I.         DIFICULTĂŢILE POSTBELICE.

I. E firesc ca un război îndelungat, chiar victorios, să fie urmat, după scurta destindere pe care o dă triumful, de zile de nemulţumire şi de dezordine. Poporul care a acceptat să facă mari sacrificii a aşteptat de la victorie mari binefaceri. Or, pacea a adus cu sine, o dată cu ruperea echilibrului artificial care s-a stabilit în timpul războiului, o criză economică care s-a transformat repede într-o criză politică. Din 1816 până în 1821, Anglia a cunoscut cinci ani grei. Îndată după încheierea păcii, scăzură toate preţurile. Grâul, care ajunsese până la o sută douăzeci de şilingi quarter-ul [36], scăzu sub şaizeci de şilingi. Această scădere îi ruina pe fermierii care, închipuindu-şi că preţurile mari din timpul războiului sunt veşnice, semnaseră contracte de arendă împovărătoare. Squire-li şi fermierii cereau reducerea impozitelor. Cancelarul Vansittart trebui să renunţe la impunerile pe venit şi să recurgă la împrumuturi. Când o recoltă slabă provocă urcarea subită a grâului la o sută trei, protestară muncitorii. Manufacturierii acuzară guvernul că, prin politica scumpirii pâinii, îi constrânge să urce salariile. Se terminase cu prosperitatea – atât a fabricilor cât şi a domeniilor. Nu mai existau comenzi militare. S-a crezut că ţările continentale ar putea absorbi producţia noilor maşini, dar continentul, sleit de război, refuza mărfurile engleze. Două sute cincizeci de mii de soldaţi demobilizaţi căutau zadarnic de lucru. Cum se întâmplă totdeauna în perioadele de multiple şi rapide invenţii, maşina îl priva pe om de muncă. Ţesătorii manuali, desperaţi, distrugeau războaiele mecanice şi de multe ori dădeau foc fabricilor. Sărăcia şi şomajul atinseseră asemenea proporţii încât impozitul pentru săraci se urcă de la cinci milioane la nouă milioane de lire. Acestea erau oare binefacerile păcii atât de mult dorită?

II. Se părea că interesele fabricii şi acelea ale domeniului erau contradictorii, dar atunci când agitaţia populară deveni violentă, când, după ce-au fost distruse ţesătoriile, au început să fie incendiate morile, spaima îi împăcă pe manufacturieri cu proprietarii agricoli. Lucrătorii industriali şi agricoli, nefiind alegători, se făcură agitatori. Nici unul din cei care le apărau interesele n-avea şansa să intre în parlament. În comitate votau numai fermierii deţinători de pământ cu un venit de patruzeci de şilingi; în ce priveşte târgurile, lista nu mai fusese împrospătată din epoca dinastiei Tudor, astfel că oraşe mari a căror dezvoltare era de dată recentă rămâneau fără deputaţi. Lipsită de reprezentanţi aleşi, pe cine se putea sprijini populaţia oraşelor? Pe suveran? Din 1810 bătrânul rege George al III-lea era orb şi nebun. E adevărat că demenţa, făcând din el cel mai constituţional dintre monarhi, îi asigurase, în sfârşit, o popularitate fără rezervă. Dar tronul, de fapt, era ocupat de fiul său, regentul (viitorul George al IV-lea), faţă de care englezii nu aveau nici un respect. Nu era om rău şi nici prost; îi proteja pe artişti, o aprecia pe miss Austen, îi susţinea pe Byron şi Scott, îşi făcuse din Sheridan cel mai bun prieten, poza pentru Lawrence şi i-a trimis două sute de livre lui Beethoven. La porunca lui, s-a construit Regent Street, el a dat indicaţii pentru Regent Park, pentru reconstruirea Buckingham Palace-ului şi pentru restaurarea castelului Windsor. Desăvârşitele sale maniere au făcut din el, dacă nu „primul gentilom al Europei”, cel puţin primul dintre dandy. Dar era egoist, meschin şi viaţa lui desfrânată, într-o perioadă de prudentă virtute, îl făcu nepopular. Luând de soţie în mod secret pe catolica Maria Fitzherbert, înainte de a se căsători oficial cu Carolina de Brunswick, de care de altfel a divorţat după un an, el înşela în acelaşi timp două neveste, neputându-se abţine de la libertinaj nici atunci când era bigam. În lipsa unui suveran, care să joace rolul de intermediar, poporul putea să aibă încredere în miniştri? Cabinetul la putere era alcătuit din tory, ostili oricărei reforme şi despre care s-ar fi putut spune, ca despre Metternich, că, dacă ar fi fost de faţă la facerea lumii, i-ar fi cerut lui Dumnezeu să lase haosul aşa cum e. Se putea încrede poporul în opoziţie? Marii seniori whig nu încheiaseră încă alianţă cu reformiştii. Rămânea insurecţia, cel mai vechi şi indiscutabil drept al englezilor, armă cu atât mai redutabilă cu cât Anglia nu avea nici un fel de poliţie, iar rapida dezvoltare a oraşelor nu îngăduise autorităţilor locale să dobândească experienţa comportării faţă de marea mulţime. Lordul Liverpool, prim-ministru, i-a răspuns odată lui Chateaubriand, care-l vorbea de soliditatea instituţiilor engleze: „Unde mai e soliditatea de când există marile oraşe? O insurecţie serioasă la Londra şi totul e pierdut”.

