Doi boieri de cei mari,

O! Leroi, Doamne [1]!

Ca și doi drumari,

O! Leroi, Doamne!

Vin din Rusalim,

Merg spre Vithleem.

Dară cine sunt?

Îi Iosif cel sfânt

Și Maria sfântă,

Care așa cuvântă:

— Iosif, mi-i greu

De acest drum rău.

Vină să ne odihnim.

Și să ne umbrim.

De un plop au dat

Și acolo au stat,

De s-au răcorit.

Plopul că s-o clătinat,

Umbra că s-au tras,

Soarele i-au ars...

Sfânta Maria

Mult se supără

Și mi-l blestemă,

Din gură-mi zicea:

— Plop afurisit,

Să nu fii rodit,

Să crești tot în sus,

Umbră nu mi-ai adus!

Iară au plecat

Și ei mi-au plecat

Prin văi și vâlcele,

Miriști, păpușoiști.

Precista au picat,

Căci s-au împiedicat

De-o tufă din cale.

Ea, oftând cu jale,

Din gură-mi zicea

Și mi-o blestema:

— Tufă-afurisită,

Să nu crești în sus,

Cine de tine se va-mpiedica,

Toți te-or blestema...

Iar au mai plecat,

Un măr au aflat.

Și ei s-au odihnit,

Mărul i-au umbrit,

Umbra ș-au lățit,

Soarele au pierit.

Sfânta Maria

Către măr zicea:

— Mărul înflorit,

Să fii tot rodit!

Să crești tu în lături,

Să sporești în roduri!

Iar Iosif grăia

Precistei îi spunea:

— Hai să ne grăbim,

La sfântul Vithleem,

Că iată, îi seară

Și-nnoptăm prin țară.

Și ei s-au sculat

Și-ndată-au plecat

Către Vithleem.

Cu toții să trăim

La anul și la mulți ani!