1. Măsură a valorilor

Pentru a simplifica lucrurile, presupun pretutindeni în această lucrare că marfa-bani este aurul.

Prima funcţie a aurului constă în a oferi lumii mărfurilor materialul pentru a exprima valoarea, adică pentru a exprima valorile mărfurilor ca mărimi omonime, aceleaşi din punct de vedere calitativ şi comparabile din punct de vedere cantitativ. Aşadar, el funcţionează ca măsură generală a valorilor, şi numai prin această funcţie a sa, aurul, marfa-echivalent specifică, devine bani.

Mărfurile nu devin comensurabile datorită banilor. Dimpotrivă. Pentru că toate mărfurile, ca valori, sînt muncă omenească materializată, şi ca atare sînt comensurabile, ele toate pot să-şi măsoare valorile cu aceeaşi marfă specifică, transformînd-o astfel în măsură comună a valorilor lor, adică în bani. Banii ca măsură a valorii sînt o formă de manifestare necesară a măsurii valorii imanente mărfurilor, adică a timpului de muncă 50) .

Expresia valorică a unei mărfi în aur — x marfă A = y marfă-bani — este forma bani a mărfii sau preţul ei. O singură ecuaţie, ca, de pildă: 1 tonă de fier = 2 uncii de aur, este suficientă acum pentru a exprima valoarea fierului într-o formă socialmente valabilă. Această ecuaţie nu mai trebuie să figureze ca o verigă în seria de ecuaţii valorice ale celorlalte mărfuri, deoarece marfa-echivalent, adică aurul, posedă deja caracterul de bani. Aşadar, forma relativă generală a valorii mărfurilor are acum din nou înfăţişarea iniţială a formei relative simple sau singulare a valorii lor. Pe de altă parte, expresia relativă dezvoltată a valorii, adică seria infinită de expresii relative ale valorii, devine forma relativă specifică a valorii mărfii-bani. Dar această serie este dată acum socialmente în preţurile mărfurilor. Citiţi de la dreapta la stînga orice listă de preţuri şi veţi găsi mărimea valorii banilor exprimată în toate mărfurile posibile. Dimpotrivă, banii nu au preţ. Pentru a putea participa la această formă relativă unitară a valorii celorlalte mărfuri, banii trebuie raportaţi la ei înşişi ca la propriul lor echivalent.

Preţul sau forma bani a mărfurilor este, ca şi forma valoare în general, o formă distinctă de forma lor corporală reală palpabilă; adică nu este decît o formă ideală sau imaginară. Valoarea fierului, a pînzei, a grîului etc. există, cu toate că e invizibilă, chiar în aceste lucruri; ea se exprimă în egalitatea lor cu aurul, în raportarea la aur, într-o raportare care există, ca să zicem aşa, numai în capetele lor. De aceea posesorul de marfă trebuie să împrumute mărfurilor limba sa, sau să le pună etichete pentru a comunica lumii exterioare preţurile lor 51) . Întrucît exprimarea valorilor mărfurilor în aur are un caracter ideal, pentru această operaţie nu se poate folosi decît un aur imaginar sau ideal. Orice posesor de marfă ştie că este departe de a-şi transforma mărfurile în aur dacă dă valorii lor forma de preţ, sau forma imaginară a aurului, şi că n-are nevoie nici măcar de un dram de aur real pentru a exprima în aur valori — marfă de milioane. Aşadar, banii îndeplinesc funcţia de măsură a valorii numai ca bani imaginari sau ideali. Acest fapt a prilejuit cele mai năstruşnice teorii 52) . Cu toate că funcţia de măsură a valorii o îndeplinesc numai banii imaginari, preţul depinde în întregime de materialul bănesc real. Valoarea, adică cantitatea de muncă omenească pe care o conţine de pildă, o tonă de fier, este exprimată printr-o cantitate imaginară de marfă-bani, care conţine o cantitate de muncă egală. În funcţi de metalul care serveşte ca măsură a valorii — aur, argint sau cupru —, valoarea unei tone de fier se exprimă în preţuri cu totul diferite, adică în cantităţi de aur, argint sau cupru cu totul diferite.

