1. Procesul muncii

Întrebuinţarea forţei de muncă este însăşi munca. Cel care cumpără forţa de muncă o consumă punîndu-l pe vînzătorul ei să muncească. Acesta din urmă devine astfel actu *1 forţă de muncă în acţiune. El devine muncitor, calitate pe care înainte o avea doar potentia *2 . Pentru a-şi exprima munca în mărfuri, el trebuie s-o exprime înainte de toate în valori de întrebuinţare, în lucruri care servesc la satisfacerea unor trebuinţe oarecare. Capitalistul îl pune, aşadar, pe muncitor să confecţioneze o valoare de întrebuinţare anumită, un articol determinat. Producţia de valori de întrebuinţare, sau bunuri, nu-şi schimbă natura generală prin faptul că ea se efectuează pentru capitalist şi sub controlul capitalistului. Procesul de muncă trebuie deci privit mai întîi independent de orice formă socială determinată.

Munca este în primul rînd un proces între om şi natură, un proces în care omul mijloceşte, reglementează şi controlează prin propria sa activitate schimbul de substanţe dintre el şi natură. El însuşi se opune naturii ca una din propriile ei forţe. Forţele naturale care aparţin trupului său, braţele şi picioarele, capul şi mîinile, el le pune în mişcare pentru a lua în stăpînire într-o formă utilă propriei sale vieţi substanţele din natură. Acţionînd astfel asupra naturii exterioare şi transformînd-o, el transformă totodată propria sa natură. El dezvoltă forţele ei latente şi îşi subordonează jocul forţelor ei. Noi nu ne vom ocupa aici de primele forme, animalice, instinctive, ale muncii. Un foarte lung interval de timp desparte stadiul în care munca omenească nu se lepădase încă de forma ei instinctivă, primară, de stadiul în care muncitorul apare pe piaţa de mărfuri ca vînzător al propriei sale forţe de muncă. Noi presupunem munca într-o formă proprie exclusiv omului. Păianjenul efectuează operaţii asemănătoare celor ale ţesătorului, iar albina face de ruşine, prin construcţia celulelor ei de ceară, pe mulţi arhitecţi. Ceea ce deosebeşte însă de la început pe arhitectul cel mai prost de albina cea mai perfectă este faptul că el construieşte celula în cap înainte de a o construi din ceară. La sfîrşitul procesului de muncă apare un rezultat care încă la începutul acestui proces exista ideal în imaginaţia muncitorului. Omul nu se limitează la a modifica forma elementului din natură, ci el îşi realizează totodată scopul său pe care îl cunoaşte, care determină legic modul şi caracterul activităţii lui şi căruia el trebuie să-i subordoneze voinţa sa. Iar această subordonare nu este un act izolat. În afară de efortul organelor care efectuează munca, se cere pentru toată durata muncii o voinţă îndreptată spre un scop bine determinat — voinţă care se manifestă sub forma atenţiei — şi anume cu atît mai mult cu cît munca îl captivează mai puţin pe muncitor prin conţinutul ei propriu şi prin modul în care ea se efectuează, deci cu cît ea îi oferă mai puţină satisfacţie ca joc al propriilor sale forţe fizice şi intelectuale.

Elementele simple ale procesului muncii sînt activitatea îndreptată spre un scop sau munca însăşi, obiectul muncii şi mijloacele ei.

Pămîntul (în care, din punct de vedere economic, este inclusă şi apa), care asigură iniţial omului provizii, mijloace de subzistenţă de-a gata 1) , există, fără contribuţia omului, ca obiect general al muncii omeneşti. Toate lucrurile pe care munca nu face decît să le rupă de legătura lor directă cu pămîntul sînt obiecte ale muncii date de natură. De pildă, peştele este prins şi scos din elementul în care trăieşte, apa; lemnul este tăiat din pădurea seculară, minereul este extras din adîncurile pămîntului. Dar dacă obiectul muncii a fost filtrat, ca să spunem aşa, prin muncă anterioară, îl numim materie primă. De pildă, minereul extras şi apoi spălat. Orice materie primă este obiect al muncii, dar nu orice obiect al muncii este materie primă. Numai după ce a suferit o schimbare prin intermediul muncii, obiectul muncii devine materie primă.

