În depărtare,

A zilei zori frumosul soare,

Ca un foc mare, a aprins,

Și zorile în revărsare

În străluciri luminătoare

Chedronul repede-a cuprins...

Toate-au învis... Cu-a ei verdeață

Ascunsă-n fumuria ceață,

Pădurea ne-ncetat grăiește...

Și-n adâncimea-ntunecoasă,

În umbra ramurii frunzoasă,

Un pârăiaș de-argint vuiește...

Unde nu vezi luciri de soare,

Lumina lui strălucitoare,

Pe creangă-un trup e spânzurat;

Copacul ramurile-ntinde

Deasupra celui ce-a lăsat

Viața, — parcă îl cuprinde.

Este Iuda. A pierit

În pătimiri nesuferite

Și nimenea nu l-a jelit

Cu plânsul inimii zdrobite;

Căci vânzătorul nici n-a vrut

Jelinți cu sufletul pierdut.

Dar până-n cel din urmă ceas

Vedenia lui cea de groază

Nu-l lepăda, al lui necaz

Mărind în noapte luminoasă;

Hristos, ca viu, -nainte-i sta

Și cu mustrare căuta

La el. Preasfânta judecată

Era în ochii Lui senini,

Iară pe fruntea-nsângerată,

Cununa aspră cea de spini.