de cel cunoscut de mine, o fi şi cel al noilor autorităţi chineze? Ambasadorul Chinei la Paris, şi el unul din generalii Marşului cel Lung – căruia i-a consacrat o carte cu desene aproape umoristice – arată această jovialitate invulnerabilă. Eu cunosc bine internaţionala Afacerilor Externe; nu-i aparţine, întrucât înlocuieşte rezerva cu o cordialitate militară.' „Generalul de Gaulle are dreptate să le reziste americanilor în Europa. Ei nu sunt atotputernici, dar au profitat de două războaie: în primul război mondial au pierdut 100000 de oameni, în cel de-al doilea 400000. În Coreea au pierdut 300000 de oameni fără vreun mare profit, deci calculul lor s-a dovedit greşit. Or să-şi facă, tot aşa, un calcul şi pentru Vietnam.

— Nehru gândea că moare colonialismul, când o expediţie occidentală încetează să mai fie victorioasă în faţa înaintării unei armate asiatice. Eu gândesc la fel.” însă de ce mareşalul nu pare a lua în considerare folosirea bombei atomice de către americani, dacă ar intra în conflict cu China?

„Noi sperăm ca Franţa să-şi exercite influenta asupra Statelor Unite, determinâridu-le'să se retragă. Trebuie să le facem faţă americanilor, dacă vrem să-i vedem plecând. Poporul american este un popor bun, care a înfăptuit în doua secole realizări remarcabile, însă politica acestor conducători ai lui din ultimii ani este îndreptată contra aspiraţiilor lui profunde. China nu caută izbucnirea unui mare război, /3 doreşte o cooperare a forţelor care să oblige Statele Unite; sj-şi abandoneze politica agresivă, ceea ce nu poate fi decât utif întregii lumi, şi Statelor Unite în primul rând.”

Grija faţă de ele ar impresiona adânc Statele Unite. Ambasadorul francez îmi pândeşte reacţiile. Dar toate astea îmi sunt familiare. Dialogul manâheist, ce pare întotdeauna să se adreseze „marilor mase”, continuă. Acest om inteligent, campion la şah, aflat în piscul unei cariere strălucite, nu vorbeşte ca să mă convingă. El împlineşte un ritual.

Îi răspund că Statele Unite, aşa cum i-am zis şi lui Nehru, mi se par unica naţiune devenită'cea mai puternică din lume fără s-o fi căutat, fără să şi-o fi propus; puterea lui Alexandru, a lui Cezar, a lui Napoleon, a marilor împăraţi chinezi a fost consecinţa unor victorii militare deliberate. şi că nu disting acum niciun fel de politică americană' mondială, comparabilă celei a Marii Britanii imperiale, sau a planului Marshall, sau celei urmărite de preşedintele Kennedy. Că Statele Unite mi se par, deocamdată, pe punctul să săvârşească greşeli pe care noi le cunoaştem cât se poate de bine, pentru că a IV-a Republică franceză le-a comis înaintea lor. Şi adaug: „Cât despre influenţa pe care am putea-o exercita asupra Statelor Unite, ea mi se pare comparabilă celei a Chinei asupra Uniunii Sovietice.

— China îşi adaptează sentimentele, faptelor. După Revoluţia din Octombrie, sub Lenin şi Stalin, U. R. S. S. Avea simpatie faţă de poporul chinez, iar noi i-am arătat aceleaşi sentimente'. După înfrângerea Japoniei, ne-am obişnuit cu ideea că U. R. S. S., uzată de conflict, nu voia să se amestece în afacerile Extremului-Orient, aşa îneât nu ne-am pus speranţele în ajutorul ei. Edificarea socialistă a Chinei nu se va baza, deci, pe ajutorul U. R. S. S., indiferent de forma lui. În primul rând, trebuie să ne bizuim pe noi înşine. Ruşii făcuseră începutul, ei puseseră lucrurile pe roate^ dar noi puteam ^ntinua fără ei. Şi, începând cu 1964, am plătit totul. Când lnsă Hruşciov a încercat să ne înăbuşe.”

Se opreşte o clipă, apoi reia:

—. De la Hruşciov încoace, conducătorii sovietici vor st5pânirea lumii de către două puteri, ceea ce este de neînceput, fiindcă toate ţările, mari şi mici, fac parte din lume!”

Sunt surprins, nu de afirmaţiile acestea, ci de nivelul ~? nversaţiei. Aşa mi se întâmpla şi în Uniunea Sovietică, aundui pe unii marxişti, riguroşi sau subtili în particular, trecând în public la nivelul ziarului L 'Humanite. Oare chiar crede mareşalul în maniheismul pe care îl profesează? La urma urmei, maniheismul e slab la nivelul vorbirii, nu al acţiunii. Iar Statele Unite nu sunt pentru el naţiunea care a salvat de două ori libertatea Europei, ci susţinătoarea lui Cian Kai-Şi.

„Generalul de Gaulle n-a privit niciodată cu ochi buni o dublă hegemonie.”

El râde: „Dar nu înclinăm deloc nici spre o hegemonie în cinci.” (Fără îndoială că se gândeşte: Statele Unite, Uniunea Sovietică, Anglia, Franţa, China.)

—. Cu India care ar bate la^uşă!

— Un menaj în doi, e clar. În trei, e deja prea mult.

— În fine, n-or să prisosească niciodată aliaţii păcii.

— Dacă ar fi să ne unim eforturile pentru restabilirea păcii, aţi avea în vedere negocieri după un angajament de retragere, sau după o retragere efectivă a trupelor americane?”

Mareşalul reflectează.

„Chestiunea trebuie studiată; s-ar putea să vă dau un răspuns peste câteva zile. Hotărârea trebuie luată de Ho Şi Min şi de Pham Van Dong. După câte ştiu, ei susţin întâieta-tea retragerii.

„Dumneavoastră nu aduceţi nicio propunere, domnule ministru?

— Niciuna, domnule mareşal.”

Aştepta una, e clar – ca s-6 respingă? Dar mai era vorba şi de sondarea mea prealabilă, spre a afla natura întrevederii pe care o voi avea cu Ciu En-lai, cu preşedintele Republicii şi, eventual, cu Mao; şi pentru a avea timp să le pregătească.

Poarta pe care ieşim, ambasadorul Franţei şi cu mine, se deschide în faţa vechiului Oraş interzis. Palatele dezolării siberiene (Palatul Poporului, Muzeul Revoluţiei) au rămas îfl urmă, şi regăsesc oraşul imperial de odinioară. El domina o mulţime de case joase cu acoperişuri arcuite de culoarea ar-deziei, fiindcă nicio privire nu avea voie să scruteze curţye lui. Zgârie-norul culcat din care ies acum, însă, îl domină. W interior, admirabilele curţi sântjjoale: e amiaza. Iarba creşte în faţa vaselor de bronz sacre. În camere – muzeul, talmeŞ, „ balm'eşul din el dar şi câteva piese unice; în fund, apartaţneiitul ultimei împărătesc Mici camere aproape etanşe, pe care ţi-ar plăcea să le vezi când ninge afară, cu lanternele lor de talcioc şi cu toată vulgaritatea răspândită de stilul victorian şi de stilul celui de-al doilea Imperiu prin toată Asia. Mă gândesc la muzeul chinezesc al împărătesei Eugenia, despre care îmi vorbise M6ry la Singapore, la chinezăriile lui provenind din jefuirea Palatului de Vară şi din cucerirea Cambodgiei, unde regele singur poseda câteva lingouri de argint. Cine mai ştie ceva despre muzeul chinezesc de la Fon-tainebleau? în ce-l priveşte, Oraşul interzis nu este părăsit. Aici, în marea lui sală, a găsit Loti reliefurile cu ospăţul manilor, mâncat de soldaţi europeni în prima zi a cuceririi lor; şi instrumentele muzicale, pe care împărăteasa le aranjase acolo pentru umbrele strămoşilor. Cina a trebuit să fugă, ea pusese un buchet dinaintea „Kwannyn”-ei favorite şi îi petrecuse pe după gât unul din colierele ei de perle. „Kwan-nyn”-a ei este aici. Maldăre de zei zăceau alandala prin curţi, pentru că sodaţii îşi făcuseră culcuşurile pe altare; pe templul lui Confucius', o banderolă întinsă zicea: „Literatura viitorului va fi literatura milei.” Era pe timpul când barbarii rebeli începeau să se numească „puterile străine”, când încă se mai credea despre creştini că omoară copiii şi îi mănâncă în cadrul unor sacrificii sâhgeroase, numite liturghii.

Eu am văzut, demult, cum s-a sfârşit vechea Chină şi am mai văzut şi umbre de vulpi strecurându-se în fugă printre florile violete de ochiul-boului de pe metereze, deasupra procesiunii cămilelor din Gobi, pudrate cu chiciură albă. Îmi amintesc de băşicile de porc luminate cu luminări, împodobite cu caractere chinezeşti indicând hotelurile ţinute pe peroanele gării din Kalgan de hotelierii ruşi din care nu vedeai, Şaptea, decât bărbile lor luminate de jos în sus – iar aceste anterne de tipul celor ale lui Hieronymus Bosch păreau să Vegheze singure, în zăpadă şi întuneric, agonia Rusiei albe, aşteptând mica masă-pensiune, unde fonograful cu pâlnie gazată ar cânta Sub meterezele Manciuriei. Am văzut ngrăditurile din trunchiuri de copac ale satelor mogule des-cnizându-se ca porţile marilor ferme de animale, lăsând să lasă în iureş cavaleri de-ai lui Genghis-Han, pe micii lor cai Păroşi, cu partea din faţă a craniului rasă de la o ureche la al-la şi cu restul părului, lung ca la femei, fluturând orizontal în ^ntul stepelor, sub un cer livid. Le-am văzut pe vechile Prinţese ale zăpezilor, ca pe nişte regine africane marcate. Ja de cavalcadele morţii: Mongolia, cortegii tibetane, Pleptănături vizigote – şi', deasupra sătucurilor putregăite, mânăstirile mirosind a ceară, cu parchete lucii reflectând la. Maşi galbeni şi Himalaya albastră. Şi marele mausoleu al hâj Sun Yat-sen, cu soldaţii seniorilor'războiului cu umbrelele lor. In sfârşit, am văzut reînvierea armatei chineze. Acolo unde pe vremuri mi-a trecut pe dinaintea ochilor, la o inundaţie, printre cadavrele purtate de vale, barca unui călău îmbrăcat în roşu a cărui sabie scurtă reflecta voios cerul spălat de ploi, acolo m-am pomenit aterizând lângă furnalele de la Han-yang.

Când, lăsând în urma noastră majestatea curţilor, ne întoarcem, acoperişurile portocalii abia înclinate peste zidurile roşu-închis sunt de o asemenea forţă arhitecturală încât caracterele uriaşe proslăvind Republica populară par a fi fixate acolo dintbtdeauna, iar terasa pare construita pentru discursurile lui Mao.

Aşteptând întoarcerea lui Ciu En-lai la Pekin, ni se propune să vizităm Long-men, ceea ce ne-ar permite să trecem prin Lo-yang şi Sian, de obicei interzise străinilor.

Lo-yang a fost oraşul palatelor cu ţigle violete care au adăpostit cel mai preţios rafinament din lume, în timpul epocii noastre carolingiene. Era vestit până în Bizanţ. Şi la el visa nu numai Bizanţul, ci întreaga Chină, pentru că'a fost un oraş de poezie, Ispahanul chinezesc. Aici, au fost găsite scheletele favoriţilor împărătesei fixaţi de zid cu săgeţi având la capăt cozi de vulpe. N-a mai rămas decât o câmpie adormită văzută prin porţile rotunde.

O comună populară lucind de curăţenie şi care nu ştie de foamete. Ei vor să mă facă să le admir tractorul şi nu g'hicesc că pe ei îi admir eu.

De aici se pleacă spre peşterile budiste din Long-men. Acum sunt protejate cu sticlă, iar statuile apar ca în vitrina unui magazin. Deasupra statuilor care nu mai au capete („Opera americanilor, zice ghidul), în amfiteatrul neprotejat, mulţimea se înghesuie la picioarele Marelui Buddha, ciudat de indp-helenistic, spre deosebire de sculpturile din grotele Wei. În laturi, giganţii protectori simbolizând punctele cardinale: unul din ei zdrobeşte cu încălţarea-i medievală un biet pitic îngrozit. Un vizitator oarecare şi-a la? *[acolo unul din pantofi, aşa încât piticul de piatră pafe să-şi” pierdut, el, încălţămintea. Muntele însuşi este sculptat, ca î„ india; dar nicicând n-am simţit mai bine ca acolo cum fi$Uj rile divine îşi pierd tot sufletul stând deasupra unei mulţi111! indiferente. Buddha cel colosal a fost sculptat din ordini” împărătesei cu amanţii străpunşi de săgeţi. Cotcodăcitul găinilor concurează cu ţârâituf greierilor, iar radioul de la han înnoadă şi deznoadă melodii din Pekin împrejurul stâncii sacre. Plecăm la Sian.

Spre o piaţă de odinioară, de culoarea argilei, se deschide muzeul, fals şi adevărat totodată, un admirabil ansamblu de pavilioane cfasice cu olane cenuşii, portocalii şi azurii, cu porţi rotunde dând spre câmpii sau spre grădini neterminate, pline însă de hibiscuşi, de gladiole, de liliac enorm şi fără miros. Trecând pe acolo, interpretul spusese, arătând spre parcurile pe jumătate sălbatice: „Aici se înălţa un cniosc al împăratului Tai-tsong.” Primul pavilion al muzeului adăposteşte o pădure de stele funerare, şi deodată descopăr ce este oraşul acesta cu un milion de locuitori, cu zgfrie-norul lui administrativ, cu Turnul Clopotului şi cu muzeul lui încă mai ireal decât Palatul de Vară: Sian este Şi-ngan-fu, care a fost de unsprezece ori capitala Chinei.

Iată animalele de piatră care duceau spre mormântul lui Tai-tsong, acest Chariemagne chinez. Iată rinocerul. Pe spi-narea-i de piatră, părinţii aşază copiii; pe când tatăl şi mania mângâie cornul, un prieten al familiei ii pozează pe toţi. În sala principală, iată cele patru basoreliefuri de pe mormântul împăratului, reprezentându-i, se zice, pe cei patru cai preferaţi. Mormântul a fost părăsit, veacuri de-a rândul. Doua dintre basoreliefuri, aflate în Statele Unite, sunt înlocuite aici cu două fotografii în mărime naturală, puse sub inscripţia: „Furate de americani.”

Propaganda antiamericană este şi minuţioasă şi nelimiă oraşelor i ica ropaganda antiamericană este şi minuţioasă şi ne tată. Afişele propagandistice care acoperă zidurile ora sunt orientate în acest sens, chiar când lealul miliţian şi e roiliţiană ce descind mai mult din cinematografia ameri ş eroica, ş iţiană, ce descind mai mult din cinematografia americană „ecât din realismul socialist, apar acolo fără duşmanii lor. In *? mai mărunte comune populare – cu căsuţe joase, cu pini fugind pe pământul bine măturat, cu secerăton departe *n câmp – se poate vedea, desenat cu cretă colorată pe o lă neagră mare, pentru analfabeţi, micul pionier curajos pungând cu suliţa un tigru mare de hârtie.

Mâine, Ciu En-lai se va întoarce la Pekin.

Apu Mî Pekin p, Aceleaşi coridoare nesfârşite precum cele bătute de mine j nâ la biroul mareşalului' (este aceeaşi clădire, aceeaşi şerveţelele lor brodate, pentru cap, aceleaşi peisaje în şi chiar aceiaşi fotografi când ne strângem mân'a). Interpreta-0 femeie, de data asta – vorbeşte o franceză fără accent străin (trebuie să fie o chinezoaică' din Tonkin), iar vocabularul politic îi este familiar; atitudinea premierului este amical distantă, dar a ei este aproape ostilă.

Ciu En-lai s-a schimbat foarte puţin, îmbătrânind exact aşa cum trebuie: adânciturile de pe faţă i s-au aprofundat. Este îmbrăcat ca mareşalul, dar e mai slab; de obicei, e imposibil să ghiceşti din ce mediu provine un conducător chinez, dar în cazuf lui totul e clar: vădit este un intelectual. Nepot de mandarin. A fost comisarul politic al Scolii de Cădeţi din Canton, când Cian Kai-Şi o comanda. Intre funcţiile-i succesive – inclusiv cea de prim-ministru. – o prefera pe cea de ministru al Afacerilor Externe. Îmi amintesc de un diplomat care m-a primit la Moscova, prin 1929: purta monoclu, într-un oraş unde soţia lui Lenin purta şapcă. Ştiu de mult timp că Afacerile Externe sunt o sectă' – căreia mareşalul Cien-yi nu-i aparţine, dar Ciu En-lai, adjunctul lui Mao pe vremea Marşului cel Lung, da.

Nici truculent, nici jovial: „perfect distins.”

Şi rezervat ca o pisică.

, Am fost foarte frapat de criticile aduse de generalul de Gaulle, în ultima-i conferinţă de presă, tendinţelor spre hegemonie mondială ale U. R. S”. S. Şi Statelor Unite.

„Şi de propoziţia: Pacificul, unde se va juca soarta lumii.”

Cele două războaie din Vietnam au şi ele legătura lor cu Marşul cel Lung. Totuşi, ce departe este Da Nang! Infanteria marină americană debarcă şi, în ochii lui Ciu En-lai, desigur, debarcarea ei nu este neglijabilă. Dar e marginală-Soarta Asiei este la Pekin, sau nicăieri. Şi India?

O pauză. Eu răspund: „Lenin a zis: „Se poate întotdeauna plănui o acţiune co-mună, cu condiţia să nu se amestece nici sloganurile, nici steagurile.”

El, distrat: „Noi n-am uitat că dumneavoastră cunoaşteţi bine marxismul şi China. N-am uitat nici că aţi fost persecutat o dată cu Nguyfin Ai Quoc. Aţi fi dorit un dominion indo-chinez: era mai bine dacă francezii v-ar fi aprobat.

1 Ho şi Min (n. A.).

— Vă mulţumesc că v-aţi adus aminte. Cu atât mai mult cu cât celălalt fondator al Tinărului Annam: Paul Monin, a murit la Canton.

— L-aţi mai văzut pe Cian Kai-Şi?

— Nu, 'niciodată. Păcat.

— Oh!”

Gest evaziv. Mi-ar place să-i răspund: „Dar dumneavoastră?” Pentru că nimeni nu ştie ce a fost cu acel „incident de la Şi-ngan-fu”, una din cauzele, şi nu minore, ale sentimentelor complexe pe care mi le inspiră interlocutorul meu.

În decembrie 1936, Cian Kai-Şi, sosit să inspecteze frontul anticomunist din Nord, a fost arestat de şeful trupelor manciuriene, „tânărul mareşal” Cian Sue-liang. Toată lumea a crezut că va fi executat; dar un emisar (al ruşilor?) a negociat, şi generalisimul a fost eliberat în schimbul promisiunii de a se lupta în sfârşit cu japonezii, nu cu trupele lui Mao. Reîntors la Nankin, el s-a ţinut de cuvânt, ceea ce i-a lăsat pe toţi – şi în primul rând pe' americani – cu gura căscată. Ce angajament ii putuse constrânge până într-atât?

Or, emisarul fusese Ciu En-lai.

Am văzut, la Sian, Baia Favoritei, unde locuia Cian Kai-Şi când au venit să îl aresteze. A fugit în pădurea care domină aceste pavilioane şi această joncă de marmură, ca o pădure sacră, şi unde a fost prins.

„Eram acolo când s-a întâmplat, mi-a zis paznicul. Iată Patul lui. (Un pat de campanie, european). Când am intrat, cu căpitanul şi soldaţii, nu era nimeni, dar îşi lăsase proteza dentară pe policioara' de la baie.

, Şi eram pe marele pod de peste râu, când studenta s-a aruncat în faţa maşinii lui Cian Sue-liang, strigând: „Nu-i j^saţi pe japonezi să zdrobească iar China! Va curge sânge! J? ar mai bine să ne jertfim tot sângele din noi decât să mai jun înjosiţi!” Fata plângea şi toţi câţi au auzit-o plângeau, iar „nărui mareşal a început să'plân'gă şi el.”. Acest palat, copie după cel al favoritei unui mare l^Parat, seamănă, precum tot ce a fost copiat în secolul al *lX-lea (şi în primul rând Palatul de Vară), cu un decor de ^ninezărie. Dar pe micile terase, deasupra sălciilor Pjlngătoare, trandafirii vărateci aducând a mimoze sunt aceiaşi p >n veacul al VlII-lea. Era o pagodă unde un general de eatru devenise zeul irigaţiei. Şi, în depărtare, colina fune-ar a împăratului întemeietor.'.

Generalisimul prizonier începuse prin a-i răspunde luj Cian Sue-liang, care îl numea „domnule general”: „Daca sunt general pentru dumneavoastră, atunci daţi-mi ascultare!” Apoi sosise Ciu En-lai.

„Una din exprimările preşedintelui Mao, zic, s-a bucurat de mare succes în Franţa, deşi i-a intrigat pe francezi: Statele Unite sunt un tigru de hârt'ie.

— Statele Unite sunt un tigru adevărat, şi au arătat-o. Dar dacă tigrul acesta vine aici, el devine un tigru de hârtie. Şi asta pentru că nici cea mai puternică armată din lume nu poate face nimic contra unei gherile generale. Puştile, tancurile, avioanele noastre sunt aproape toate americane. Le-am luat de la Cian Kai-Şi. Cu cât americanii i-au dat mai multe, cu atât i le-am capturat noi. Şi soldaţii lui Cian nu-s de colo, doar ştiţi! Or fi mai buni americanii? Nu contează. Fiecare chinez ştie că doar Armata populară le garantează împărţirea pământurilor. Şi războiul va avea loc aici.”

Acest război va fi urmarea războaielor contra Japoniei, contra lui Cian Kai-Şi, a americanilor în Coreea, în Taiwan, în Vietnam. Deşi ministrul crede că o negociere privitoare la Vietnam nici nu poate fi avută în vedere, totuşi precizează că Ho Şi Min nu-i va putea reprezenta singur pe luptătorii din Nord.

„Trebuie negociat cu cei ce luptă, adică Frontul National de Eliberare şi Hanoiul, dar cu Frontul în primul rând.'

Am văzut cum Partidul Comunist Francez a încercat operaţiunea asta, în 1944: controlul general al partizanilor fiind 'imposibil, vor fi împuterniciţi şefii formaţiunilor controlate de chinezi, care îl vor controla pe Ho Şi Min.

Vorbeşte şi de O. N. U. Crede că ţara sa nu trebuie să intre până când nu pleacă de acolo Taâwanul; şi pare să ezite între o organizaţie afro-asiatică mai mult sau mai puţin <je obedienţă chineză şi transferarea O. N. U. De la New York la Geneva. Îl întreb: „Credeţi că politica actuală a Japoniei poate rămâne neschimbată, din moment ce aveţi bomba?”

Mă priveşte cu luare-aminte: „Cred că nu.”

Ştie ca şi mine că în Statele Unite este privit ca origina' Iul unuia din personajele Condiţiei umane. Mă gândesc la t°' tografia de la muzeul din Canton, unde a rămas sing1^ printre Cădeţi, înconjurat de personaje şterse ca umbre'6 Hadesului – şi care au fost Borodin, Galle'n şi Cian Kai-Şl- „Generalul de Gaulle, spun, crede că relaţiile stabilite prin ambasadorii noştri se află într-un punct mort.”

Sprâncenele lui groase, ridicate spre tâmple ca la personajele teatrului chinezesc, îi întregesc expresia de motan studios. Pare să viseze, cu o bizară atenţie, lipsită de obiect.

„Suntem de acord, răspunde el, cu textele care permit coexistenţa noastră paşnică.

„Vrem independenţa, şi nu vrem dubla hegemonie.

„L-aţi întrebat pe ministrul Afacerilor Externe dacă am fi dispuşi să negociem, în legătură cu Vietnamul, înainte de retragerea trupelor americane. Nu vom negocia nici problema Vietnamului, nici vreo altă problemă până când americanii nu se vor fi întors la ei acasă. şi nu este vorba numai să părăsească Saigonul, ci să îşi lichideze bazele din San Do-mingo, din Cuba, din Congo', din Laos, din Thailanda, rampele de lansare din Pakistan şi din alte părţi. Lumea ar putea trăi în pace; dacă hu-i aşa, e'din cauza imixtiunii americanilor peste tot. Astfel, ei creează conflicte peste tot. În Thailanda, Coreea, Taiwan, Vietnam, Pakistan – şi în atâtea alte locuri – ei întreţin sau înarmează împotriva noastră 1700000 de oameni. Devin jandarmii lumii. De ce? Să se întoarcă acasă, aşa va fi pace în lume. Şi, ca început, să respecte acordurile de la Geneva!” îşi desface larg braţele, cu mâinile deschise, înţru-chipindu-l pe naivul care ia drept mărturie buna credinţă universală: „Cum să negociezi cu nişte oameni care nu respectă acordurile?” „ Dezolat de atâta perfidie, îl interpretează magistral pe înţeleptul confucianist pus în fata regretabilei barbarii a ce-'or ce nu respectă riturile. Mască neaşteptată, pe faţa lui de samurai. Precum nu demult lingă Nenru, fac constatarea că Ori de câte ori un politician lucid la modul cinic face apel la ^”ute, el caută imediat masca strămoşilor săi: astfel, comu-, ii care mint se deghizează în ortodocşi, francezii în mem-

1 ai Convenţiei, anglo-saxonii în puritani.

N, El sugerează ca Franţa să-şi sfătuiască aliata, Marea Bri- „'„, tot aşa cum China ar putea-o face cu aliata ei U. R. S. S.

Adopte o'atitudine comună împotriva politicii agresive şi a Atentei bazelor militare ale Statelor Unite în străinătate.

Totuşi, este unul dintre primii diplomaţi ai epocii noas-*eCa mai înainte, când l-am ascultat pe mareşal, mă întreb f^urmăreşte cu spusele lui. Nici Marea Britanie, nici Statele nu ne cer sfatul, iar poziţia Franţei este bine cunoscută. El exaltă acum ajutorul chinez dat ţărilor subdezvoltate, iar eu îi atrag atenţia că procentul ajutorului nostru către Africa este cel mai ridicarăm lume. Da, dar numai ajutorul chinez este dezinteresat. In ce sens ajutorul nostru dat Algeriei este interesat?

„Petrolul”, răspunde el.

Există, în tot ce spune, o ciudată distanţă, total diferită de cea pe care o impune generalul de Gaulle. Mă gândesc la detaşarea omului lovit de o nenorocire. Soţia lui, una din cele mai bune oratoare ale partidului, este grav bolnavă. Când ceea ce spune este convenţional, el pare „a pune discul”, ca să nu mai gândească. Şi' asta în pofida mani lui curtoazii. Întrevederea pare să îl obosească dar şi să îl reţină activ, de parcă s-ar teme să rămână singur.

„Mult timp ati fost ministru al Afacerilor Externe, îi spun, şi ştiţi mai bine ca mine că anumite poziţii sunt luate pentru a'fidiscutate, iar altele numai pentru a'fi afirmate. Nu cred că Statele Unite au în vedere să o discute pe a dumneavoastră.”

El face un gest care înseamnă: nu contează, şi răspunde: „Credeţi în ameninţarea atomică? Autonomia comunelor populare este asigurată. China va supravieţui morţii a o sută de milioane de oameni. Şi, mai devreme sau mai târziu, americanii oricum vor sfârşi prin a pleca. China nu va accepta niciodată întoarcerea lui Cian Kai-Şi. Ea a descoperit libertatea. Alta decât în America, asta-i tot.”

Mă gândesc la conferinţa lui Sun Yat-sen, ţinută cu un an înaintea morţii: „Dacă i-âm vorbi despre libertate omului de pe stradă.'este sigur că nu ne-ar înţelege. Motivul pentru care chinezii, în realitate, nu pun niciun preţ pe libertate este că însuşi cuvântul care o desemnează a fost de curând importat în China.” Revoluţia i-a eliberat pe soţie de bărbatul ei, pe fiu de tată, pe fermier de seniorul lui. Dar în folosul unei colectivităţi. Individualismul occidental nu are rădăcină în masele chinezeşti. În schimb, nădejdea într-o transformare este un sentiment foarte puternic. Un bărbat trebuie să nu-şi mai bată nevasta ca să devină un alt om, care va fi membru de partid, sau simplu membru al comunei luţ populare, sau unul din cei mulţi eliberaţi de armată: „Zeu sunt buni pentru bogătaşi, săracii au Armata a VHI-a.”

Ciu En-lai reia: „Unul din generalii francezi din Primul Război Mondia' a zis: „Nu e bine să uiţi că focul omoară.” Preşedintele Ma° nu uită aşa ceva. Dar focul acesta nu ucide ceea ce nu vedeNoi nu ne vom angaja armatele împotriva armatei invadatoare decât la timpul şi locul cuvenit.

— Precum Kutuzov.

— Până atunci, noi nu uităm că orice armată invadatoare devine mai slabă decât poporul invadat, dacă acesta este hotărât să lupte. Europenii au încetat să domnească în Asia şi americanii îi vor urma.”

Crede în război, sau nu? Ceea ce mă intrigă cu adevărat este că, precum înainte mareşalul, el nu pare a lua deloc în considerare un război în care' Statele Unite – chiar şi fără bombă atomică – s-ar mulţumi să distrugă cele zece principale centre industriale chinezeşti, întârziind astfel cam cu cincizeci de ani construirea noii Chine. – retrăgându-se apoi fără să impună niciun Cian Kai-Şi.

Gândirea lui se bazează pe o teorie a lui Mao, pe care mă şi mir că nu am auzit-o încă formulată. Imperialismul adună laolaltă şase sute de milioane de oameni; ţările subdezvoltate, socialiste şi comuniste – două miliarde. Victoria acestora din urmă este inevitabilă. Ei înconjoară de peste tot ultimul imperialism, cel al Statelor Unite, tot aşa cum proletariatul înconjoară capitalismul, sau cum înconjura China armatele lui Cian Kai-Şi. „întotdeauna omul, zice Mao, este cel ce sfârşeşte prin a învinge.”

Yenan '

Primirea şefilor militari birmanezi şi a unui preşedinte somalez au dat peste cap biroul Afacerilor Externe.' Nu se ştie dacă preşedintele Mao, restabilit, va veni la Pekin, sau dacă audienţa va avea loc la vila sa din Hang-ciu. Când? Curând. Mai precis? Peste trei zile; sau patru, sau poate mai repede.

Aş fi vrut să le văd pe călugăriţe, dar ele nu vor să vadă Jjici un european. De frică? „Nu aed”, zice ambasadorul. Unul uin interlocutorii noştri l-a văzut pe episcopul chinez al ^nanghaiului, maoist convins. „O marionetă a puterii.” lotuşi, îşi îndeplineşte cu nobleţe obligaţiile caritabile, iar convertirile realizate de el sunt mufte, se şopteşte. Îmi amintesc ţje un prieten preot de la Paris: „Când' am fost hirotonisiţi, ^ fost foarte fericiţi, spre deosebire de colegii noştri cuinezi, care rămâneau de gheată. Noi eram invidioşi din apostolatului lor. Să predici în China! Până la urmă întrebat de ce aveau mutrele alea de înmormântare: u că toate bisericile voastre, la noi în ţară, au fost construite sub protecţia gurilor de foc ale canonierelor voastre şi Domnul Hristos nu vine în asemenea biserici. Întâi va trebui să le dărâmăm pe toate. Abia atunci va fi o China creştină, care să semene cu toată China. Aşa, ca scenele Naşterii Domnului peste imaginile religioase chinezeşti. Iar când vocea Domnului va răsuna la noi, se va vedea că este cu totul altceva decât sporovăielile Greciei sau ale Romei.„ Ne uitam la ei, stupefiaţi de ideea distrugerii Misiunilor, atât de greu construite; de sarcina uriaşă la care se înhămau, admirabilă şi perfidă. „N-o să vedeţi nicioadată aşa ceva pe durata unei singure vieţi, a rostit încet unul din noi.

— Ştiu. O să aşteptăm.” îmi manifestasem dorinţa să ajung la Yenan; mi s-a pus un avion la dispoziţie.

Iată, deci, Sparta. Adevărul, legenda şi obscura putere care prelungeşte în epopee bătăliile trecutului, totul se regăseşte la un loc în aceşti munţi perforaţi. La poalele lor, Muzeul Revoluţiei.