Mijlocul de muncă este un lucru sau un complex de lucruri pe care muncitorul le intercalează între el şi obiectul muncii şi cu ajutorul căruia el transmite asupra acestui obiect activitatea exercitată. El se foloseşte de însuşirile mecanice, fizice şi chimice ale lucrurilor pentru a le face să acţioneze ca mijloace ale puterii sale asupra altor lucruri, potrivit scopului urmărit de el 2) . Dacă facem abstracţie de aproprierea mijloacelor de subzistenţă ce se găsesc gata în natură, de pildă a fructelor, în care caz propriile organe ale muncitorului servesc ca mijloace de muncă, ceea ce muncitorul îşi însuşeşte direct nu este obiectul muncii, ci mijlocul de muncă. În felul acesta, elementul natural devine un organ al activităţii lui, organ pe care el îl adaugă propriilor sale organe, prelungindu-şi, în pofida bibliei, trupul său natural. Pămîntul este prima sa magazie de provizii şi totodată primul său arsenal al mijloacelor de muncă. El îi furnizează, de pildă, piatra, pe care o aruncă, cu care freacă, striveşte, taie etc. Pămîntul însuşi este un mijloc de muncă; dar pentru a putea servi ca mijloc de muncă în agricultură, presupune, la rîndul lui, o serie întreagă de alte mijloace de muncă şi o dezvoltare relativ înaltă a forţei de muncă 3) . În general, în momentul în care a atins un oarecare grad de dezvoltare, procesul muncii are nevoie de mijloace de muncă prelucrate. În peşterile străvechi locuite de oameni găsim unelte şi arme de piatră. Alături de piatra, lemnul, oasele şi scoicile prelucrate, la începutul istoriei omenirii rolul principal ca mijloc de muncă îl joacă animalul domesticit, adică animalul transformat datorită muncii 4) . Întrebuinţarea şi crearea mijloacelor de muncă, deşi există în germene şi la unele specii de animale, caracterizează procesul de muncă specific omenesc şi de aceea Franklin i) îl defineşte pe om ca «a toolmaking animal», un animal care face unelte. Aceeaşi importanţă pe care o au fosilele pentru cunoaşterea speciilor de animale dispărute o au resturile de mijloace de muncă pentru studierea formaţiunilor social-economice dispărute. Epocile economice se deosebesc nu prin ceea ce se produce, ci prin modul cum se produce, cu ce mijloace de muncă 5) .

Mijloacele de muncă indică nu numai gradul de dezvoltare a forţei de muncă omeneşti, ci şi relaţiile sociale în cadrul cărora se desfăşoară munca. Dintre mijloacele de muncă înseşi, mijloacele de muncă mecanice, a căror totalitate poate fi denumită sistemul osos şi muscular al producţiei, prezintă mult mai multe elemente caracteristice specifice unei epoci determinate de producţie socială, decît mijloacele de muncă ce servesc doar ca recipiente pentru obiectul muncii şi a căror totalitate poate fi numită în mod cu totul general sistemul vascular al producţiei, ca, de pildă, ţevi, butoaie, coşuri, vase etc. Numai în industria chimică ele au un rol important 5a) .

În afară de lucrurile prin intermediul cărora munca acţionează asupra obiectului ei şi care servesc deci într-un fel sau altul ca transmiţător al activităţii, într-un sens mai larg, procesul muncii numără printre mijloacele sale toate condiţiile materiale care sînt în general necesare pentru ca procesul să aibă loc. Ele nu intră direct în acest proces, dar fără ele procesul nu se poate desfăşura sau se poate desfăşura doar defectuos. Un asemenea mijloc de muncă general este pămîntul, căci el îi dă muncitorului locus standi *3 , şi procesului său cîmpul de acţiune (field of employment). Alte asemenea mijloace de muncă, obţinute însă prin intermediul muncii, sînt, de pildă, clădirile fabricilor, canalele, drumurile etc.