Aşadar, dacă două mărfuri diferite, de pildă aurul şi argintul servesc în acelaşi timp ca măsură a valorii, preţurile tuturor mărfurilor se exprimă în două feluri diferite: preţuri în aur şi preţuri în argint, care coexistă atîta timp cît raportul dintre valoare aurului şi cea a argintului rămîne neschimbat, de pildă 1 : 15. Orice modificare a acestui raport valoric perturbează însă raportul dintre preţurile în aur şi preţurile în argint ale mărfurilor şi demonstrează astfel practic că o dublare a măsurii valorii este în contradicţie cu funcţia ei 53) .

Mărfurile cu preţuri determinate se prezintă toate în forma: a marfă A = x aur, b marfă B = z aur, c marfă C = y aur etc., în care a, b şi c reprezintă mase determinate de feluri de mărfuri A, B şi C, iar x, z şi y mase determinate de aur. Valorile mărfurilor sînt deci transformate în cantităţi imaginare de aur de diferite mărimi, adică, în pofida diversităţii corpurilor-marfă, sînt transformate în mărimi omonime, în mărimi-aur. Ele se compară între ele şi se măsoară unele cu altele ca diferite cantităţi de aur, şi de aici provine necesitatea tehnică de a le raporta la o cantitate de aur fixată, ca unitate de măsură a lor. Această unitate de măsură se transformă în etalon prin subdiviziune în părţi alicote. Încă înainte de a deveni bani, aurul, argintul, arama posedă asemenea etaloane în măsurile lor de greutate, de pildă pfundul serveşte ca unitate de măsură, fiind, pe de o parte, subdivizat în uncii etc., iar pe de altă parte multiplicat în chintale etc. 54) Din această cauză, în cadrul circulaţiei banilor de metal, denumirile existente ale etalonului greutăţii reprezintă şi primele denumiri ale etalonului banilor sau ale etalonului preţurilor.

Ca măsură a valorilor şi ca etalon al preţurilor, banii îndeplinesc două funcţii cu totul diferite. Ei sînt măsură a valorilor ca întruchipare socială a muncii omeneşti, iar etalon al preţurilor ca o anumită greutate stabilită de metal. Ca măsură a valorii ei servesc pentru a transforma valorile mărfurilor, atît de diferite, în preţuri, în cantităţi de aur imaginare; ca etalon al preţurilor ei măsoară aceste cantităţi de aur. Măsura valorilor măsoară mărfurile ca valori; etalonul preţurilor, dimpotrivă, măsoară cantităţile de aur cu ajutorul unei cantităţi de aur, şi nu valoarea unei cantităţi de aur prin greutatea alteia. Pentru etalonul preţurilor este nevoie ca o greutate de aur determinată să fie fixată ca unitate de măsură. Aici, ca şi în toate celelalte determinări de măsură ale unor mărimi omonime, stabilitatea raporturilor de măsură este hotărîtoare. Aşadar, etalonul preţurilor îşi îndeplineşte funcţia cu atît mai bine cu cît aceeaşi cantitate de aur este folosită invariabil ca unitate de măsură. Aurul poate servi ca măsură a valorilor numai pentru că el însuşi este un produs al muncii, prin urmare o valoare potenţial variabilă 55) .

Este evident, în primul rînd, că o schimbare a valorii aurului nu afectează în nici un fel funcţia lui de etalon al preţurilor. Oricum ar varia valoarea aurului, cantităţi diferite de aur rămîn întotdeauna în acelaşi raport valoric unele faţă de altele. Dacă valoarea aurului ar scădea cu 1000%, 12 uncii de aur ar continua să posede de 12 ori mai multă valoare decît o singură uncie de aur, iar la stabilirea preţurilor nu este vorba decît de raportul dintre diferite cantităţi de aur. Întrucît, pe de altă parte, greutatea unei uncii de aur rămîne invariabilă atunci cînd valoarea ei scade sau creşte, greutatea părţilor ei alicote este de asemenea invariabilă, prin urmare aurul ca etalon fix al preţurilor îndeplineşte întotdeauna aceeaşi funcţie, indiferent cum ar varia valoarea lui.