Aproape tot ce reprezintă sau sugerează el s-a petrecut aici, acum treizeci de ani. Deja este un timp dispărut. Iată plecarea cavaleriei negre prin defilee, cursa soldaţilor pe Marele Zid, tunurile făcute din trunchiuri de copac cetluite cu sârmă ghimpată, pălăriile camuflate cu frunze precum căştile, amestecate cu suliţele medievale ale partizanilor, cu ciucurii lor roşii mult mai mari decât ai miliţiilor din Sud; iată puştile de' lemn pentru antrenament, iată şi grenadele artizanale. Iată scoarţa de mesteacăn ţinând loc de hârtie, iată roţile de tors cu care'fiecare şi-a confecţionat uniforma. Dar Gândhi este departe. Iată maşina de imprimat bancnote, foarte modeste bancnote şi foarte modestă maşină, trimisă bucată cu bucată de către muncitorii din provinciile ocupate de duşman. Înainte de Mao, toate astea erau străvechiul material al înfrânţilor. Am văzut în Siberia amintiri din gherila aceasta primitivă, dar partizanii siberieni nu se luptau unul contra o sută, nici nu sugerau ceea ce totul proclamă aici: răzmerita devenind revoluţie. Unele muzee chinezeşti expun coroanele de fier purtate de şefii tai-ping înainte de înfrângerea lor: sunt coroane barbare, semănând cu cele purtate şi de şefii răscoalelor populare şi înlocuite cu coroane de fier roş” de către trupele regale, câhd îi prindeau pe răzvrătiţi. Mil^ nara ţărănime chineză, ţărănimea tuturor naţiunilor de p6 vremea ţăranilor, se regăseşte fixată aici, în'clipa când sG ridică să cucerească întreaga Chină, sub peştera singurului om care a dus-o la izbânda: în vitrine, după suliţe apar puştile şi mitralierele luate de la japonezi şi de la soldaţii lui Cian Kâi-Şi. O comentatoare, toată numai zâmbet şi codiţe tradiţionafe, pius un glăscior strident, povesteşte epopeea aceasta de-a fir a păr, până în ultima sală unde apare, împăiat, vrednicul cal care l-a purtat pe Mao de-a lungul Marşului cel Lung.

Nicăieri ca aici nu apare atât de accentuat forţa mitologica a comunismului chinez. Yenan este un orăşel, iar uzi-o„ '. P0<lul, lumina lui electrică nu şterg absolut deloc fM „le ace^ea dm munţi un<le s-a format destinul Chinei acni0 §uverna ° sută de milioane de oameni când a plecat de t)3 °) „ această pagodă salutată cu strigăte de cei trecuţi de v rtea Yenanului, tot aşa cum pelerinii noştri salutau turnurile Ierusalimului. Pretutindeni vezi pământ gălbui, colbul stepelor luând cu asalt ţinuturile cultivate din preajma râului iar vechile cartiere generale sunt din pământ bătătorit având aspectul net al pietrei – curţi interioare de şcoală sau de închisoare. Acum sunt părăsite: „Masele de vizitatori vin în alte anotimpuri.” Bombardate dar reconstruite, iată sala de subprefectură unde Mao a ţinut discursul despre literatură, sala de stat-major al Armate'i roşii cu băncile şi cu tavanul ei din bârne, birourile şefilor în peşterile ferite de rigorile iernii prin pereţi de sticlă'şi lemn, ca'nişte prăvălioare imaculate. Cuvântul „peşteră” sugerează prea puţin aceste locuinţe pentru troglodiţi, sdpate în stânca precum cele ale podgorenilor noştri de pe Loara. Dacă adăpostul lui Mao, de lângă muzeu, aduce a cameră funerară egipteană, majoritatea celorlalte sunt nişte locuri oarecare de lucru, care nu te izbesc decât prin austeritatea lor. Când s-a instalat aici, armata parcursese zece mii de kilometri. Mao a pierdut Yenanul, apoi l-a recucerit. Şi locul proclamă dialogul între armată şi partid, caracterul militar al acestei întregi victorii politice, moştenirea cuceritorilor stepei – minus covoarele şi blănurile. Aici, pe o mizeră faţă de masă din pânză roşie au sfârşit luminările Comitetului' Central. Armata trecea: aici, ea s-a oprit ceva mai mult timp. Până la cucerirea Pekinului, şeful suprem al armatei ţărăneşti a fost un şef nomad.

Mi se proiectează câteva vechi filme de actualităţi. Yenanul se goleşte la apropierea armatei lui Cian Kai-Şi, 'apoi urmează exodul, desigur spre alte grote nu prea depărtate, fiindcă ţăranii aburcă mese pe spinarea catârilor. Apoi reîntoarcerea Armatei de Eliberare şi intrarea ei în toate oraşele Chinei, de la cheiul Shanghaiului până la şubredele galerii din lemn din Yunnan-fu şi până la dansul ţâbetan cu panglicile interpretat de tinere fete care parcă imită gesturi ale statuetelor Tang – dans în planul doi, fiindcă pe primul plan defilează soldaţii, cu baionetele întinse înainte, precuBj cei din defilările sovietice la Lhassa, pe dinaintea palatului lui Dalai-lama.

Unul din însoţitorii mei, vag responsabil de partid, înţ! spune că i-a văzut intrând în Yenan pe supravieţuitorii Marşului cel Lung.

„Când l-aţi văzut pe Mao prima dată?

— Când a făcut apel la noi împotriva Japoniei. Afli rămas uimit, pentru că părea un om extrem de simplu. Era îmbrăcat în albastru, ca noi, dar avea şosete cafenii. Eu n fofilat mai la urmă, pentru că, deşi 'printre primii care răspuns apelului, n-aveam decât şaptesprezece ani. Vorbea bine: imediat ne-am zis că avea dreptate.”

Muntele, deasupra noastră, ne striveşte, găurit la infinit. Mă gândesc la Long-men.

„Nu exista, pe atunci, electricitatea. Nimeni nu mai locuia în oraş fiindcă era bombardat tot timpul. Noaptea, luminiţele se aprindeau în toate peşterile.”

Pekin, august 1965 întoarcerea. Aseară mi s-a telefonat să nu plec azi din ambasadă şi să aştept. La ora 13, alt telefon: sunt aşteptat la ora 15. În principiu, pentru audienţa la preşedintele Republicii, Liu Şao-şi; dar comunicarea îl face pe ambasador să creadă că Mao va fi prezent.

Ora 15. Frontonul Palatului Poporului se sprijină pe groase coloane egiptene, cu capiteluri în formă de lotus pictate în roşu. Un coridor de peste o sută de metri. În fund, contra luminii (într-o sală, presupun), vreo douăzeci de persoane. Două grupuri simetrice. Ba nu, nu-i decât un grup, care pare tăiat în două pentru că oamenii cu faţa la mine se ţin la distanţă în spatele personajului central, probabil Mao Zedong. Intrând m sală, încep să disting chipurile. Mă îndrept spre Liu Şao-şi, pentru că scrisoarea mea este adresată preşedintelui'Republicii. Nimeni nu mişcă.

„Domnule preşedinte, am onoarea să vă predau această scrisoare din partea preşedintelui Republicii Franceze, în care generalul de Gaulle' mă însărcinează să-l reprezint pe lângă preşedintele Mao Zedong şi pe lângă domnia-voastră.”

Citez fraza cu privire la Mao adresându-mă direct lui şi rămân în faţa lui, odată scrisoarea predată, în momentul când traducerea ia sfârşit. Primirea lui este în acelaşi timp cordială Şi ciudat de familiară, sugerând ceva de genul acesta: „La naiba cu politica!” Dar el zice:, „V-aţi întors de la Yenan, nu-i asa? Ce impresie v-a lăsat? '

— Una foarte puternică. Este un muzeu al invizili” ului.

Traducătoarea – aceeaşi folosită şi de Ciu En-lai – trahee imperturbabil, dar e clar că aşteaptă o explicaţie.

, La muzeul din Yenan te aştepţi la fotografii cu Marşul ^1 Lung, cu populaţiile Lolo, cu munţi, cu mlaştini. Totuşi, exPediţia trece pe locul doi. Pe primul plan sunt suliţele, tulurile făcute din trunchiuri de copac legate cu sârmă de telegraf: muzeul mizeriei revoluţionare. Când ieşi din el şi intri în peşterile unde aţi locuit cu colaboratorii dumneavoastră impresia este aceeaşi, mai ales gândindu-te la luxul adversari! lor. M-am dus cu eândul la odaia lui Robespierre acasă la tâmplarul Duplay. Dar un munte e mult mai impresionam decât un atelier, iar adăpostul dumneavoastră, deasupra muzeului actual, mi-a sugerat mormintele egiptene.

— Dar nu sălile partidului.

— Nu. În primul rând, ele sunt protejate cu sticlă. Însă dau o impresie de sărăcie lucie, voluntară, monahală. Tocmai această lipsă absolută vorbeşte de o forţă invizibilă, precum aceea a marilor noastre mânăstiri.”

Stăm toţi aşezaţi în fotolii din ramuri de palmier indian împletite, p'e ale căror braţe sunt întinse şerveţele albe. 0 sală de aşteptare a unei gări'tropicale. Afară, printre storuri, imensul s'oare de august. Expresia tuturor denotă bunăvoinţă şi gravitate; o politeţe atentă care, însă, nu pare a ţine cont de cel căruia îi este adresată. Ea e rituală. Împăratul unea poporul cu cosmosul. Sub toate aceste oraşe Aexistă geo-manţia, sub toate aceste gesturi există ordinea. Împăratul a murit, dar China este bântuită de ordinea exprimată de el. De aici provine activa supunere pe care nicăieri n-am mai întâlnit-o, nici chiar în Rusia. Îl văd mai bine acum pe Mao, contra luminii. Acelaşi tip de faţă rotundă, netedă, tinără, ca a mareşalului. O seninătate cu' atât mai neaşteptată cu cât trece drept violent. Alături de el, chipul cabalin al preşedintelui Republicii. În spatele lor, o infirmieră în alb.

„Când săracii sunt hotărâţi să lupte, zice el, îi înving întotdeauna pe cei bogaţi: aşa s-a întâmplat şi în Revoluţia voastră franceză.”

Parcă aud textul tuturor şcolilor noastre de război; niciodată miliţiile n-au bătut mult timp o armată regulată. Şi câte răscoale la' o revoluţie! Dar poate vrea să spună că într-o ţară precum China, unde armatele semănau cu marile noastre companii medievale, ceea ce era suficient de puternic d să suscite trupe voluntare le ducea şi la izbânda: oamenii se bat mai bine ca să supravieţuiască decât ca să păstreze.

După zdrobirea comuniştilor de către Cian Kai-Şi _| Shanghai şi la Han-Keu, în i927, Mao a organizat miljţ11^ ţărăneşti, br, toţi rusii ce jurau pe marxism-leninism şi to chinezii care depindeau direct de ei susţineau princip} „ conform căruia ţărănimea nu poate niciodată învinge si”' gură. Aşa gândeau şi troţkiştii şi staliniştii, fără deosebi^ Convingerea lui Mao că d luare a puterii de către ţărani er posibilă a schimbat totul. Cum a apărut ea? Când a opus el Inulţimea ţărănească înarmată cu suliţi tuturor marxiştilor ascu'ltând de Moscova, Kominternului adică?

„Convingerea aceasta a mea nu s-a format: am avut-o dint'otdeauna.” îmi amintesc de cuvântul generalului de Gaulle: „Când v-aţi gândit că veţi recuceri puterea? – întotdeauna.” „Totuşi,” vă pot da un răspuns. După lovitura lui Cian Kai-Şi la Shanghai, noi ne-am răzleţit. După cum ştiţi, eu m-am hotărât să mă întorc în satul meu.' Demult, cunoscusem marea foamete de la Ciang-cia, cu capetele tăiate ale răsculaţilor în vârful prăjinilor, dar uitasem de ea. La trei kilometri de satul meu nu mai rămăsese nici urmă de scoarţă la unii copaci, până la patru metri înălţime: înfometaţii b mânca-seră. Din oameni obligaţi să mănânce scoarţă puteam scoate luptători mai buni decât' din şoferii de la Shanghai, şi chiar din hamalii culi. Dar Borodin'nu se pricepea deloc la ţărani.

— Gorki mi-a zis într-o zi, în faţa lui Stalin: ţăranii sunt peste tot la fel.

— Nici Gorki, un mare poet vagabond, nici Stalin. Nu se pricepeau câtuşi de puţin la ţărani. Nu se pot compara chiaburii voştri cu nenorociţii din ţările subdezvoltate. Şi nu există marxism abstract, există doar unul concret, adaptat realităţilor concrete ale Chinei, copacilor despuiaţi ca şi oamenii, pentru că oamenii îi mănâncă.”

După cuvântul Stalin. A ezitat puţin. Ce voia să spună? Un seminarist? Ce gândeşte acum despre el? Până la intrarea victorioasă în Pekin, Stalin a crezut în Cian Kai-Şi, care Precis va zdrobi acel partid episodic, nici măcar stalinist, aşa ^m îl mai zdrobise la Shanghai, în 1927. Hruşciov, la şedinţa secretă a celui de al XX-lea Congres al Partidului, în 1956, afirmase că Stalin era gata să rupă orice legătură cu comuniştii chinezi. În Coreea de Nord, lăsase uzinele in-tocte, dar în regiunile pe care avea să le ocupe Mao le distrusese, îi trimisese lui Mao un studiu despre războiul de Partizani, pe care acesta i-l dăduse lui Liu Şao-şi: „Citeşte pestia asta, ca să afli ce trebuia să facem ca să fim azi cu °ţu morţi.” Dacă era să se încreadă într-un comunist, Stalin Fefera să creadă în Li Li-san, format la Moscova. Epurările „? i fost, desigur, indiferente lui Mao – mai mult decât res-j> n§erea criticii şi decât dispreţul faţă de masele ţărăneşti. Şi,. R” îndoială, respectă imensele servicii aduse comunismului n deschiaburire, în lupta împotriva încercuirii, în conducerea războiului. Deasupra capului meu sunt, ca în toate sălile oficiale, patru portrete: Marx, Engels, Lenin – şi Stalin.

Deşi Mao a făcut parte din grupul tinerilor chinezi care trebuia să vină în Franţa, după ce învăţaseră câteva cuvinte franţuzeşti, şi să muncească într-o fabrică atâta timp cât dura călirea lor revoluţionară (Ciu En-lai a fondat Partidul Comunist Chinez la Billancourt), el n-a plecat niciodată din China şi nu s-a abătut niciodată de la neîncrederea lui în majoritatea revoluţionarilor întorşi din străinătate, ca şi în trimişii Kominternului.

„Prin 1919 eram responsabil cu studenţii din Hu-nan. Noi toţi voiam, în primul rând, autonomia provinciei. Am luptat contra seniorului războiului Ciao Heng-ki. După un an, el a revenit şi ne-a atacat. Ne-a zdrobit. Atunci am înţeles că numai masele populare îi pot nimici pe seniorii războiului. Pe vremea aceea citeam Manifestul comunist şi luam parte la organizarea muncitorilor. Dar cunoşteam armata, fusesem soldat câteva luni, în 1911. Ştiam că nici muncitorii nu vor fi de-ajuns.

— La noi, soldaţii Revoluţiei, dintre care mulţi erau fii de ţărani, au devenit' soldaţii lui Napoleon. Ştim, aproximativ, 'cum s-a întâmplat aceasta. Dar cum s-a'format Armata populară? Şi cum s-a re-format, din moment ce din cei 20000 de luptători sosiţi la Yenan, doar 7000 veneau din Sud? Se vorbeşte despre propagandă, însă propaganda face aderenţi, nu soldaţi.

— Au existat întâi nucleele. Erau mai mulţi muncitori decât se spune, în armata revoluţionară. Aveam 'foarte mulţi oameni la Kian-şi: i-am ales, din ei, pe cei mai buni. Iar pentru Marşul cel Lung, s-au ales ei înşişi. Celor care au rămas nu le-a fost bine: Cian Kai-Şi a exterminat peste un milion.

„Poporul nostru îi ura, îi dispreţuia pe soldaţi, se temea de ei. El a înţeles imediat că Armata roşie era a lui. Aproapf pretutindeni î întâmpinat-o cu bucurie. Ea i-a ajutat pe ţara111' mai ales la strânsul recoltei. Ei au văzut că la noi nu exist* clase privilegiate. Au văzut că mâncăm toţi acelaşi lucru, c” ne îmbrăcam toţi la fel. Soldaţii aveau libertatea întrunirii0” şi a cuvântului. 'Puteau oricând controla bugetul compame' lor. Mai cu seamă, ofiţerii nu aveau dreptul să-i bată P6 subalterni sau să-i insulte.

„Noi am studiat raporturile de clasă. Când armata er* acolo, de faţă, nu ne era greu să arătăm ce apăram noi: ţâra nii aveau ochi să vadă. Trupele inamice erau mult mai nu' meroase decât ale noastre şi primeau sprijin america”' totuşi, tot noi am învins de obicei în lupte, iar ţăranii ştiau că eram învingători pentru ei, pentru a-i ajuta. Războiul se învaţă, desigur, dar este mai uşor decât politica: totul e să ai mai mulţi oameni sau mai mult curaj, pe locul de luptă. A mai şi pierde din când în când e inevitabil; trebuie numai să ai la activ mai multe victorii decât înfrângeri.

— Aţi obţinut mari avantaje din înfrângeri.

— Mai mult decât ne-am fi aşteptat^ Sub anumite aspecte, Marşul cel Lung a fost o retragere. În schimb, rezultatele lui au'fost o izbândă, pentru că peste tot pe unde am trecut.

(„Pe un traseu de zece mii de kilometri”, zice translatoarea, între paranteze.) „. Ţăranii au înţeles că eram de partea lor, iar când nu erau prea siguri de asta, purtarea soldaţilor Guomindang a avut grijă să le deschidă ochii. Ca să nu mai vorbesc de represiune.”

A lui Cian Kai-Şi. Dar ar putea fi vorba şi de eficacitatea propriei represiuni': Armata de Eliberare nu numai că a confiscat marile proprietăţi, dar i-a exterminat pe marii proprietari şi a anulat creanţele. Maximele de război ale lui Mao au devenit un cântec'popular: „Duşmanul înaintează, noi ne retragem. Se opreşte, 11 hăituim. Refuză lupta, atacăm. Se retrage, îl urmărim.” Ştiu că acest „noi” înseamnă totodată armata, Partidul, muncitorii de-acum şi cei ai eternei Chine. Moartea nu are ce căuta. Civilizaţia chineză făcuse din orice chinez un om disciplinat în mod natural. Şi, pentru orice ţăran, viaţa în Armata populară, unde învăţa să citească, unde camaraderia era mare, sigur că era mai demnă §J mai uşoară decât cea din sat. Străbaterea Chinei de către Armata roşie a fost o propagandă mult mai activă decât oricare „ta concepută de Pârtia: de-a lungul acestei întregi târâieli „e cadavre, ţărănimea s-a ridicat ca un singur om, când a ve-nit momentul.

„Pe ce se axa propaganda dumneavoastră?” ţ – Imaginaţi-vă cât mai corect posibil viaţa ţăranilor, întotdeauna a fost grea, dar mai ales când armatele jefuiau „te|e şi câmpurile. Mai rea ca oricând a fost, însă, spre ivitul puterii Guomindangului. Suspecţii îngropaţi de vii, ^râncile sperând să renască în viaţa următoare căţele, ca să „iere mai puţin, vrăjitoarele invpcându-şi zeii cântând fune-pf. „Vine Cian Kai-Şi!” Ţăranii n-au cunoscut niciodată ^IWalismul: ei au găsit în'faţa lor Statul feudal, întărit de lUralierele Guomindangului.

„Prima parte a luptei noastre a fost o răzmerită Urmăream să îl eliberăm pe ţăran de stăpânul lui; ca să c'u-cerească nu libertatea cuvântului, a votului sau a întrunirilor, ci pe aceea de a supravieţui. Să restabilim fraternitatea, mai degrabă decât să cucerim libertatea! Ţăranii începuseră mişcarea aceasta, fără noi, sau erau pe punctul s-o înceapă. Dar, cel mai ades, cu disperare. Noi le-am adus nădejdea. În regiunile eliberate, viaţa era mai puţin groaznică. Trupele lui Cian Kai-Şi ştiau asta atât de bine, încât au început să răspândească zvonul că prizonierii şi ţăranii care treceau de partea noastră erau îngropaţi de vii.'De aceea a trebuit să organizăm războiul cu strigăte, adică oamenii noştri care îi cunoşteau pe cei care auzeau de partea cealaltă, să le strige adevărul. Dar strigau numai cei care nu aveau rude dincolo. Tocmai ca să păstrăm speranţa, am dezvoltat gherila pe cât am putut. Mult mai mult decât pentru expediţii punitive. Totul s-a ivit dintr-o situaţie anumită: noi doar am organizat răzmeriţa, nu am creat-b. Revoluţia este o dramă pasională; noi nu am câştigat poporul de partea noastră apelând la raţiune, ci sporind speranţa, încrederea şi fraternitatea. In faţa foametei, voinţa de' egalitate capătă puterea unui simţământ religios. Mai apoi, bătându-se pentru orez, pentru părriânt şi pentru drepturile aduse de reforma agrară, ţăranii s-au încredinţat că luptă pentru viaţa lor şi a copiilor lor.

„Ca să crească un copac, e nevoie de sămânţă şi de pământ: dacă o să semeni în pustiu, copacul nu va creste. Sămânţa a fost, în multe locuri, amintirea Armatei de Eliberare; şi în alte multe locuri, prizonierii. Dar, peste tot, pământul a fost situaţia specială, adică viaţa cumplită a sătenilor pe vremea ultimei guvernări a Guomindangului.

„în timpul Marşului cel Lung, făcuserăm peste o sută cincizeci de mii de prizonieri, capturându-i în loturi mici; ş1 încă şi mai mulţi, în marşul asupra Pekinului. Ii ţineam cu noi patru sau cinci zile. Vedeau imediat deosebirea între ei şi soldaţii noştri. Chiar dacă abia de mâncau câte ceva, ca noi, se simţeau totuşi eliberaţi. După câteva zile de captivitate,” strângeam la un loc pe ceî care voiau să plece. Plecau, după o ceremonie de bun-rămas, de parcă ar fi fost de-ai noştO-După ceremonie, mulţi n-au mai vrut să plece. Rămaşi „ noi, au devenit viteji. Pentru că ştiau ce apărau.

— Şi pentru că îi*înrolaţi în unităţile cele mai călite?

— Sigur că da. Relaţia dintre soldat şi compania sa est* la fel de importantă precum aceea dintre armată şi pop11” laţie. Asta am numit eu peştele în apă. Armata de Eliberai* este o supă în care se dizolvă prizonierii. De asemenea, nu trebuie să-i angajezi pe noii recruţi decât în bătăliile pe care ei le pot câştiga. Mai târziu, se schimbă lucrurile. Dar, de pildă, noi i-âm îngrijit întotdeauna pe răniţii inamici. Ne era foarte greu să-i târâm după noi pe toţi aceşti prizonieri; n-are a [ace. Când am pornit la atacul Pekinului, soldaţii bătuţi ştiau deja că nu riscă nimic dacă se predau, aşa că s-au predat în masă. Şi generalii lor, de altfel.

Desigur, a-i da unei armate sentimentul că victoria îi aparţine, nu este puţin lucru. Îmi amintesc de Napoleon, în timpul retragerii din'Rusia: „Sire, oamenii noştri sunt masacraţi de două baterii ruseşti.

— Ordonaţi unui escadron să le cucerească!” îi povestesc întâmplarea lui Mao, care râde şi adaugă: „Trebuie să mai ştiţi că, înainte de noi, în masele largi nimeni nu li se adresase vreodată femeilor şi tinerilor. Cu atât mai puţin ţăranilor. Unii şi alţii au simţit, ' abia atunci, că lucrurile îi privesc şi pe ei, pentru prima dată.

„Când occidentalii vorbesc de sentimentele revoluţionare, ne împrumută aproape întotdeauna o propagandă'aidoma celei ruseşti. Or, dacă e vorba de propagandă, ea a fost mai degrabă de tipul celei a Revoluţiei franceze, fiindcă, la fel ca în ţara dumneavoastră, noi luptam pentru ţărănime. Dacă propaganda înseamnă instruirea miliţiilor şi gnerilelor, atunci da, am făcut multă propagandă. Dar dacă înseamnă predică. Ştiţi că eu susţin demult lucrul acesta: trebuie să le predăm maselor cu precizie ceea ce am învăţat de la ele în tood confuz. Ce a atras de partea noastră majoritatea satelor? Descrierea amănunţită a amărăciunii.”

Această descriere a amărăciunii este o confesiune publică, 'n cursul căreia cel sau cea care vorbeşte îşi povesteşte pro-Pnile suferinţe în fata întregului saţ. Majoritatea ascultători-'°r îşi dau seama că au trecut prin aceleaşi suferinţe şi le? etaliază la rândul lor. Multe din spovedaniile acestea sunt Impresionante doar în mod banal, amănunţind veşnica jale n faţa veşnicei nefericiri. Dar unele sunt atroce. (Mi s-a po-estit cazul unei ţărănci care l-a întrebat pe un senior al azboiuiiii ce s-a' întâmplat cu soţul ei, captiv: „E în |r5dină.” S-a dus şi i-a găsit trupul decapitat, cu capul pe? rtâ A lt l şi a început să1 legene soldaţii au vrut să

|ă. S-a dus şi ia găsit trupul dep, p p j? rtâ. A luat capul şi a început să-l legene, soldaţii au vrut să „i Sltlulgă dar n-au putut, fiindcă femeia l-a apărat cu furie, jjln” când soldaţii s-au îndepărtat crezând-o posedată. Poves-rea aceasta este foarte cunoscută, pentru că ţăranca şi-a rentat de nenumărate ori descrierea amărăciunii, iar când seniorul războiului a fost prins şi judecat, ea i-a scos ochii cu mâna ei.) „Noi am propagat descrierile în toate satele, spune Mao dar nu le-am inventat.

— Ce fel de disciplină a trebuit să impuneţi, la început?

— Nu am impus prea multă disciplină când era vorba de răfuieli de felul acesta. In ce priveşte armata, cele trei principii ale ei erau: interzicerea oricăror confiscări de bunuri individuale, predarea imediată către comisariatul politic a tuturor bunurilor confiscate de la proprietarii funciari, supunerea totală fată de ordine. Niciodată n-am luat nimic de la ţăranii săraci, fotul depinde de cadre: un soldat dintr-o unitate disciplinată este şi el disciplinat. Dar orice militant e disciplinat, iar armata noastră era o armată de militanţi. Faimoasa „spălare a creierelor” a făcut ca majoritatea prizonierilor noştri să ne urmeze; or, ce-a fost ea? A fost, pur şi simplu, întrebarea: „De ce vă luptaţi cu noi?”, sau propoziţia adresată ţăranilor: „Comunismul este, în primul rând, o asigurare contra fascismului.”

Mă gândesc la scoarţa mâncată de oameni şi la ce mi-a povestit Nehru despre 'foamete. Dar mai ştiu'că spălarea creierelor nu s-a mărginit la manifestările acestea neînsemnate. Şedinţele de autocritică au fost îndeosebi şedinţe ele acuzare pub„lică, urmate de excluderi, arestări şi execuţii. „Ridică-te hotărât împotriva duşmanului tupilat în propria-ţi minte!„ In 1924, la Yenan, Mao le-a poruncit militanţilor sa devină întru totul asemeni muncitorilor şi ţăranilor. (Mi s-a arătat în vale, petecul de câmp cultivat cnia'r de el.) Iar, mai târziu, avea să ordone „transformarea deplină„ a tuturor chinezilor. Când le-a poruncit să-şi „aducă toată inima„ pe altarul Partidului, au început şi ceremoniile rituale ale maselor care „îşi dăruiau fiece bătaie a inimii” Partidului, dar ş transportarea de mari inimi roşii, dintre care unele deveneau zmeie pe cer.

„Noi am pierdut Sudul, reia el, şi ne-am retras şi din Yenan. Dar ne-am întors, am recucerit Sudul. Şi Yenanul. U Nord, am găsit posibilitatea unui contact cu Rusia, siguranţa că nu vom fi încercuiţi; Cian Kai-Şi mai avea câteva milioane de oameni. Am putut astfel stabili baze solide, a” dezvoltat mult Partidul, am organizat masele. Şi aşa până „8 Ţi-nan, oina la Pekin.

— In Uniunea Sovietică, Partidul este cel care a Armata roşie; aici, s-ar părea că, adesea, Armata de rare e cea care a dezvoltat Partidul.

_ Nu-i vom permite niciodată pustii să comande Partidul. Dar e adevărat că Armata a VlII-a de campanie a construit o puternică organizaţie de Partid în China de Nord, cu cadre, şcoli, mişcări de mase. Yenan a fost construit cu puşca. Totul poate creşte în ţeava unei puşti.

„Dar la Yenan am întâlnit o clasă pe care n-am găsit-o niciodată în Sud, şi câtuşi de puţin în Marşul cel Lung: burghezii naţionali, intelectualii, toţi cei ce acceptaseră sincer să ia parte la frontul unic în lupta contra Japoniei. La Yenan s-au pus probleme de guvernare. Ce o să vă spun vă va surprinde: dacă n-am fi fost constrânşi de ofensiva duşmană, noi n-am fi atacat.

— Au crezut că vă pot lichida?

— Da. Generalii lui Cian Kai-Şi l-au minţit din plin, iar el i-a minţit cât a putut pe americani. A crezut că vom purta bătălii tradiţionale. Dar Ciu-te şi Ceng-yi nu le-au acceptat decât atunci' când forţele noastre le-au întrecut pe ale lui. A imobilizat mulţi oameni pentru apărarea oraşelor, dar noi n-am atacat oraşefe.

— Acesta e şi motivul pentru care ruşii v-au. Neglijat mult timp.

— Dacă revoluţia nu se poate face decât cu muncitori, atunci, evident, noi h-am fi avut nicio revoluţie. Ruşii înclinau spre Cian-Kai-Şi. Când a fugit din China, ambasadorul sovietic a fost ultimul de care s-a despărţit.

„Oraşele au căzut de la sine, ca fructele coapte.”

— Rusia s-a înşelat, dar şi noi ne-am fi înşelat în egală măsură. Asia secolului al XD^-lea pare lovită de o decadenţă pe care colonialismul, singur, n-o poate explica. Japonia s-a °ccidentalizat prima, şi s-a profetizat că se va americaniza foarte repede. Dar adevărul este că, în pofida aparenţelor, ea a rămas profund japoneză. Dumneavoastră sunteţi pe cale de a reîntemeia Marea Chină, domnule preşedinte; lucru manifest în tablourile şi afişele propagandistice, în poemele dumneavoastră, în însăşi China, cu latura militară pe care i-o reproşează turiştii.”

E rândul miniştrilor, în cerc, să-şi ciulească urechile., Da, răspunde el senin.

, ^ao înţelege prin acest termen nu numai profesiunile liberale, studenţii 'Profesorii, tehnicienii şi inginerii, ci şi masa celor care nu sunt nici muncitori, lc' ţărani, nici vechi compradores sau capitalişti (n.a.).

— Speraţi ca agricultura dumneavoastră. Veche,} n care munca 6raţelor este încă atât de răspândită, să atingă faza maşinismului?

— Va fi nevoie de timp. „Câteva zeci de ani.

„Va fi nevoie şi de prieteni. Ne trebuie, întâi, contacte. Există multe feluri de prieteni. Dumneavoastră sunteţi unui din ei. Mai e şi Indonezia. Aidit e aici, încă nu l-am'văzut. Sunt puncte comune între el şi noi, şi altele între dumneavoastră şi noi. Aţi spus cu.

(Traducătoarea caută cuvântul francez.) „. Pertinenţă, ministrului Afacerilor Externe, că nu doriţi o lume supusă dublei hegemonii a Statelor Unite şi a Uniunii Sovietice, care până la urmă tot vor găsi ceea ce am numit eu acum doi ani Sfânta lor Alianţă. Ţara dumneavoastră şi-a arătat independenţa faţă de americani.

— Suntem independenţi, dar le suntem aliaţi.”

De la începutul discuţiei, el n-a făcut alt gest decât să-şi ducă ţigara la gură şi s-6 lase pe marginea scrumierei. In imobilitatea generală”, nu pare un bolnav, ci un împărat de bronz. Îşi ridică deodată amândouă braţele şi, la fel de brusc, le lasă să cadă.

„Aliaţii n-o-oştri! Ai voştri şi ai noştri!”

Pe un'ton de r'sânt nostimi!

„Statele Unite nu sunt altceva decât imperialismul american, Marea Britanie joacă un joc dublu.”

Pentru întâia oară, mareşalul ia cuvântul: „Marea Britanie îi susţine pe imperialiştii americani.”

Exact când eu îi răspund: „Nu uitaţi Malaezia.”, Mao zice: „Schimb de bune procedee”, dar cu o voce din ce în ce mai joasă, ca şi când şi-ar vorbi sieşi: „Noi am făcut ce era necesar, dar cine ştie ce se va întâmpla peste câteva zeci de ani?”