III. Poporul era instigat la insurecţie de mai multe grupuri radicale. Unii, ca Henry Hunt, îl povăţuiau să ceară sufragiul universal; alţii, ca sir Francis Burdett şi maiorul Cartwright, îl sfătuiau să ceară drept de vot pentru orice englez care plăteşte impozit direct; Cobbett, fiu de yeoman, devenit radical după ce văzu condiţiile mizerabile în care trăiesc ţăranii englezi în urma „împrejmuirilor”, publică un mic ziar reformist: Political Register, redactat de el într-o admirabilă limbă. Anglia se împânzea de Hampden Club-uri şi, imitând metoda care-l reuşise atât de bine lui Wesley, nenumăraţi predicatori politici cutreierau ţara. Mitingurile lor, violenţa muncitorilor care distrugeau maşinile, încercările de răscoale ţărăneşti înspăimântau guvernul. Amintirile din timpul revoluţiei franceze rămâneau mereu vii şi ameninţătoare. Când clasele posedante văzură la mitinguri pe Henry Hunt, precedat de doi oameni, dintre care unul purta pe un vârf de suliţă bereta frigiană, iar celălalt drapelul tricolor (verde, albastru şi roşu) al viitoarei republici britanice, începură să tremure. Frica e întotdeauna nemiloasă: muncitorii şi ţăranii revoltaţi fură spânzuraţi.

IV. Cum să se menţină ordinea în oraşe? În multe comitate judecătorii de pace făcură apel la soldaţi. Se repartizară comitatelor călăreţi de pază. De multe ori a curs sânge. Cel mai grav dintre aceste masacre a avut loc la Manchester, în anul 1819, când soldaţii au tras în mulţime, omorând unsprezece persoane şi rănind numeroase altele. Deoarece lucrurile s-au petrecut în piaţa Saint-Pe-ter, opoziţia a spus că „dacă ducele de Wellington a repurtat o victorie la Waterloo, lordul Sidmouth a repurtat o victorie la Peterloo” şi zicala a rămas. După aceste tulburări se hotărî, prin faimoasele Şase Acte ale lordului Sidmouth, să se interzică orice întrunire sau adunare având drept scop exerciţii cu caracter militar, să se dea judecătorilor de pace dreptul de a confisca armele periculoase pentru siguranţa publică şi de a aresta pe deţinătorii lor, în scopul de a restrânge dreptul de întrunire şi libertatea presei. O conspiraţie pentru asasinarea miniştrilor (conspiraţia din Cato Street), încurajată de agenţi provocatori, sfârşi prin a zăpăci spiritele din ambele tabere. Cei bogaţi doreau o guvernare militară şi contau pe ducele de Wellington; cei săraci pregăteau în mod deschis revoluţia. La cinci ani după victorie, Anglia părea în preajma războiului civil.