Schimbarea valorii aurului nu afectează nici funcţia sa de măsură a valorii. O asemenea schimbare afectează concomitent toate mărfurile şi în consecinţă lasă neschimbate, caeteris paribus, valorile lor relative reciproce, cu toate că acum acestea se exprimă în preţuri-aur mai ridicate sau mai scăzute decît înainte.

Ca şi în cazul cînd valoarea unei mărfi se exprimă în valoarea de întrebuinţare a altei mărfi, tot astfel la evaluarea mărfurilor în aur se presupune doar că în momentul dat producerea unei anumite cantităţi de aur costă o cantitate dată de muncă. În ceea ce priveşte mişcarea preţurilor mărfurilor în general, sînt valabile legile dezvoltate mai sus ale expresiei valorii relative simple.

Dacă valoarea banilor este constantă, o urcare generală a preţurilor mărfurilor este posibilă numai dacă cresc valorile mărfurilor; dacă valoarea mărfurilor este constantă, o asemenea creştere este posibilă numai dacă valoarea banilor scade. Şi invers. Dacă valoarea banilor este constantă, preţurile mărfurilor pot să scadă numai cu condiţia ca valoarea mărfurilor să scadă; dacă valorile mărfurilor sînt constante, o asemenea scădere nu este posibilă decît dacă valoarea banilor creşte. De aici nu rezultă nicidecum că creşterea valorii banilor determină întotdeauna o scădere proporţională a preţurilor mărfurilor, iar o scădere a valorii banilor — o creştere proporţională a preţurilor mărfurilor. Acest lucru este valabil numai pentru mărfuri a căror valoare este constantă. Acele mărfuri, de pildă, a căror valoare creşte concomitent şi în aceeaşi măsură cu valoarea banilor îşi menţin aceleaşi preţuri. Dacă valoarea lor creşte mai încet sau mai repede decît valoarea banilor, scăderea sau urcarea preţurilor lor este determinată de diferenţa dintre mişcarea valorii lor şi mişcarea valorii banilor etc. Dar să revenim la examinarea formei preţ. Din diferite cauze, denumirile băneşti ale cantităţilor de metal de greutate determinată se separă încetul cu încetul de denumirile lor iniţiale ca greutăţi. Dintre aceste cauze, hotărîtoare din punct de vedere istoric sînt următoarele: 1. Introducerea de bani străini la popoare mai puţin dezvoltate; în Roma antică, de pildă, monedele de argint şi de aur au circulat la început ca mărfuri străine. Denumirile acestor bani străini sînt diferite de denumirile autohtone ale greutăţilor. 2. O dată cu creşterea avuţiei, metalul mai puţin nobil este înlăturat din funcţia sa de măsură a valorii de metalul mai nobil. Arama este înlăturată de argint, argintul de aur, oricît ar contrazice această succesiune cronologia 56) poetică 43 . De pildă, lira sterlină a fost denumirea monetară pentru un pfund real de argint. În momentul cînd aurul a înlăturat argintul ca măsură a valorii, aceeaşi denumire a fost folosită pentru o cantitate de aur care reprezenta poate 1/15 de pfund de aur etc., în funcţie de raportul valoric dintre aur şi argint. Lira sterlină ca denumire monetară şi pfundul ca denumire obişnuită a greutăţii aurului sînt acum separate 57) . 3. Falsificarea banilor practicată secole de-a rîndul de către suverani, care a făcut ca din greutatea iniţială a monedelor să nu rămînă decît numele 58) .