Eu nu mă gândesc la ce se va întâmpla mâine, ci la ce se petrecea ieri, când ruşii, în timp ce construiau oţelăriile uriaşe, mutau stâlpii de hotar din stepele Turkestariului, pe cânp grănicerii chinezi erau beţi morţi, ca să devină posesorii nU' nelor de uraniu – stâlpii feluându-şi locul ceva mai târziu, tf urma unei loiale acţiuni reciproce' care îi adormise tun p6 grănicerii ruşi. Întreb: „Opoziţia mai este puternică?

1 Şeful partidului comunist indonezian (n.a.).

— Mai sunt burghezii naţionali, intelectualii etc. Încep să apară şi copiii unora şi ai altora.

— De ce intelectualii?

— Gândirea lor este antimarxistă. După Eliberare, i-am primit, chiar dacă se dăduseră cu Guomindangul, pentru că duceam lipsă de intelectuali marxişti. Influenţa lor n-a dispărut, nici pe departe. Mai cu seamă asupra tinerilor.”

Deodată, îmi dau seama că picturile de pe pereţi sunt rulouri tradiţionale în stil manciurian – ca şi în biroul mareşalului, sau în cel al lui Ciu En-lai. Nici urmă de figurile realist-socialiste care împânzesc zidurile oraşului.

„Totuşi tineretul pe care l-am văzut în cursul călătoriilor mele, spune ambasadorul nostru, vă este profund devotat, domnule preşedinte.”

Mao ştie că Lucien Paye a fost ministrul Educaţiei Naţionale'şi rector la Dakar; ştie şi că, ori de câte ori poate, el îa contact cu profesorii şi cu studenţii. Ambasadorul vorbeşte puţin chineza, dialectul mandarin, pe care numeroşi membri ai ambasadei noastre, născuţi în China, îl vorbesc curent.

„Se poate spune şi aşa.”

Nu e o propoziţie politicoasă, spusă spre a abate discuţia. Mao pune pe tineret acelaşi accent pe care îl pun generalul de Gaulle, sau Nehru. Pare a gândi că se pot spune multe despre tineretul chinez, chiar încurajând o altă părere decât a lui. Ştie că ambasadorul nostru a studiat noua pedagogie chineza: sistemul „jumătate muncă, jumătate studiu”, permisiunea dată studenţilor de a se prezenta la examene cu cărţile de curs. II întreabă cu atenţie: „De când sunteţi la Pekin?

— De paisprezece luni. Dar m-am dus la Canton cu trenul; am vizitat Centrul-Sud, ceea ce mi-a îngăduit să văd, nu fără emoţie, domnule preşedinte, casa în care v-aţi născut, w Hu-nan; am văzut Sseu-ciuanul, partea de nord-est. Am yzitat şi Lo-yang şi Sian, înainte de Yenan. Peste tot am fost ln contact cu poporul. Sigur, un contact superficial; dar cel stabilit cu profesorii şi studenţii a fost un contact adevărat – la Pekin a fost şi destul de durabil. Studenţii sunt ^ientati în direcţia viitorului pe care îl pregătiţi pentru ei, dornnufe preşedinte.

— Aţi văzut un aspect.

„Un altul s-ar putea să vă fi scăpat. „Şi totuşi există, a fost văzut şi confirmat. O societate este un ansamblu complex.

„Ştiţi cum se numeau crizantemele, la ultima expozitje din Han-ciu? Dansatoarea beată, vechiul templu în amufp iubitul pudrându-şi iubita.

„S-ar putea ca ambele tendinţe să coexiste. Dar multe conflicte se pregătesc.” în ţara aceasta unde nu se vorbeşte decât de viitor şi fra-ternitate, vocea lui pare atât de singuratică în faţa viitorului! Mă gândesc la o poză puerilă din primul meu manual de istorie: Charlemagne uitându-se de departe la primii normanzi urcând pe Rhin în sus.

„Nici problema agricolă, nici cea industrială n-au fost rezolvate. Cit despre cea a tineretului, cu atât mai puţin. Revoluţia şi copiii, dacă vrei să-ţi crească mari, trebuie să-i formezi.”

Propriii lui copii, lăsaţi în grija unor ţărani în timpul Marşului cel Lung, n-au mâi fost niciodată regăsiţi. S-ar prea putea să existe, în cine ştie ce comună populară, 'doi bărbaţi cam la treizeci de ani, lăsaţi cândva cu atâţia alţii şi cu atâtea cadavre, şi care sunt fiii fără'nume ai lui Mao Zedong.

„Tineretul trebuie să arate ce poate.”

Ceva ca un nimb îi face încă şi mai imobili pe interlocutorii noştri. Este mult diferit de curiozitatea tulbure care s-a înstăpâmt în atmosferă când aşteptau să audă ce va zice despre reînvierea Chinei. Ai zice că'vorbim de pregătirea secretă a unei explozii atomice. „Să arate ce poate.” îmi amintesc de spusele lui Nehru: „Nu aştept nimic de la tineret.” Sunt douăzeci şi cinci de milioane de tineri comunişti, dintre care patru milioane sunt intelectuali; cele spuse* adineaori de Mao sugerează şi, fără îndoială, anunţă o nouă manifestare revoluţionară de' tipul acţiunii care a dus la cele „O Sută de Flori”, 'plus reprimarea eî. Ce urmăreşte? Să asmuţă tineretul şi armata împotriva Partidului?

^, O sută de flori diferite să înflorească, o sută de şcoli sa se ia la întrecere!„ Mao a lansat acest slogan părând'o pr°” clamare a liberalismului, într-un moment când el credea cî ţara s-a „remodelat”. Criticile pe care le avea în vedere erau cele „constructive”, foarte dragi partidelor comuniste: socotea să se bizuie pe ele în stabilirea reformelor necesare. D s-a pomenit în fata unui puhoi de critici negative, atacâitf până şi Partidul. Întoarcerea la Sparta s-a produs imediat-intelectualii au fost trimişi să se remodeleze în comuneje populare. Adversarii regimului au văzut în cele „O Sută of Flori” o nadă făcută să-i pescuiască pe opozanţii păcălit!' Dar Mao chiar dorise sincer să „înmoaie linia Partidului” tot aşa cum, sincer şi ferm, a hotărât să o restabilească, de cum î înţeles că nu se produsese deloc o autocritică în acele zile, ci cii totul altfel de critică. Din mai multe puncte de vedere, situaţia ar fi aceeaşi acum, dacă s-ar impune lozinca: tineretul să înflorească deplin. Oare crede că organizaţiile comuniste de tineret i-ar putea atrage pe tineri într-o acţiune care să se compare cu „Marele Salt înainte”? Pe de altă parte, într-adevăr, Partidul ar trebui din nou pus la încercare. Represiunea care s-a abătut după cele „O Sută de Flori” a înlăturat tineretul protestatar, dar şi pe membrii de partid care l-au lăsat să protesteze: două lovituri dintr-un foc. Trebuie acţionat asupra întregului tineret, punând şi Partidul la încercare, prin această acţiune. Cotropirea Occidentului de către popoarele subdezvoltate, la care a făcut aluzie Ciu En-lai, „deci, a zis Mao, soarta lumii”, este strâns legată de tineretul chinez. Chiar crede în eliberarea lumii sub conducerea Chinei? Revoluţia creată de predicatorii unei mari naţiuni pare o politică mai amplă şi mai percutantă decât aceea a' Statelor Unite, bazată numai pe oprirea acelei expansiuni. Borodin, delegatul U. R. S. S. Pe lângă Sun Yat-sen, îi răspundea ziaristului care îi lua un interviu pentru Hong Kong Times: „Dumneavoastră înţelegeţi acţiunea misionarilor protestanţi, nu? Ei bine, atunci o s-o înţelegeţi şi pe a mea.” Dar asta se întâmpla în 1925. Se mobilizează două mii de dansatori şi trei sute de mii de spectatori pentru preşedintele Somaliei – şi-apoi? Stalin credea în Armata roşie, nu în Komintern, şi poate că Mao nu crede în luarea Puterii mondiale de către ţările subdezvoltate decât aşa cum Stalin credea în luarea puterii de către proletariatul mondial. Revoluţia va învinge: dar, provizoriu, preşedinţii somalezi, războiul din Vietnam, propaganda războinică până şi la sate, „nt justificarea Spartei. Mao binecuvintează Hanoiul, Somalia, San Domingo şi îşi „lichidează„ adversarii tibetani. Apărarea X'ctnamului şi comunizarea Tibetului se alătură, dincolo de ajutorul simbolic dat ţărilor de ţip Somalia sau Congo, ca doi izmeni la sinul vechiului Imperiu. Fiecare partizan vietnamez? 3zut în junglă în jurul Da Nangului legitimează munca jstovitoare a ţăranilor chinezi. China va sări (dar până „nde?) în ajutorul tuturor popoarelor exploatate care vor Jupta pentru a se elibera, dar lupta acestor popoare o cimen-! 5ază Strategic vorbind, spune Mao, imperialismul este i făă îndoială o dată cu el capitalismul;

! 5ază- „Strategic vorbind, spune Mao, imperi r°ndamnat – şi, fără îndoială, o dată cu el, capitalismul; 'actic vorbind, trebuie înfruntat tot aşa cum trupele Armatei Qe Eliberare s-au înfruntat cu cele ale lui Cian Kai-Şi.” Din punct de vedere tactic, bătăliile hotărâtoare se vor da în China pentru că Mao nu se va angaja în mod decisiv în afară. Dar Marşul cel Lung deja lasă o impresie de legendă, iar supra-vieţuitorii sflrşitului războiului contra lui Cian Kai-Şi Se numesc Veterani. Mao a zis că problema industrială nu era rezolvată, dar eu nu îl cred prea neliniştit: în spiritul lui, China deja s-a convertit. A zis că nici problema agricolă nu era rezolvată; unii – cu el în frunte – afirmă că aproape tot pământul arabil din China este cultivat şi că randamentul lui nu poate fi sporit decât într-o măsură limitată; alţii anunţă o apropiată valorificare a stepelor, în care caz randamentul se poate dubla. Bomba atomică şi căruciorul tras cu braţele nu vor coexista întotdeauna Dar Mao nu concepe modernizarea agriculturii şi industrializarea decât prin intermediul puternicelor structuri chinezeşti în care Partidul exprimă, conduce şi organizează masele aşa cum împăratul ordona, rânduia forţele pământului. Agricultura şi industria sunt legate şi aşa tre6uie să rămână; politica trece înaintea tehnicii. Poate că Uniunea Sovietică va deveni suficient de puternică încât tineretul rus să devină, într-o anumită măsură, indiferent faţă de o politică dătătoare acum de orgolii; însă statul ch'inez nu este încă decât izbânda de flecare zi a Chinei într-o luptă care o exaltă. Precum statul rus dinainte de război, statul chinez are nevoie de duşmani. Austeritatea care aducea strachina cu orez se mai piitea oare numi austeritate, faţă de mizeria care aducea foamea? Dar mizeria se îndepărtează, proprietarii de pe vremea Imperiului şi a Guomindangului au murit, japonezii şi Cian Kai-Şi au' plecat. Ce mai este comun între analfabeţii din Kiang-'si încă atât de asemănători revoluţionarilor tai-pihg, iobagii tibetani sloboziţi de Armata de Eliberare şi instruiţi la Şcoala minorităţilor naţionale, şi studenţii cu care discută Lucien Paye? Desigur, ameninţarea revizionismului, de care vorbeşte Mao, este prezentă, cu m? 1 mult decât o nostalgie după trecutul din care nu se mai ştie decât ce avea rău în el. Peste două sute optzeci de milioane de chinezi sub saptsprezece ani nu au nicio amintire despfe ce era înainte de luarea Pekinului.

De la ultima frază a traducătoarei, nimeni nu a vorbit Sentimentele inspirate de Mao tovarăşilor lui mă intrigi întâi este o deferentă aproape amicală: Comitetul central Uj jurul lui Lenin, nu al lui Stalin. Dar ce îmi spune el pare uneori adresat şi unui opozant închipuit, căruia i-ar răspunde pri^ intermediul lor. Adică pare întrucâtva să spună: aşa va fi nu altfel, fie că vă place sau nu. Iar în ce îi priveşte pe ei, tăcerea lor atentă le împrumută, fugar, aspectul unui tribunal.

„Fiindcă veni vorba, zice Mao fără vreo legătură aparentă cu cele discutate, am primit acum câteva luni o delegaţie parlamentară din ţara dumneavoastră. Partidele socialist şi comunist din Franţa chiar cred ce spun?

— Depinde ce spun.

„Partidul socialist este, preponderent, un partid de funcţionari a cărui acţiune se exercită prin sindicatele For ce ouvriere, importante îh administraţia franceză. Este un partid liberal cu vocabular marxist. În sudul ţării, un mare număr de proprietari-viticultori votează cu socialiştii.”

La aceste adevăruri elementare, interlocutorii mei par picaţi din lună.

„Cât despre partidul comunist, el are un sfert, sau o cincime, din voturile exprimate. Mulţi militanţi curajoşi şi devotaţi, prinşi sub aparatul pe care îl cunoaşteţi că' mine. Este un partid prea revoluţionar ca să mai permită ivirea unui alt partid de luptă, prea slab ca să înfăptuiască revoluţia.

— Revizionismul Uniunii Sovietice n-o să-l facă'probabil să piardă din voturi, ci din pumni.

„Ca partid, el e împotriva noastră. Ca toate celelalte, cu excepţia Albaniei. Au devenit partide social-democrate de un tip nou.

— A fost ultimul mare partid stalinist. Individual vorbind, majoritatea comuniştilor ar vrea să vă sărute pe dumneavoastră pe un obraz şi pe ruşi pe celălalt.”

Crede că n-a înţeles bine. Traducătoarea reia şi dezvoltă. Atunci, el se întoarce spre mareşal, spre preşedinte şi spre ăilalţi miniştri. Se zice că râsul lui Mao este comunicativ. E adevărat: toţi râd în hohote. Redobândindu-şi seriozitatea, el „pune: „ Ce gândeşte despre ele generalul de Gaulle?

— Nu le dă mare importanţă. Ele nu sunt decât un fapt Pectoral. Acum, soarta Franţei se scrie între francezi şi el.

Mao reflectează.

„ „Menşevicii, Plehanov, au fost marxişti, chiar leninişti. Au rupt „de mase şi au sfârşit prin a lua armele contra bolşevicilor – în fine, au fost exilaţi sau împuşcaţi.

Pentru toţi comuniştii, acum există doar două căi: cea a c°nstrucţiei socialiste şi cea a revizionismului. Noi nu mai JJJincăm coajă de copaci dar nu putem încă asigura decât străduia cu orez pe zi. A accepta revizionismul înseamnă a-i smulge omului din mina strachina cu orez. V-am spus şi înainte, noi am făcut revoluţia pornind de la răscoale; apoi le-am dirijat împotriva oraşelor guvernate de Guomindane Dar urmaşul Guomindangului nu a fost Partidul Comunist Chinez, oficât ar fi el de important: ci Noua Democraţie Istoria revoluţiei, ca şi slăbiciunea proletariatului din marile oraşe i-au silit pe comunişti să se alieze cu mica burghezie, Şi pentru asta, revoluţia noastră, până la urmă, nu va semăna cu cea rusă, după cum revoluţia rusă n-a semănat cu cea franceză. Largi pături din societatea noastră, chiar şi acum, sunt astfel orientate încât activitatea lor se îndreaptă de la sine spre revizionism. Ele nu pot obţine ceea ce vor decât luând de la mase.”

Mă gândesc la Stalin: „Noi nu am făcut Revoluţia din Octombrie ca să le dăm puterea chiaburilor!” „Corupţia, ilegalitatea, reia Mao, orgoliul celor cu bacalaureat, voinţa de a-ţi sălta familia devenind funcţionar şi nemaimurdărindu-ţi mâinile, toate prostiile astea nu sunt decât simptome. Şi în Partid şi în afara Partidului. Cauza, însă, sunt condiţiile istorice însele. Dar şi cele politice.” îi cunosc teoria: se începe prin a nu mai tolera critica, apoi se elimină autocritica, urmează ruperea de mase şi întrucât Partidul nu îşi poate trage decât din ele forţa revoluţionară, se tolerează formarea unei noi clase; în sfâ'rşit, este proclamată, ca în cazul lui Hruşciov, coexistenţa paşnică durabilă cu Statele Unite – şi americanii se instalează în Vietnam. Nu am uitat nici fraza lui de demult: „Se află aici şaptezeci la sută ţărani săraci, iar simţul lor revoluţionar n-a dat greş niciodată.” A zis chiar adineaori ce înţelege prin aceasta: trebuie să învăţăm de la mase, pentru a le putea instrui.

„De aceea, spune el, revizionismul sovietic este o. Apostazie.”

Traducătoarea a găsit cuvântul: apostazie, aproape imediat. Să fi crescut la călugăriţe?

„Nu poate duce decât la reinstaurarea capitalismului ş1 ne întrebam de ce Europa nu s-ar bucura de aşa ceva.

— Nu cred totuşi să tindă spre revenirea la proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie.

— Sunteţi chiar atât de sigur? Uita ţi-vă la Iugoslavia!” Nu doresc să vorbesc despre Iugoslavia, dar îmi vine î* minte că amândoi rebelii maximi, Mao şi Tito, sunt cât se poate de diferiţi de cadrele Casei cenuşii din Moscova sunt amândoi şefi de gherilă.

N c

; >Eu cred că Rusia vrea să iasă din regimul lui Stalin fără a reveni la capitalismul adevărat. De aici, un anume liberalismDar asta duce la o metamorfoză a puterii: nu există stalinism liberal. Dacă ceea ce numim noi comunismul rusesc este regimul stalinist, atunci ne găsim în faţa unei schimbări a regimului. Sfârşitul încercuirii şi al preponderenţei industriei grele, renunţarea la poliţia politică în calitatea ei de a patra putere, victoria din 1945 au condus Uniunea Sovietică spre o metamorfoză cel puţin tot atât de radicală precum trecerea ei de la Lenin la Stalin. Brejnev este succesorul lui Hruşciov şi toţi Brej nevii vor fi tot aşa. Am cunoscut timpurile când nu se discuta politică nici cu nevasta; iar când am aflat că oamenii îndrăzneau să glumească pe seama guvernului în metrou, m-am gândit că nu era o simplă „îndulcire” a celor ştiute de mine, ci o transformare radicală.

— Pe scurt, vă gândiţi că ei nu sunt revizionişti, pentru că nici comuniştii nu mai sunt. Poate că aveţi dreptate, dacă ne gândim la.”'

Traducătoarea nu găseşte cuvântul. „Talmeş-balmeş, propune interpretul nostru.

— Dacă ne gândim la talmeş-balmeşul de acolo, care de fapt nu este hărăzit decât să păcălească' pe toată lumea! Şi totuşi, clica aflată la conducere acceptă formarea unor pături ale populaţiei care încă nu sunt clase, dar care au o influenţă asupra politicii comuniste.”

Roma trădează de cum înlătură Sparta. Căci nu se poate menţine uşor o Spartă chinezească, alături de o Romă pe ^re, de altfel, ea o consideră o Capua. Cunosc răspunsul exasperat al ruşilor: „Mao este un dogmatic şi un vizionar. Cum să menţii pasiunea revoluţionară la cincizeci de ani după revoluţie! Ca s-o ia de la capăt cu Octombrie, Rusia nu mai are nici înfrângerea ţarismului, nici capitalişti, nici boieri. China trece prin încercările la care am fost şi noi su-Puşi acum treizeci de ani. Ea n-are nimic, noi abia de avem câte ceva, şi nu ne putem întoarce la nimic. Un fapt nou se ri-^icâ peste toate ideologiile: războiul nuclear va nimici naţiunile prinse într-un nou război. Hruşciov a desfiinţat te-roarea şi lagărele, a crezut în posibilitatea acordurilor pentru „ezarmare. El a condus, ce-i drept, în mod uşuratic, dar şi n°i vrem, ca el, să impunem comunismul în lume fără a de-clanşa un război.” Cunosc şi răspunsul lui Mao. Îl va cita pe Lenin pe patul de moarte: „Până la urmă, victoria luptei noastre se va baza pe faptul că Rusia, China şi India for. Mează majoritatea strivitoare a populaţiei globului.” Va aminti că Partidul chinez a acumulat mai multă experienţa decât toate celelalte. Se va gândi la propoziţia vecinului său Liu Şao-şi: „Trăsătura de geniu a lui Mao a fost transpunerea caracterului european al marxism-leninismului în forma lui asiatică.” Va repeta că părăsirea Chinei de către Hruşciov în afacerea insulelor Quemoy şi Matsu a fost o trădare şi că susţinerea de către sovietici a acţiunii O. N. U. În Congo a fost o altă trădare. Că modul în care s-a făcut rechemarea experţilor ruşi nu putea duce decât la abandonarea tuturor lucrărilor începute. Că fiecare intervenţie a Statelor Unite face din ele ţinta urii majorităţii sărace şi revoluţionare şi că descompunerea lumii coloniale impune acum o acţiune rapidă. Că Hruşciov a fost un mic-burghez neleni-nist, care a trecut de la teama de războiul nuclear la teama de revoluţie – şi că guvernul sovietic este de-acum înainte incapabil să mai facă apel la mase fiindcă îi este frică de ele.

Trimiterea inginerilor şi a directorilor de fabrică, a orăşenilor chinezi în comunele populare este la fel de banal-riguroasă cum a fost, în Europa, serviciul militar obligatoriu. Lozincile Partidului nu se discută; şi nici extravaganţa care însoţeşte epopeea, campania „împotriva sentimentelor burgheze precum dragostea dintre părinţi şi copii, sau dintre oameni de sex opus când ajung la excese de căldura sentimentală.” Dar lozincile nu sunt respectate decât dacă masele rămân mobilizate. Mao nu poate face China decât cu voluntari. El vrea să facă China, mai mult decât să facă” război şi afirmă că Statele Unite nu vor folosi armele nucleare în Vietnam, aşa cum nici în Coreea nu le-au folosit El crede neabătut în revoluţia continuă – iar ce îl desparte cel mai mult de ea este Rusia.

Mă gândesc la Troţki, dar n-am auzit o altă apărare a re' voluţiei permanente decât cea venind de la un Troţki învins-Iar în Mao nu găseşti nicio exaltare. El ştie ce a sperat Hruşciov, ştie şi ce gândea Lenin, ştie ce a fost Revoluţi2 franceză. Orice şef de stat crede că revoluţia se încheie C făurirea statului. Mao, bizuindu-se pe milioanele lui de credincioşi, pe respectul cuvenit trecutului său, crede că stătu' poate deveni mijlocul permanent al revoluţiei, cu acelaşi Jfllm când epic când zâmbitor cu care a crezut în izbânda comunismului în China chiar şi în cele mai crunte zile din Marşul cel Lung.

Pentru a treia oară, un secretar a venit să îi spună ceva lui Liu Şao-şi, şi pentru a treia oară preşedintele Republicii i s-a adresat lui Mao, spunându-i ceva pe şoptite. Acesta face un gest de oboseală si, apucând cu amândVmă mâinile braţele fotoliului, se ridică. Este cel mai drept din noi toţi: monolitic. Nu a aruncat ţigara. Îmi iau rămas bun de la el, şi îmi întinde o mina aproape feminină, cu palma roză parcă opărită. Spre marea mea surpriză, mă conduce. Traducătoarea e între noi, puţin în urmă; infirmiera e în spatele lui. Tovarăşii noştri sunt cu un pas înainte, ambasadorul Franţei cu preşedintele Republicii, care n-a scos un cuvânt. Destul de departe în urma noastră este un grup mai tânăr – nişte înalţi funcţionari, bănuiesc.

Ml merge masiv pas cu pas, ţeapăn de parcă n-ar îndoi genunchii, mai împărat de bronz ca niciodată, în uniforma-i închisă la culoare, înconjurat de uniforme mai deschise, unele chiar albe. Mă gândesc la Churchill când a primit Crucea Eliberării. Trebuia să treacă în revistă garda care tocmai îi dăduse onorul. Nici el nu putea merge decât tot aşa, pas cu pas, şi se oprea în faţa fiecărui soldat privindu-i decoraţiile, apoi trecea la următorul. Părea, atunci, lovit de moarte. 'Soldaţii îl priveau trecând încet pe dinaintea lor pe Bătrânul Leu lovit de trăsnet. Mao nu este lovit de trăsnet: el are echilibrul nesigur al statuii comandorului şi merge ca o figură legendară revenind din cine ştie ce mormânt imperial. Ii citez fraza lui Ciu En-lai, de acum câţiva ani: „Noi am început în 1949 un nou Marş Lung şi nu ne aflăm decât la prima lui etapă.”

— Lenin a scris: „Dictatura proletariatului este o luptă Wdârjită contra tuturor forţelor şi tradiţiilor vechii so-^etăţi.” îndârjită. Dacă Hruşciov chiar a'crezut că toate ^ntradicţiile dispăruseră în Rusia, înseamnă poate că s-a ^ezut guvernând Rusia reînviată.

— Care, adică?

— Cea a victoriilor. Acest lucru poate fi suficient. Vic-

*°ria este mama multor iluzii. Când a venit aici pentru ultima

? ată, întorcându-se de la Camp-David, credea în posibilitatea înţelegerilor cu imperialismul american. Îşi închipuia că guernul sovietic era acela al întregii Ruşii. Îşi închipuia că aproape dispăruseră contradicţiile din ţara lui. Adevărul e<a dacă acele contradicţii pe care noi le datorăm victoriei sunt – din fericire – mai puţin penibile pentru popor decât cele dinainte, totuşi ele sint'la fel de profunde, Omenirea lăsată în voia ei nu'restaurează neapărat capitalismul (dea-ceea s-ar putea să aveţi dreptate zicând că sovieticii nu vor reveni la proprietatea' privată asupra mijloacelor de producţie), dar reintroduce inegalitatea. Forţele ducând la crearea unor noi forme de clase sunt puternice. Noi începem acum să suprimăm galoanele şi rangurile militare; fiecare „cadru” redevine muncitor măcar o zi pe săptămâna; orăşenii umplu trenuri întregi plecând să muncească în comunele populare. Hruşciov părea să creadă că o revoluţie şi-a atins scopul când partidul comunist a luat puterea – de parcă ar fi vorba de o eliberare naţională!”

El nu ridică glasul, ' dar duşmănia lui, când vorbeşte de Partidul Comunist Rus, este la' fel de izbitoare precum ura lui Ciu En-lai când vine vorba de Statele Unite. Şi totuşi, la Lo-yang sau pe străduţele din Pekin, copiii, care ne credeau ruşi (pentru că nu văzuseră alţi europeni), ne zâmbeau.

„Lenin ştia bine că, în acel moment, revoluţia abia începea. Forţele şi tradiţiile despre care vorbea nu' erau doar o moştenire burgheză. Ele sunt şi fatalitatea noastră. Li Tsong-yenj fostul vicepreşedinte al Guomindangului, a abandonat Taiwanul şi s-a întors aici. Încă unul! I-am zis: „Avem nevoie de vreo douăzeci-treizeci de ani de muncă grea ca să facem din China o ţară puternică.” Dar vom face oare aceste eforturi numai pentru ca ţara noastră să semene cu Taiwanul.

Revizioniştii confundă cauzele şi consecinţele. Egalitatea nu are importanţă în sine, ci pentru că li se potriveşte perfect celor care n-au pierdut contactul cu masele. Ca să-ţi dai seama dacă un cadru tânăr este cu adevărat un revoluţionar, ajunge să vezi dacă este într-adevăr ataşat maselor muncitoreşti şi ţărăneşti. Tinerii nu sunt „roşii” din născare; ei n-au cunoscut revoluţia. Vă amintiţi de Kosâghin, la al XXIII-l^ Congres: „Comunismul înseamnă îmbunătăţirea nivelul”11 de viaţă.„ Sigur! Şi înotul e un fel de a-ţi pune chiloţi oe baie! Stalin i-a distrus pe chiaburi. Nu e vorbă acum să u”0” cuieşti un ţar punându-l în locul lui pe Hruşciov, nicio burghezie priri altă burghezie, fie ea şi comunistă. Aşa e şi cu femeile: sigur, trebuia mai întâi să îe dai egalitatea juridică Dar acesta e abia începutul, restul rămâne de făcut! Trebui ă diă îdi l i biiil d CW^ p să dispară gândirea, cultura şi obiceiurile care au dus CW acolo unde am găsit-o noi, şi trebuie să apară gândirea, ci”' tura şi obiceiurile Chiriei proletare, care nici nu există încă. Femeia chineză nu există nici ea încă, în mase; dar ea dă semne că vrea să existe. Şi în plus, a elibera femeile nu înseamnă să fabrici maşini'de spălat rufe! Să le eliberezi soţii nu înseamnă să fabrici biciclete, ci să construieşti metroul din Moscova.”

Mă gândesc la propriile-i femei, sau mai bine-zis la ce se spune despre ele. Prima i-a fost aleasă de părinţi. Era pe vremea imperiului – Mao putea s-o fi văzut cândva, cine ştie, pe ultima împărăteasă. El îi dă vălul la o parte de pe obraz, găseşte că e urâtă şi caută mai departe. A doua a fost fiica stăpâ'nului său. A iubit-o şi, într-un poem, folosindu-i numele, i-a zis „mândrul meu plopşor; ea a fost prinsă de Guomindang şi decapitată. Îmi amintesc de poza unde îl vezi pe Mao ridicându-şi paharul în faţa lui Cian Kai-Şi, la Ciong-king: mult mai îngheţat decât Stalin în fata lui Ribbentrop. A treia a fost eroina Marşului cel Lung: paisprezece răni. A divorţat de ea (nu divorţează nimeni în Partidul chinez); iar ea guvernează acum b provincie. În sfârşit, s-a însurat cu Kiang Cing, vedetă din Shanghai care a ajuns la Yenan înfruntând rigorile războiului, trecând prin tranşee, ca să se pună în slujba Partidului. S-a ocupat de teatre, în armată; apoi, după cucerirea Pekinului, i s-a devotat total lui Mao şi n-a mai apărut în public.

„China proletară, reia el, nu este niciun culi sărman, niciun mandarin; Armata populară nu e nici bandă de partizani, nici armata lui Cian Kai-Şi. Gândirea, cultura, obiceiurile trebuie să se nască din luptă, iar lupta să continue atâta timp tit există riscul întoarcerii înapoi. Cincizeci de ani nu este mult; abia o viaţă. Obiceiurile noastre trebuie să devină tot atât de diferite de cele tradiţionale pe cât sunt cele ale ţării dumneavoastră de obiceiurile feudale. Baza pe care am clădit totul este truda reală a maselor, lupta reală a soldaţi-*? r Cine nu înţelege asta iese din procesul revoluţionar, i revoluţia nu este o victorie, ci o fuziune între mase şi re timp de mai multe generaţii.” Tot asa, neîndoios, vorbea despre China în peştera^ din Yeţian. Mă gândesc la poemul în care, vorbind de Marii întemeietori şi de Genghis Han, adăuga: „Dar mai bine priviţi la „mpl de-acum.” cepând de atunci, ea a jucat un rol important în revoluţia culturală pr°letară (n.a.).

„Şi totuşi, îi spun eu, va fi China marilor imperii.

— Nu ştiu; dar ştiu că dacă metodele noastre sunt cele potrivite – dacă nu vom tolera nicio deviere – China se va reface de la sine.”

Din nou îmi voi lua rămas bun de la el; maşinile au tras în faţa peronului.

„Dar în lupta aceasta, adaugă el, noi suntem singuri.

— Nu e pentru prima oară.

— Eu sunt singur cu masele. Aşteptând.” Surprinzător accent, în care este amărăciune, poate ceva ironie, dar în primul rând mândrie. S-ar fi zis că a pronunţat cuvintele acelea pentru cei ce ne însoţesc, dar n-a mceput'să vorbească pasionat decât de când aceştia s-au mai îndepărtat. Merge mai încet decât l-ar sili boala.' „Ceea ce se exprimă prin banalul termen de revizionism este moartea revoluţiei. Trebuie să facem peste tot ce am făcut în armată. V-am mai spuns că revoluţia este şi un sentiment. Dacă am vrea să facem din ea ceea ce fac ruşii: un sentiment al trecutului, totul s-ar prăbuşi. Revoluţia noastră nu poate fi numai stabilizarea unei victorii.

— Marele Salt pare mult mai mult decât o stabilizare.” Construcţiile lui ne înconjoară de peste tot.

„Da. Dar apoi. Există ceea ce se vede, dar şi ce nu se vede. Oamenilor nu le place să ducă revoluţia în spate o viaţă întreagă. Când am spus: „Marxismul chinez este religia poporului„, am vrut să zic (dar ştiţi câţi comunişti sunt la ţară? Unul la o sută!). Deci, am vrut să zic despre comunişti că ei exprimă cu adevărat poporul chinez dacă rămân credincioşi muncii la care întreaga Chină s-a angajat ca într-un alt Marş Lung. Când noi spunem: „suntem Fiii Poporului”, Chin? înţelege, aşa cum înţelegea când i se spunea: Fiul Cerului-Poporul a devenit strămoşii. Poporul, nu partidul comunist victorios.