V. Anglia a fost salvată de două fapte imprevizibile: un scandal şi un avânt economic. Avântul economic s-a produs, cum se întâmplă întotdeauna, în clipa în care economiştii ajunseseră la desperare şi propuneau soluţiile cele mai radicale, între care şi inflaţia. Scandalul a izbucnit când bătrânul rege George al III-lea a murit şi când i-a urmat regentul, sub numele de George al IV-lea. Soţia lui, Carolina de Brunswick, care ducea de multă vreme o viaţă prea puţin morală pe continent, se hotărî brusc, din vanitate şi din ură faţă de soţul ei, să ceară a fi încoronată odată cu el. Legalmente, era în drept s-o facă; dar moralmente Carolina n-avea nimic regesc. Regele, însă, vulnerabil şi el, s-ar fi dovedit prudent dacă evita orice dezbatere de ordin moral. Or, regele, vrând s-o îndepărteze pe Carolina, se arătă atât de încăpăţânat şi atât de stângaci încât miniştrii se întrebau adesea dacă n-a moştenit cumva de la părintele său o dată cu tronul şi nebunia lui. Merse până acolo încât puse la cale un proces de divorţ în faţa Camerei Lorzilor, unde se porni să vorbească de desfrâul reginei. Cameriste italiene şi spioni orientali veniră să istorisească fel de fel de poveşti: că regina Carolina a fost amanta curierului ei, că a fost văzută ieşind dimineaţa, cu perna sub braţ, din odaia acestui curier, pe care l-a făcut mare maestru al Ordinului Carolina. Întreaga Londră, savurând obscenităţile, uită de reforma electorală. Poporul luase partea reginei şi o aclama când trecea pe stradă. Mărturiile depuse împotriva ei nici nu-l impresionară pe englezi, deoarece proveneau de la nişte străini. Această excesivă admiraţie faţă de regină fu, de altfel, de scurtă durată, căci ea muri în 1821, spre marea uşurare a soţului ei.

VI. Totuşi, datorită acestei diversiuni, spiritele se calmaseră puţin. Tory intransigenţi primiseră în rândurile lor o serie de tineri care doreau să întoarcă partidul la tradiţia reformatoare a lui Pitt. Printre aceşti noi veniţi se remarcau îndeosebi Robert Peel, Huskinson şi Canning. Peel, fiul unui manufacturier din Lancashire, unul din cei şapte bogătaşi mai mari ai Angliei, fusese educat, precum odinioară William Pitt, ca să devină prim-ministru. La cinci ani, tatăl său îl cocoţa pe o masă şi-l punea să repete discursuri; la douăzeci şi unu de ani obţinuse un loc în Camera Comunelor; la douăzeci şi trei de ani devenise secretar de stat. Respectabil şi respectat, servea de arbitru între cei cu vederi înaintate din partid, cum era Canning şi retrograzi, cum era ducele de Wellington. Ca ministru de interne, Peel a dus o activitate cu totul deosebită; s-a remarcat, în special, prin faptul că a desfiinţat pedeapsa cu moartea pentru numeroase crime şi delicte care nu meritau o sancţiune atât de aspră. Incredibila severitate a legilor, care-şi găsea o oarecare scuză pe vremea când o guvernare slabă se putea aştepta la orice de pe urma anarhiei, devenea inutilă şi scandaloasă într-o perioadă de mai bună administrare a ţării şi cu moravuri mai blânde. Copiii, mai ales, fuseseră până atunci trataţi de justiţie cu o cruzime pe cât de revoltătoare pe atât de inutilă. Peel aduse reforme şi în domeniul acesta. În acelaşi timp, Huskinson îi sprijinea pe manufacturieri, suprimând taxele protecţioniste asupra materiilor prime, a lânei şi a mătăsii; ar fi suprimat bucuros şi taxele asupra griului, dar s-a lovit de gentilomii de la ţară, atât de numeroşi în partidul său, care opuneau rezistenţă. În sfârşit, Canning, luând conducerea Foreign Office-ului, după sinuciderea lui Castlereagh, promovă o politică „liberală” într-un guvern tory. (Cuvântul „liberal” era nou, fusese pus în circulaţie de revoluţia spaniolă, în timpul căreia partizanii monarhiei absolute primiseră porecla de servili, iar adversarii lor de liberali). Nu fără oarecare teamă i-au încredinţat tory această înaltă funcţie lui Canning, „talent lipsit de moralitate”, aventurier politic care i-a trădat de multe ori şi şi-a bătut joc de ei; dar era un om de geniu, ceea ce lipsea cel mai mult partidului.