Aşadar, în procesul muncii, activitatea omului efectuează, cu ajutorul mijlocului de muncă, o modificare voită a obiectului muncii. Procesul dispare în produs. Produsul său este o valoare de întrebuinţare, o substanţă din natură adaptată, prin schimbarea formei, trebuinţelor omului. Munca s-a combinat cu obiectul ei. Munca s-a obiectualizat în obiect, iar obiectul a fost prelucrat. Ceea ce a apărut de partea muncitorului sub forma mişcării [Unruhe] apare acum de partea produsului ca o însuşire nemişcată [ruhende Eigenschaft], sub forma existenţei. Muncitorul a tors, iar produsul este firul tors.

Dacă privim întregul proces din punctul de vedere al rezultatului său, al produsului, ambele elemente, adică mijlocul de muncă şi obiectul muncii, apar ca mijloace de producţie 6) , iar munca însăşi ca muncă productivă 7) .

Dacă o valoare de întrebuinţare iese din procesul muncii sub formă de produs, alte valori de întrebuinţare, produse ale unor procese de muncă anterioare, intră în acest proces ca mijloace de producţie. Aceeaşi valoare de întrebuinţare care formează produsul unei munci constituie mijlocul de producţie al altei munci. Produsele sînt deci nu numai rezultatul, ci, totodată, o condiţie a procesului de muncă.

Cu excepţia industriei extractive, care-şi găseşte obiectul muncii în natură, cum e cazul cu industria minieră, vînătoarea, pescuitul etc. (agricultura numai în măsura în care se desţelenesc pămînturi virgine), toate ramurile industriei prelucrează un obiect care e materie primă, adică un obiect al muncii trecut prin filtrul muncii, care este deci el însuşi un produs al muncii. Aşa sînt, de pildă, seminţele în agricultură. Animalele şi plantele, care de obicei sînt considerate produse ale naturii, nu sînt numai produse ale muncii depuse poate cu un an în urmă, ci, în formele lor actuale, produse ale unei transformări efectuate timp de multe generaţii, sub controlul omului şi prin intermediul muncii omeneşti. În ceea ce priveşte însă mijloacele de muncă propriu-zise, ele vădesc, în marea lor majoritate, chiar privite superficial, urme ale unei munci trecute.

Materia primă poate să constituie substanţa principală a unui produs, sau să participe la formarea lui numai ca material auxiliar. Materialul auxiliar este consumat de către mijlocul de muncă, de pildă cărbunele de către maşina cu abur, uleiul de către roată, fînul de către calul de tracţiune; sau este adăugat materiei prime, pentru a produce o transformare materială a acesteia — astfel clorul se adaugă pînzei nealbite, cărbunele se adaugă fierului, materia colorantă lînii; sau ajută la efectuarea muncii însăşi, cum e cazul cu materialele folosite la luminatul şi încălzitul localului în care se desfăşoară munca. Deosebirea dintre materialul principal şi cel auxiliar dispare în industria chimică propriu-zisă, întrucît nici una din materiile prime întrebuinţate nu reapare ca substanţă a produsului 8) .

Întrucit fiecare lucru posedă însuşiri multiple, şi poate fi deci utilizat în diferite scopuri, unul şi acelaşi produs poate servi drept materie primă în procese de muncă foarte diferite. De pildă, cerealele sînt materie primă pentru morar, pentru fabricantul de amidon, pentru distilator, pentru crescătorul de animale etc. Sub formă de seminţe, ele devin materie primă pentru propria lor producţie. Exact la fel cărbunele iese din industria minieră ca produs şi intră în ea ca mijloc de producţie.

Acelaşi produs poate servi în acelaşi proces al muncii atît ca mijloc de muncă, cît şi ca materie primă. La îngrăşatul vitelor, de pildă, vitele, materia primă prelucrată, sînt în acelaşi timp un mijloc pentru obţinerea îngrăşămintelor.

Un produs care există într-o formă finită, într-o formă în care poate fi consumat, poate deveni, la rîndul său, materie primă pentru un alt produs; astfel strugurii devin materie primă pentru vin. Există şi munci ale căror produse pot fi folosite numai ca materie primă. O materie primă care se găseşte în această stare se numeşte semifabricat şi ar putea fi numită mai bine produs intermediar, ca, de pildă, bumbacul, aţa, firele etc. Deşi a ajuns în faza de produs, materia primă iniţială mai poate trece printr-o serie întreagă de procese diferite, în care funcţionează de repetate ori într-o formă mereu nouă ca materie primă, pînă la ultimul proces de muncă, din care iese fie ca mijloc de subzistenţă finit, fie ca mijloc de muncă finit.