Datorită acestor procese istorice, separarea denumirii băneşti a greutăţilor de metal de denumirea lor de greutate obişnuită a devenit un obicei popular. Întrucît etalonul banilor este, pe de o parte, pur convenţional, iar pe de altă parte, trebuie să aibă o valabilitate generală, el este, în cele din urmă, reglementat prin lege. O cantitate determinată de metal nobil, de pildă o uncie de aur, este împărţită oficial în părţi alicote, care sînt denumite prin lege liră, taler etc. Această parte alicotă, considerată ca unitate de măsură propriu-zisă a banilor, este împărţită şi ea în alte părţi alicote, care sînt de asemenea denumite prin lege şiling, penny etc. 59) Ca şi mai înainte, etalonul banilor de metal continuă să fie cantităţi de metal de o greutate determinată. Ceea ce s-a schimbat este modul de diviziune şi denumirea.

Aşadar, preţurile, sau cantităţile de aur în care sînt transformate ideal valorile mărfurilor, se exprimă acum prin denumirile băneşti sau prin denumirile de calcul ale etalonului aur stabilite prin lege. În loc să spunem deci că un cuarter de grîu este egal cu o uncie de aur, vom spune, în Anglia, că el este egal cu 3 l.st. 17 şilingi şi 101/2 pence. Cu ajutorul denumirilor lor băneşti, mărfurile spun, aşadar, cît valorează, iar banii servesc ca bani de calcul ori de cîte ori este vorba de a fixa un lucru ca valoare, adică în forma bani 60) .

Numele unui lucru este cu totul exterior naturii sale. Eu nu ştiu nimic despre un om dacă ştiu numai că se numeşte Iacob. Tot astfel în denumirile monetare liră, taler, franc, ducat etc. dispare orice urmă a raportului valoric. Confuzia în ceea ce priveşte sensul misterios al acestor semne cabalistice este cu atît mai mare cu cît denumirile băneşti exprimă valoarea mărfurilor şi în acelaşi timp părţi alicote ale unei anumite greutăţi de metal, adică ale etalonului banilor 61) . Pe de altă parte, este necesar ca valoarea, spre deosebire de varietatea corpurilor din lumea mărfurilor, să ia această formă materială iraţională şi totodată pur socială 62) .

Preţul este denumirea bănească a muncii materializate în marfă. Prin urmare, a spune că o marfă este echivalentă cu cantitatea de bani a cărei denumire reprezintă preţul ei este o tautologie 63) , aşa cum în general expresia valorii relative a unei mărfî este întotdeauna expresia echivalenţei a două mărfuri. Dacă însă preţul ca expresie a mărimii valorii mărfii este expresia raportului ei de schimb cu banii, nu urmează reciproca, respectiv că expresia raportului ei de schimb cu banii este în mod necesar expresia mărimii valorii ei. Să presupunem că munca socialmente necesară pentru producerea unui cuarter de grîu este egală cu munca socialmente necesară pentru producerea a 1/2 uncie de aur (circa 2 l. st.).

Cele 2 l. st. reprezintă expresia bănească a mărimii valorii cuarterului de grîu sau preţul său. Dacă însă împrejurările permit fixarea acestui preţ la 3 l. st. sau dacă ele impun scăderea lui la 1 l. st., atunci 1 l. st. reprezintă, evident, prea puţin, iar 3 l. st. prea mult ca expresii ale mărimii valorii grîului, dar şi 1 l. st. şi 3 l. st. sînt preţuri ale acestuia, deoarece, în primul rînd, ele sînt forma valoare a lui, adică bani, iar în al doilea rînd sînt expresii ale raportului său de schimb cu banii. Dacă condiţiile de producţie rămîn aceleaşi, sau forţa productivă a muncii rămîne aceeaşi, pentru reproducerea unui cuarter de grîu trebuie să se cheltuiască acelaşi timp de muncă social ca mai înainte. Această împrejurare nu depinde nici de voinţa producătorului de grîu şi nici de voinţa celorlalţi posesori de mărfuri. Mărimea valorii mărfii exprimă, aşadar, un raport necesar faţă de timpul de muncă social, raport care este imanent procesului de creare a mărfii. Prin transformarea mărimii valorii în preţ, acest raport necesar apare ca raport de schimb între o marfă şi marfa-bani existentă în afara ei. Dar în acest raport de schimb îşi poate găsi expresia atît mărimea valorii mărfii cît şi plusul sau minusul faţă de această mărime, care apar la înstrăinarea mărfii în condiţii date. Posibilitatea unei neconcordanţe cantitative între preţ şi mărimea valorii, sau a unei abateri a preţului de la mărimea valorii, rezidă, prin urmare, în însăşi forma preţ. Nu este vorba de o deficienţă a acestei forme, dimpotrivă, tocmai această particularitate face ca ea să fie forma adecvată a unui mod de producţie în care regula îşi poate croi drum prin haos numai ca lege a mediei care acţionează orbeşte.