VII. Situaţia lui Castlereagh, după căderea lui Napoleon, fusese dificilă. Suveranii de pe continent – neliniştiţi de prezenţa în atâtea ţări europene a unui tineret rebel, format din „locotenenţi în semi-soldă, studenţi discipoli de-ai lui Byron şi conspiratori romantici” – se constituiseră într-o Sfântă Alianţă pentru a împiedica o întoarcere ofensivă a revoluţiei franceze. Cu toate că Anglia făcea parte din grupul învingătorilor, interesele sale erau diferite, temerile sale mai puţin acute. A trebuit să se angajeze că are să reia – împreună cu Austria, Prusia şi Rusia – ostilităţile împotriva Franţei dacă aceasta ar restaura un Bonaparte sau ar comite o agresiune împotriva vecinilor săi. Dar Castlereagh nu voia să se transforme într-un jandarm al contrarevoluţiei europene. A încercat să se opună tendinţelor despotice ale aliaţilor săi; n-a reuşit întotdeauna. Canning însuşi, atunci când Franţa a primit din partea Sfintei Alianţe misiunea de a înăbuşi revoluţia spaniolă, nu s-a putut opune, neavând armata necesară pentru o nouă expediţie în peninsulă. Castlereagh, ca bun european, credea în responsabilitatea colectivă; Canning, voia să aibă mână liberă. Dar consecinţele reputaţiei lor au fost că publicul a uitat în ce-l priveşte pe Castlereagh, care trecea drept reacţionar, acţiunile sale liberale, iar în cazul lui Canning, care trecea drept liberal, nu s-a mai ţinut seamă de concesiile făcute conservatorilor. Or, dacă Canning detesta Sfânta Alianţă, n-o făcea atât din pricina caracterului ei reacţionar, ci pentru că nu era britanică. „În loc de Alianţă citiţi Anglia – scria el – şi veţi avea cheia politicii mele”.

VIII. Dacă, din lipsă de armată, nu putuse ocroti revoluţia de la Madrid, îşi luă revanşa atunci când coloniile spaniole din America de Sud se declarară independente. Tinerele republici americane îşi datorară salvarea lor atât flotei britanice cât şi sprijinului moral al preşedintelui Monroe. Această acţiune i-a atras lui Canning o imensă popularitate. Era unul din acele cazuri fericite când interesele comerciale ale City-ului au coincis cu simpatiile poporului englez. Încă de pe vremea lui Drake şi a Elisabetei, negustorii din Londra avuseseră de suferit văzând că li se interzice accesul la una din cele mai frumoase pieţe din lume. Profitând de războiul din peninsulă şi de blocadă, începuseră să pătrundă acolo. Ministrul care deschidea pieţele, apărând libertăţile, satisfăcea în acelaşi timp pe doctrinarii whig şi pe bumbăcarii din Lancashire. Numai bă-trânii tory, ca Wellington, care se temeau şi de demagogia externă şi de cea internă, îl reprobau. Când, în 1827, Canning, în pofida furiei Sfintei Alianţe, recunoscu pe rebelii greci atacaţi de egipteni şi de turci, acest ministru tory deveni marele favorit al liberalilor din toate ţările. Când, după demisia lui Liverpool, lovit de apoplexie, formă guvernul căruia Wellington şi Peel îi refuzară concursul, fu susţinut de whigi, împreună cu câţiva prieteni personali de-ai lui. Dar venit la putere în februarie 1827, Canning, a cărui sănătate lăsa mult de dorit, muri în august, în urma unei crize de de-zinterie, fără a-şi fi dovedit întreaga lui capacitate.