Aşadar, faptul că o valoare de întrebuinţare apare sub formă de materie primă, de mijloc de muncă sau de produs depinde întru totul de funcţia sa determinată în procesul muncii, de locul pe care-l ocupă în acest proces; dacă acest loc se schimbă, se schimbă şi determinările ei.

Intrînd sub formă de mijloace de producţie în noi procese de muncă, produsele pierd caracterul de produse. Ele funcţionează aici doar ca factori materiali ai muncii vii. Pentru torcător fusul este numai un mijloc cu ajutorul căruia toarce, iar inul un obiect pe care îl toarce. Fireşte că nu se poate toarce fără materialul de tors şi fără fus. Existenţa acestor produse *4 este deci presupusă atunci cînd începe torsul. Dar pentru acest proces ca atare este tot atît de indiferent faptul că inul şi fusul sînt produse ale unei munci trecute, pe cît este de indiferent în actul de nutriţie faptul că pîinea este produsul muncii trecute a ţăranului, morarului, brutarului etc. Dimpotrivă. În decursul procesului muncii, mijloacele de producţie manifestă caracterul lor de produse ale unei munci trecute numai prin defectele lor. Un cuţit care nu taie, firul care se rupe mereu etc. evocă imaginea vie a tocilarului A şi a torcătorului de fire B. În produsul reuşit dispar urmele muncii trecute datorită căreia el a căpătat însuşiri de întrebuinţare.

O maşină care nu serveşte în procesul muncii este inutilă. În afară de aceasta, ea este victima acţiunii distructive a schimbului natural de substanţe. Fierul rugineşte, lemnul putrezeşte. Firul care nu este ţesut sau tricotat se strică. Munca vie trebuie să pună stăpînire pe aceste lucruri, să le trezească din morţi şi să le transforme din valori de întrebuinţare doar latente în valori de întrebuinţare reale şi active. Prinse în focul muncii, contopindu-se cu ea, căpătînd în cursul procesului funcţii corespunzătoare conţinutului şi menirii lor, ele sînt de asemenea consumate, dar cu un scop determinat, ca elemente care creează noi valori de întrebuinţare, noi produse, capabile să intre sub formă de mijloace de subzistenţă în consumul individual sau sub formă de mijloace de producţie într-un nou proces de muncă.

Aşadar, dacă produsele existente nu sînt numai rezultate ale procesului muncii, ci şi condiţiile lui, pe de altă parte, intrarea lor în procesul muncii, deci contactul lor cu munca vie, constituie singurul mijloc de a conserva şi de a realiza ca valori de întrebuinţare aceste produse ale muncii trecute.

Munca foloseşte elementele sale materiale, obiectul ei şi mijloacele ei, le devorează, fiind astfel un proces de consum. Acest consum productiv se deosebeşte de consumul individual prin faptul că acesta din urmă consumă produsele ca mijloace de subzistenţă ale individului viu, pe cînd primul le consumă ca mijloace de subzistenţă ale muncii, adică ale forţei de muncă în acţiune a individului. Produsul consumului individual este deci consumatorul însuşi; rezultatul consumului productiv este un produs distinct de consumator.

În măsura în care mijlocul de muncă şi obiectul muncii sînt ele înseşi produse, munca consumă produse pentru a crea produse, sau foloseşte produse ca mijloace de producţie a altor produse. Dar aşa cum iniţial procesul de muncă se desfăşoară numai între om şi pămînt, care există fără intervenţia lui, tot aşa şi acum la procesul muncii participă mijloace de producţie date de natură, care nu reprezintă o îmbinare a substanţei dată de natură cu munca omenească.