— Mareşalilor le-au plăcut întotdeauna stabilizările; dar dumneavoastră aţi suprimat gradele.

— Nu numai mareşalilor! De altfel, supravieţuitorii din vechea gardă s-au format prin acţiune, ca şi statul nostru. Mulţi sunt revoluţionari empirici, ' hotărâţi, ' prudenţi. Spre deosebire de ei, există un întreg tineret dogmatic, iar dogn^ e mai puţin folositoare decât balega de vacă. Faci din ea tot ce vrei, chiar şi revizionism! Orice ar crede ambasadorul dumneavoastră', tineretul acesta prezintă unele tendinţe pL riculoase. Este timpul să arătăm că există şi alte tendinţePare să lupte în acelaşi timp şi cu Statele Unite şi cu Rusia – şi cu China: „Dacă nu tolerăm nicio deviere.'

Ne apropiem pas cu pas de peron. Îl privesc (el priveşte drept înainte). Extraordinara putere a aluziei! Ştiu că va interveni din nou. Despre tineret? Despre armată? Niciun om, de la Lenin încoace, n-a zdruncinat mai tare istoria. Marşul cel Lung spune mai multe despre el decât cutare sau cutare trăsături personale, iar hotărârea lui va fi brutală şi încrâncenata. Încă şovăie, şi este ceva epic în şovăiala aceasta căreia nu-i cunosc motivul.'A vrut să refacă ţara şi a refăcut-o; dar mai vrea şi revoluţia neîntreruptă, cu aceeaşi fermitate, şi este indispe'nsabilpentru el ca tineretul s-o vrea la rândul fui. Mă gândesc la Troţki, dar revoluţia permanentă a acestuia se referea la un cu totul alt context, plus că pe Troţki nu l-am cunoscut decât după înfrângerea lui (în prima sea'ră, la Royan, strălucirea părului său alb, vâlvoi, zâmbetul lui şi dinţii lui mici, separaţi, în lumina farurilor maşinii). Omul care păşeşte rar lângă' mine este bântuit de cevk încă şi mai mult de'câ't revoluţia neîntreruptă; de un gând uriaş despre care niciunul din noi n-a adus vorba: subdezvoltaţii sunt cu mult mai numeroşi decât ţările occidentale, iar lupta s-a declanşat imediat ce coloniile au devenit naţiuni. El ştie că nu va vedea revoluţia planetară. Naţiunile subdezvoltate se găsesc exact în starea proletariatului de la 1848. Dar vor veni şi pentru ele un Marx (şi în primul rând el însuşi, Mao), un Lenin. Multe se pot face într-un secol! Nu este vorba de unirea cutărui proletariat extern cu altul intern, de unirea Indiei cu laburiştii, sau a Algeriei cu comuniştii francezi; ci de imensele spaţii ale nefericirii, împotriva micului promontoriu european, împotriva detestatei Americi. Proletariatele vor cocheta cu capitalismurile, ca în Rusia, ca în Statele Unite. Dar există o ţară închinată răzbunării şi dreptăţii, o ţară care nu-şi va depune armele, care nu-şi va depune spiritul înaintea marii înfruntări planetare. Deja trei sute de ani de energie europeană se resimt de efort, se şterg; era chi-neză începe. Întii m-a dus cu gândul la împăraţi, dar acum, toai degrabă, la armurile-carapace pline de rugină ale şefilor <je armate de pe aleile funerare, pe care le poţi vedea, 'abandonate, pe plantaţiile de sorg. În spatele întregii noastre dis-Cutfi se aţinea speranţa în amurgul unei lumi. Pe uriaşul ^loar, demnitarii s-au oprit, neîndrăznind să se întoarcă şi s” plece.

„Sunt singur”, repetă el. Deodată, însă, râde: pe „în fine, cu câţiva prieteni îndepărtaţi: vă rog să-l salutaţi generalul de Gaulle.

„Iar în ce-i priveşte pe ei (de ruşi e vorba), revoluţia ştiţi, în fond nu-i interesează.”

Automobilul porneşte. Dau puţin la o parte perdeluţele de la geamul din fund. Ca atunci când am sosit, dar de data asta în plină lumină, el este singur, în costum întunecat la culoare, în centrul unui cerc, ceva mai îndepărtat, de costume deschise.

Mă gândesc la ce înseamnă, la ce va însemna această viaţă epică, înconjurată de un cult absurd şi, orice am zice, atât de neînţeles pentru noi: căci venerarea gândirii lui seamănă mai mult cu aceea a Revelaţiei Profetului, decât cu sentimentele inspirate de marile figuri ale istoriei noastre. O expediţie engleză în Himalaia tocmai se încheiase cu un eşec, prilej de jubilaţie pentru ziarele chineze. „Preşedintele Mao, marele conducător, declară că putrefacţia sistemului capitalist şi depravarea exploratorilor imperialişti explică eşecul expediţiilor organizate de ei de mai bine de un secol.”'S-ar zice că niciunul dintre admiratorii lui nu înţelege că geniul lui provine din aceea că el este China. Ce o fi'vrând el să facă din acest geniu, acum?

În timp ce automobilul se îndepărtează, distanţa care îl separă pe el de ceilalţi colegi de idei se tot măreşte.' Sunt departe de bătrânul motan Ho Şi Min care se strecura pe uşa întredeschisă. Ceremonialul eternei Chine nu m-a părăsit. Totuşi, Mao poartă tunica pe care toţi i-o cunosc; tonul vocii lui era simplu, chiar cordial, iar el stătea aşezat în faţa mea. Dar un vid îl înconjura, de parcă stârnea teamă. Stalin? Mao nu are nimic dintr-o fiară adormită. Nu îi mai văd faţa, ci doar silueta masivă de împărat de bronz, nemişcat pe fundalul costumului alb al infirmierei. Smocuri mătăsoase de mimoză dansează în aer ca fulgii de nea; sus, pe deasupra noastră, un avion strălucitor trece în linie dreaptă. Cu gestul milenar al mâinii puse streaşină la ochi, Bătrânul de p” Munte îl priveşte trecând, ocrotindu-şi ochii de soare.

Câteva ore bune, translatorul nostru se ocupă cu transcrierea în limbaj uzual a stenografiei lui. Îi propun ambasadorului o altă vizită la mormintele împăraţilor Minfe Nu le-am revăzut de mai bine de douăzeci de ani. S-or „ schimbat? Mă gândesc la dialogul meu cu India, când mi-ai? luat rămas bun de la Nehru. Acesta se voia urmaşul Ellorei-iar Mao se vrea moştenitorul Marilor întemeietori. Daf mormintele dinaştilor Ming sunt mausolee gen Versailles, Spre deosebire de'cel din Tai-ciong, părăsit în stepele cu flori mărunte şi păzit doar de caii lui sculptaţi.

Ajungem întâi la Marele Zid Chinezesc. La fel ca odinioară, marele dragon îmbârligat se tot lăţeşte peste dealuri şi culmi. Văd aceleaşi nalbe de pe vremurî, aceleaşi drumeaguri străjuite de sălcii: dar solul de piatră construit pentru carele de luptă este acum de o curăţenie olandeză. Cutiile acestea pentru hârtii, puse peste tot ca nişte borne, or străjui ele oare tot parcursul Marelui Zid? Şi iată, iar ca pe vremuri, turme de căluţi manciurieni, libelule, mici animale prădalnice mongole şi fluturii mari, de un brun cald, semănând cu cel pe care l-am văzut aşezându-se pe funia clopotului din Vdzelay, la declararea războiului în 1939.

Se ajunge la morminte tot pe aleea funerară, care începe după porticul de marmură şi coloanele rostrale. De-a lungul aleii, celebrele statui: cai de curse, cămile, demnitari. Acestor statui le lipseşte atât graţia figurinelor străvechi, cât şi măreţia încordată a himerelor părăsite printre semănăturile cu mei din Sian. Ele sunt nişte jucării de-ale veşniciei, un fel de cimitir Pere-Lachaise dat pe mâna poştaşului Cheval.

Coborâm din maşină în faţa unei broaşte ţestoase, simbol al longevităţii, călărită de copii, şi străbatem vechi dependinţe abandonate greierilor, lăstunilor şi vrăbiilor. Dar imediat după intrarea cea mare se întinde, perfect îngrijită, grădina vastă pe care eu o văzusem complet sălbăticită: straturi de flori portocalii şi roşii, canna indica şi gladiole, fac să pară aproape mate olanele smălţuite într-un portocaliu mai pal şi zidurile de un purpuriu închis. Înălţat pe marea-i temelie de marmură – soclul de la Angkor şi Barabudur. – mormântul pare să captureze tot peisajul muntos care îi înconjoară singurătatea. În faţa lui, verdele închis al pinilor Şi cel lucios al stejarilor contorsionaţi ca nişte stânci decorative; în spate, masa obscură a pădurii sacre. Nu este un templu, ci o poartă a morţii; un mormânt ca Piramidele – dar care îşi trage veşnicia din formele vieţii. Două fetiţe mici de tot se caţără ca histe pisicuţe albastre, urmate de mama '°r cu codiţe*pe spate. Îndărătul arcei, câmpurile dintotdeauna, ţăranii dintotdeauna cu pălăriile lor dintotdeauna, legătorii

1 Poştaşul Ferdinand Cheval a construit între 1879-1912, la Hauterive (Dr6me), un palat de inspiraţie fantastică, folosind numai pietre şi pietroaie tunate de pe drumuri, în timpul curselor făcute (n. Tr.).

De snopi care supravieţuiesc tuturor imperiilor şi revoluţiilor (Deşi, în jurul dealurilor, deja se întinde marele baraj.) '

Soarele se lasă. Mergem să vedem alte morminte. Iată-l pe cel a cărui barbară temelie în formă de trapez te duce cu gândul la porţile Pekinului. Gladiolele roşii se strecoară printre arborii-vieţii (Thuyă) din pădurea sacră. Au fost golite sălile funebre unde intrăm în picioare, pe când aproape că trebuie să te prosternezi ca să intri în mormintele lui Han din Lo-yan, după cum, tot astfel, trebuie să te apleci pe culoarele Piramidelor. N-au mai rămas, de altfel, decât dalele: în pădure, o construcţie mică adăposteşte tiara din pene de pescăruş a împărătesei.

Acoperişurile abia de sunt curbate, cu o curbură care este totuşi suficientă pentru a le slobozi de apăsarea pământului. Iată unul din sufletele adânci ale Chinei. Aici nu mai este Ere-bul întemeietorilor cu carele lor de luptă, cu stelele lor funerare şi cu ţepuşele lor de vânătoare din bronz. Pe grinzile vopsite şerpuieşte încă bestiarul cu margini albe. Dar aceste morminte, ca şi Templul Cerului, proclamă armonia supremă. Oricare pământ e un pământ al morţilor, orice armonie îi uneşte pe cei morţi cu cei vii. Frecare mormânt revelează acordul cerului cu pământul. Armonia e prezenţa veşniciei, căreia îi este în mod vizibil încredinţat trupul împăratului – după cum îi sunt încredinţate în mod invizibil toate celelalte trupuri.

Ceva mai departe, un mormânt în ruină. Ruina chinezească aparţine pe de-a întregul morţii, fiindcă, odată acoperişul prăbuşit, edificiul lipsit de coarnele lui devine doar nişte simple frânturi de zid. Pădurea sacră se înstăpâneşte pe mormânt, dar nu îl cotropeşte, aşa cum face jungla cu templele din India. Pe deasupra' temeliei din piatră şi a înalţilor pereţi vişinii, ziua în scăpătat mai zăboveşte încă pe un zid de faianţă trandafirie.

Ne întoarcem. Drumurile perpendiculare pe şosea sunt interzise străinilor. O mulţime de dalii, înflorite ca acelea din iunie 1940. Şi eu care credeam că dăliile au fost aduse din Mexic în Europa. În seara ce se lasă, lungi atelaje: cai precedaţi de doi măgăruşi trişti se întorc încet la „Pekin> depăşiţi'de camioanele cu'soldaţi care şi-au încheiat ziua de muncă în comunele populare diri apropiere.

Trec prin faţa primelor temple din oraş. Le-am revăzu' iar aproape pe toate, intrigat şi acum, ca pe vremuri, de decorul lor de paravan. Cu excepţia Templului Cerului şi a Oraşului Interzis, edificii de geomancieni, capcane de cosmoş în pofida menajeriei vârfurilor acoperişurile lor, pagodele ultimei dinastii adăpostesc (prost) un panteon cam de mascaradă, la care se adaugă monştrii tibetani şi gigantica statuie neagră a templului lamaist, care nu se mai adresează nimănui. Unui francez, mai uşor îi vine să treacă de la Cruciadele credinţei la cele ale Republicii, decât de la arta lui Ludovic al IX-'lea la rococoul lui Ludovic al XV-lea; China redevenind adevărata Chină, întreaga-i artă de porţelanuri, de zei ai Agriculturii şi depussah1 formează un insolit intermezzo de la primul împărat manciurian până la împărăteasa din Tseu-hi, între marii împăraţi fără chip şi Mao. S-ar părea că antractul se sfârşeşte nu prin tumultul sângeros din 1900, ci prin cucerirea Palatului de Vară. Fără îndoială că am povestit eu undeva, într-o carte, cum a fost noaptea când soldaţii englezi căutau perlele concubinelor de demult, în timp ce zuavii declanşau mecanismele jucăriilor automate colecţionate dintotdeauna de împăraţii chinezi şi le dădeau drumul prin pădure. Printre strigăte şi comenzi militare, un iepuraş mecanic fugea prin iarbă bătând în clopoţeii lui de aur care reflectau pălălaia incendiului.

Deasupra Oraşului Interzis am văzut copacul, plin de lanţuri, de care s-a'spânzurat, la intrarea manciurienilor, ultimul împărat Ming. Dar am găsit (la Muzeul Revoluţiei?) şi fotografia celor două surori care au condus revolta Boxerilor cu un curaj de profetese şi au căzut în mâinile europenilor. Pierre Loti le-a văzut la tien-ţin, ghemuite într-un colţ de încăpere, tot aşa cum Ioana d'Arc o fi stat, fără îndoială, în colţul ultimei sale celule. Fetele acelea îl prefigurau pe Mao. Deşi acestuia i s-ar potrivi mai degrabă mormântul lui Tai-ciong pierdut în stepă decât cele ale dinastiei Ming, oricum şi lui i se va înălţa, desigur, un somptuos mormânt. El nu se potriveşte cu armonia, cu libaţiile vărsate de împărat ca să-i unească pe oameni cu Pământul; cu atât mai puţin cu China marionetelor sau a rafinamentelor. Şi mulţi din oamenii lui j*r vrea să radă tot trecutul, aşa cum şi-o doresc revoluţiile la începuturile lor. Ceea ce vrea el însuşi să distrugă şi să Păstreze pare uneori să se refere la opoziţia celor două Pu sa, idoli budişti, mici şi ptntecoşi (n.tr.) mişcări fundamentale ale pulsaţiei lumii. „Dacă vom face ce trebuie să facem, China va redeveni China.”

Când maşina străbate din nou marea piaţă a Păcii Cereşti s-a lăsat noaptea. O ultimă licărire conturează Oraşul Interzis^ în faţa Palatului Poporului, a cărui masă informă se pierde în umbră. Mă gândesc la neliniştea lui Mao, la tristeţea lui Charlemagne dinaintea corăbiilor normande; şi, în spatele lui, la imensul popor al mizeriei pândind prima slăbiciune a albilor. În timp ce se afundă în umbră ceea ce a fost Asia, mă gândesc la Bătrânul de pe Munte, la braţele lui cu mâneci închise la culoare, masiv ridicate peste toate umerele nemişcate în pânza albă: „Aliaţii noştri!” '„Aliaţii noştri.”

Mă gândesc şi la braţele preotului de la Glieres – înălţate spre stelele din Dieulefit: „Nu există adulţi.”

Revin în Franţa „pe la pol”.

Sub noi, Japonia. La dreapta, Kyoto. Eram acolo în 1929. Mă gândesc la Templul Vulpilor. De mai multe secole, prostituatele recunoscătoare şi chiar gheişele aduceau ca ofrande zeilor statuete de vulpi:' cele mai mari în centru, cele mai mici la margine. Alte vulpi, adevărate şi domesticite, îşi însoţeau stăpânii în cafenele asemănătoare celor de pe stampe. Mi s-a spus că templul a fost distrus de bombardamente, dar nu statuetele, rămase tot acolo, dispuse tot în formă de spirală. Exista şi un sat unde nu vindeau decât ceai şi ciorchini de bomboane'cu ceai, rotunde şi verzi.

M-am întors după treizeci de ani şi după întrevederea mea cu Nehru: niciun ministru francez nu se mai dusese în Japonia, de la război încoace. Era o altă lume. L-am întrebat pe un misionar care cunoscuse vechea Japonie, ce gândea despre cea nouă: „Oh, îmi răspunse zâmbind, lumea chimo-noului era mult mai îndurătoare.”

Am revenit prin 1963, pentru inaugurarea Casei franco-japoneze care o înlocuia pe cea a lui Paul Claudel.

Muzee, colecţii, capodopere, prietenii. Am mai mulţi ci-toori în Japonia decât în Franţa, aşa mi s-a spus. Am uitat inaugurările; dar îmi amintesc de o 'conversaţie, în 1960, într-o padină peste care, probabil, zbor chiar acum: grădina „ce-J°r Şapte Pietre” (dar acolo sunt cincisprezece), celebra wădină-Uscată a templului Ryonji la Kyoto – mici menire pe un nisip greblat cabalistic.

Devastat din lume. Şi pictori, care îi confundau la modul fre. Netic pe cei mai mari pictori de-ai noştri moderni cu ulti. Mele mode din New York. De partea cealaltă, a calmului câţiva călugări, a căror doctrină se putea rezuma astfel: Japonia nu are o filosofic Ea zice, precum budismul; gândeşte-te la mine când te vezi în oglindă. De la Meijj încoace, ea şi-a pierdut sufletul. Trebuie să-şi regăsească pu. Ritatea copilăriei! Să nu mai existe eu şi tu: ci'dragostea. Inima copilăriei este ca oglinda, proaspătă ca neantul. Ea poartă în sine sufletul Japoniei, şi noi le vom regăsi împreună.

Iar ei sunt tot atât de puţin convingători pe fundalul noilor zgârie-nori din Tokio, pe cât sunt aceştia faţă de grădina zen de la Ryonji.

Pentru specialişti, este una din cele mai faimoase grădini din lume; pentru mine, era cea mai surprinzătoare. Nisip neted, încadrat de trei ziduri joase şi de mânăstire. Aparent răzleţite, celebrele pietre negre, mai mici decât un copil. 0 grădină e un loc al plantelor, al copacilor; numai Shalamar, în Indii, sugerează, prin imensele-i spărturi de-a curmezişul livezilor, o ruină vegetală. De cealaltă parte a mânăstirii, chiliile aveau în faţă grădiniţe de muşchi prin care şiroia apa. Dar ce însemna grădina aceasta? Veşnicia, spunea superiorul mânăstirii de care ţinea. Pietrele şi nisipul o opuneau vieţii, apei şiroind pe muşchi, din faţa chiliilor de pe partea cealaltă a mânăstirii. Totuşi, dârele paralele lăsate de dinţii greblei mari şi răşchirate, pe nisip, sugerau valurile; aşadar, nisipul însuşi sugera marea. Pietrele acelea măcinate, aşezate asţfei încât să nu poată fi niciodată cuprinse toate dântr-o privire, propuneau mai degrabă un timp geologic, decât veşnicia.

Trebuia să mă întâlnesc acolo cu tatăl unui foarte buij prieten de-al meu japonez, Takyo Matsui, mort spre sfârşitul războiului, într-un atac sinucigaş kamikaze, prâbuşindu-s* peste o navă americană; tânărul era foarte puţin japonez H concepţii, dar nu când era vorba de Japonia. Acel mic saniU' rai bondoc, fratern, zvăpăiat şi aiurit, exilat sau refugiat dup2 reprimarea socialiştilor, se întorsese în Japonia deşi considera că războiul e absurd, se bătuse în Pacific şi se' oferise t voluntar în corpul de elită al piloţilor sinucigaşi. (In 1918 e* eram pacifist, dar abia aşteptam să împlinesc vârsta # cruţării.) Zăpăcitul meu de prieten picta, îl venera pe M3' tisse, îşi petrecea duminicile în pădurea Fontaineblea„ culegând mlădiţe proaspete de ferigă: „Nu-i înţeleg pe frŞflj ceziî Mâncarea asta e şi delicioasă şi pe gratis!” Tatăl ţinuse să mă vadă „ca să vorbim despre artă” (preda istoria artei la Universitate); de fapt, din cauza fiului? Ştiam doar atât: că tatăl suferea din cauza „democratizării-s'i-america-nizării”; mulţi dintre elevii lui nu credeau decât în războiul dus cu strivitoare mijloace materiale, respingând furios codul bushido şi tratându-i pe kamikaze drept „reacţionari josnici”. La antipodul oricărei acţiuni politice, obsedat de moartea japoniei, practicând religia' zen: se explică de ce a ales Ryonji ca loc de întâlnire.

Mă aştepta, aşezat pe treptele de lemn ale templului, deasupra'grădinii greblate. În memoria mea, el se numeşte „Bonzul”, poate şi pentru că purta un kimono negru. Craniu tuns sau ras, mască fără vârstă şi care, totuşi, exprima copilăria tulbure pe care o păstrează atât bonzii cât şi preoţii noştri. Dar el nu era călugăr. Nepotrivindu-se cu trupul lui ascetic, masca-i rotundă semăna cu bilele din Hokkaido pe care sunt desenate trăsături omeneşti de fineţea unor gene. Ca mai toţi colegii lui, citea în franceză şi italiană. De altfel, tradusese unele texte de-ale mele. Stăteam amândoi aşezaţiel după tipicul japonez, eu cu picioarele atârnându-mi – în faţa nisipului, pe treptele netede, având mânăstirea în spate. Umbrele începeau să se lungească. După cuvintele de curtoazie, el zise: „Grădina aceasta nu trebuie considerată separat de grădiniţele din partea cealaltă. Zen-ul sună pios nota esenţială: numai o floare într-un vas. Grădina este făcută contra ideii de oraş, a ideii de sat. Vreau să spun: a satului, a ţarinii fără formă. Grădinile noastre tradiţionale sunt diferite.

— Cunosc câteva.

— Sunt mai importante. Arta zen este nota unică, pata unică. Săgeata tremurând în ţintă. Grădina japoneză tradiţională e un mijloc de.ne. De comuniune.„, Cu toată siguranţa ceremonioasă şi vag eclesiastică a Ir&ncezei lui, exclamaţia noastră „heu.„ nu putuse înlocui acel „nS” japonez. L-am întrebat:, De comuniune cu sensul vieţii?

— 7 Da. Mulţi oameni care nu sunt pictori fac laviuri, g ulţi oameni care nu sunt poeţi fac haiku-uri. Şi eu, de? Xemplu, sigur, cu modestie. Aproape întotdeauna îmi lIlsoţesc laviul cu un poem.

Ă – Pictorii de duminică nu lipsesc nici la noi. În timpul

^boiului, eram încartiruit la diferite notabilităţi; aproape aveau picturi de-ale bunicului, unchiului sau vărului. Nu le considerau deloc rivalele lui Rembrandt. Cred că aşa se întâmpla şi în ţara dumneavoastră: nu aveţi aceleaşi relaţii cu un laviu oarecare şi cu unul de Sesshu.

— Nu. Ştiu în mod nedemn că arta există. Că există şi comuniunea ei cu lucrurile. Ca în muzică. Ştim, chiar cu ti miditate, câte ceva din muzica dumneavoastră veche. Lucrările sunt inegale; dar nouă ni se pare că ele joacă rolul simplelor noastre laviuri. Pe acestea, le puteţi înţelege mai uşor decât înţelegeam noi pe vremuri pictura dumneavoastră, înţelegem întrucâtva sculptura catedralelor dumneavoastră, din cauza sculpturii budismului. Dar vă înţelegem impresionismul: curgerea apei, ceaţa, ora.

— Totuşi, marile dumneavoastră laviuri nu captează şi ele ora?

— Multe din stampele noastre încearcă acest lucru. Le admiraţi mai mult decât noi. Dar arta noastră maximă nu are oră. Ca şi sculptura dumneavoastră, dacă îmi permiteţi. Ca şi altă artă care nouă ne place mult: pictura dumneavoastră preistorică. Cred că înţeleg bine pictura dumneavoastră fără umbră: primitivii dumneavoastră, modernii. Nu vă înţeleg, însă, desenele. Dar nu-i nimic. Un singur lucru e important: la ce e bună arta? Dumneavoastră ştiţi asta: aţi şi scris. Am scris şi eu, cu modestie, despre acest subiect. Arta este lucrul cel mai obligatoriu, alături de spiritualitate. Un om nu poate trăi complet singur. Problema e: la ce serveşte arta dumneavoastră? E peste tot, chiar şi aici la noi, ştiu. De ce?”

Expresia lui nu era cea' a interogaţiei, ci a uimirii: rotund la faţă cum era, avea aerul uriei bile uluite. I-am răspuns: „Cred că relaţia noastră cea mai profundă cu arta se roteşte în jurul relaţiei noastre cu moartea. Dar e o relaţie secretă, care trebuie descoperită. La dumneavoastră, nu! Ja' ponia a stabilit armonia ca rivală a morţii. Laviul dumneavoastră este armonia dintre om şi univers. Lupta împotriva morţii, pentru artiştii noştri, nu se află în cucerirea acestei armonii: ea se află în posteritate, sau în metamorfoza legată de supravieţuirea operelor.

„Dumneavoastră vorbiţi de arta creştină, dar arta noastră nu mai este creştină; tocmai de când nu mai este aşa, ea „ reînviat toată arta lumii. Pictorii noştri nu prea vă cunosL laviurile; de altfel, ei vă cunosc prost arta, cu excepţia stampelor.

— Cu generozitate, dumneavoastră înşivă le-aţi revelat pe Takanobu şi statuile noastre. Le-aţi spus că'Japonia musmee-loT este ridicolă, precum Franţa.! Montmartre-ului. Noi nu suntem ţara musmee-loi, noi suntem ţara Cititului morţilor, a Cântului glicinelor şi a grădinii acesteia. Dumneavoastră aţi spus lucruri onorabile. Vă suntem recunoscători. Nu numai pentru pictorii noştri.

— I-am făcut pe ai noştri să descopere că arta japoneză nu era chinezească. Asta era simplu, fiindcă stampele dumneavoastră, pe care ei le cunosc, nu sunt chinezeşti. Numai că ei admiră Portretul lui Shigemori ca pe Madame Cezanne. Ei admiră marile dumneavoastră statui budiste, de pildă Kannon din Kudara, ca pe statuile de la Chartres. Există totuşi mai multe diferenţe între operele dumneavoastră medievale şi laviurile dumneavoastră decât între ele şi pictura noastră modernă. Chiar dacă admiraţia dumneavoastră faţă de impresionism se bazează pe o confuzie, pe o neînţelegere (şi, în artă, ce este interpretarea greşită?), iar admiraţia mea faţă de capodoperele japoneze, pe alta! Comuniunea cu uriiversul se potriveşte în mod vizibil cu accentul grădinilor domniilor-voastre, chiar şi cu aceasta de-aici. La noi, zen-ul e la modă. Dar să trecem peste asta. Este adevărat că operele cele mai accentuate ale zen-ului nu mă descumpănesc. Dar, pentru mine, legătura cu universul nu e nici ceaţa domniilor-voastre în care totul se confundă, nici peisajele acelea pe care le numiţi, precum chinezii, ape-şi-munţi, şi nici măcar ceea ce cred' că este cel mai profund la japonezi: a face dintr-un peisaj, şi uneori dintr-un portret, o ideogramă. Unele din laviurile lui Sesshu joacă rolul caracterelor chinezeşti; iar detaliile lor, încă şi mai mult. Ele numesc un Peisaj. În Egipt, am descoperit comunitatea civilizaţiilor care Se exprimă prin caractere sau prin hieroglife; dar mai descopeream ceva, şi anume că pentru Egipt, pentru Sumer, mijloacele de comuniune cu universul erau aştrii. Dumneavoastră nu aveţi aştri.

— Mi se pare că şi domniile-voastre aţi binevoit a igno-^ foarte mult timp noaptea. Eu n-am fost în Mesopotamia. ^m fost însă în Egipt. Egiptul e noaptea, Japonia e ^trucâtva ziua, dar aşa, abia-abia. Există o ceată a nopţii, în Pictură? Nu. Nici aştrii zilei. Luna există. Ea nu este o ^nstelaţie. Nici soarele. Vă înţeleg. Vă gândiţi că aştrii egip-teni. Ne'. Însemnau lumea, nu?

— Da. Erau ideogramele lumii. Or, grădina aceasta sudează ceea ce, în lume, scapă oricărui destin, i se sustrage.

Comuniunea domniilor-yoastre se naşte din efemer, cea a constelaţiilor se năştea din etern.

— Modesta mea părere este că nu există destin. La noi ideea reîncarnării e naivă. Buddha n-a spus niciodată asen& nea. Copilării.

„Eu nu ştiu dacă înţeleg cu adevărat sculptura Egiptului, Poate că da. O înţeleg mai bine pe cea a catedralelor dom-niilor-voastre. Înţeleg în mod grosolan că o Fecioară roma-nescă.

(Vrea să zică romanică.) este asemănătoare unei statui budiste, dar a uneia, cum spuneţi dumneavoastră? – dramatice. Poate că înţeleg că un Christ într-o catedrală este un Buddha dramatic; încl nu înţeleg marile crucifixe. Viaţa interioară este căutarea seninătăţii, pentru că se acomodează perfect vieţii interioare a lucrurilor. Insă Dumnezeul Occidentului este un Dumnezeu dramatic. Ghicesc că Rembrandt al domniilor-voastre este un artist onorabil. Dar nu înţeleg ce vrea.” „Bonzul” era budist, căsătorit după ritualul shinto, ca mulţi alţi japonezi. Vorbea despre zen cu respect, dar nu ca un adept; se referea mai puţin la concentrarea spirituală care te eliberează de lume, decât la comuniunea cu lumea, Oare prin ce, mă gândeam, înlocuim noi comuniunea insinuată de grădina aceasta? La Versailles, prin ordine? Şi în catedrală 7 L-am întrebat: „Chartres nu v-a emoţionat?

— Ba da, mult. Prin înălţimea navei: noi nu avem aşa ceva. Onorabilul vid.”

La începutul verii lui 1940, mă întorceam de la catedrala peste care pogora seara. Umbra se îndesea deja pe strada strâmtă. Un singur bec, în vitrina unei pescării, lumina o pisică atentă, cu ochii la peştii dintr-un acvariu. A doua zi de, dimineaţă, în mica piaţetă din faţa catedralei, bondarii dădeau târcoale garofiţelor sălbatice, galben-negre ca ei” zumzetul lor se contopea cu ecoul surd al orgii şi cu vacarmul precipitat al escadrilelor întorcându-se la şcoala de aviaţie' „Bonzul” meu continuă: „Pot spune că mi-a plăcut foarte mult. La fel de mult mi-aU plăcut vitraliile. Nu înţeleg de ce artiştii dumneavoastră a? ales pictura, nu vitraliile. Tablouri pe care orele le luminează sau le sting: asta e puţintel contrariul a ceea ce aşteptam noi de la artă. Dar, cu toate acestea, noi cunoaşte10 clipa.

— Spuneţi că noi am ales tabourile, şi nu vitraliile? Eu cred că acestea din urmă au murit o dată cu legătura cosmică creştină. Pentru că, da, a existat o legătură cosmică creştină, deşi creştinismul n-a fost o legătură cu universul. L-am înlocuit cu ceea ce am numit noi natura şi care nu este, cert, ceea ce numiţi domniile-voastre cu acelaşi nume.

— La asta, cu umilinţă, m-am gândit şi eu. Cunosc teoriile italieneşti. Când primii italieni zic: natura, ei vor să zică. Ni. Ceea ce simţurile noastre. Recunosc. Lucrurile pe care nu oamenii le-au creat. Opusul vitraliilor, al mozaicurilor. Iluzia. Da: iluzia. Pentru noi, natura nu este contrariul frescelor din Nara, sau al operelor lui Takanobu. Sau al sculpturii budiste; natura e secretul plantelor, al copacilor, al apelor-şi-munţilor.

— Poate că, i-am zis, dialogul cu ceea ce nu este omul: cu aştrii, cu firele de iarbă, cu greierii, este un puternic mijloc de a neglija moartea.”

