4. Plusprodusul

 Acea parte a produsului (1/10 din 20 de pfunzi de fire, adică 2 pfunzi de fire în exemplul din secţiunea 2) în care e reprezentată plusvaloarea o numim plusprodus (surplus produce, produit net). Aşa cum rata plusvalorii nu este determinată de raportul acesteia faţă de suma totală a capitalului, ci numai faţă de partea lui variabilă, tot astfel şi mărimea plusprodusului nu este determinată de raportul lui faţă de restul produsului total, ci faţă de acea parte a produsului în care e reprezentată munca necesară. Aşa cum producerea de plusvaloare este scopul determinant al producţiei capitaliste, tot astfel nu mărimea absolută a produsului, ci mărimea relativă a plusprodusului măsoară gradul de avuţie 34) .

Suma muncii necesare şi a supramuncii, a acelor intervale de timp în care muncitorul produce echivalentul care înlocuieşte forţa sa de muncă şi plusvaloarea, formează mărimea absolută a timpului său de muncă — ziua de muncă (working day).

 

 

 

 

26a) „Dacă considerăm valoarea capitalului fix întrebuinţat ca fiind o parte a capitalului avansat, trebuie ca la sfîrşitul anului să considerăm valoarea rămasă a acestui capital ca o parte a venitului anual“. (Malthus i) , „Princ. of Pol. Econ.“, 2nd. ed., London 1836, p. 269.)

27) Notă la ediţia a 2-a. Se înţelege de la sine că, aşa cum spune Lucretius i) , „nil posse creari de nihilo“. Din nimic nimic nu se naşte 70 . „Creare de valoare“ este transformarea forţei de muncă în muncă. La rîndul ei, forţa de muncă este în primul rînd o substanţă din natură, transformată în organism omenesc.

28) În acelaşi fel în care englezul spune „rate of profits“, „rate of interest“ *1 etc. În cartea a III-a se va vedea că rata profitului este uşor de înţeles dacă sînt cunoscute legile plusvalorii. Urmînd drumul invers, nu se înţelege ni l'un, ni l'autre *2 .

28a) {Notă la ediţia a 3-a. Autorul foloseşte aici limbajul economic curent. Ne amintim că la p. 137 (vezi volumul de faţă, p. 186—187) s-a arătat că de fapt nu capitalistul „avansează“ muncitorului, ci muncitorul capitalistului. — F.E.}

29) Pînă în prezent am folosit în lucrarea de faţă termenul „timp de muncă necesar“ pentru timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unei mărfi în general. De acum înainte îl vom folosi şi pentru timpul de muncă necesar pentru producerea mărfii specifice care e forţa de muncă. Folosirea aceloraşi termini technici *3 în sens diferit este supărătoare; ea nu poate fi evitată însă cu desăvîrşire în nici o ştiinţă. Compară, de pildă, matematicile superioare şi matematicile elementare.

30) D-l Wilhelm Tucidide Roscher i) 71 descoperă, cu o genialitate într-adevăr Gottsched-iană i) 72 , că dacă formarea plusvalorii sau a plusprodusului şi acumularea legată de ele se datoresc în ziua de azi „spiritului de economie“ al capitalistului, care „pretinde“ în schimb „de pildă dobînda“, dimpotrivă, „pe treptele inferioare ale civilizaţiei... cei slabi sînt siliţi de cei puternici să facă economie“ (l. c., p. 82, 78.) Să facă economie de muncă? sau de produse excedentare inexistente? În afară de ignoranţa reală, teama apologetică în faţa unei analize conştiincioase a valorii şi a plusvalorii şi în faţa unui eventual rezultat insidios, subversiv din punctul de vedere al poliţiei determină pe Roscher & Co. să transforme motivele mai mult sau mai puţin plauzibile prin care capitalistul justifică însuşirea plusvalorii existente în fundamentarea genezei ei.

30a) Notă la ediţia a 2-a. Cu toate că este expresia exactă a gradului de exploatare a forţei de muncă, rata plusvalorii nu este totuşi expresia mărimii absolute a exploatării. De pildă, dacă munca necesară = 5 ore şi supramunca = 5 ore, gradul de exploatare = 100%. Mărimea exploatării este măsurată aici prin 5 ore. Dacă însă munca necesară = 6 ore şi supramuncă = 6 ore, gradul de exploatare de 100% rămîne neschimbat, în timp ce mărimea exploatării creşte cu 20%, de la 5 la 6 ore.

