Atâtea chipuri mi se scoală

Din vraja nopților de vară,

Când frunza tremură de-aseară

De-un vânt ușor, plin de sfială.

Iar nourii îmi prind în mreajă

Stropiri de aur de pe sus,

La ușă plopu-mi stă de strajă

Ca un ostaș la slujbă pus.

Atâtea chipuri — rânduri, rânduri

În minte îmi răsar, învie,

Pornesc într-o călătorie,

Tovarăși cu-ale mele gânduri,

De nu mai pot de-nviforare

Și cad, sfârșit de obosire.