De cum i s-a şters zâmbetul de pe faţă, a redevenit aidoma vechilor măşti japoneze ale uimirii:

— Sunteţi atât de amabil să-mi explicaţi de ce moartea ar avea vreo importanţă? Moartea nu ne interesează. Împăratul nu şi-a făcut harakiri, ştiu. Mulţi ofiţeri şi-au făcut. Aţi văzut pe Maiestatea Sa?

— Da. Când m-am întors în Japonia.”

La patruzeci şi opt de ore după sosirea mea, conform uzanţelor. Nu s-ar fi cuvenit să întflnească miniştrii, înainte. Am hotărât atunci, ambasadorul nostru şi cu mine, să mergem la Nara. Am regăsit oraşul aproape intact; frescele ar-seseră (dintr-un accident, nu din cauza războiului). La întoarcerea pe aerodrom mă aştepta toată presa japoneză, uimită şi încântată că trimisul generalului de Gaulle se dusese să vadă Oraşul Sfânt. După ce au terminat cu arheologia, ziariştii au pus fel de fel de întrebări: „Ce părere aveţi despre legătura dintre civilizaţia noastră Şi cea chinezească?

— Există scrierea, am răspuns, dar nu aveţi în comun nici gama, nici dragostea, nici moartea; nici măcar, realmente Seomanţia.

— D3nd v-aţi întors în Japonia, ce vi s-a părut cel mai diferit de restul Asiei?

— Zâmbetul.” to Niciun cuvânt despre politică: nici pomeneală de Rezultat: şase coloane pe pagina întâi a ziarelor: Jap tegăseşte trecutul exemplar.

Război. Japonia îşi A doua zi, împăratul. Ambasadori-interpreţi, jachete negre lungi, jobene. In vechea casă a servitorilor, pentru că pa! latul era distrus de bombardamente. Aşezat pe o canapea de la Galeriile Lafayette semănând cu a Negusului, adică foarte urâtă, suveranul, Chaplin melancolic, îşi întorsese privirile spre covor:

— V-aţi întors de la Nara, nu-i aşa?”

Nu se exprima în japoneză, ci în'nipona imperială (cum procedase şi la anunţarea înfrângerii: de aici, teribila eroare a poporului, care, neînţelegându-l, crezuse că le anunţase victoria şi uriaşe: Banzai!).

„într-adevăr, Majestate.

— Vă felicit pentru aceasta. De ce vă interesează Japonia cea de demult?

— Cum să nu însemne nimic poporul care a inventat codul bushido, pentru poporul care a inventat regulile cavalereşti?”

Pauză. Împăratul a privit din nou covorul: „Da. Nu sunteţi aici de prea mult timp, e adevărat; dar, de când sunteţi aici, spuneţi-mi, aţi văzut vreun lucru care să vă ducă cu gândul la bushido? Un'singur lucru?” întrebarea produsese, în salonul acela de notar, cercurile disperate ale pietrelor aruncate în apa vechilor heleşteie – cercuri tot atât de lente ca prelungirea umbrelor peste' nisipul greblat al Grădinii-Uscate.

Întrebarea împăratului mi-a amintit-o pe aceea pe care bonzul tocmai mi-o pusese. El a reluat: „Mulţi japonezi s-au omorât, într-adevăr, dar nu voiam să vorbesc despre ei. Este mult curaj în Japonia. Cu voia dumneavoastră. Şi-n alte părţi, desigur. Eu vorbeam de sensul morţii.

„Decesul nu are mai multă importanţă decât moartea în sine. Actul pe care îl numiţi harakiri (noi nu întrebuinţăm această expresie populară decât cu occidentalii), îl traduceţi prin: sinucidere. Dar el nu este o sinucidere, el este i”1 exemplu. De ce vrea Europa ca moartea să aibă o semnificaţie, cum spuneţi dumneavoastră? La noi, oamenii din popor spun că onorabilele spirite devin zei, când sunt spiritele morţilor. După cum ştiţi, Noaptea Morţilor este cea a primelor'toalete de vară.' Inaugurare, aşa ii spuneţi? L3 domniile-voastre, totul e diferit. Totul e atât de diferit' Moartea. În arta domniilor-voastre creştină, ea mi se pare> dacă îmi permiteţi, o. Onorabilă boală. V-am spus că viaţa interioară este căutarea seninătăţii. De aceea vă înţeleg arta antică. O cunoaştem bine din fotografii. Este o artă decorativă. Totuşi, o înţelegem.

— Dar nudul?

— În epoca Heian, la anul o mie al domniilor-voastre, femeile japoneze erau mari scriitori. Ele au scris că nudul feminin e foarte urât. Cu excepţia părului pieptănat sau a coafurii. Totuşi.

— Cunosc citatul: o femeie goală este un crustaceu fără carapace.

— Totuşi, în vremea aceea,. NS. Carapacea era costumul, în pictură, dar şi în realitate. Pentru noi, stilul antic al domniilor-voastre este un costum. Chiar aşa. Venerele domniilor-voastre nu sunt goale. Ele nu sunt fără. Cochilie? aţi zis: carapace? în ciuda neliniştitoarei propagande feministe, ele sunt străine de viciul acesta numit de americani kizu.

— Sărutul?

— Da, kizu. Binevoiţi a vă aminti că nudul feminin există aici doar în sţampefe sexuale. Nu mult. O femeie trebuie să fie împodobită cu veşminte. Gândiţi-vă la gheişe.”

Nu mai revăzusem gheişe decât la dineurile oficiale, dar îmi aduceam aminte de 192$: de vizita mea la ultimele „case verzi” ale gheişelor numite imperiale, cu patroana pros-ternându-se în faţa pictorului Kondo, al cărui laviu împodobea intrarea: „Stăpâne, ce onoare pentru umila mea casă!” Kondo zisese că mă pricepeam puţin la teoria liniilor mâinii: o gheişă mi-a întins mâinile. Am p'rivit-o fără să spun nimic, dar ea'a înţeles, s-a descheiat la o mânecă, mi-a arătat două cicatrice adinei de lamă de ras, râzând, şi eu i-am arătat semnul sinuciderii.

Cred că gheişele imperiale nu mai există. Gheişele obişnuite au râs mult pentru soldaţii americani.

Bonzul adăugă: „Numai Japonia a inventat femeile. Femeia japoneză ^te supunerea foarte politicoasă? Un american mi-a spus asta. L-am ascultat cu multă veselie, râzând de furie.”

Cunoşteam expresia, cea mai profundă a Japoniei. Nişte Prieteni fmi spuseseră cândva, după o catastrofă: „Am râs „JiUt„. Iar una din cele mai bune prietene japoneze ale mele, 2lmbitoare ca pentru o naştere, îmi zisese: „Vă rog să mă Sc„zaţi pentru mica mea în'târziere, am avut multe de făcut, Pentru că tatăl meu tocmai a murit.”

Pe craniul perfect rotund al bonzului, ochişorii lui şi gura lui mică nu erau decât zâmbet. M-am gândit fa prietenii mei samurai, la nasul lor acvilin de Buddha siamez, sau la masca lor de campioni de catch.

„Unde au fost femeile supuse? zicea el. Foarte şirete Femeile noastre sunt grădina aceasta, sau cealaltă – prefer să zic cealaltă, cu apa, cu plantele ei, grădina feminină – comuniunea cu lucrurile. Şi femeile domniilor-voastre? Deseori m-am gândit: ele sunt ca arta domniilor-voastre. V-am spus: arta domniilor-voastre, eu n-o înţeleg totdeauna prea bine! Pe femeile domniilor-voastre, ne! fe înţeleg mai bine! Acum, în Japonia, avem multe americance! Mustăţi! Motociclete!

— Ele par mai mult nişte frumoase walkirii.

— Val-ky-lii? Femeile muzicianului Wagner?” Umbra pietrelor se lungea. Bonzul se gândea. Se gândea încă de la începutul întrevederii, dar adesea părea să se joace. Pentru prima dată, mă privi lung, fără urma de zâmbet. „Un bărbat gol din antichitatea domniilor-voastre este ciudat, zise el. Zeiţele domniilor-voastre nu sunt ciudate, ele sunt îmbrăcate. Occidentul are multe personaje fantastice. Precum India. Zeul-elefanţ, zeul-maimută. În arta domniilor-voastre, sfinxul. Victoriile. Îngerii. O Venus de-a Greciei este ca un sfinx. Operele „frumuseţii” sunt fantastice, precum diavolii domniilor-voastre. Binevoiţi a constata că diavolii sunt fantastici peste tot. De ce?

— Am scris acum patruzeci de ani: chiar dacă Frumosul este o idee fundamentală, frumuseţea artistică nu e în niciun caz aşa ceva.”

Umbrele lungi ale micilor menhire şi umbrele ciopârtite ale stâncilor joase se prelungeau tot mai mult. Îmi răspunse: „Citesc lucrările occidentale despre artă şi despre muzică. Sper că v-am înţeles bine. Cu toate acestea, pentru mine, arta vorbeşte de misterul vieţii. Veţi binevoi a-rni spune: cu religiozitate. Mi se pare că arta creştină a dorn-niilor-voastre, pe vremea catedralelor, făcea acelaşi lucru-Cu o onorabilă deosebire, totuşi: ea nu avea duşmani. Noji japonezii, ştim ce gândim; Statele Unite nu ne vor converti-Dar ei sunt aici. Niciodată n-am fost cu adevărat înfrânţi-Niciodată. Îi imităm în multe. Noi imităm foarte bine, şi asta de mult timp. Ni s-a reproşat acest aspect. Acum avem câteva organizaţii industriale. Şi 'câţiva miliardari. Avem ziare ruşi puternice decât ale lor: şase milioane de exemplare. Televţ' ziuni mai puternice decât ale lor. Un singur lucru este obli” gatoriu. Noi nu ne-am pierdut niciodată. Ne. Niciodată i*fl ne-am pierdut sufletul, şi nici nu-l vom pierde vreodată. Uriaşa lor putere nu se bazează pe nimic. A fi învingător este Dine; dar e şi important?”

Slobozi un râs imediat întrerupt.

„începe epoca sinucigaşilor. Veţi vedea. Aveţi răbdare. Îi cunosc pe japonezii noştri care au trăit în Occident, care vor să imite America. Ei nu mai înţeleg câtuşi de puţin viaţa. Pentru ei, lucrul cel mai obligatoriu nu este comuniunea, ci rivalitatea. Ei trăiesc numai pentru a se bucura de mai multă consideraţie decât onorabilii lor vecini. Apoi, ei mor cu o mare disperare.” „Diferenţa dintre americani şi noi, iat-o. America are o blană cu părul ţepos, drept în sus, pe când noi avem o blană care poate fi m'ângâiată. Ca vulpea noastră Inari. Lumea nu poate trăi fără să mângâie sau să fie mângâiata. Ei îi place să toarcă stând confortabil, ca pisicile. Americanii cred că viaţa este viaţa bărbaţilor şi a femeilor; poate că aşa gândesc şi europenii. Poate' că iau în seamă şi viaţa câtorva animale; totuşi, ei nu zic niciodată: domnule, vorbind de animale. Noi, 'japonezii, ştim de mult că nu există nicio diferenţă obligatorie între' un om, doamna vulpe şi o glicină. Avem sărbătoarea ciupercilor.

— Aveam şi noi sărbătoarea lăcrămioarelor.

— Din greşeală. Cu modestie, cred că dacă domniile-voastre aţi privi o plantă aşa cum priviţi un dine, ne-am înţelege mai bine. Nu vă uitaţi cum înfloreşte o glicină aşa cum v-aţi uita cum fuge un curie.

— Întâi, pentru că nu se vede cum înfloreşte glicina.

— Ştiu; domniile-voastre credeţi că a vedea e important. Noi nu credem asta. Să ne iertaţi. Dacă ar trebui mereu să tot vedem, viaţa ar fi foarte grosolană. De ce trebuie să vedem? – ca să ghicim ceea ce nu putem vedea. E obligatoriu. Paca nu, vom privi operele de artă râzând cu poftă şi îndelung.”

Tot astfel (din alte motive) îmi vorbise Nehru de închisoarea lui, de animalele lui, de firicelul de iarbă. Nehru nu credea în metempsihoză, iar interocutorul meu de acum nu crede nici el. Dar o civilizaţie care a crezut că putem deveni glicine într-o altă viaţă nu se uită la flori ca noi, ci scrie admirabilul Cânt al glicinelor. Moştenirea metempsihozei jrnprumută tuturor formelor vieţii o insidioasă fraternitate, oonzul continua: „, în epoca Heian, era în camera imperială un craniu de ri-n°cer, pentru fecunditate, şi două oglinzi ca să îndepărteze duhurile rele. Oamenii erau biciuiţi de moarte, sub un cireş înflorit. Eu nu regret biciul: dar regret cu demnitate cireşuf Când înfloresc cireşii, toată lumea trebuie să fie fericită, e obligatoriu, iar copiii primesc în dar jucării roşii.”

M-am gândit la sângele celor doi nenorociţi torturaţi de Gestapo la Toulouse în timpul interogatoriului meu, la sclipirile peştilor roşii în râul Hang-ciu când li se arunca de mâncare. Am întrebat:

— şi China?

— Nu avem nimic comun cu acest mare animal stupid care nu mai crede decât în acţiune. Ea a fost onorabilă. Acum e moartă. Pe mine nu mă impresionează forţa. China e mai slabă decât America. Mao Zedong va muri.

— Dar le-a dat chinezilor de mâncare.”

Pe vremea aceea, venisem din India prin Hong Kong şi încă nu revăzusem China.

Bonzul continuă: „Războiul a fost între noi şi Statele Unite. Pacea va fi între Statele Unite şi noi. Pentru că America crede corect în acţiune. Pentru că'Japonia cunoaşte cu demnitate comuniunea.

— şi India.

— Cunosc India doar dintr-o escală, pe când mergeam în Franţa şi Italia. Am văzut muzeele. Am văzut Elephanta: lângă'Bombay. Am cumpărat multe fotografii. Au avut budismul. Apoi.

— Apoi, convulsii?

— Convulsii? Sunteţi bun să-mi explicaţi? I-am explicat. Mi-a răspuns: „Da. Mai erau şi altele. Bijuteriile mari. Florile mari. Noi detestăm asta. Şj mult zgomot! Noi urâm zgomotul. U ce e bun?

— V-aţi întrebat ce anume însoţeşte această enormă orchestră? Ceea ce domniile-voastre resping: sângele şi noaptea.

— Regret în mod respectuos.”

Nu atât gândirea lui îmi reţinea atenţia atunci, cât amintirea capetelor colosale de la Eiephanta, în grădina aceasta japoneză care le nega cu toată puterea geniului ei. Bonzul tocmai zicea: „Cum am putea noi, care am inventat hai-ku-ul, cel mal scurt dintre poeme, să admirăm acest. Ni. Acest.”

Mişcă încet din braţe într-un gest de confuzie care mi s-a părut a zice: talmeş-baimeş.

M-am gândit fugitiv la marea terasă goală a templului din jvlahalinga, învăluită de muzica nopţii. Dar mai ales la ce nu văzusem niciodată: la templul din' Narayana, de care îmi vorbise Nehru, unde oglinzi invizibile îl reflectau pe fiecare credincios în luxurianţa sculpturilor, ca pe un suflet predat zeilor. „Oh, zeii mei care nu sunteţi decât eu însumi.” „Capetele de la Elephanta, am întrebat, nu v-au interesat?

— Iarăşi animalele mari. Nu îmi place marele vostru Daibutsu atât de celebru, de la Kamakura: pe el se duc să-l vadă turiştii. Ceea ce este prea mare e. Ne. E neînsemnat. Nu îmi plac. Pivniţele, ba nu, le ziceţi: grotele. Iarăşi drama. Domniile-voastre îl sculptau pe Hf istos mort; foarte rar îl reprezentăm noi pe Budoha mort. Şi niciodată în sculptură. Sunt dezolat.

— El n-a murit pentru mântuirea oamenilor.

— Puţin. Dar domniile-voastre sculptau crucifixul, pe când budismul sculpta în mod venerabil Iluminarea.”

El a citat textul original: pacea abisului, şi a adăugat: „Domniile-voastre spun: comuniunea supremă.” „Totuşi, creştinismul este cel care a făcut din comuniune un sacrament.

— Binevoiţi a-mi explica unde e comuniunea, în arta creştină. Câţiva onorabili măgari-şi-boi?

— Măgăruşii se rugau ciul'indu-şi urechile; şi boii, încrucişându-şi coarnele. Dar greşesc glumind: arta creştină a asigurat muk timp rugăciunea.

— Trebuie să reflectez. Nu m-am gândit la asta. Ştiţi că pentru noi, japonezii, rugăciunea este mai puţin importantă decât meditaţia. De altfel, Occidentul amestecă întotdeauna zeii cu religia. Religia e infinit mai obligatorie decât zeii.

— Sau decât Dumnezeu.

— În japoneză nu există acest cuvânt. Crearea lumii este neglijabilă. Şi mai e ceva: comuniunea domniilor-voastre înseamnă întotdeauna bărbaţi sau femei, sfinţi, sfinte, Iisus, Măria. În grădina aceasta, în faţa noastră, nu sunt oameni. Nici animale. Nici frunze. Ci doar pietre.

— şi umbra pietrelor.”

Perfecţiunea cu care era greblat nisipul făcea de ne-conceput urmele de paşi, chiar şi de gheruţe de pasăre. Dar

* Autorul încearcă să redea cât mai fidel exprimarea tatonată a japonezului, 1(1 franceză. De aici, multele „alunecări” de sens, pe care le-am redat aidoma (ntr.).

Pietrele erau în acord cu frunzele şi cu animalele. Un cântec de greier se auzea dintr-o chilie, iar greierul se numeşte în japoneză: domnul cri-cri.

Interlocutorul meu spunea lucruri senine, dar le spunea cu o angoasă cu atât mai contagioasă cu cât totul, în jurul nostru, părea s-o infirme.

„Aş dori, răspundea el încet – aş dori mult! – g înţelegeţi. Grădina aceasta va muri. Poate că nu îi va face nimeni rău; dar tot va muri. Mi-aş fi dorit să vă vorbesc limba onorabil, ca să explic.

„Exista aici veşnicia, aşa cum aţi zis. Şi clipa: acelaşi lucru. Toate astea vor muri o dată cu grădina, Vor exista maşinile şi rivalitatea între oameni, vor exista. Multe lucruri: nimic. Va fi şi tineretul nostru. Peste tot, studenţii cred că. Ni. Stările psihice le vor da ceea ce nouă ne-au dat stările metafizice: drogul în locul zen-ului. Mă fac înţeles?

— Foarte bine.

— Şi-atunci, vedeţi: este, cu respect, ridicol. Arta domniilor-voastre nu este un drog. Poate că, despre ea, eu nu spun: nimic De ce este peste tot? Muzeele domniilor-voastre sunt aici, la japonezi. Şi pentru tablourile domniilor-voastre şi pentru operele noastre sunt muzee. A expune la un loc opere atât de numeroase înseamnă să omori fiecare operă.”

Mi-am adus aminte că rulourile expuse la muzeul din Kyoto erau schimbate des, mereu înlocuite cu altele (de altfel, la fel se proceda şi cu tablourile de la Muzeul de Arta Modernă din New York). Dar exista la Kyoto chiar un muzeu, adică nu una din colecţiile acelea ascunse, din care Japonia scotea cândva câte o operă pentru fiecare odaie, sau pentru fiecare zi; nu una din chiliile acelea în care un kake-mono zen este derulat cu o infinită grijă deasupra unei ceramici haniwa naive şi dibace ca o veveriţă, sau a unei divinităţi budiste.

Bonzul, pentru întâia oară, ridică o mină.

„Muzeele domniilor-voastre în jurul grădinii, ca avionul cu bomba atomică în jurul Hiroshimei. Toate imaginile s< învârtesc. Oamenii au inventat imaginile la fel de grosolan ca pescarii din largul mării. V-am văzut un pic muzeele. Ai” văzut şi multe reproduceri. Grădina-Uscată va muri.”

Şi-a lăsat încet mâna în jos, astfel încât, unul după altul, degetele i-au atins kimonoul ca pentru o gamă. În seara ce s„ pogora, zgomotele oraşului treceau ca rumoarea îndepărtat” a unui azil de nebuni. „'Toate imaginile se învârtesc.” Muzeu* din Cairo cu pluşul lui, Sfinxul de care se apropia noapte8' culoarele Marii Piramide semănând cu cele de la NUrnberg, Ratnesseum-ul plin de păsări şi cu umbra şoimilor împrejurul coloşilor, zeiţa Eternei Reîntoarceri atinsă la amiază, în cripta ei, de soarele vertical, Victoriile greceşti cu aripile întinse, geometria mexicană din Piaţa Lunii spre care navighează escadrele de colb; statuile maya sub acele de pin, basoreliefurile iraniene vegheate de ţipete de vulturi, arhitectura dementă a observatoarelor mogule, Templul Maimuţelor care pare sculptat chiar de ele, Durga din Madura unde se strecura pisica neagră, inextricabila proliferare a zeilor populari la pelhi, catedralele subterane de la Ellora şi Elephanta; şi, din Cairo până în China, toată geomanţia asta! Până la colosalul Buddha de la Long-men dominând fluviul său galben, leneş ieşit din matcă; până la Oraşul Interzis; până la aleile funerare, ale căror animale de piatră se iţeau din plantaţiile de sorg, năzuind parcă spre mormintele de un roşu închis sub acoperişuri portocalii. Poate că bărbaţii, femeile, ba chiar şi visele lor sunt mai puţin diferiţi decât artele lor. Sugestia Grădinii-Uscate era mult mai puternică, mult mai acută decât cea a muzeului din Kyoto – chiar mai acută decât tot ce cunoscusem eu în Extremul Orient, inclusiv cea a Oraşului imperial în 1929, inclusiv cea a Narei. Mă pătrundea încă de la începutul conversaţiei, tot aşa cum arta occidentală îl pătrunsese pe interlocutorul meu. Acesta încerca, aproape dureros, să-şi precizeze gândurile: „A fost arta noastră. Ea era un fel de a le vorbi lucrurilor. Sau universului. Ea. Ni. Ea releva viaţa lucrurilor. Arta domniilor-voastre este diferită. Eu înţeleg cu modestie. V-am învăţat limba, cred că v-am învăţat arta. Chiar toată arta europeană. Poate. Era mai onorabilă odinioară. Ea nu va distruge grădina aceasta. Totuşi v-am mai spus: grădina aceasta va muri. Pentru grădinile domniilor-voastre? Nu. Pentru grădinile americane? Care grădini americane? Ci Pentru muzeul pe care îl aduceţi; muzeul tuturor epocilor, al întregului pământ. Aşa e. Ar trebui, respectuos, să nu iau 'n seamă toate aceste fotografii. O singură clipă foarte Preţioasă ar trebui să. N§. Să elimine toate muzeele dom-niilor-voastre. Dar nu. Totuşi, ştiu că în niciuna din multele ţări unde am fost, n-am văzut niciodată un buchet: ci numai tufe de flori. Poţi să le dai ocol. Deci nu sunt buchete. Dacă binevoiţi.”

Adăugă încet şi lent, de parcă s-ar fi tradus pe sine: „Nu pot prefera ceea ce prefer. Cu toate astea, arta nu este un ansamblu de forme. Nu-i aşa?”

Apoi reluă, cu vocea-i obişnuită, de conversaţie: „înţeleg de ce noi, japonezii, trebuie să' construim maşinării puternice. Trebuie să câştigăm. Dar nu înţeleg de ce trebuie să construim mari muzee. Suntem obligaţi. De ce anume? De noi înşine. Lucrurile trebuie să moară, ştiu. Aici, în locul grădinii, un muzeu foarte foarte mare: Occidentul, Egiptul, Mexicul, africanii, chiar şi noi? Noi n-o să mai fini aceiaşi v

— În ce ne priveşte, noi nu mai suntem demult aceiaşi, asta ştim. Dar să nu vă înşelaţi: ceea ce Occidentul vă propune'mai profund, mai substanţial, nu e stăpânirea lumii, ci interogaţia. Occidentul este o interogaţie care a înnebunit, puterea 6 întăreşte şi n-o vindecă.”

El privea cum se lasă seara printre copacii înalţi do-minând micul zid al grădinii.

„Cu permisiunea dumneavoastră: suntem foarte îndepărtaţi unii de alţii, europenii şi noi.

— Nu întotdeauna. În faţa' americanilor, budismul dumneavoastră care păleşte tot mai mult, dar care totuşi impregnează totul, mă duce cu gândul la creştinismul nostru.”

M-a privit pieziş, cu o ascuţime a ochiului pe figura-i perfect rotundă de figurină populară.

„Dumneavoastră sunteţi un european ca toţi ceilalţi?

— Nu, dintr-un punct de vedere: pentru europeni, pentru occidentali, Japonia este un decor. Ei pot trece cu uşurinţă de la Madame Chrysantheme la Madame Butterfty şi chiar la admirabilii primitivi ai picturii dumneavoastră de curte; dar tot de un decor e vorba.

— Ei zic cu multă tărie că noi imităm mereu: budismul, Meiji.

— Aţi imitat budismul indian şi chinezesc tot aşa cuffl noi am imitat creştinismul oriental şi roman, nu mai mult Cât despre Meiji, este adevărat că occidentalii susţin că aţi ifl^ tat Anglia mai bine decât toată Asia la un loc. Ei uită că aţ” ales s-o imitaţi. Conştient sau inconştient, vă compară cu vechile lor colonii, ceea ce este mijlocul perfect de a n° înţelege nimic.

„Ce numesc eu decor e mai important. Cred în Japonia pentru că sunt sigur că decorul ei este secundar.

— Atunci, ce credeţi dumneavoastră. Ni. Că e principal

— Templul de la Ise, peninsula Kumano, cascada Nachi.”

Tuturor acestora, eu le datoram q experienţă cu totul deosebită, surprinzătoare. Templul shintoisţ nu are trecut, pentru că este reconstruit la fiecare douăzeci de ani; dar nu este nici modern, fiindcă îşi copiază predecesorul, de cel puţin cincisprezece veacuri, în templele budiste, Japonia îşi iubeşte trecutul. Shintoismul, însă, îl învinge: el este veşnicia cucerită de mâna omului, templul sortit incendiului şi care vine din străfund de veacuri, muritor ca tot omul, invulnerabil cum era cândva Japonia. Spiritul nu se va supune celor ce trec, iar arhitectul devansează mereu moartea. Fotografiile nu spun nimic din ce se întâmpla, de fapt, acolo. Luate de aproape, templul din Ise le umple complet. Or, în pofida desenului său esenţializat de lamă de sabie, a grinzilor barbare ale acoperişului, el nu e un templu, îşi pierde viaţa dacă e separat de arbori: este sanctuarul şi altarul catedralei sale de pini uriaşi. Dar coloanele noastre se pierd în bolta lor de umbră, pe când pinii proslăvesc altarul cu verticalele lor imense, pierdute în ramuri de lumină: jertfe aduse soarelui, strămoşul Japoniei. Spiritele invizibile, Kami, privesc în depărtare cum îmbătnnesc statuile nemuritorului Buddha. Această cufundare în timp, de o intensitate pe care nimic n-o egalează, mă pătrundea puţin câte puţin. Arhitectul uitat concepuse acest sanctuar, nemuritor fiindcă japonezii aveau să-l tot ardă şi să-l tot reconstruiască; grădinarul uitat plantase puieţi, pentru ca după multe secole, psalmodia necunoscuta a pământului să fie auzită de oameni. Arhitecţii noştri şi-au visat catedralele ca pe nişte pietre de veşnicie, iar cei din Ise şi-au visat-o pe a lor ca pe cel mai grandios dintre nori. şi 'acest efemer vorbeşte despre eternitate mai Profund decât catedralele, decât Piramidele. Prin rigoarea notei unice, nu prin orchestră. Ca spiritele pădurilor, ale cascadei din Nachi care cade de la o sută de metri şi pare să ţişnească (pe lângă ea, căderile de apă ale Niagarei ar avea aerul unui baraj); stâlpi încordaţi, cascadă încordată, lamă de sabie topindu-se în lumină. Japonia.

El privea cum se lungea umbra pietrei celei mai înalte.

„Militarii au ucis Japonia”, spuse.

Oare cum de poate o faţă nevinovată şi aproape holbată SS exprime emoţia? – şi emoţia lui era aproape contagioasă. Continuă să-mi spună: „Neinteligenţii îi dispreţuiesc pe soldaţii noştri ucişi. Ei Cred în democraţie. Iar democraţia lor. Nu e de ajuns ca lunurile să fie josnice pentru a fi' şi adevărate, nu? Ei zic că dispreţuiesc codul bushido. Ei zic despre bushido că este mj. Litarism foarte reacţionar. Dar militarii noştri nu erau nici ej codul bushido, ştiţi.'. Din păcate.

— Prea multe victorii duc la nebunie; militarii japonezi au fost mult timp victorioşi. Dar proclamau că pun forţa de partea lor, şi au făcut exact pe dos. Vietnamul nu va fi învins. Nu are decât o armată slabă; însă Statele Unite n-au acceptat niciodată în mod unanim războiul din Vietnam. N-ar fi acceptat unanim nici războiul cu Japonia, dacă militarii japonezi n-ar fi atacat baza de la Pearl Harbor. Aceştia din urmă prea s-au încrezut în forţa lor, ignorând în schimb slăbiciunea adversarului: opinia politică din ţara lui.

„Dar Japonia templului de la Ise exista înainte de Tsushima. Va exista şi după plecarea americanilor. Următoarea ei încarnare nu va semăna, evident, cu Ise, dar nici cu Meiji. Ati spus că eu nu sunt un european ca toţi ceilalţi; europenii cred că pot ghici Japonia în oricare din zgârie-ndrii ei, dar eu consider un oraş ca Tokio drept un decor tot atât de superficial ca Madame Chrysantheme. Dacă o gheişă îşi schimbă de zece ori vesmântul fără să-i vezi corpul, ştii totuşi că ea are un corp. Japonia are un corp.

— Japonia este pierdută dacă i se condamnă trecutul.

— Au fost budismul, epoca Meiji şi ce vedem azi cu ochii noştri, deşi încă nu are un nume. Vamai exista încă o dată Japonia cea de la Ise.”

A tăcut îndelung, nemişcat, ca hipnotizat de insensibila viaţă a serii ce se pogora, apoi a murmurat o frază în japoneză; privirea-i tulbure s-a fixat în sfârşit asupra mea, în timp ce el zicea, întărindu-şi vocea: „Multe lucruri dispar.! Multe lucruri principale. Mai principale decât bushido. L-aţi văzut pe domnul acela care era cu superiorul mânăstirii? '

— Da. Mă rog, cam vag.

— Aparţine sectei shingon. A fost superiorul unei mafl mânăstiri. Acitit cărţile religioase creştine. A citit studiu despre doctrinele filosofice. In traduceri, din păcate. El mi-a zis: europenii caută întotdeauna cauzele: ale sentimentele”' ale acţiunilor. Mai ales ale acţiunilor.

— Stendhal, citindu-şi dascălul, pe Tracy, scria: „A o>' noaste oamenii pentru a acţiona asupra lor.”

— Exact. Deci domnul acela, celălalt superior, m-j întrebat: „înţelegeţi de ce gânditorii europeni studia2* aceste chestiuni? Ştiinţele lor, da, mai înţeleg. Şi noi, jap°, J nezâi, trebuie să le studiem. Dar ceea ce ei numesc psihologi'

Credeţi că e ceva asemănător cu ce numim noi observaţii? Sau credeţi că sunt chestiuni precum cele de etichetă?”' Pe care ei le ignoră destul, zicea acel superior. Cu permisiunea dumneavoastră.

— Aţi citit ceva din Stendhal?

— Am citit cele două romane şi o carte despre dragoste. Cu multă grijă, poate.

— Dacă aceşti doi superiori ar cunoaşte bine gândirea lui Nietzsche, ce răspuns i-ar atribui ei gândirii budiste?

— Ei ar răspunde: ar trebui să vă eliberaţi de aceste probleme. Fără interes.

— False?

— Nu. Nu false. Ci cum ziceţi domniile-voastre. Ne. Inutile.^

— Îl cunoaşteţi pe Nietzsche?

— Puţin.

— Superiorul l-a citit?

— Nu, desigur. Dar pot să vă spun: dacă l-ar citi, ar gândi acelaşi lucru, identic.

— Despre problemele de etichetă?

— Sigur că da. Lui Buddha i s-ar fi făcut milă de Zara-thustra. El vrea să-l elibereze de probleme. „Dacă prietenul tău este lovit de o săgeată, să nu te preocupe arcaşul ci să smulgi săgeata.”