31) Notă la ediţia a 2-a. Exemplul dat în prima ediţie cu o filatură din anul 1860 cuprindea unele erori faptice. Datele din text, perfect exacte, mi-au fost furnizate de către un fabricant din Manchester. — Mai trebuie menţionat că în Anglia vechiul cal-putere se determina după diametrul cilindrului, pe cînd cel nou se determină după forţa reală pe care o arată indicatorul.

31a) Calculele de mai sus nu au decît valoarea unor ilustrări. Se presupune că preţurile = valorile. În cartea a III-a se va vedea că această egalizare nu se produce atît de simplu nici chiar pentru preţurile medii.

32) Senior, l. c., p. 12, 13. Nu ne oprim asupra unor ciudăţenii care nu prezintă importanţă pentru scopul urmărit de noi ca, de pildă, afirmaţia că fabricanţii socotesc înlocuirea maşinilor uzate etc., deci a unei părţi componente a capitalului, ca parte a cîştigului, brut sau net, murdar sau curat. Nu ne ocupăm nici de exactitatea sau inexactitatea cifrelor. Că aceste cifre nu au mai multă valoare decît aşa-numita „analiză“ a dovedit-o Leonard Horner i) în „A Letter to Mr. Senior etc.“, London 1837. Leonard Horner, unul din Factory Inquiry Commissioners *5 din 1833 şi inspector de fabrică, de fapt cenzor de fabrică, pînă în 1859, are merite nemuritoare în faţa clasei muncitoare din Anglia. Toată viaţa el a luptat nu numai împotriva fabricanţilor îndîrjiţi, ci şi împotriva miniştrilor, pentru care era cu mult mai important să numere „voturile“ fabricanţilor în Camera comunelor decît orele de muncă ale „braţelor de muncă“ în fabrică.

Adaos la nota 32. Expunerea lui Senior este confuză, chiar dacă se face complet abstracţie de conţinutul ei inexact. Iată ce voia el să spună de fapt: fabricantul îi foloseşte pe muncitori timp 111/2 sau 23/2 ore pe zi. Ca şi o singură zi de muncă, munca dintr-un an constă din 111/2 sau 23/2 ore (înmulţit cu numărul zilelor de muncă dintr-un an). Presupunînd acest lucru, cele 23/2 ore de muncă produc produsul anual de 115.000 l. st.; 1/2 oră de muncă produce 1/23 x 115.000 l. st.; 20/2 ore de muncă produc 20/23 x 115.000 l. st. = 100.000 l. st., adică ele înlocuiesc doar capitalul avansat. Rămîn 3/2 ore de muncă, care produc 3/23 x 115.000 l. st. = 15.000, adică cîştigul brut. Din aceste 3/2 ore de muncă, 1/2 oră de muncă produce 1/23 x 115.000 l. st. = 5.000 l. st., adică ea compensează doar uzura fabricii şi a maşinilor. Ultimele două jumătăţi de oră de muncă, adică ultima oră de muncă, produc 2/23 x 115.000 l. st. = 10.000 l. st., adică profitul net. În text Senior transformă ultimele 2/23 ale produsului în părţi ale zilei de muncă.

