Secțiunea a şaptea Procesul de acumulare a capitalului

Transformarea unei sume de bani în mijloace de producţie şi în forţă de muncă este prima mişcare pe care o efectuează cantitatea de valoare care urmează să îndeplinească funcţia de capital. Ea are loc pe piaţă, în sfera circulaţiei. A doua fază a mişcării, procesul de producţie, se încheie în momentul în care mijloacele de producţie au fost transformate în marfă a cărei valoare depăşeşte valoarea elementelor ei componente, adică conţine capitalul avansat iniţial plus o plusvaloare. Aceste mărfuri trebuie apoi aruncate din nou în sfera circulaţiei. Ele trebuie vîndute, valoarea lor trebuie realizată în bani, aceşti bani trebuie transformaţi din nou în capital, şi aceasta se repetă mereu. Acest circuit, care parcurge mereu aceleaşi faze succesive, formează circulaţia capitalului.

Prima condiţie a acumulării este: capitalistul să-şi vîndă mărfurile şi să transforme din nou în capital cea mai mare parte a banilor obţinuţi. În cele ce urmează se presupune că capitalul parcurge în mod normal procesul circulaţiei. Acest proces va fi analizat amănunţit în cartea a doua.

Capitalistul care produce plusvaloarea, adică stoarce direct de la muncitor muncă neplătită şi o fixează în mărfuri, este, ce-i drept, primul apropriator al acestei plusvalori, nicidecum însă ultimul ei proprietar. El trebuie să o împartă ulterior cu capitaliştii care îndeplinesc alte funcţii în ansamblul producţiei sociale, cu proprietarul funciar etc. Plusvaloarea se scindează deci în diferite părţi. Fragmentele ei revin unor categorii diferite de persoane şi iau forme diferite, independente unele de altele, ca: profit, dobîndă, profit comercial, rentă funciară etc. Aceste forme modificate ale plusvalorii vor putea fi analizate abia în cartea a treia.

Aici presupunem, aşadar, că, pe de o parte, capitalistul care produce marfa o vinde la valoarea ei, şi nu ne mai oprim asupra reîntoarcerii lui pe piaţa de mărfuri, făcînd deci abstracţie atît de formele noi pe care le dobîndeşte capitalul în sfera circulaţiei, cît şi de condiţiile concrete ale reproducţiei ascunse în aceste forme. Pe de altă parte, îl considerăm pe producătorul capitalist proprietar al întregii plusvalori, sau, dacă vreţi, reprezentant al tuturor persoanelor care participă la împărţirea ei. La început vom privi, aşadar, acumularea în mod abstract, adică ca un simplu moment al procesului de producţie nemijlocit.

De altfel, în măsura în care are loc acumularea, capitalistul reuşeşte să vîndă marfa produsă şi să transforme din nou banii obţinuţi pe ea în capital. Mai departe, scindarea plusvalorii în diferite părţi nu schimbă cu nimic natura ei şi nici condiţiile necesare în care ea devine element al acumulării. Oricare ar fi partea de plusvaloare pe care producătorul capitalist o reţine pentru sine însuşi sau o cedează altora, el este întotdeauna primul care şi-o însuşeşte. Prin urmare, ceea ce noi presupunem în prezentarea procesului de acumulare are loc şi în realitate. Pe de altă parte, scindarea plusvalorii şi mişcarea intermediară a circulaţiei voalează forma fundamentală simplă a procesului de acumulare. O analiză pură a acestuia din urmă cere deci să facem în prealabil abstracţie de toate fenomenele care ascund jocul interior al mecanismului lui.