Amicul meu îmi dezvăluia dintr-o dată esenţa credinţei budiste. El însuşi budist, dar şi shintoist, ca a'tâţia dintre compatrioţii săi, el gândea, neîndoios, sub o formă japoneză: Nietzsche îşi doreşte transmutaţia valorilor – scop neglijabil, Pentru că valorile aparţin lucr'urilor-care-trec, adică mayeu Budismul serios este o interogaţie asupra valorilor, o îndoială ln ce le priveşte, în numele unei valori supreme, ţel al Şedinţei, atinse numai într-o stare psihică rară şi netransmisibilă, Iluminarea. Pentru Occident, nirvana este un mit (în sensul de ipoteză conducând la acţiune); dar budismul şi Şitecedentele-i asiatice presupun credinţa în existenţa trezirii, credinţă că nirvana este Trezire.

Credinţă pe care, spre uimirea mea, bonzul o urma ^tocmai.

D. „Domnul acela, superiorul, a plecat de la mânăstirea lui, jj'i motive, ne. Asemănătoare, da. Câtuşi de puţin din cauza acelor onorabile obiecţii europene. Mi-a spus: „Am înţeles că şi satori face parte din Iluzie. Eu nu sunt europenist, sau materialist, sau ceva de felul acesta. Ar trebui să întemeiem o sectă nouă. Budismul ştie că satori este Trezirea, dar adevărul nu mai este să ştii asta. Adevărul este să ştii.”

Tace un minut întreg, ca să-şi construiască fraza în franceză: „. Să ştii că însăşi nirvana face parte din maya. Că trebuie să intrăm în comuniune cu ceea ce este dincolo de nirvana.” Mă scuz că nu mă exprim mai bine. Nirvana este cea mai înaltă tentaţie. Absolutul este, ne. Ceea ce e mai departe.”

Amicul meu, cu ochii închişi de atenţie, vorbea aşa cum presupun că ar fi vorbit creştinii medievali despre 6 fascinantă erezie. Admirativ; câtuşi de puţin contaminat. Budismul lui părea tot atât de senin precum propria-i acomodare cu căsătoria după ritualurile shintoiste. Însă, dacă ar fi fost cumva tulbura^, sau chiar adânc răvăşit, eu tot nu mi-aş fi putut da seama. Îşi deschise iar ochii: „Prin urmare, acest domn, superiorul, şi-a părăsit templul.”

Zâmbi închizând iar ochii – cu acel zâmbet pe care îl au japonezii când anunţă catastrofe – şi gura lui semăna cu o dungă diagonală pe capul lui sferic. Scoase din kimonoul lui negru un obiect lunguieţ, cam de douăzeci de centimetri, învelit cu hârtie de mătase, şi îşi redeschise distrat ochii. Ceea ce vedea el rotindu-se în faptul serii precum avionul prădalnic de la Hiroshima nu era arta noastră, ci invazia artei milenare. Dezlegă sforicică albă cu roşu, care însemna că Eacheţelul lui era un cadou, dar nu mi'-l întinse. Desfăcu îrtia, 'o netezi frumos, scoase la lumină o admirabilă statuetă budistă, de Nara, mi se păru mie, brăzdată de micile lamele de aur ale ofrandelor. Izbucni în acelaşi râs bizar ca atunci când spusese: „începe epoca sinucigaşilor”, se opn brusc şi zise: „Ţineţi minte: sep'puku nu este o sinucidere, seppul (r) este sacrificiul din faţa altarului strămoşilor. Grădina-Usca” este şi ea altarul strămoşilor.”

Părea să lanseze una din acele sfidări politicoase ale Vechii Japonii, terminate întotdeauna prin moarte. „Râzând „e mânie, ar fi zis.

Mi-am luat rămas bun. Ajuns în pragul porţii, întors să-i fac semn cu mâna.

1 „Eliberarea de aparenţă” (n.a.).

Mulţi tineri (elevi de-ai săi?) stăteau în spatele lui. El, în picioare, privea cum ardea statueta-ofrandă pe care o aprinsese, ţinându-i partea de jos între degetele gros şi arătător.

N. [. Sacrificiul din faţa altarului străbunilor.„ Mi-am amintit de ce spusesem la Orl6ans, în 1961, dinaintea mulţimii adunate în uriaşa piaţă Martroi, la comemorarea Ioanei d'Arc: „Şi prima flacără de pe rug a atins-o. Atunci, începând cu ceea ce fusese pădurea Broceliande şi terminând cu cimitirele din Ţara Sfântă, vechea instituţie cavalerească moartă s-a ridicat din morminte. În tăcerea nopţii funebre, descleştându-şi mâinile lor împreunate de statui tombale de piatră, vitejii' Mesei Rotunde şi oamenii lui Ludovic cel Sfânt, primii luptători căzuţi la asediul Ierusalimului şi ultimii fideli ai micului rege lepros, toată adunarea solemnă a viselor creştinătăţii privea, cu ochii ei de umbră, cum urcă flăcările care aveau să străbată veacurile, spre acea formă în sfârşit nemişcată şi care devenea trupul mistuit de foc al instituţiei cavalereşti.” Flăcăruia albastră a statuetei, simbo-lizând invincibila permanenţă a Japoniei, pâlpâia ca o luminiţă de brichetă în faţa grădinii singuratice şi, de-atâtea secole, ' eliberată până şi de plante. Ajunsesem' la copacii mărunţei, plini de fluturaşi de hârtie, parcă înfloriţi: singurul mod de a scăpa de un horoscop neprielnic este de a face din el un fluturaş pe care să-l anini de un arbore sacru. Ce de horoscoape neprielnice! Un preot shinto s-ar fi uitat cu nepăsare la sacrificiul ritual al bonzului; pentru religia lui, care îşi reface periodic zeii, ca şi templele, distrugerea este tot aut de superficială ca marea vechime. Mă gândeam la °°lonada solemnă a copacilor de la Ise, sosită din străfundul secolelor cu povara-i de lumină; şi mă gândesc la prietenul meu Matsui, mort printre kamikaz'e.

Amintirile mele se înfruntă pe deasupra vastelor insule ae zăpadă, ale căror contururi dispar treptat în oceanul tot mai negru. „Comuniunea cu pământul”, zicea bonzul, în faţa UIţibrelor răbdătoare ale micilor stânci. Când am sosit pentru Prima dată în Japonia, pe ecrane rula filmul Milionul, de Ren6 p'^ir, şi scriitorii japonezi m-au întrebat: „Este adevărat că jjfanţa' seamănă până într-atât cu China?” în noaptea asta, ^anta este de Gaulle, iar China este Mao. Întreg trecutul *Parat de bonz supravieţuia în China mea de la 1929, în care pU'pile se fugăreau printre florile albastre de pe meterezele elinului. Ce a rămas din toate? A rămas Mao, protejându-şi i °chii cu mâna în care ţigara mai fumega încă, pe fundalul apusului de soare. Urmaşul împăraţilor de fier a spulberat cea mai lungă comuniune cunoscută vreodată de oameni, ca să şi-o creeze pe a lui, şi el ştie asta. Când am vizitat Kyoto întâia dată, nu ştiam absolut nimic despre politica japoneza' dar când am vizitat oraşul ultima oară am văzut cântăreţi ambulanţi, adică soldaţi amputaţi, în uniformă, dând un concert singuratic în josul aleii Marelui Templu. Azi, amintirea ritualicului harakiri mă poartă cu gândul la M6ry, la visul lui despre o civilizaţie pentru care moartea să fie sinuciderea stoică. Mă duc cu gândul şi la Singapore, pe strada Morţii. La chinezii de-acolo trăind printre meşterii lor de sicrie îşi coroane, în muzică de îngropăciune, şi'care se potrivesc perfect cu agonia – tot aşa cum Vechea Japonie se potrivea cu viaţa. În Grădina-Uscată, calculam ora de la Chartres; dar acum, pe când avionul urcă spre noaptea polară, cât o fi ceasul pe strada sicrielor şi a florilor funerare? Ce s-o fi întâmplat cu copilul lui M6ry, 'cu pisica Scămoşel? Tristeţea lui Mery, care ura Japonia, s-ar fi potrivit de minune cu seninătatea bonzului! Viaţa este ceea ce ar dăinui dacă toţi oamenii ar dispărea; dacă s-ar da foc tuturor capodoperelor supravieţuitoare într-un omagiu adus pentru tot ce va fi să moară – sau să se ivească.

Întinderile albe. Anchorage; când am trecut pe-aici prima oară, mă aşteptam la un port pescăresc şi la câţiva eschimoşi. Am găsit o bază militară şi mai multe bulevarde pustii. Ghirlande de beculeţe, câteva baruri cu lumină roşie (era ora trei dimineaţa) şi, în mijlocul zăpezii din piaţa 'principală, mai multe tdtemuri-poli, ai căror vulturi piei-foşii vegheau peste un Sfânt Iosif şi o Fecioară îngenuncheată. Aparţineau izbei false, sediul Sindicatului pentru iniţiativă. Acesta montase o Naştere a Pruncului, o demontase' şi lăsase statuile m piaţa singuratecă, sub animalele magice. Pe bulevard, o singură maşină. Era 26 decembrie.

De data asta nu mai schimbăm avionul. Tot cu el ne continuăm zborul peste imensitatea albă. Mâine, sosind Uj Europa, voi fi mai tânăr cu o zi. Până la banchiză, oceanul desenează întruna uriaşe pete. Nu-mi vine deloc să-mi reiau notele, din mica mea' valiză de carlingă. Mă gândesc ' neamţul care găsea că era totul aşa de trist pentru biata rtie3 familie; la indienii din Ortigas, la' zidul în faţa căruia trebui” să fiu omorât, la baia din Toulouse, la Elephanta şi la tand1' rile din 1940, la copacii lui Mao cărora ţăranii le'mâncasef' scoarţa, la flota americană ancorată la Da Nang. După cufl1 isia regăsită după treizeci de ani dialoga cu cea de odi-lioară tot aşa amintirile mele supravieţuitoare dialoghează Struna – dar, poate, întregii mele vieţi nu i-am reţinut decât dialogurile. Totuşi, în noaptea asta polară, deasupra ultimelor ape primordiale aidoma celor ale Indiei, peste care un zeu-copil încă invizibil se odihneşte, dialogul care îmi aDare ca fiind cel mai răscolitor nu-l cunosc decât fiindcă l-am auzit. El nu este direct legat de viaţa mea – deşi. Dacă îl regăsesc ca pe judecătorul secret al memoriei atât de vaste în noaptea cea lungă, aceasta e pentru că dialogul fiinţei omeneşti cu supliciul este încă mai profund decât al omului cu moartea.

Noaptea de decembrie la Paris, cu stelele îngheţate deasupra contururilor de hornuri de Daumier. La extremitatea Insulei, unde a fost morga, acum e cripta Deportaţilor, cu gardul de fier forjat în formă de spade negre, cu ce'le două sute de mii de semne reprezentându-i pe cei două sute de mii de dispăruţi, cu pământul ei reavăn, cu cenuşa crematoriilor şi cu cadavrul ei necunoscut. În grădiniţa care domină inutil masa confuză a catedralei Notre-Dame (Moartea, în noaptea aceasta, este sub pământ), delegaţiile de supravieţuitori înconjoară tancul care va purta rămăşiţele pământeşti île lui Jean Moulin la Panthăon. Electricitatea va fi întreruptă până în momentul plecării tancului. Acesta va fi escortat de cinci mii de tineri cu torte, trimişi de organizaţiile Rezistenţei. O-chiul începe să se obişnuiască cu lumina Brumată a lunii: veteranii se recunosc între ei. Rămăşiţele sunt aduse într-un sicriu de copil. Tancul îşi porneşte motorul, delegaţiile se aliniază în spatele lui. Se'aprind torţele. Flacăra celor fabricate acum de curând are strălucirea albăstrie şi pâlpâitoare a focului de acetilenă; picioarele se târăsc încă în noapte, sub capetele puternic luminate. Cei ce tocmai s-au recunoscut, atât de asemănători amintirilor lor în bruma lunară (fiii iot sunt cei ce poartă torţele.) descoperă că au, mai toţi, părul alb.

Garda călare merge în fata tancului. Acesta se zdruncină, a pas. Mulţi dintre cei care îl urmează nu merg mai repede. [n drumul fui, totul se stinge. Torţele, nemailuminând decât feţe tinere, încadrează mulţimea confuză şi mută. M” gândesc la bătălia de la Jarnac şi de la Châtaigneraie, în viziunea lui Michelet: Henric al ll-lea descoperă supravieţuitorii de la Pavia şi Agnadel pe caii lor şchiopătând încă din Italia, cu costumul lor de pe vremea lui Ludovic al XH-le8 ţ cu barba lor albă. Torţele se răsfrâng în Sena baudelairiana, iar tancul, între cafenelele de pe Bulevardul Saint-Miche> care se sting pe rând, îşi târaşte trena de bezne.

Mă duc spre Panthe„on ca să mă asigur că totul este pregătit. Din josul străzii Soufflot urcă un zgomot djn pilăria mea, tropăitul cailor ţinuţi la pas de cavaleriştii „ *

S1

Nu se văd decât haşurile de lună pe săbiile verticale, apoi flăcările torţelor care, de la distanţa asta, nu mai luminează feţe.

Zgomotul tancului, care tocmai a depăşit bulevardul, acoperă zgomotul copitelor.

Micul sicriu este culcat pe un catafalc. Generalul Koenig stă primul de gardă. Oamenii se răzleţesc; într-un colţ al

^^! 5g) le'te> Un mg dC tOrţ6' d'„aCUm inUtUe'* (tm) iin &r y, Gărzilw A doua zi dis-de-dimineaţă, în timp ce rostesc discursul funebru, vântul îngheţat îmi loveşte notiţele din mina de microfon, cu un zgomot ca de val.

La dreapta şi la stânga, dar cu un pas în urmă, purtătorii de drapele şi camarazi de-ai mei de la Eliberare; în faţă, încadraţi de' cele două palate, oficialităţile. Generalul de Gaulle, 'ân mantaua lui lungă pe care nu i-âm văzut-o decât în fotografiile cu debarcarea, a rămas în picioare şi nimeni nu s-a aşezat. Strada Soufflot, mulţimea. Marşul lugubru de Gossec descinde parcă de pe dom, cu bubuitul grav al tobelor sale de război. Vântul şuieră în microfon, răsuceşte şi răsfiră pe pavaj o pulbere îngheţată. Piaţă a vântului asemănătoare cu pieţele solemne din vise, cu muzica de dincolo de mormânt, cu vidul, cu uniformele în depărtare; în spatele meu, masa coloanelor Panthdonului şi peste tot apelul unei atenţii tot atât de vii ca o prezentă în noapte. Majorităţii celor ce mă ascultă pe strada Soufflot invizibilă, le vorbesc de propriii lor morţi. Şi de ai mei:, JZste timpul când, la ţară, suntem atenţi la lătratul clinilor fa bezna nopţii; timpul'când paraşute multicolore, aducând arme şi ţigări, cad din cer în lumina focurilor din luminişuri sau de pe terenuri calcaroase; timpul beciurilor şi al ţipetelor disperate scoase de cei torturaţi, cu voci de copii.

, Jtfarea bătălie a tenebrelor a început.

Jn ziua când, în Fort-Montluc, la Lyon, după ce l-a tortu-rat, agentul Gestapoului îi întinde un creion şi o hârtie pentru °ă nu mai poate vorbi, Jean Moulin desenează caricatura călăului său. Urmarea teribilă, s-o ascultăm în cuvintele atât de simple ale surorii lui: „Şi-a jucat rolul, de-acum începe calva-WBatjocorit fără milă, călcat în picioare, lovit sălbatec, cu ^pul plin de sânge, cu organele făcute praf, a atins hotarele suferinţei umane fără a trăda nici cel mai mic secret, el care le $tla pe toate.”, JPriveste la prizonierul care intră într-o vilă luxoasă şi se întreabă de ce i se dă o sală de baie – el n-a auzit niciodată vorbindu-se despre cadă!” în pofida tuturor difuzoarelor, depărtarea dintre mine şi mulţime mă sileşte la o psalmodiere urlată.

, Jiiet rege torturat al umbrelor, priveşte-ţi poporul de umbre cum se ridică în noaptea de iunie înstelată de suplicii., lată huruitul tancurilor nemţeşti care se îndreaptă spre Normandia în corul de vaiere al animalelor trezite din somn: graţie ţie, tancurile nu vor ajunge la timp. Şi când spărtura prilejuită de Aliaţi se lărgeşte, priveşte, prefectule, cum apar în toate oraşele Franţei comisarii Republicii – doar de n-au fost ucişi! I-ai invidiat, ca şi noi, pe vagabonzii epici ai lui Leclerc: priveşte-i, luptătorule, pe vagabonzii tăi ieşind în patru labe din hăţişul lor de stejari şi oprind, cu mâinile lor ţărăneşti deprinse acum cu bazooka, una din cele mai însemnate divizii blindate ale imperiului hitlerist, divizia Das Reich!

, Aşa cum Leclerc a intrat la Invalizi cu cortegiul lui de exaltare în soarele Africii şi în luptele din Alsacia, tot aşa intri tu aici, Jean Moulin, cu cortegiu-ţi teribil. Cu cei morţi în beciuri fără a scoate o vorbă, ca tine; ba chiar, ceea ce es'tepoat? şi mai atroce, vorbind: cu toţi dungaţii şi toţi raşii în cap dffl lagărele de exterminare, cu ultimul corp care se poticneşte din cumplitele rânduri ale Nopţii şi Cetii, căzut până la urmă sub patul puştii; cu cele opt mii de franţuzoaice care nu s-au rn întors din temniţe, cu ultima femeie moartă la Ravensbru'cK pentru că a adăpostit un om de-ai noştri! Intră cu popow născut din umbră şi dispărut cu ea odată – fraţii noştri din Ordinul Nopţii.”

Muzica începe să intoneze Cântecul partizanilor. De câtf ori nu l-am auzit cu gura închisă, în nopţile paraşutărilor, 1”

1 Joc de cuvinte bazat pe maquis, cuvânt polisemantic: 1) desiş, hâţt1 mărăciniş, vegetaţie încâlcită şi pitică; 2) formaţii de partizani, în FraDţ” (n.tr.).

I de friguroase ca azi; şi într-o zi în gura mare, în pâcla „durilor Alsaciei, când se amesteca neaşteptat cu behăitul Eftăcit al oilor din munţi.

Este marşul funebru al acestor rămăşiţe. Alături de cele, /„/Carnot'cu soldaţii anului II, de ale lui Hugo cu Mizera-l iii de ale lui Jaures privegheate de Justiţie, să se odihnească sjeie cu lungul lor alai de umbre desfigurate.” ' Soldaţii se pregătesc să defileze. Totulpare să plutească; nimeni nu aplaudă cuvântările funebre. Cântecul partizanilor tălăzuieşte cu lungi valuri jalnice, precum un cântec de leagăn pentru toţi morţii războiului. Sicriaşul este dus în naos, unde generalul de Gaulle merge să salute familia lui Jean Moulin. În spatele unei draperii de teatru, fanfara Gărzii mai cântă încă. Nu există sonorizare în interiorul Pan-theonului, iar această muzică adevărată pare a fi ecoul fragil şi recules al marii jelanii purtate de difuzoare de-a lungul şi ie-a latul străzilor îngheţate. (Fusesem aici în 1933: în mijlocul naosului romanic, 6 fetiţă singuratică se juca aruncând cât mai sus un balon roşu.) Rămăşiţele sunt coborâte în criptă. Mă întorc, împreună cu Laure Moulin. Muzicienii au plecat: prin uşa monumentală deschisă spre piaţă ne parvine zgomotul cadenţat al ultimelor trupe care defilează. Ii spun domnişoarei Moulin: „Generalul mi-a zis: „In ce priveşte documentele, ar trebui s-o vedeţi pe sora lui: îi seamănă.„ Ea a înţeles, fiindcă nu de o asemănare fizică era vorba. Îmi răspunde: „Când a murit, avea patruzeci şi cinci de ani; iar eu, acum, am şaptezeci şi doi.' (Dar nu-i dai nici şaizeci) piaţa n-a fost încă redeschisă traficului: corpul diplomatic Pleacă; rămân cei cu steaguri vechi, cei de la Eliberare, cei dlji grupările de partizani, supravieţuitorii lagărelor – în Plină zi îngheţată, cei ce s-au recunoscut azi-noapte.

Ziua aceasta e moartea. Nu cea de pe urma torturii sau a Oboiului: cea care nu are nevoie de nimic. Zece milioane de francezi au urmărit ceremonia la televizor. Dar televiziu-n„a nu arăta că toţi aceşti stegari sunt bătrâni: că, în piaţă, n-a ^as niciun tânăr. Ca să se recunoască şi ei, va trebui ca *”a să decline.

Am zis cu puţin timp înainte:, fc -0 dată cu' Jean Moulin, preistoria Rezistenţei se Ursise.”

La începutul lui 1944, nemţii puseseră mâna pe un trans-Port paraşutat, destinat nouă;'ca urmare, inspectasem pen-^ întâia dată ascunzătorile tuturor formaţiunilor noastre de partizani. Unele din ele tăinuiau armele sortite voluntarilor care aveau să vină la noi după anunţarea debarcării Aliaţi lor. Peşterile sunt numeroase în Pe”rig6rd şi, pe scările de fie! montate pentru turiştii de mai demult, 'ne căţăram ca să găsim, în nişte alveole alăturate – ca lojile unui'teatru mag. Dalenian – materialul nostru îngropat. Dar cea mai amplă grotă din Montignac era subterană, iar ascunzătoarea era departe de intrare. Noi aveam lanterne puternice, fiindcă se lăsase noaptea, iar cei ce se rătăciseră vreodată pe-aici nu mai apucaseră să vadă lumina zilei. Drumul a devenit atât de strimt încât nu mai puteam înainta decât pieziş, pe o latură. El s-a întrerupt brusc: de fapt, cotea în unghi drept. Pe stânca părând să ne închidă trecerea se întrezărea un desen mare. M-am gândit că e un semnal de ghidaj şi am proiectat asupra lui raza lanternei. Era o învălmăşeală de bizoni.

La Font-de-Gaume, picturile preistorice erau şterse. Dar bizonii aceia, dimpotrivă, parcă pecetluiau de-a dreptul stânca, prezentând o claritate cu atât mai surprinzătoare cu cât pereţii erau nişte enorme pietre netede, când bombate când scobite, semănând mai mult cu organe interne pietrificate decât cu stânci. Şi toţi aceşti bojoci împietriţi, printre care trebuia să te strecori, întrucât falia nu forma săli, păreau a fi măruntaiele pământului. Bizonul, dacă nu era un reper, poate fusese cândva chiar asta, dar cu vreo douăzeci de mii de ani în urmă. Orice grotă subterană stârneşte neliniştea panicată, pentru că o năruire ar duce la îngroparea de ii a celor dinăuntru. Nu este moartea, ci mormântul; şi bizonul dădea acestui mormânt un suflet enigmatic, de parcă – vrând să ne călăuzească – ar fi reînviat din pământul fără vârstă. „e deasupra noastră treceau, poate, patrulele germane, noi ne îndreptam spre depozitul de arme, iar bizonii se alergau Jtf piatră de două sute de veacuri. Apoi falia s-a lărgit, s-a ramificat. Lanternele noastre nu luminau abisurile acelea: raz? lor ne călăuzea aşa cum bastonul îl ghidează pe orb. Nu n>a' zăream stânca masivă, ci doar fragmente alburii şi lucitoare din pereţii de rocă dimprejur. După fiecare falie, lanterna scotea la' iveală o altă falie – şi tot aşa până în miez”1 pământului. Întunecimea aceea nu se confunda cu noapt^j pentru că ea aparţinea unor fisuri tot atât de închise pe ~ este cerul de deschis, şi care se succedau la infinit. Provoca0* însă, o nelinişte acută, întrucât păreau cioplite, lucrate <ţ mina omenească. Însoţitorii mei nu mai vorbeau tare, ci aP de şuşoteau. O trecătoare cu atât mai strimtă cu cât cercurU noastre de lumină păreau s-o circumscrie, şi în care a trebi”

A mergem aplecaţi, ducea la o crevasă de vreo treizeci de metri lungime şi zece lăţime. Călăuzele se opriră şi toate razele se strânseră într-uri singur fascicul: pe nişte paraşute roşii şi albastre, întinse, zăceau lăzi peste lăzi: s'emănând cu două animale dintr-o epocă viitoare, două mitraliere pe trepiedul lor ca pisicile egiptene pe lăbuţele din faţă vegheau asupra lor. Pe bolta de deasupra, foarte clare de astădată, se vedeau imense animale cu coarne. Fără îndoială, locul acela fusese sacru şi era încă tot asa, nu numai din cauza duhului cavernelor, cî şi pentru că o legătură neînţeleasă unea bizonii, taurii, caii aceia (alte animale dispăreau în umbră) şi lăzile de sub ei, lăzi părând să fi venit singure acolo sub paza mitralierelor cu ţeava spre noi. Pe bolta acoperită cu un fel de salpetru, animalele sumbre şi măreţe fugeau, purtate de mişcarea rotocoalelor noastre de lumină, ca o procesiune de embleme sau de steme heraldice. Omul de lângă mine săltă capacul unei lăzi cu muniţie. Lanterna lăsată alături făcu să se proiecteze sus pe boltă'o umbră uriaşă, propria-i umbră. Desigur, umbrele vânătorilor de bizoni erau şi ele, cândva, foarte demult, nişte umbre de uriaşi, proiectate fiind de flacăra torţelor de răşină.

Cu o fr'ânghie cu noduri, am coborât cu toţii într-un fel de puţ, nu foarte adânc. Pe unul din pereţii lui', o formă omenească elementară avea un cap de pasăre. O stivă de bazooka se prăvăli cu un zgomot nemaiauzit prin acele locuri, ce se pierdu în beznă, şi tăcerea se înstăpâni din nou, mai vidă, mai ameninţătoare.

În drumul nostru de întoarcere, stânca sugera ici şi colo animale amputate, tot aşa cum zidurile vechi ne sugerează tot felul de personaje. Am regăsit copacii mici de pe versantul alb de chiciură, râul Vdzere, obscuritatea războiului pe colina confuză a Montignacului, stelele, transparenţa întu-” terestru.

„Vă interesează picturile? mă întrebă călăuza. Nişte co-ii le-au găsit, intrând acolo după un căţel rătăcit, în septemrie 1940. Sunt foarte, foarte vechi. Au venit şi nişte savanţi, ţ! ar apoi, după '40, cum să mai poată studia cineva ceva, vă „aţi seama!'r Era Lascaux.

Trupele, oficialităţile, poliţia, toţi au plecat.

Îmi amintesc de lumina aceea electrică pierzându-se în ^ntrul pământului, de fuga milenară de deasupra celor două Mitraliere stând precum câinii de vânătoare în aşteptare, dar şi de un câine adevărat care urla pe malul râului 6 Oare, ieşind dintr-un astfel de loc, sub un firmament ase^ mânător, gorila aceea aproximativă, vânător ca fiarele şi n^ tor ca oamenii, a înţeles pentru întâia oară că e sortită morţii?

În piaţa Panthăonului, viaţa şi-a reluat cursul e'i je trecători în du-ţe-vino, fără bătălii şi fără funeralii. „Batjocorit, călcat în picioare, cu toate organele interne distruse.” fn timpul acestor funeralii care n-ar fi fost, sigur, aceleaşi, dacă Jean Moulin ar fi murit nu martir, ci ministru sau mareşal, peste Panthdon plutea încet umbra care o domină până şi'pe aceea a morţii, Răul veşnic cu care s-au confruntat religiile una după alta şi pe care'l-a înfruntat sicriaşul acela de copil, cu invizibila-i gardă de spectre căzute în noaptea baltică; sau cu supravieţuitorii aceia ce se recunoscuseră încă înainte de a se vedea la faţă şi care, poate, nu se vor mai revedea nicicând.

Îmi amintesc de pleoapele grele ale lui Bernanos, din ziua când i-am spus: „O dată cu lagărele astea, Satana a reapărut vizibil în lume.”

Mă gândesc la Bernanos pentru că tocmai trec prin faţa bisericii Saint-Severin. N-am mai intrat aici de la înmormântarea scriitorului. Biserica era plină, dar nu de scriitori. Eu mă aflam lângă delegaţia republicanilor spanioli. Era o zi de martie, cu norii joşi şi zdrenţuiţi ai celor mai frumoase scene din romanele lui şi cu scăpărări neaşteptate de soare. Cu câteva zile înainte, la spitalul american, îmi spusese: „Acum este rândul Lui să ştie ce vrea să fac.” Aluzia f „ te rândul Lui să ştie ce vrea să fac.

Era la o Viaţă a lui Hristos pe cafe voia s-o scrie dacă p^ vieţuia; vindecarea ar fi fost un semn. Mai spusese şi următoarele: „Vedeţi, zâmbesc, deşi nu îmi vine să zâmbesc. Dar numai moartea îmi va şterge surâsul de pe faţă. Cred că ne dorim moartea aşa cum Ll şi-a dorit-o pe a Lui'. El nware încă o dată, cu fiecare om ajuns la agonie. De altminteri, noi nu scăpăm de puerilitatea păcatului decât pentru a muri, noi nu revenim la sinea noastră decât pentru a muri – şi acoj0 ne aşteaptă El.” Abatele Pezeril îşi ţinea cuvânta'rea fi nebră şi amintea că, atunci când primise'ultimele taine, Bei nanos îi spusese încet, vorbind desigur despre Dumnezeu „Şi acum, intre noi doi.”

Şi chiar atunci soarele răzbătuse iar prin nori, şi o raz” dreaptă ca un drug se aşternuse pe sicriu.

Merg să mă alătur comitetului adunat pentru ridijj unui monument al lui Jean Moulin. Este alcătuit din delegi organizaţiilor Rezistenţei, ai deportaţilor, ai supravieţuitorilor lagărelor de exterminare.

De douăzeci de ani mă gândesc la acele lagăre. Oroarea şi tortura au trecut în paginile aproape tuturor cărţilor mele, într-o vreme când nu era cunoscută încă decât puşcăria. Experienţa mea este aproape fără valoare, deşi nu i-am uitat nici pe micul gestapovist cu părul creţ, nici pe torturaţii de la Toulouse prin uşile deschise, nici pe femeia cu linguriţa de ceai. Şi nu este vorba de experienţă, ci de singurul dialog încă mai profund decât acela al omului cu moartea. Ca toţi scriitorii generaţiei mele, fusesem frapat de pasajul din Fraţii Karamazov unde Ivan zice: „Dacă voinţa divină presupune chinuirea unui copil nevinovat de către o brută, eu mă retrag din joc.” îi împrumutasem Karamazovii părintelui de la Glieres şi el îmi scrisese, înapoindu-mi cartea: „Este uimitor, dar e vorba de veşnica problemă a Răului; iar pentru mine Răul nu e o problemă, ci un mister.”

Dostoievski, Cervantes, Daniel Defoe, Villon – cei din puşcărie, de la stâlpul infamiei, din închisoare. Coborând dinspre Pantheon spre Sena, pentru că la cripta Deportaţilor se adună comitetul, mă gândesc la grădina din Crimeea, unde Gorki mi-a spus: „L-am întrebat pe un comsomolist, cam prin 1925, ce crede despre Crimă şi Pedeapsă; mi-a răspuns: „Ce de probleme pentru o bătrână acolo!”

Comsomolistul acela o fi murit într-o temniţă rusească, sau într-un lagăr nemţesc? Sau, între timp, dacă n-o fi pierit, 0 fi învăţat oare ceva?

Exista, la Dostoievski, o speranţă invincibilă, care nu apare decât din când în când în opera lui. Meyerhold, după ce 'toi arătase vechiul cartier din Crimă şi Pedeapsă la Sankt-Petersburg (nesfârşite scări de fier se pierdeau în umbra intuită a canalelor), mă dusese, la Moscova, să văd locuinţa „Klolescenţei scriitorului, adică apartamentul tatălui său, me-°lc la Şcoala militară. Pe un perete al biroului, într-o ramă *e catifea, o fotografie decolorată, mărită enorm. Cu- °Şteam umerii aceia gârboviţi sub povara tuturor necazuri-^r capul de mort cu o barbă rară, însă ei bântuiau ra părăsită, ca şi cum decolorarea bromurii imputrecutul într-un mod mai convingător decât orice cos-

— Era, într-adevăr, o imagine răpită celor vii – mortul care, demult, îi îngrozea într-atât pe asiatici; stătea aninată de peretele odăii cu privirea ei de durere şi culoarea de insectă. Dar era şi o reînviere, cu atât mai impresionantă cu cât această imagine în mărime naturală aparţinea evident morţii, era acel Lazăr pe care Dostoievski îl regăsise cândva, nu pentru a-i mângâia pe ucigaşi şi pe prostituate, ci pentru a zgudui stâlpii ce susţin misterul lumii: dincolo chiar şi de predicarea iubirii -' norii iremediabilului şi ai suferinţei, taina supremă a lui „Ce faci tu pe pământul stăpânit'de durere?” Cea mai obligatorie întrebare de după cea a lui Shakespeare gâfâia tragic în cămăruţa aceea de portar. Supraveghetoarea muzeului scoase o carte' din birou şi ne-o întinse: „Este Biblia pe care a adus-o cu el din temniţă!” Era plină de însemnări: mereu apărea cuvtatul niet. Pentru a ghici viitorul, ruşii obişnuiau să deschidă Biblia la întâmplare, dimineaţa: primul paragraf de pe pagina din stânga prezicea ce avea să* se mtâmple. Şi-atunci, mereu cu acelaşi scris, în faţa unui paragraf precum: JAaria Magdalena văzu că piatra fusese dată la o parte de pe mormânt”, după alte săptămâni sau zile, osânditul la casa morţilor scrisese trist: nu.