32a) Dacă Senior a demonstrat că de „ultima oră de muncă“ depinde cîştigul net al fabricanţilor, existenţa industriei engleze a bumbacului, dominaţia Angliei pe piaţa mondială, doctorul Andrew Ure i) a demonstrat 76 , pe deasupra, că dacă copiii şi tinerii sub 18 ani care lucrează în fabrici nu ar sta timp de 12 ore în atmosfera încinsă, dar pură din punct de vedere moral, a atelierului, ci ar fi împinşi cu „o oră“ mai devreme în lumea din afară, rece şi frivolă, ei ar pierde posibilitatea de a-şi mîntui sufletul, din cauza trîndăviei şi a viciului. Începînd din 1848, în rapoartele lor semestriale, inspectorii do fabrici îi ironizează mereu pe fabricanţi cu această „ultimă oră“, „ora fatală“. Astfel, d-l Howell i) spune, în raportul său despre condiţiile de muncă din fabrici, datat 31 mai 1855: „Dacă următorul calcul ingenios“ (îl citează pe Senior) „ar fi exact, de la 1850 încoace toate fabricile de bumbac din Regatul Unit ar fi lucrat în pierdere“. („Reports of the Insp. of Fact. for the half year ending 30th April 1855“, p. 19, 20.) Cînd în 1848 legea cu privire la ziua de muncă de 10 ore a fost aprobată de parlament, fabricanţii au impus unor muncitori din filaturile de in rurale, dispersate în comitatele Dorset şi Somerset, asupra cărora s-a extins acţiunea legii, o contrapetiţie, în care se spune între altele: „Petiţionarii voştri, părinţii,“ socotesc că o oră de repaus în plus nu ar avea alt efect decît demoralizarea copiilor lor, căci trîndăvia este cauza tuturor viciilor“. În această privinţă raportul cu privire la condiţiile de muncă în fabrici din 31 octombrie 1848 remarcă: „Atmosfera din filaturile de in în care lucrează copiii acestor părinţi afectuoşi şi virtuoşi este atît de îmbîcsită de praf şi de scamă de la materii prime, încît este extrem de neplăcut să stai, fie şi numai zece minute, în camerele de filat, căci nu poţi scăpa de scamele care-ţi intră în ochi, în urechi, în nas şi în gură. Munca însăşi cere, dată fiind viteza nebună a maşinilor, îndemînare şi mişcare neîntreruptă şi totodată o atenţie susţinută; pare cam dur să obligi pe părinţi să folosească expresia de «trîndăvie» la adresa propriilor lor copii, care sînt ferecaţi, scăzîndu-se timpul pentru masă, 10 ore pentru o asemenea muncă, în asemenea atmosferă... Copiii aceştia muncesc mai mult decît muncitorii agricoli din satele învecinate... Această nemiloasă acuzaţie de «trîndăvie şi viciu» trebuie înfierată ca ipocrizie şi făţărnicie neruşinată... Acea parte a societăţii care, acum aproximativ doisprezece ani, era revoltată de emfaza cu care se proclama în public, şi în mod foarte serios, sub oblăduirea unor înalte autorităţi, că întregul «cîştig net» al fabricantului provine din «ultima oră» de muncă şi că deci reducerea zilei de muncă cu o oră desfiinţează cîştigul net, acea parte a societăţii nu-şi va crede ochilor cînd va constata acum că descoperirea originală despre virtuţile «ultimei ore» a fost între timp în aşa măsură perfecţionată, încît cuprinde în egală măsură atît «morala» cît şi «profitul», şi în consecinţă dacă durata muncii copiilor se reduce la 10 ore pline, se duce de rîpă atît morala copiilor cît şi cîştigul net al acelora care îi folosesc, ambele depinzînd de această ultimă oră, de această oră fatală“. („Repts. of Insip. of Fact. for 31st Oct. 1843“, p. 101.) Acelaşi raport cu privire la condiţiile de muncă în fabrici aduce exemple de „morală“ şi de „virtute“ a acestor domni fabricanţi, de tertipurile, chiţibuşurile, ademenirile, ameninţările, falsificările etc. de care s-au folosit pentru a-i determina pe cîţiva muncitori timoraţi să semneze asemenea petiţii, pe care apoi să le prezinte parlamentului drept petiţii ale unei întregi ramuri industriale, ale unor comitate întregi. Foarte caracteristic pentru starea actuală a aşa-numitei „ştiinţe“ economice este faptul că nici Senior însuşi, care, spre cinstea lui, a luat ulterior atitudine energică în favoarea legislaţiei cu privire la reglementarea muncii în fabrici, nici adversarii săi iniţiali şi nici cei ulteriori n-au ştiut să rezolve sofismele acestei „descoperiri originale“. Ei au apelat pur şi simplu la experienţă şi la fapte. Chestiunea why şi wherefore *9 a rămas pentru ei un mister.

33) Totuşi, domnul profesor a avut un profit de pe urma excursiei sale la Manchester! În „Letters on the Factory Act“, tot cîştigul net, „profitul“ şi „dobînda“ şi chiar „something more“ *10 , depinde de o oră de muncă neplătită a muncitorului. Cu un an înainte, în „Outlines of Political Economy“, lucrare scrisă pentru studenţii de la Oxford şi pentru filistinii culţi, Senior, obiectînd împotriva determinării ricardiene a valorii prin timpul de muncă, „a descoperit“ că profitul rezultă din munca capitalistului, iar dobînda din ascetismul său, din „abstinenţa“ sa. Născocirea era veche, dar cuvîntul „abstinenţă“ era nou. D-l Roscher l-a tradus exact în germană prin „Enthaltung“. Dar compatrioţii lui, mai puţin pricepuţi, în limba latină, toţi Wirt-ii, Schulz-ii *11 şi alţi Micheli, l-au tradus prin cuvîntul cu rezonanţă călugărească „Entsagung“ („renunţare“).