Forma preţ nu conţine însă numai posibilitatea neconcordanţei cantitative între mărimea valorii şi preţ, adică între mărimea valorii şi propria ei expresie bănească; ea poate să conţină o contradicţie calitativă, şi ca urmare preţul să înceteze, în genere, să fie o expresie a valorii, cu toate că banii nu sînt decît forma valoare a mărfurilor. Lucruri care în sine nu sînt mărfuri, ca, de pildă, conştiinţa, onoarea etc., se pot vinde, dobîndind astfel, prin preţul care se plăteşte în schimbul lor, forma de mărfuri. Un lucru poate deci să aibă, formal, un preţ, fără să aibă valoare. Expresia preţului devine aici imaginară, ca şi anumite mărimi din matematici. Pe de altă parte, şi forma preţ imaginară, ca de pildă preţul pămîntului necultivat, care nu are valoare, pentru că în el nu este materializată nici o muncă omenească, poate ascunde un raport valoric real sau unul derivat din acesta.

Ca şi forma relativă a valorii în general, preţul exprimă valoarea unei mărfi, de pildă a unei tone de fier, prin aceea că o anumită cantitate de echivalent, de pildă o uncie de aur, poate fi schimbată nemijlocit pe fier, dar în nici un caz invers, ca fierul, la rîndul lui, să poată fi schimbat nemijlocit pe aur. Aşadar, pentru a funcţiona practic ca valoare de schimb, marfa trebuie să se lepede de trupul ei natural, să se transforme din aur imaginar în aur real, cu toate că pentru ea această transsubstanţiere ar putea fi mai „dificilă“ decît este pentru „conceptul“ hegelian trecerea de la necesitate la libertate, sau pentru un homar spargerea carapacei, sau, în sfîrşit, pentru sfîntul Ieronim i) lepădarea de bătrînul Adam i) 64) . Pe lîngă înfăţişarea ei reală, ca fier, de pildă, marfa poate să aibă în preţ o înfăţişare ideală de valoare, adică o înfăţişare imaginară de aur, dar ea nu poate fi în acelaşi timp fier real şi aur real. Pentru a i se da un preţ, este suficient ca ea să fie echivalată cu aur imaginar; dar pentru a servi posesorului ei ca echivalent general, ea trebuie înlocuită cu aur real. Dacă, de pildă, posesorul fierului şi-ar oferi marfa posesorului unei mărfi de lux şi ar spune că preţul fierului reprezintă forma bani, i s-ar răspunde aşa cum i-a răspuns sfîntul Petru i) în cer lui Dante i) atunci cînd acesta îi spusese profesiunea de credinţă:

„Assai bene è trascorsa
D'esta moneta già la lega e'l peso,
Ma dimmi se tu l'hai nella tua borsa“ *2 46 .

Forma preţ presupune înstrăinarea mărfurilor în schimbul banilor şi necesitatea acestei înstrăinări. Pe de altă parte, aurul funcţionează ca măsură ideală a valorii numai pentru că circulă în procesul schimbului ca marfă-bani. În măsura ideală a valorilor se ascund, aşadar, bani sunători.