Lăsând în urmă strada Saint-Jacques, îmi amintesc de portretul acela dintre ferestrele încadrând o curte ca de cazarmă cu pavaj sumbru, de măturătorul somnolent în brumă, de comunista aceea care, cu şalul negru al vechii Rusii pe părul ei alb, aştepta ca Meyerhold să-i dea cartea înapoi. Dostoievski, mă gândesc la bufonii tăi beţi de alcool şi de fraternitate în seara petersburgheză, la sfinţii şi la posedaţii tăi, la teoriile tale politice bune de adormit copiii şi la sufletul tău de profet. Iată-te, vindecat de traducerile tale'din BaLzac, şi de romanele tale ă la Dickens prin revelaţia spânzurătoru şi a ştreangului. Încă nu ştiu că peste zece ani mă voi afla în faţa unui simulacru de execuţie şi că lumea crede la fel de puţin în spânzurătorile fictive' că' şi în puştile aplecate sptf tine. Iată-te, ortodox şi ţarist, cu ceea ce le aruncă pe chinuitele tale personaje, cu braţele în cruce, în mâlul mărturisirilor publice – dar şi cu teribila tăcere a chipului tău decolorat peste care se lasă seara, cu buzele tale care nu au nevoie sa vorbească pentru a le auzi frazele ce au umplut secolul; unicul răspuns, de la Predica de pe Munte încoace, la barbaria sacţ„ a Cărţii lui Iov: „Dacă nnduiala întregului univers trebui6 plătită cu chinul unui copil nevinovat.”,.

Tu n-ai inventat misterul Răului, deşi, neîndoios, tu'a conferit limbajul cel mai tulburător. Nu angoasa ta, pr” tule, este cea care umple această odăiţă mizeră, deşi e adevărat angoasa veacului nostru: orice viaţă devine o tai un mister, atunci când este chestionată de durere. Ci o umple acest Lazăr contra căruia n-au putere nici mizeria, nici moartea, o umple neînvinsul răspuns al Antigonei, sau al Ioanei d'Arc în faţa tribunalelor pământului: „Eu nu m-am născut să răspândesc ura, ci iubirea”; este eternitatea cântată de psalmist şi pe care, după altă mie de ani, o regăseşte ShaKespeare'sub stelele fermecate ale Veneţiei: „într-o noapte ca asta, Jessica.”: amanţii care simt cum trece prin umbră reînvierea amanţilor dispăVuţi, sau temniţele din care se aud ţipetele ce s-au auzit şi pe sub constelaţiile asiriene. Mă gândesc la puştile germane îndreptate spre mine. Într-o zi cu totul asemănătoare, Dostoievski, te-ai urcat şi tu pe scândurile acelei spânzurători care semăna cu un spalier de sport, după cum reiese dintr-un desen stângaci pe care mi l-au arătat.

Spânzurătoare care mă duce cu gândul la cea de la Nurn-berg. Ştreangul era petrecut pe după gâtul deportaţilor ridicaţi pe vârfuri, astfel încât epuizarea să-i facă să se gâtuie singuri. Am văzut carcasa aceea de tuburi, fără morţi şi fără funii, în lagărul părăsit; părea a fi genul acela de construcţii metalice bune pentru căţărat, folosite de pompieri la exerciţiile lor.

Am citit, despre deportări, tot ce se putea citi, mai ales povestirile supravieţuitorilor acelor lagăre unde fraţii mei au murit. Şi i-am întrebat şi pe fraţii mei care au scăpat. Povestirile sâht mai rapide de'cât scrierile, dar au în plus greutatea aceea a adevărului care uneori îi lipseşte interminabilei noastre^ cronici a neomeniei. Ce amintiri 'se învălmăşesc în mine? Întâi Cântecul partizanilor: Prietene, auzi negrul zbor – al corbilor-peste ţarini.

Prietene, auzi gemetele surde – ale ţării – înlănţuite., Poate şi pentru că tocmai i-am auzit melodia: apoi Cântecul miaştinilor, rămas de la comuniştii arestaţi în 1933: Departe hăt se întind Marile câmpii mlăştinoase Nicio pasăre nu cânta Pe copacii verzi, bătrâni Oh, pământ al dezolării Pe care tot mereu trebuie Să-l-să-păm.

^ Rănile, zăpada, foamea, păduchii, setea; apoi setea, foa-ea> păduchii, zăpada, bolile şi rănile. Şi cadavrele: „Aveţi de-ales între corvoada la terasament şi cea la rămăşiţele de la crematoriu.„ Halucinaţia care te face să confunzi vergile de pedeapsă ucigaşe ale caporalilor cu batoane de ciocolată bucăţica de lemn suptă în neştire, corpul întreg care nu mai este decât foame; setea care, după patru zile şi nopţi în va-goane-sicrie, îi făcea pe bieţii nenorociţi să se aplece peste tinete şi, mai ales, organizarea înjosirii. Foamea a fost însoţito'area zilnică a deportaţilor, până la limita morţii. Concursurile obsedante de ospeţe imaginare, care îi fac să râdă pe concurenţi cu o strângere de inimă, trec prin: „De altminteri, ia mai iăsaţi toate chestiile astea, fiindcă nimic nu se compară cu o friptură în sânge stropită cu un vin roşu bun„ şi se sfârşesc cu certuri, cu bătăi. Edmond Michelet mi-a povestit agonia unui preot în foametea de la Dachau: „Lui Cutare să-i dai bomboanele şi caramelele mele, ăstuilalt să-i dai laptele meu condensat.„ Bine-nţeles, niciodată nu avusese nici bomboane, nici caramele, nici lapte condensat. Michelet nu-i cunoştea pe niciunul din destinatari. Preotul, care n-a murit, a spus mai târziu: „Erau numele colegilor mei de la filologie, de pe vremuri.” Imaginaţia sexuală, dorinţa au dispărut demult, lăsând tot locul liber celor două furii banale.

Există distrugerea provocată de timp, care constituie – tortură administrată cu încetul – însăşi condiţia umană; trupul devenind cel mai insidios dintre duşmani, cumplita deşteptare de dimineaţă redându-i nenorocirii toată noutatea, desfiinţarea oricărui semn individual, nemernicirea tuturor şi loviturile neîntrerupte într-o lume chemând moartea. Şi, uneori, câte o amintire din lumea în care femeia putuse fi dorită şi bărbatul avusese o inimă; în care ura avusese totuşi speranţa de a se potoli într-o zi – pentru că om”' lipsit de orice nădejde este dincolo de ură.

Decorul de iad, în povestirile ce îmi vin în minte, nu este mina, cariera sau câmpul: ci e demenţa. Calea principală difl lagăr se numea strada Libertăţii; aşa se numea şi cărarea trasată pe craniu de maşina de tuns, de la frunte până „a ceafă. Casele nemţilor erau înconjurate de „grădiniţe cochete, cu flori”, zic supravieţuitorii, şi puteai vedea cum # jucau pe-acolo pisoi printre urletele prizonierilor bătuţi o (moarte; tot astfel, puteai vedea flori mari, mânăstireşti, ^ mijlocul dormitoarelor comune ale căror cuşete erau pli de păduchi. Exista şi extravaganţa loviturilor date deţinuţii politici germani pe jumătate nebuni. Lumea în r imposibilul era întotdeauna posibil, coşmarul în adevăraţii' înţeles: incoerenţa ce îl covârşea de peste tot pe prizonier, haosul organizat îhtr-o lume unde organizat înseamnă subţiat de la inamic: bucăţele de zahăr furate pentru muribunzi erau „organizate”. Recuperarea dinţilor de aur, dar şi a părului celor tunşi; plecările fără motiv (însă SS-iştii ştiau că despărţirea îi' slăbeşte pe deţinuţi); la femei, hoaţa nemţoaică'purtând triunghi negru, care spăla pe jos cu restul de cafea ca să nu-l dea franţuzoaicelor; apelul la voluntari pentru Bordeaux, pe care SS-iştii îl confundau cu bordel; întrebarea: „Ştii să cânţi la pian?” pusă prizonierilor trimişi la terasamente; livizii prăpădiţi care trăgeau, câte şapte sau opt, ruloul lor compresor de basorelief mesopotamâc. La femei şi la bărbaţi, difuzorul răcnind Schon ist das Leben („Viaţa este frumoasă”); hoţii de ochelari – ca să-i dea cui? – şi feliile de cârnat, bizar fosforescente. Cei care, la culcare, îşi legau pantofii vechi şi scâlciaţi de gât cu şireturile, încât hoţii aproape că îi strangulau trăgând de vechiturile acelea. Certificatul medical atestând că eşti apt să încasezi lovituri. Cei ce îşi dădeau bucata de pâine ca să li se ghicească norocul. Femeile care nu plângeau la cele mai dureroase lovituri, dar plângeau când pierdeau la belota clandestină. Paznicele îngrozitoare („terorile”) care, în timpul bombardamentelor, le rugau pe cele bătute de ele puţin mai înainte să se roage pentru ele. Exista (strâmb miracol!) şi pedeapsa „pentru râsul în formaţie”. Sora medicală („schwester”) cu care erau ameninţate prizonierele în muncile facerii, ca să nu ţipe; pasiunea, împărtăşită de paznicii topindu-se de râs, pentru meciurile de box între prizonierii abia scăpaţi – sângerând încă – din mâinile SS-iştilor. Erau teatrul {Romeo şi Julieta „ Treblinka!), orchestrele vărgaţilor care cântau în timp ce excavatoarele smulgeau din gropi ciorchini de prizonieri jjoar pe jumătate morţi, ca să-i arunce pe rugul duduind de flăcări precum o uriaşă lampă de sudură.

Existau atâtea şi atâtea scene pe care le-am notat direct a'n gura supravieţuitorilor. Îmi dau seama că trei dintre ele erau de-a dreptul scene de discurs.

Întâi, cea cu carantina.

Prizonierii fără ocupaţie încă, îi privesc trecând în cos-unie de ocnaş, tunşi zero', pe nenorociţii sprijiniţi în cârji; pu întorcându-se de'la comandament trupele de ocnaşi sche-etici. Fiecare îşi povesteşte istorioarele (nepersonale), care L uzează şi se degradează. Apar meseriile pitoreşti: un nblânzâtor'âşi găseşte succesul explicând că animalele mici u se pot domestici decât simulând că ţi-e teamă de ele. Nişte ţipi se joacă de-a dresatul iepurelui, în vreme ce, de cealaltă parte a sirmelor ghimpate ale locului în carantină, soldaţii SS, încurajatori, dau gata pe un prizonier cu lovituri de lopată. După zece zile, începe liniştea. Pe saltelele de paie crepusculare, sunt culcaţi trei dintre cei pe care ceilalţi fi numesc cu afecţiune Intelectualii în delir. Unul, lovit de moarte cu ocazia unui interogatoriu în bulevardul Foch, tocmai a intrat în agonie, iar horcăitul lui se amestecă cu zbieretele germanice de afară. Mai departe, cei A ce ştiu cântece le antă. Ele vorbesc de cămin sau de somn. In cor şi cu încetinitorul, Micul Quinquin devine un cântec de leagăn fără sfârşit. Unul povesteşte Macbeth. Cei ce ştiu versurile recită. Intelectualii în delir ştiu multe versuri. Unul din ei, care nu se vede, spune fragmente din P6guy.

Fumul des de la crematoriu se pierde printre norii foarte coborâţi care vin dinspre pădurea Bavariei şi dinspre munţii Boemiei. Francezii ascultă, uluiţi. Ceilalţi simt că trece furtuna, şi tac. Un al doilea Intelectual în delir continuă cu furie. Pe el îl putem vedea: în picioare pe ceva, în izmene, cu smocuri de păr deasupra urechilor, un chip de clovn cumplit şi nebun: Voi ne vedeţi mergând, suntem numiţi „pifanii”

Şi nu înaintăm decât c-un pas odată.

Dar două mii de ani de regi, dar şi de gloată, Cu clica lor întreagă şi alte orătănii, Cu pălării cu pene şi slujitori o mie, Ne-au învăţat ce-nseamnă să fim cu toţi de-o seamă Şi cum pod merge oblu, fireşte, fără teamă, Spre un careu de trupe în zi'de bătălie. Afară, ordinele au încetat şi se aude cântând un cocoş. Un prizonier arată că are un ciob'de oglindă şi fiecare vrea să se privească. Ceea ce ei numesc plictiseală este mai puţin lips3 de ocupaţie cât o ameninţare: şi acum, ce se va întâmpla cu noi? „Gogoşile” – de unde se vor fi ivit? – străbat din când în când mulţimea ca nişte mici animale.

La 25 decembrie 1944, în lagărul de femei e Crăciunul-în spitalul de bărbaţi se ţine predica de către preoţii din R zistenţă. Dizenterie, ' tifos, tuberculoză, plăgi, membre zdrobite la muncă sau sub loviturile gardienilor. Un singw

1 Traducerea versurilor îi aparţine poetului Mihai Cantuniari (n.tr).

Termometru, medicamentele terminate. Schelete cu pielea ca pergamentul, care ies din zdrenţele vărgate. Infernul aproape tăcut. Doar ciudatele strigăte ale foamei, sau, atunci cfnd trec siluete negre de ţărani pe drumul de dincolo de sirmele ghimpate, un rănit cu piciorul zdrobit care urlă: „Sunteţi liberi! LIBERI!” Tinetele sunt containere de pa-raşutare înhăţate. In dimineaţa asta, medicul german l-a întrebat pe vecinul meu, care scuipă sânge de pe urma loviturilor: „Aveaţi bolnavi grav de tuberculoză în familie?” „Nu-i nimic, spune preotul, şi el în zdrenţe pentru că i s-au dat nişte haine zdrenţuite în locul unei ţinute vărgate. Nu-i nimic'ân seara asta, în Franţa, familiile sunt adunate în jurul meselor. Există locul nostru gol. Iar pe pământ, există o imensă familie. Cei din lagăre: cei ce au murit, cei ce vor muri, cei ce vor vedea eliberarea.”

Rosteşte Evanghelia Naşterii, adăugind păstorii lui Luca la magii lui Matei, măgarul şi boul la textul sacru: evanghelia copilăriei celor ce-l ascultă.

„Astfel El a venit spre a fi condamnat la moarte, pentru ca noi să putem să nu murim singuri.

„A fost împovărat cu crucea. Din ceea ce ducem noi, el face undeva, credeţi-o, o cruce mare.

„El a căzut prima dată: cunoaşteţi.

„Un anume Simon l-a ajutat să ducă crucea; noi toţi am întâlnit câte un Simon. O femeie pioasă i-a şters chipul. „Nu-s prea mulţi oameni, dar la gara de Est, la'ânceput de mai, vânzătoarele de lăcrămioare ne-au adus şi nouă flori, iar oamenii le-au cumpărat pe dată şi pe celelalte.

„El a căzut pentru a doua oară: cunoaştem. Le-a wângâiat pe femeile din Ierusalim care-l urmau; la Fresnes, aici, mulţi şi-au asumat multe riscuri pentru a-i îmbărbăta pe noii veniţi „vorbind prin ziduri. Fie ca Dumnezeu să-i dea fiecăruia dintre noi harul de a-şi mângâia aproapele!

„El a căzut pentru a treia oară. A fost despuiat de Veşmintele sale. A fost pus pe Cruce şi a murit pe Cruce.

„A fost coborât în braţele mamei sale; e o mare uşurare ^ mamele noastre n-au nimic de făcut aici!”

Nu întotdeauna: în lagăre se găsesc adesea mama şi fiica, atunci când au fost arestate împreună.

„A fost aşezat în mormânt.”

În faţă, se construieşte un al doilea crematoriu.

„O bicicletă! as vrea o bicicletă!” strigă rănitul cu picio-r” tăiat.

Un bolnav scheletic se ridică urlând: tovarăşul lui de pat de suferinţă tocmai a murit, iar păduchii emigrează pe el.

„E Drumul Crucii. La plecare, preotul german de la Fresnes (era sănătos) mi-a spus: „Important este să nu te laşi cuprins de disperare, şi să nu te îndoieşti niciodată de Dumnezeu.” „Şi acolo, va fi poate greu.

„Da, e greu. Dar mai târziu, vom înţelege. De aceea trebuie să primim moartea ca şi cum am înţelege. Să-i facem o primire frumoasă.

„Când eram copil, se cântă un colind de Crăciun care. E bunul Dumnezeu cel care cântă.”

Vocea, care scăzuse, urcă din nou pentru a cânta, pe o arie înrudită cu cea a lui Era odată un vaporaş: Am un mic drum de făcut.

Micul drum înseamnă întruparea, pare-se.

Există cei care au impresia că, pentru ei, nu s-au făcut atâtea mofturi. Şi cei care tac.

„Pentru Crăciun, crematoriul ar trebui să facă grevă”, zice o voce.

Ravensbriick. Prizonierele au fost adunate pentru a-l asculta pe comandant: un microfon e fixat pe difuzor, apare un tip cu părul alb care seamănă cu un actor în rolul unui comandant SS. Nişte prizoniere traduc: „Lăsându-vă să trăiţi, Marele Reich dă dovadă de o blândeţe fără precedent. Cele asociale, sunteţi o lepră ţ>e trupul Germaniei. Cele politice, aţi pus să fie asasinaţi în mod laş soldaţi germani. Aţi fost lăsate în viaţă. E păcat. TDat mă supun. Faceţi şi voi la fel. Cele ce vor încerca să se opună disciplinei acestui' lagăr, vor veni să ceară în genunchi, vi-o spun eu, să li se impună acest lucru. Disciplina SS este ca un compresor, nimic nu mai creşte pe acolo pe unde a trecut. Rupeţirândurile!”

Prizonierele l-au numit pe dată Attilaminorul.

Apoi, doar pentru franţuzoaice – aceasta a doua paiaţ„ se adresează negreşit fiecărei categorii de prizoniere sepa-rat – un SS fără galoane. Nu poartă cascheta cu cap îe. Mort, e cu capul descoperit: craniul e ras, ceafa dreaptă ' are capul de câine danez atent a lui Erich von Stroheim.? ea'. Tru a traduce – o alsaciană care cu siguranţă nu rna, cântăreşte nici patruzeci de kilograme. Tipul s-a proptit bi”e pe picioarele larg îndepărtate, şi se leagănă dinainte înapoi- „Gloată de târfe! Eraţi costumate, fardate, eraţi Iu? drept femei! Rosteaţi discursuri împotriva German”eJ' pupă cum spune comandantul, aţi încercat să ne asasinaţi în mod las. Dar ce sunteţi voi? Uitaţi-vă la voi: rahat. Gata cu deghizările! N-o să ieşiţi de aici'decât prin cos. O să aveţi după ce saliva! Jidovitelor! Prin coş o să ieşiţi!

Se leagănă tot mai tare. O să cadă? E în ultima fază a unei beţii pe care discursul i-o sporeşte şi mai mult: '„Gata cu deghizările! Prin coş o să ieşiţi! Mai întâi, sunteţi prea grase! Trebuie să vă doară ciolanele când atingeţi paturile! Mâncaţi trifoi, face bine la sănătate!”

Traducerea alsacienei; vocea ei neutră nu se adresează nimănui: „Spune că suntem noroi şi că n-o să ieşim de aici decât atunci când o să fim moarte.” înaintează, cu picioarele tot mai crăcănate, dar nedând de loc impresia că va cădea, până la primul rând de deţinute. Celelalte nu-l mai văd. Îl aud.

, /4c/t/ticăloasele mele de franţuzoaice frumoase, o să vă-nvăţ eu să fiţi frumoase!”

Traducerea.' Pleacă, încadrat de doi sojdaţi SS. Din spate, beţia lui este şi mai evidentă, dar neavând nimic din beţia vodevilurilor: lenta şi ameninţătoarea beţie nordică. Nu-i un beţivan: e un nebun. Se sprijină pe 'câte un umăr al fiecărui soldat, îi face să se răsucească, se întoarce spre prizoniere: „Prima care mişcă, la închisoare în celula nebunelor!”

Pauză.

„în noroi şi prin coş! Vă-nvăţ eu să fiţi frumoase!”

Şefa SS a lagărului trece pe bicicleta sa de-a lungul unei ^loane de deţinute care se duc la muncă. Coboară şi se duce SM tragă o palmă unei prizoniere, prost aliniate probabil. Aceasta, şefă de reţea şi conştientă de ce face, o pălmuieşte j^ravăn. Toată coloana stă' cu sufletul la gură. Lovituri genetice de cravaşa ale paznicilor SS bărbaţi şi femei. Se dă ^rumul la câini asupra prizonierei; dar sângele ei îi curge pe Picioare, iar câinii, m loc să muşte, îl ling, Ia fel ca în legen-Qele creştine. Mai puţin sentimentali, paznicii SS alungă câinii şi lovesc până omoară. Pe obrajii deţinutelor în poziţie de drepţi, lacrimile curg în tăcere.

Notând toate astea cândva, notam de asemeni despre pri-zonierele aşezate pe cadavrul însoţitoarelor lor în zăpadă, despre femeile pentru care viaţa de odinioară se oprea la orele zece treizeci, ora arătată de orologiul de la Fresnes, despre sunetul fără de cuvinte (interdicţia de a vorbi) ai sărutărilor care umpleau sala cea mare la plecările cele mari, despre obsesia dansului, despre sosirea nocturnă în noaptea străpunsă de puncte luminoase, care sunt lanternele electrice ale SS-ilor; despre zidurile pe care febra le face să tremure; şi mă gândeam Ia Pasternak atunci când îşi recita versurile în ruseşte în faţa studenţilor subjugaţi de la Mutualit6, mă gândeam la cântăreţii din dormitoarele noastre şi din laşărul de prizonieri din 1940, la frescele ocnaşilor din Guyana şi la ocnaşul „care anunţa invitaţii aşa de bine” la recepţia prefectului; mă gândeam la Thaliâ, care fusese vizitată, răspunzându-i lui Mayrena pe sub şopârlele prietenoase de pe tavan:? /4 şti nu vreau nimica, nici de-nflonrea firii.

— Nici ce se va alege din bâlciul omenirii.„; mă gândeam la Ehrenburg, comisar la animalele de circ, sub direcţia supremă a lui Meyerhold, şi îngrozit că spectatorii şterpeleau rondelele de morcovi ale iepurilor săi; la preotul meu republican spaniol: „Şi când ultimul rând de săraci începu să meargă – o stea necunoscută se înălţă deasupra lor.” însă tortura există de veacuri; şi chiar şi'cei care au cântat în chinuri. Ceea ce nu existase încă, este această organizare a înjosirii.

Infernul nu înseamnă oroarea; infernul înseamnă să fii înjosit până la moarte, fie că moartea vine sau trece: îngrozitoarea abjecţie a victimei, misterioasa abjecţie a călăului. Satana este Ce'l ce degradează. Degradarea alăturându-se mai întâi incoerenţei în deriziune, evadaţilor prinşi din nou cărora li se lega 6 pancartă „Iată-mă înapoi”, hoţilor de pâine purtători şi ei a câte unei pancarte, şi pe care fiecare condain-nat trebuia să-i pălmuiască după ce-i scuipase în obraz (apoi„ un gardian îi snopea în bătaie). Acelaşi lucru cu întâlnirea (*' lor torturaţi cu paznicii Gestapo care jucau capra: deriziunea lui Christ! Convertirile au fost rare, dar aproape toţi deţinuţii atei asistau la ceremoniile religioase pe jumătate tăinuite, căci, de îndată ce preotul vorbea despre Patimi, e” le vorbea despre ei. Perfecţiunea sistemului concentrationai a fost fără îndoială atinsă la Dachau, atunci când SS i-a° însărcinat pe preoţii germani prizonieri să-i alunge din capelă pe toţi laicii străini care veneau acolo să se roage. (în faţa acelei capele din tablă ondulată, era înfiptă inscripţia cu litere gotice: Dumnezeu, aici, e Adolf Hitler).

Cei ce au refuzat au fost împuşcaţi, dar s-au aflat mereu prizonieri îngenuncheaţi în jurul capelei. A fost studiată cu grijă organizarea care supunea pe prizonierii politici prizonierilor de drept comun: hoţi şi asasini; prostituate, la femei. Totuşi s-a studiat puţin'amalgamul, care s-a schimbat mult în cursul războiului. 'Triunghiurile de stofă cusute pe haine arătau originea prizonierilor: trebuia ca cel venit din Rezistenţă să ştie că era lăsat în grija unui asasin sau a unui proxenet, ' şi trebuia ca fiecare german, SS sau deţinut să-i poată recunoaşte pe „terorişti”. Dar mulţi dintre cei ce purtau triunghiul roşu al politicilor nu erau luptători din Rezistenţă, erau ţărani care refuzaseră să denunţe, tineri care desenaseră cruci de Lorena pe ziduri, învăţători care puseseră elevii să cânte Marseieza, ostateci sau chiar, printre polonezi şi ruşi, sate întregi. Cei ce purtau triunghiul negru al „asociaâilor*' erau uneori pe jumătate nebuni, dar adesea, pur şi simplu ţigani. Şi nimic nu putea depăşi stupefacţia încercată de toţi aceşti oameni de a se simţi în acelaşi timp ireductibil diferiţi şi ireductibil asemănători'ân aceeaşi patrie a nefericirii. şi apoi, eroii nu sunt mereu eroi, şi nici târfele totdeauna târfe; unele au fost văzute devenind'membre ale Rezistenţei. A-i ucide pe toţi aceşti nenorociţi, ceva mai repede, ceva mai puţin repede, ar fi putut fi obţinut prin alte mijloace; exista un scop mai obscur, pe care omenirea încă nu-l inventase, căci torturile aveau odinioară drept scop obţinerea de mărturisiri, pedepsirea unei erezii religioase sau politice. Scopul suprem era ca prizonierii să-şi piardă, în Proprii lor ochi, calitatea de oameni. De unde – supa vărsată pentru ca unii dintre cei mai înfometaţi să vină s-o lipăie de pe jos; de unde – chiştoacele de ţigări aruncate în vărsăturile dinilor, prizonierii închişi împreună cu nebunii Şi” mai insidios atroce, împreună cu corpurile lor, destinate ieştilor şi capetele lor menite scalpelului împreună cu „ex-Perienţele” şi sterilizările. (Cu o înduioşare scrâşnita, deţinutele le' numeau pe fetele sortite experienţelor: iepuraşii.) 'dealul era să fie aduşi partizanii din Rezistenţă în situaţia de a se spânzura sau de a se arunca în sirmele ghimpate electrificate. Totuşi, gardienii SS se simţeau atunci frustraţi.

Toate astea îşi pierdeau eficacitatea demonică pentru că ^a mai cumplită tortură sau cea mai abjectă degradare nu efa rezervată celor din Rezistenţă, ci acelora care ripostau loviturilor gardienilor şi care erau adesea ţărănci sau ţărani polonezi, deportaţi atunci când o parte din satul lor luase calea Rezistenţei. Timp de ani de zile o luptă îndârjita s-a desfăşurat, în care prima învinsă a fost Moartea. Ea domnea fizic şi constant prin fumul lipicios al crematoriilor. Or, furia de supravieţuire care-i însufleţea pe majoritatea celor veniţi din Rezistenţă nu i se opunea'ei m primul rând. Ei înţelese-seră că există'ân om ceva mult mai profund. „Aptitudinea de a o întâmpina”, ar fi spus părintele care vorbise la Crăciun; nu era adevărat decât pentru cei care o întimpinau întru Dumnezeu. Lupta nu se angaja pe acest teren. Ea consta, pentru prizonieri, în a suporta ceea ce le era impus aşa cum ar fi suportat cancerul, dar a nu participa niciodată. „E tot una” în sensul de: asta nu mă priveşte, asta nu s-a întâmplat, a fost negreşit gândul cel mai constant al prizonierilor. „Palma ia forma celui care o primeşte şi nu a celui care o dă”, spunea Alain, gândindu-se la hris'tos. Trebuia să supravieţuieşti. Să trăieşti clipa. Să nu arăţi niciodată nimic în faţa chinurilor, în faţa ororii, în faţa provizoriului zâmbet al gardienilor. Să sabotezi. Să nu lipăi supa vărsată pe jos. Moartea era un element printre altele. Cei eliberaţi spun că voinţa de supravieţuire este poate cea mai puternică pasiune a omului, dar că nu supravieţuiau decât „cei ce nu se abandonau”, în această lume dementă prin ceea ce îi datora organizării şi prin ceea ce îi datora hazardului, o absurditate la fel de intensă ca cea a lagărului însuşi proteja victimele: cea a călăilor. Fiecare zi hidoasă legitima Rezistenţa. Părintele se alăturase unei reţele atunci când aflase de existenţa unor lagăre în care gardienii SS nu-i lăsau pe prizonieri să meargă decât în patru labe.

Fără îndoială, jocul cel mai profund s-a jucat între două forme de sacrilegiu. Spiritul nu avea ce căuta între cadavre şi resturi de coji. Hitler îşi organizase barbaria aşa cum toate statele îşi organizaseră temniţele, dar niciun stat nu ar B proclamat fraza pe baza căreia erau întemeiate lagărele: „Trataţi-i pe oameni ca pe noroi, vor deveni cu adevărat noroi.” Aşa trebuia să fie trataţi oamenii care, prin acţiunea lor sau doar prin existenţa lor, negau idolul nazist. Iar gaf' dienii SS, ca şi nemţii hoţi sau asasini, îl răzbunau pe idol j” nesfârşit, prin'tr-un sacrilegiu pe care nimic nu-l putea ispăşiOr, rămânea destulă omenie, chiar şi prizonierilor mun: bunzi, pentru a ghici că voinţa de a trăi nu era animalică, <* în mod obscur sacră. Misterul condiţiei umane apărea aicj> mult mai mult decât în furtuna cosmică ce va prăvăli W I moarte, mai devreme sau mai târziu, torturaţi şi torţionari; ii abjecţia deţinuţilor care denunţau, cu un zâmb„ et de animale, dacă animalele zâmbesc cumva, se alătura celui a SS-ului I însărcinat cu pedepsele corporale, căruia un prizonier îi spu-j sese că Schnell (repede) se traducea prin „Dă-i drumul încetişor!„ şi care îi lovea de moarte pe deţinuţi strigându-le să o | ia'âncetişor. Fantomele nenorocite care se numeau între ele I „trunchiuri cu picioare” pentru că-şi păzeau capul ţinându-l mereu între umeri de teama veşnicelor lovituri, nu-şi pierdu-I seră dispreţul lor. Adică ideea confuză şi profundă asupra I omului pentru care luptaseră, şi care devenea limpede: omul era ceea ce voiau ei să smulgă din prizonieri.

Condiţia umană înseamnă condiţia de fiinţă creată, care I impune soarta omului aşa cum boala mortală impune soarta I individului. A distruge această condiţie înseamnă a distruge I viaţa: a ucide. Însă lagărele de exterminare, încereând să I transforme omul în animal, au făcut să se presimtă faptul că I el nu este om doar prin viaţa pe care o are.

Când ajung la comitet, după ce am trecut peste zidurile I criptei Deportaţilor, apoi peste grilajurile care amintesc şi I de sârmă ghimpată şi de cârligul măcelarului, adunarea este I aproape pe terminate. Sunt acolo preşedinţi ai asociaţiilor de I rezistenţi sau de deportaţi, Edmond Miche'let, câteva 'femei şi I dţiva militari, un dominican. Se face rezumatul a ceea ce I Ştiu şi a ceea ce nu ştiu.