34) „Pentru un individ care are un capital de 20.000 l. st. şi un profit de 2.000 l. st. anual, este absolut indiferent dacă capitalul său foloseşte 100 sau 1.000 de muncitori, dacă mărfurile produse sînt vîndute cu 10.000 sau cu 20.000 l. st., cu condiţia ca profitul său să nu scadă în nici un caz sub 2.000 l. st. Oare nu este acesta şi interesul real al întregii naţiuni? Dacă venitul ei net real, renta şi profitul ei rămîn neschimbate, nu are absolut nici o importanţă faptul dacă naţiunea numără 10.000.000 sau 12.000.000 de locuitori“. (Ricardo i) , l. c., p. 416.) Cu mult înaintea lui Ricardo, Arthur Young i) , un fanatic al plus-produsului, autor pe cît de prolix, pe atît de incapabil, a cărui faimă este invers proporţională cu meritele sale, a spus printre altele: „Ce folos ar aduce într-un stat modern o provincie întreagă al cărei pămînt ar fi cultivat, oricît de bine, de mici agricultori independenţi, după metoda veche romană? Ce alt rost ar putea să aibă o asemenea situaţie decît acela de a crea oameni (the mene purpose of breeding men), ceea ce, de altfel, nu are nici un rost (is a most useless purpose)“. (Arthur Young, „Political Arithmetic etc.“, London 1774, p. 47.)

Adaos la nota 34. Ciudată este „puternica tendinţă de a prezenta venitul net drept avantajos pentru clasa muncitoare..., dar, evident, el e avantajos, nu fiindcă este net“. (Th. Hopkins i) , „On Rent of Land etc.“, London 1828, p. 126.)

 

 

 

*1 — „rata profitului“, „rata dobînzii“. — Nota trad.

*2 — nici una. nici alta. — Nota trad.

*3 — termeni tehnici. — Nota trad.

*4 — „mai are nevoie de o şlefuire zdravănă“. — Nota trad.

*5 — membrii comisiei pentru cercetarea condiţiilor de muncă din fabrici. — Nota trad.

*6 — de asemenea. — Nota trad.

*7 — nici mai mult, nici mai puţin. — Nota trad.

*8 — „absurditate crasă“. — Nota trad.

*9 — de ce şi din ce cauză. — Nota trad.

*10 — „ceva mai mult“. — Nota trad.

*11 În  limba  germană:  Wirt  înseamnă  şi  cîrciumar,  iar  Schulz  şi  primar.  — Nota trad.

 

 

70. Lucreţiu. „Poemul naturii“, cartea întîi, versurile 155—156. — Nota red.

71. Marx îl numeşte în ironie pe Wilhelm Roscher Wilhelm Tucidide Roscher deoarece, în prefaţa la ediţia I-a a cărţii sale „Die Grundlagen der National-ökonomie“ („Principiile economiei politice“), economistul vulgar „s-a declarat“, după cum spune Marx, cu multă modestie „Tucidide al economiei politice“. Citîndu-l pe Tucidide i) , Roscher spune: „ca şi istoricul antic, doresc şi eu ca lucrarea mea să fie de folos celor care...“ etc. — Nota red.

72. Este vorba de scriitorul şi criticul literar german Gottsched, care a jucat un anumit rol pozitiv în literatură, dar care a manifestat în acelaşi timp o mare intoleranţă faţă de orice tendinţe novatoare în literatură. De aceea numele  lui  a  devenit sinonim  cu înfumurarea  şi  inexpresivitatea literară. — Nota red.

73. W. Jacob. „A Letter to S. Whitbread, being a Sequel to Considerations on the Protection Required by British Agriculture“, London, 1815, p. 33 („Scrisoare către S. Whitbread în legătură cu discutarea măsurilor protecţioniste dictate de interesele agriculturii britanice“). — Nota red.

74. Este vorba de legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici din 1833. În legătură cu aceasta vezi volumul de faţă, p. 289—290. — Nota red.

75. Hiliaşti (de la grecescul „hilias“ — o mie) — propovăduitorii doctrinei mistice-religioase despre a doua venire a lui Hristos şi instaurarea pe pămînt a „împărăţiei de o mie de ani“, a dreptăţii, egalităţii şi fericirii generale. Credinţele hiliaste au apărut în perioada destrămării orînduirii sclavagiste pe fondul asupririi insuportabile şi al suferinţelor îndurate de masele muncitoare, care căutau o ieşire în visuri fanteziste de eliberare. Aceste credinţe au cunoscut o largă răspîndire în primele timpuri ale creştinismului, iar ulterior au renăscut mereu în doctrinele diferitelor secte din Evul mediu. — Nota red.

76. A. Ure, „The Philosophy of Manufactures; or, An Exposition of the Scientific, Moral and Commercial Economy of the Factory System of Great Britain“. London, 1835, p. 406 („Filozofia fabricii sau Expunere a aspectului ştiinţific, moral şi comercial al economiei sistemului de fabrică în Marea Britanie“). — Nota red.