Procesul muncii, aşa cum l-am înfăţişat în momentele sale simple şi abstracte, este o activitate care urmăreşte crearea unor valori de întrebuinţare, aproprierea substanţelor date de natură pentru trebuinţele omeneşti, o condiţie generală a schimbului de substanţe între om şi natură, condiţia naturală eternă a vieţii omeneşti, şi, ca atare, el este independent de orice formă a acestei vieţi, fiind, dimpotrivă, comun tuturor formelor ei sociale. De aceea nu a fost necesar să-l înfăţişăm pe muncitor în raport cu alţi muncitori. Omul şi munca sa de o parte, natura şi substanţele ei de cealaltă parte erau suficiente. Aşa cum după gustul pe care îl are grîul nu se poate şti cine l-a semănat, tot astfel procesul muncii nu lasă să se vadă în ce condiţii se desfăşoară el: sub biciul necruţător al supraveghetorului de sclavi sau sub privirile neliniştite ale capitalistului, dacă cel ce-l efectuează este Cincinatus i) , care îşi ară cele cîteva jugera *5 ale sale, sau sălbaticul care doboară fiara cu o piatră 9) .

Să ne întoarcem la capitalistul nostru in spe. L-am părăsit după ce el cumpărase pe piaţa de mărfuri toţi factorii necesari unui proces de muncă, factorii materiali, adică mijloacele de producţie, factorul personal, adică forţa de muncă. Cu ochi de cunoscător, el a ales pentru afacerea sa specială, filatură, fabrică de cizme etc., mijloacele de producţie şi forţa de muncă. Capitalistul nostru începe deci să consume marfa cumpărată de el, forţa de muncă, adică îl pune pe purtătorul forţei de muncă, pe muncitor, să consume, prin munca sa, mijloacele de producţie. Caracterul general al procesului de muncă nu se schimbă, fireşte, prin faptul că muncitorul munceşte pentru capitalist şi nu pentru sine însuşi. Dar nici modul special în care se confecţionează cizmele sau în care se toarce firul nu se poate modifica dintr-o dată prin intervenţia capitalistului. Acesta începe prin a lua forţa de muncă aşa cum o găseşte pe piaţă, deci şi munca ei aşa cum s-a ivit într-o perioadă în care capitaliştii nu existau încă. Transformarea modului de producţie însuşi prin subordonarea muncii faţă de capital nu poate avea loc decît mai tîrziu şi urmează deci să o analizăm mai tîrziu.

Procesul de muncă, aşa cum se desfăşoară el ca un proces de consum al forţei de muncă de către capitalist, prezintă două fenomene specifice.

Muncitorul lucrează sub controlul capitalistului, căruia îi aparţine munca lui. Capitalistul veghează ca munca să decurgă normal şi ca mijloacele de producţie să fie întrebuinţate raţional, adică să nu se facă risipă de materii prime, iar instrumentul de muncă să fie cruţat, adică să nu fie distrus decît în măsura în care o necesită utilizarea sa în muncă.

În al doilea rînd însă: produsul este proprietatea capitalistului, nu a producătorului direct, a muncitorului. Capitalistul plăteşte, de pildă, valoarea pe o zi a forţei de muncă. Întrebuinţarea ei îi aparţine deci pentru o zi, aşa cum îi aparţine întrebuinţarea oricărei alte mărfi, ca, de pildă, a unui cal pe care l-ar fi închiriat pentru o zi. Cumpărătorului mărfii îi aparţine întrebuinţarea mărfii, dar posesorul forţei de muncă, dîndu-şi munca, nu dă de fapt decît valoarea de întrebuinţare vîndută de el. Din momentul în care el a intrat în atelierul capitalistului, valoarea de întrebuinţare a forţei sale de muncă, deci întrebuinţarea ei, munca, îi aparţine capitalistului. Cumpărînd forţa de muncă, capitalistul a încorporat munca însăşi, ca ferment viu, elementelor constitutive moarte ale produsului, care îi aparţin tot lui. Din punctul lui de vedere, procesul de muncă nu este decît consumarea mărfii cumpărate de el, a forţei de muncă, pe care însă el nu o poate consuma decît adăuglîndu-i mijloace de producţie. Procesul muncii este un proces între lucruri pe care capitalistul le-a cumpărat, între lucruri care îi aparţin. Produsul acestui proces îi aparţine deci exact aşa cum îi aparţine produsul procesului de fermentaţie din pivniţa lui de vinuri 10) .