I Trebuie ridicat un monument în memoria lui Jean Mou-I 'in, aproape de locul unde a fost paraşutat. Pe cheltuiala a I trei ministere, a departamentului Bouches-du-Rhâne şi a I Municipalităţii satului: multe persoane, multe antagonisme. I Un căpitan, arestat de Gestapo ca membru în Rezistenţă şi I ţâre şi-a ascuns gradul pentru a rămâne cu camarazii lui de I luPta, continuă un conflict amar cu dominicanul, care este I Părintele care a ţinut predica de Crăciun la Dachau. I Cuvântul „emaciat” ar fi de ajuns ca să-l zugrăvească, dacă el I nu s-ar aplica de obicei unor chipuri prelungi, în timp ce I ^pul lui rotund cu ochi întunecaţi pare un cap de mort I P^Şte care ar flutura zâmbetul spiritualităţii. Ceilalţi încearcă I p-i calmeze. Mă dndesc, vai! la masa de la Premiul Vikingilor „ care Fernand Heuret le spunea profetic celor doi membri I ai Juriului care se încăierau la aperitiv: „Puţină răbdare! De I n? ^ vă-njuraţi când ştiţi bine că atunci când o să fiţi încă şi I 2labeţi, ° să vă-m6rdţişati.„ Aici nu e vorba de beţie. I j”rinteie a propus ca no'i'sâ7 decidem să ridicăm monumen-I ul> relativ abstract, dorit de domnişoara Moulin; căpitanul cere să se facă un concurs. El nu ştie că juriul oficial va alege după prietenii săi, marii artişti nepierzându-şi vremea cu concursurile. Dar părintele, care la început nu se gândea decât la memoria lui Jean Moulin, începe să se enerveze. El cunoaşte concursurile. Specialist în artă romanică, el cunoaşte de asemeni opoziţia profundă între portret şi arta modernă, mai ales într-un monument „eroic”. El nu vrea să ne pomenim cu un fel de soldat de plumb. Membrii comitetului doresc un monument, asta-i tot; cei doi adversari fac schimb de angajamente de stat şi de texte trunchiate.

Mă gândesc la căpitan îmbrăcat în haina vărgată. La Stuttgart, în ziua în care generalul de Lattre l-a invitat la dineu împreună cu noi pe fiul lui Rommel – mareşalul se sinucisese – un general francez în civil, eliberat de noi, mi-a spus dispreţuitor: „Bineînţeles nu ne puseseră la un loc cu. '; se pierd, iar un singur om nu poate să-l încredinţez lui Chagall. „Ridică-te, Lazăre!” Marii deriziuni sinistre'pe care o aduce moartea i s-a substituit deriziunea zilnică a vieţii. Nici vocea care a făcut să tacă infernul de la Dachau, nici cea care s-a desemnat pentru a-şi însoţi camarazii în infern nu fac să tacă susceptibilitatea. „Dragul meu, zice căpitanul, mai bine ai fi rămas Jn mânăstirea du-mitale!” Părintele răspunde cu tristeţe: „In pofida a tot ce am suferit, îi mulţumesc lui Dumnezeu că ne-a făcut să ne părăsim într-o bună zi hainele, dumneata şi cu mine.”

Semnăm procesul verbal. Căpitanul a expus „dorinţa tuturor prietenilor lui Jean Moulin de a-i regăsi chipul care să-i semene în monumentul înălţat memoriei sale”. Îşi va primi el oare soldatul de plumb? De ce mă frapează această absurditate neaşteptată? Un pueril motiv de discordie pune în opoziţie pe nişte oameni pe care ar trebui să-i-x MăiândtcTe'semeni la părintele în haină vărgată: Am un mic drum de făcut.:' Poartă sutana albă a dominica-nilor, peste care şiragul de mătănii a luat, de atâţia ani de zile, locul săbiei, şi fumează dintr-o pipă şcurk I-ar'place să vadă că monumentul îi este încredinţat lui Alberto Giacometti. L-am întâlnit în comitete asemănătoare şi-mi amintesc că l-am auzit spunând: „Dacă ar pune creştinii în viaţa lor virtuţile pe care Cezanne şi ceilalţi le-au pus în arta lor, Dumnezeu ar fi foarte mulţumit. Mă emdesc mai ales la Jean Moulin ar g L ^ tovărăşia lui'Marcel ^„1 ham în'tâln^t pe/^^ Koestler elibera. T din ^^ francnistă în ^ petrecuse luni de zile, condamnat la moarte. „Se petrece întotdeauna acelaşi lucru, mi. A Al] aoă dnd amlplecat) crezi & d stat purtătorii monument al deportării, pentru că-mi amintesc prea bine oe însoţea soţia sa, iar momentul ceaiului a fost cel al unei stâlpul de execuţie care a fost expus la Invalides: un trunchi constante scene de menaj în stare latentă. „Şi totuşi, mi-a cioplit în partea de jos, dar din care gloanţele execuţiilor I spus tata conducându-l la plecare, e un om d'e treab'ă şi un făcuseră, pină la înălţimea pântecelor victimelor, o sculptura om viteaz – unul din soldaţii cei mai viteji pe care i-am cuinformă. „oscut.” Or, nu curajul lipsea pe tancurile din 1918. L-am Discuţia continuă, Dachau, Ravensbriick, Auschwitz. 0 I văzut pe unuj fan uncnii mei) subofiţer la lansatoarele de să iau un'medicament: apa minerală e pusă pe o altă masa. Flăcări, căsătorindu-se la întoarcere cu o femeie care-l aştepE totdeauna straniu să priveşti o adunare din care făceai şi I tase douăzeci de ani, profund fericit în fiecare săptămână m tu parte cu câteva minute mai devreme. Încerc senzaţia asta I faţa aperitivului duminical. Luptătorii eroici, dezbăraţi de în fiecare săptămână la Consiliul de miniştri. Stau jos: îi? 1 I *ea ce fuseseră ca şi de uniformă, şefii de batalioane din văd toţi însoţitorii în jurul mesei, la înălţimea mea; stau ÎJ> j a”ra armatei regulate, redeveniţi b'ăcani sau patroni de picioare şi sunt despărţit de ei: văd un grup care-şi contini” I cârciumi, au fost personaje familiare perioadei de după buit să fac din plafonul Operei obiectul unui concurs, în lo° I „Codată josnic. Toţi aceşti oameni erau dezbrăcaţi de expeA.

Rienţa pe care le-o adusese moartea, dar şi de cea pe care le-o adusese viaţa.

Comedia în jurul monumentului scoate din mine la suprafaţă un fir, din nişte adâncuri ale căror capturi abia de le cunosc. Nu amintirea nenorocirii sau a curajului mă urmăreşte, ci puterea insidioasă a vieţii, în stare să şteargă totul – doar când nu e vorba, poate, de deportatele pentru care amintirea lagărului actualizează Patimile – atunci când trupul nu mai este doar ceea ce slujeşte la a suferi. Eroilor de război îmburgheziţi pacea le impusese inutilitatea curajului fizic, dispersarea prietenilor, întoarcerea la neveste şi la copii, viaţa socială substituită iresponsabilităţii soldatului. Viaţa îi acoperise pe aceşti supravieţuitori aşa cum pământul acoperise morţii. Optzeci la sută din deportatele şi deportaţii politici au murit în lagăre; aproape toţi ceilalţi au dat dovadă, mai devreme sau mai târziu, de un curaj exemplar, fie el şi pasiv. Dar nu în termeni de război mă obsedează toate astea pe mine. Umbra Satanei s-a întins cu adevărat, vizibil, timp de mai mulţi ani peste lume şi chiar şi cei pe care i-a acoperit par să b fi uitat. Nu pot'oare să'trăiască decât în măsura în care o uită? Crezusem experienţa lagărului de exterminare mai profundă decât cea a ameninţării cu moartea. Insă extrema nenorocire marchează mai puţin vizibil decât cea mai banală rană.

Rămânem singuri: Brigitte care îşi reprezenta lagărul ei şi un grup de la Ravensbruck (ea este' cea care începuse acel râs periculos după discursul SS-ului beat); Edmond Miche-let şi un republican care reprezentau lagărul de la Dachau; părintele şi cu mine.

Cum au regăsit ei viaţa? Ce au adus din infern? Nenumăraţi deportaţi, în întreaga Europă, şi-au scris amintirile; revenirea lor înapoi printre oameni nu prea se găseşte în ele. Nu-i uşor pentru un scufundător să aducă de pe fundul apei ceea ce găseşte acolo fără să cunoască.

De altfel ei spun mai puţin decât au scris.

„în ceea ce mă priveşte, spune Brigitte, a fost urât pentru că m-am întors în mai. Eram singura deportată din trenul meu. Ceilalţi erau din grupe S. T. O. Şi încă ceva. Tipul de la

1 Service de travail obligatoire, serviciu de muncă obligatoriu (n.tr.).

Luteţia1 a început prin a nu crede nimic din ce îi povesteam. După care, când m-am dus să-mi încasez solda militară de deportată, soldatul mi-a spus că n-aveam dreptul decât la solda de bază, „deoarece primisem casă, masă şi îmbrăcăminte de la germani”. Am cam văzut roşu. După asta, o păţanie cu un alt glumeţ: fac coadă, la Cr6dii Lyonnais din Piaţa Victor Hugo, ca să schimb primele bilete de o mie de franci. Simt că o să mi se facă rău. O doamnă miloasă mă sprijină. Îi explic că nu-i nimic, că vin din deportare. Doamna cere să fiu lăsată să trec cu prioritate, cheamă agentul de serviciu. Sunt dusă în primul rând (birourile urmează să se deschidă). Un personaj elegant, de vreo cincizeci de ani, se răzvrăteşte. În numele a ce, să o iau eu înaintea lui? I se explică. „N-avea decât să rămână acolo, în lagărul ei!” „Am ieşit mai repede dintre amintiri decât din vise. Noaptea regăseam lagărul, iar seara, sub castanii din avenue Henri-Martin, eram sigură ca aveam să mă trezesc la Ravensbruck. Plângeam în vise, pe când în lagăr nu plângeam. Şi apoi, ştiţi poemul lui Nelly Sachs: Lăsaţi-ne să reînvăţăm încet să trăim.

Nu ne arătaţi încă un dine care muşcă.

„Dar toate astea înseamnă Parisul. La graniţă, mi-a fost doar cumplit de frică.

— De ce anume?

— De ce aveam să găsesc, de ce devenisem eu însămi. Nu ştiu.

— Pentru primul lot care se întorcea, spune Edmond Mi-chelet, de Gaulle le aştepta pe deportate pe peronul gării.

— Ar fi trebuit să'rămână acolo, cum zicea idiotul de care v-am spus.

— Pentru noi, tipii făcuseră nişte drapele, şi am trecut pe sub o boltă de chestii de astea.

— Pentru că v-aţi întors mult mai devreme ca mine. La Ravensbruck, de 14 iulie 1944, înjghebasem nişte rochii din resturi de hârtie şi reuşiserăm să ne costumăm una în albastru, alta în alb şi alta îri roşu. Toate femeile au fredonat Mar-seieza. Era mai'curând riscant, iar astăzi mi se pare bizar: nu seamănă cu lagărul.

— Ce anume seamănă cu lagărul? spune părintele.

1 Unul din ofiţerii cărora li se prezentau deportaţii, la hotelul Luteţia (

— Închisoarea pe care am cunoscut-o, zic eu, mi-o pot închipui şi mai rea; n-am suferit tortura, dar am văzut-o. Toate astea, înseamnă să te întorci din lagăr, să te întorci din temniţă. A mai fost şi altceva: încercarea de a constrânge fiinţa umană să se dispreţuiască ea însăşi. Asta numesc eu infern. Nu ignorăm ceea ce a existat prin alte părţi. I-am auzit pe faimoşii experţi internaţionali la Nurnbefg şi la procesul Masuy': „împotriva bombelor cu explozie întârziată lăsate prin cafenele, şi împotriva a ceea ce se numeşte în general terorism, metode la fel de eficace au fost întotdeauna folosite de către toate serviciile de contraspionaj”. Aceşti termeni galanţi indică în mod evident tortura. Dar voi aţi suferit ceva care n-a existat nici în Rusia, nici în Algeria, nici în Italia, ceva ce îmi pare că ţine de natura însăşi a nazismului. A fost vorba de a vă face să vă pierdeţi sufletul în sensul în care se spune: a pierde raţiunea. (Ce înseamnă: suflet?) S-ar zice că aţi regăsit pământul, ca şi mine atunci când s-au făcut că mă împuşcă, sau ca atunci când am scăpat dintr-o groapă pentru tancuri. Dar ceea ce sugeraţi voi cu toţii fără a izbuti să o exprimaţi complet – oare se poate exprima acest lucru? – este altceva. Când, la Bane, m-am întors din partea cealaltă (avionul fiind prins într-un ciclon de grindină), am fost uluit să văd femei care călcau lenjerie, să văd animale şi mai ales enorma firmă roşie a unui mănuşar. Pământul era ceva insolit. Voi, nu pământul insolit l-aţi regăsit, ci oamenii, sentimentele omeneşti de care aţi fost tot atât de despărţiţi cum am fost eu despărţit de pământ când avionul meu se rotea ca un titirez într-un ciclon. Văd bine cum anume aţi regăsit voi pământul: la urma urmei, la fel ca mine, deşi mai penibil. Dar nu simt cum aţi regăsit voi viaţa.

— Mai întâi, dragă prietene, spune Edmond Michelet, nu uita că astea s-au amestecat. Suntem noi oare soldaţi cu jumătate de soldă ai infernului? Nu voi uita preoţii germani însărcinaţi să ne alunge din biserică! Dar în clipa întoarcerii” ceea ce încercam noi mai întâi era: un supliment de viaţă. În primul rând, ar fi trebuit ca noi să fim morţi; apoi, restul se amesteca.

„Altceva. Pentru mine, care cad întotdeauna în miezul lucrurilor ca un huron – un huron din Huronia, nu uitaţi acest lucru! – absurditatea infernală, sau metafizică, cum veţi dori, s-a amestecat întotdeauna cu o idioţenie obişnuită care o dilua, pare ceva uimitor: idioţenia care constă în a-ţi masacra prosteşte mina de lucru! Simţeam acest lucru zilnic, şi restul se potrivea cu asta.”

Şi pentru mine, răbdătoarea maree a vieţii pusese totul laolaltă, aşa cum Marea Roşie ştergea pe nisipul plajei desenul oraşufui Saba. Ce-mi rămâhe astăzi din ţara morţii? O surpriză' tocită, care nici măcar nu mi-ar interzice să mă pasionez după monument, la rândul meu. Am studiat civilizaţiile dispărute, am privit civilizaţiile străine, şi chiar şi pe a mea, ca pe umbrele care coborau în tăcere scara muzeului din Cairo. Astfel, intelectualii din Altenburg studiau barbariile istorice ca pe nişte civilizaţii deosebite – barbariile, nu temniţele. Adevărata barbarie fnseamnă Dachau; adevărata civilizaţie înseamnă în primul rând partea din om pe care lagărele au vrut să o distrugă. Creştinul îşi poate oferi suferinţa, ascetul o poate nega – cu condiţia să moară destul de repede. Civilizaţiile se rotesc precum'nişte fluturi uriaşi în jurul acestei arderi. Ceea ce, în lumina transparenta şi îngheţată dindărătul gratiilor cu ţepi ale ferestrelor, răspunde imaginilor atroce de la Dachau, este un spectacol pe care mi l-a descris Czapski, aghiotantul generalului An-ders şi unul din cei câţiva supravieţuitori de la Katyn. În lagărele de concentrare ruseşti din 1941, în fundul pădurilor, ofiţerii polonezi îşi puteau primi uneori soţiile şi erau lăsaţi singuri. Foamea distruge orice senzualitate.'. Femeile îşi ungeau corpul cu o centură lată de făină pe care o zgâriau prizonierii şi care-i împiedica să moară. Bărbaţii, mai înalţi, îngenuncheau, iar eu am păstrat imaginea acelor Walkyrii nemişcate în umbra celulelor cu tot atâta precizie ca şi imaginea femeilor îndoliate din cimitirul din Correze. Denunţate, ele ar fi fost împuşcate sau bătute. Pentru mine, ele se amestecă cu poporul în'haine vărgate al zăpezii şi al nopţii, într-un acelaşi mister: căci, dacă este adevărat ci, pentru un spirit religios, lagărele, ca şi chinuirea unui copil nevinovat de către o brută, pun suprema enigmă, este adevărat de asemeni că, pentru un spirit agnostic, aceeaşi enigmă apare o dată cu primul act de milă, de egoism sau de dragoste.

„Pentru mine, spune Brigitte, astea se amestecă de asemeni mult. Mai întâi – presupun că la fel se întâmplau lucrurile pentru dumneata, Michelet – nu ne gândeam că vom supravieţui. La Luteţia, acel cumsecade doctor care mi-a făcut radiografiile mi-a spus: „Oricum o să crăpaţi cu toatele în mai puţin de zece ani.” Nu i se putea reproşa că le vira idei în cap pacienţilor săi. Ne-am trezit în suplimentul de viaţă de care vorbeaţi adineaori, chiar în sensul cel mai elementar – dar apoi, eu nu m-am întors chiar de tot, din moment ce, de fiecare dată când simţeam mirosul castanilor şi al pavajului udat din avenue Henri-Martin, credeam că mă voi trezi m lagăr şi-mi trăgeam palme, pentru a fi sigură că nu visez. Ii înduioşam pe trecători. Lucrul de care vorbeaţi căpătase o formă ciudată: îi găseam pe oameni copilăros! Nu pe funcţionarii întoarcerii: pe ăia îi găseam doar idioţi! Când m-am întors din pricina întârzierii, toată lumea credea că murisem. De două luni de zile tatăl meu tăcea. Totuşi, mi se părea că părinţii mei deveniseră ca nişte copii. Din de-' licaţeţe, nu-nu vorbeau despre lagăr; tathl meu a vorbit puţin în primele zile, dar şi tăcerea lui mi se părea copilărească. Unde era realitatea? înainte de război? în lagăr? Acum? N-a durat prea mult. O amintire precisă, mă întreb de ce oare, este faptul că am redescoperit butonii bărbăteşti de manşetă. Acolo, aveam sentimentul că, dacă am fi fost bărbaţi, am fi avut măcar speranţa de a ne răzvrăti.

— Nu prea te răzvrăteşti când ai sub cincizeci de kilograme”, spune Michelet.

Întreb: „Au mai fost şi alte răzvrătiri reuşite în afară de cea a evreilor de la Treblinlca?”

Nu ştie nimeni.

„Şi mai sunt şi fetele care nu s-au întors, spune Brigitte. În ceea ce mă priveşte, nu ştiu, în fond, când anume m-am reîmpăcat cu neamuf omenesc.”

Deportaţii nu ştiu asta niciodată. Suportă oare conştiinţa acest examen trecător? Mă gândesc la Mollberg: „Dacă civilizaţiile nu supravieţuiesc decât prin metamorfozare, atunci lumea este făcută din uitare.” Şi dacă prietenii noştri nu îşi pot aminti de reîntoarcerea lor printre oameni?

„în marea parabolă budistă, zic, cei ce s-au urcat în barca Eliberării nu pot zări malul celălalt al fluviului decât atunci când pământul a dispărut.

— Un israelit din Varşovia, spune părintele, mi-a povestit că după arestarea sa, străbătuse întreg ghetoul gol, cu uşile deschise, cu mâncarea rămasă pe mese, ca şi cum n-ar fi fost părăsit, ca şi cum viaţa ar fi rămas suspendată. Ş1 că, atunci când fusese eliberat de americani, simţise ceva asemănător, un fel de independenţă a vieţii.” în timpul evadării mele din 1940, am'intrat în primul cinematograf găsit pentru a mă descălţa şi a scăpa de chinul pantofilor prea mici. Se proiecta bombardarea Varşoviei, film turnat de nemţi. Imaginea era luată din avion: volutele negre ale fumului de benzină, şi un fum ca de apocalips pe direcţia caselor în flăcări. Avionul trecea; iar pe deasupra, acel cer de Golgothă şi de masacru se transforma într-o mare imaculată de nori.'.

„Dar în Spania? a întrebat Michelet.

— N-am cunoscut prizonieri.

— În general, spune spaniolul, fasciştii executau.

— Ar mai rămâne ai noştri. Dar aviatorii nu aveau ocazia să facă prizonieri.”

Nu infernul este ceea ce-mi aduce Spania în minte. N-am uitat imensul cortegiu al ţăranilor în spatele tărgilor aviatorilor, la Teruel. Dar n-am'uitat nicio altă imagine, foarte diferită. E în zori – ora la care, de obicei, ajungem deasupra liniilor inamice. Vin din castelul de piatră albă şi feronerie neagră în care dorm piloţii, şi merg de-a lungul imensei livezi în care am venit adesea ca să mănânc mandarinele pudrate cu chiciură. În dreapta mea, nişte sicomori uriaşi ascund un avion de vânătoare a cărui carlingă de aluminiu străluceşte în soarele care se înalţă. E acoperit de o rouă incoloră aproape de coadă, trandafirie, apoi roşie când mă apropii de scaun. Este avionul unui camarad ucis ieri şi al cărui sânge a şiroit peste carlingă. Noaptea l-a curăţat şi sângele luptei formează picături alături de rouă care se formează pe câmpurile Spaniei până în Pirinei.

„Adăugaţi şi nişte lucruri profunde şi ciudate, spune Brigitte. In lagăr noi trăiam într-o stare de indignare. O indignare sigură, constantă. Faptul că puteau fi tratate astfel nişte fiinţe omeneşti era bizar de scandalos. Şi ne-am pomenit aici cu indignarea' noastră fără de obiect. Ca şi cum ne-am fi adus cu noi şi lopeţile. Niciodată n-am crezut prea tare în judecarea criminalilor de război. Şi apoi, la o anumită adâncime, şi răzbunarea se toceşte. A-i'ucide pe călăi nu împiedică existenţa torturii de până atunci.

„Se vorbeşte mai ales de ceea ce este dramatic, pentru că este transmisibil. Există lucruri de care nu devii conştient decât după, lucruri care nici măcar nu au nume. De pildă, neştiinţa asupra soartei noastre, asupra celei a prietenelor noastre', neştiinţa privind soarta alor noştri lăsaţi în Franţa, Privind războiul.! Era o permanentă nelinişte, şi totuşi, eram în culmea iresponsabilităţii. Reîntoarcerea la viaţă a însemnat un pat, o baie, o faţă de masă, un tacâm, ceea ce-şi închipuie oricine. Şi liniştea.' Liniştea! se striga după noi, aşa cum foarte bine spun cele care ştim ce înseamnă acest lucru. Toate astea erau complicate.'Infernul sfârşeşte prin a părea simplu. Acolo, în anumite zile, priveam copacii ca pentru a-i îmbrăţişa, era ca un fel de evadare; mi-au trebuit cel puţin opt zife'ânainte de a putea să privesc pur şi simplu un copac liber.”

Mă gândesc la copacii şi la animalele mici ale lui Nehru.

„Mi se pare, spune părintele, că ceea ce a fost mai rău a venit din faptul ca viaţa nu era, pentru noi, amintirea timpului în care eram vii. Era' cea a timpului văzut din lagăr. Văzut din lagăr, care creează mai multa irealitate decât închisoarea. Adevărata viaţă nu putea coincide.

— În ceea'ce priveşte viaţa fizică, spune Brigitte; dar în lagăr nu mi-am închipuit niciodată viaţa morală a celorlalte, a nedeţinutelor.

— Când tocmai ai scăpat de la moarte, spun, trăieşti ca într-o uluire în faţa evidenţei vieţii. Dar nu în domeniul moral, dacă putem numi astfel sentimentele oamenilor, relaţia lor cu viaţa. Durata timpului petrecut alături de moarte probabil că joacă aici un rol.

— Nu uitaţi că noi nu aveam idei, răspunde Brigitte. Era o experienţă, înţelegeţi: o experienţă foarte lungă. Paisprezece luni de concubinaj cu moartea^ iar pentru unele, chiar mai mult. Moartea era prezentă în noi pentru că eram mereu ameninţate, şi în faţa noastră pentru că n-am încetat de a o vedea. Am atins un miez. Eram perfect conştiente de lupta noastră. Dar noi luptam sprijinindu-ne pe ceva: credinţă, patriotism sau solidaritate, numiţi cum vreţi acest lucru, adesea prietenie, responsabilitate.

— E adevărat, spune Michelet, mă întrebam cum de su-pravieţuiseră atâţia responsabili, deoarece nu se bucurau de niciun privilegiu: ne susţinea responsabilitatea.

— Iar umilinţa nu distruge orgoliul., spune părintele.

— Însă orgoliul care supravieţuieşte distruge umilinţa, spune spaniolul. Nu vorbesc pentru mine: eram strungar, şi am scăpat făcând jucării pentru copiii gardienilor. Ceea ce spun e totuşi adevărat.

— Când'am căzut din nou cu picioarele pe pământ, reia Brigitte, nu mai exista lagărul, trăiască cearşafurile şi apa de colonie! însă autoapărarea care ne ocrotise rămăsese fără obiect. Ne-am întors aşteptându-ne la o lume dominată de ea. N-a fost chiar asa! Orcaserăm cele paisprezece etape ale Drumului Crucii, fuseserăm răstignite, iar totul se termina în patul Măriei Magdalena.” îl privesc pe cleric. Nu arată urmă de enervare, în vreme ce cu zece minute mai înainte era exasperat de povestea cu monumentul. Zâmbetul lui trist pare să spună: biata mea fetiţă!

„Nu era o înviere! Şi totul, să nu vă lăsaţi înşelaţi, se făcea cu o imensă parte de consimţire. Ăsta era lucrul care mergea cel mai rău. Tot ceea ce ar fi trebuit să ne salveze, sentimente şi amintiri, nu mai era bun de nimic. Nu mai exista infern^ nu mai exista nimic împotriva infernului. Atinseserăm tot ceea ce fusese mai rău şi ne regăseam într-o lume pentru care acest „mai rău” nu exista. Oamenii se distrau cu fleacuri, dar de ce? Pentru a ne descoperi o evidenţă care ne atingea, pe noi, mult sub nivelul pielii. Este întoarcerea lui Dante printre cei distraţi. Şi a existat ceva bizar. Ne-am întors toate în stare de cadavre. După un timp destul de scurt, petrecut în general în relativa singurătate a patului, păream. Restabilite. Iar ai noştri credeau că noi redeveni-serăm semenele lor şi din punct de vedere moral. Însă noi eram doar semenele camaradelor noastre, şi ale nimănui altcuiva. Familia era la fel ca patul: cald şi străin.

— Sunteţi de acord?” spun.

Chiar şi părintele aprobă cu tristeţe.

„Cum anume ne-am întors, spune ea, m-am gândit mult înainte şi n-am avut nevoie să mă mai gândesc după. Aşa cum existaseră cearşafurile şi furculiţele, tot aşa a existat nebunia ambulatorie a deportaţilor, distracţia lipsită de râs şi cabaretele. Asta n-a durat decât o vreme, pentru că nu-i chiar aşa de amuzant, şi pentru că „deliciile de la Capua” ne atrăgeau, dar ne dezgustau. Dar ştiţi, le-am înţeles destul de repede şi pe unele şi pe celelalte.' Despre ce anume era vorba pentru a putea trăi? Era vorba de a fi oarbe. Atunci am redevenit oarbe. Ceva mai devreme, ceva mai târziu.

— Nu complet, spune părintele.

— Nu; dar e de ajuns. Pentru dumneavoastră, e altceva, pentru că credinţa este chiar viaţa dumneavoastră, în lagăr sau altundeva.

— Neliniştea îşi găseşte întotdeauna forma. Am întâlnit adesea teama de' a pierde credinţa. Pentru mine, e de neînţeles. Fără îndoială că nu vom mai întâlni niciodată Răul sub un aspect atât de demonic; dar Răul este neputincios împotriva credinţei. Biblia a răspuns dinainte prin Cartea '„i/ov.”

Mă gândesc la preotul de la Glieres care spune că, pentru el> Răul nu era o problemă, ci un mister. „Cum au murit ai noştri?

— Prietene, îmi spune Michelet, prea cucernicul părinte a adus alinare aproape numai unor credincioşi. Aşadar, ei se căiau. Atunci când le spunea: Iertaţi tuturor vrăjmaşilor voştri – şi Dumnezeu ştie! – ei răspundeau înaintea lui Dumnezeu.

— Aţi văzut măcar un singur om murind în ură?” îi întreabă părintele.

Michelet reflectează şi mi se adresează: „Dragul meu, are dreptate părintele, are dreptate. Ca responsabil al francezilor de la Dachau, am văzut probabil murind mai mulţi ţipi decât el. Fireşte, nu în acelaşi mod, fireşte! Nu trebuia să-i spovedesc, nici să le iert păcatele. Totuşi, ar fi avut dreptul să zică două vorbe despre nemţi! N-au'făcut-o niciodată. Erau dincolo de acest lucru. Ultimele cuvinte au fost întotdeauna pentru familie: „Când te vei întoarce, du-te şi-i spune soţiei să sape sub cel de-al treilea păr, la stânga.„Sau: „Spune puştilor mei că am făcut ce am putut.”

— Moartea iartă – sau dispreţuieşte?

— Iartă, spune părintele. Cel puţin pentru cei care erau vag creştini. Mă aflam în faţa Harului.

— Nu rămânea loc pentfu multe păcate.

— Doar furtul şi asasinatul! spune Brigitte.

— Dar pentru ceilalţi?

— Probabil că era acelaşi lucru, spune părintele, dar ei nu o ştiau.

— şi eu am făcut corvoadă pe lângă cei în agonie, spune spaniolul. Nu poţi spune mare lucru unui om în agonie. Dumneavoastră aveţi vorbele proprii, padre, dar ai mei n-ar mai fi vrut să le audă'.

— Dacă moartea nu este. Un drum care se deschide spre Dumnezeu, nu este poate nimic de spus. Dar eu cred că există întotdeauna loc pentru milă. Nu-i ateu cine vrea!

— La noi, spune Brigitte, în ciuda vieţii comune, moartea era personală – ca şi în viaţa civilă.

— In moartea civilă, spune cu blândeţe părintele, ea nu este chiar atât de personală. Rar am văzut ura rezistând în apropierea Sfintei Agonii. În lagăr, moartea se tocea. Aici, nu; şi apropierea morţii nu seamănă cu nimic altceva. Dar acolo, Satana ţinea într-o mină oroarea, iar în cealaltă, iertarea.”

Mă gândesc tot la Spania. Legenda preşedintelui Azafta aflat pe patul de moarte, în Andorra, cred, şi spunând: „Curo se numeşte ţara aceea. Ştiţi bine care, al cărei preşedinte de republică eram eu.” în spatele gratiilor, mulţimea defilează ca la un pelerinaj.

„în fiecare dimineaţă, spune Michelet, o nebună rătăceşte ore întregi prin faţa lucrărilor dumneavoastră de la Luvru. A înnebunit în timpul deportării. Venea să se agate de barele grilajului; de când aţi înlocuit barele cu balustrade, a început să umble.” Cei ce au venit să salute rămăşiţele pământeşti ale lui Jean Moulin în memoria rudelor lor trec încet pe cerul morţii – ca în oraşele Egiptului şi Mesopota-miei, în anul 1965 înainte deHristos. Nu te mai poţi întoarce din infern, aşa cum nu te mai poţi întoarce din moarte.

M-am întors la Lascaux. De când oamenii au pătruns acolo în voie, grota e condamnată: ciuperci infime proliferează, fac să se cojească bizonii şi caii magdalenieni. Douăzeci de mii de ani de supravieţuire' fără de oameni, cincisprezece ani de supravieţuire cu oamenii, şi distrugerea. (A fost nevoie de o sută cincizeci de milioane de franci vechi pentru a o opri.) Lascaux este salvat, cu condiţia ca oamenii să înceteze de a mai veni aici după cum au chef. Spectacolul este aproape la fel de surprinzător – în alt fel – ca cel din război. Faliile stâncilor straniu de netede şi-au pierdut misterul, pentru că li se disting, în mod confuz, limitele, datorită reflectoarelor invizibile care luminează picturile aşa cum candelele luminează icoanele. Se coboară în puţ pe o scară metalică. Personajul cu mască de pasăre nu mâi veghează peste arme. Ventilatoare cu patru braţe se rotesc încet, legate de nişte aparate, şi par să aducă bizonilor insolita lor ocrotire, la 'fel ca altădată mitralierele noastre înălţate ca nişte câini de pază. II întreb pe ghidul, simpatic şi inteligent: „Ce s-a întâmplat cu copiii care voiau să dea de urma căţelului?

— Eu sunt unul din ei!”

Sunt patruzeci de ani de atunci.

„Ştiţi, căţelul ţinea la tăvăleală! Ce voiam noi, prietenii mei şi cu mine, era aventura.

— şi prietenii?

— Unul a murit în Rezistenţă, altul e antreprenor.” Ieşim. Copacii scunzi de pe deal sunt mai puţin scunzi cât odinioară, Montignac s-a extins, iar drumul ajunge la „Când s-a întâmplat accidentul.

(Accidentul înseamnă proliferarea ciupercilor.) în anumite duminici veneau până la o mie cinci sute de persoane.”

Alături de intrare sunt ridicate două barăci lungi de tablă „Barăcile specialiştilor?

— Nu: ei nu mai' vin decât din când în când. Sunt pentru contestatarii de conştiinţă. Li s-a dat sarcina lucrărilor de protecţie.”

SFÂRŞIT