IX. Moartea lui Canning dădu naştere unei situaţii confuze. Din 1815, de câte ori un suveran englez se afla într-o încurcătură, se gândea la duce. Învingătorul de la Waterloo se bucura de un respect fără margini din partea partidului tory; iar opoziţia, după ce se temuse o vreme îndelungată că Welling-ton va voi să instaureze o dictatură militară, sfâr-şise prin a recunoaşte că ducele, ca şi majoritatea marilor oşteni, avea groază de război civil, iar în parlament se prezenta ca un adversar onest, stân-gaci şi prea puţin periculos. Ducele, ca şi bătrânul rege, se temea de toate reformele la modă: emanciparea catolicilor, extinderea sufragiului, liberul schimb. Idealul său era de a nu schimba niciodată nimic. Dar campaniile sale politice au constat numai din retrageri. Deoarece, în loc să accepte lupta, prefera să cedeze, spiritul liberal găsi în persoana lui şi fără voia lui, cel mai bun aliat. În timpul guvernării sale, amiralul Codrington, aplicând vechile instrucţiuni ale lui Canning – fără a cere noi ordine – distruse la Navarin flota turcă, pe când ducele, în acest conflict, era favorabil turcilor. Şi tot ducele acceptă – deşi în mare silă – suprimarea acelor Test and Corporations Acts şi-l scuti pe disidenţi să se împărtăşească după ritul anglican, înainte de a lua în primire un post municipal sau vreo funcţie de stat. În sfârşit, tot el, după ce a început cu emanciparea disidenţilor, s-a trezit faţă în faţă cu problema şi mai gravă, a emancipării catolicilor.

X. Dreptul catolicilor de a vota şi a fi aleşi în parlament fusese promis irlandezilor în momentul întocmirii Actului de unire a Irlandei cu Marea Britanie (1800). Numai opoziţia lui George al III-lea, care-şi făcuse din aceasta o problemă de conştiinţă, împiedicase împlinirea făgăduinţei. Catolicii irlandezi au fondat atunci o ligă, au strâns fonduri şi au ales un şef elocvent: pe O'Connell. Era neîndoios că aveau deplină dreptate. În Anglia, întreg tineretul din cele două partide, obosit de aceste certuri care i se păreau perimate, era şi el favorabil emancipării. Totuşi, catolicii aveau printre membrii cabinetului adversari hotărâţi, dintre care cei mai puternic era Peel, alesul Universităţii foarte anglicane din Oxford. Irlanda trăi timp de câţiva ani într-o atmosferă de război civil; asociaţia catolică şi squire-li protestanţi din nord-est erau gata să se încaiere. O'Connell, în pofida legii, reuşi să se facă ales membru al parlamentului şi sheriful nu îndrăzni să-l proclame ales nici pe el, nici pe adversarul său. Wellington socoti că situaţia era primejdioasă. El, personal, nu era ostil catolicilor; războiul civil i se părea şi mai puţin de dorit decât schimbarea; îl sfătui pe rege să cedeze şi reuşi nu fără greutate să-l convingă. Peel îşi oferi demisia. În sfârşit, prestigiul ducelui înlătură toate împotrivirile din propria sa tabără şi încă o dată bătu în retragere în mod victorios. Actul de emancipare fu votat în 1829. După câteva amânări, O'Connell putu intra în Westminster; în Camera Lorzilor, ducele de Norfolk şi ceilalţi pairi catolici îşi reluară locurile. Dintre toate inegalităţile religioase nu mai rămăsese în Anglia decât aceea care îi privea pe evrei. Prima lege care se referi la ei fu prezentată parlamentului în 1830; ei obţinură drepturi integrale de cetăţeni britanici în 1880. Primul pair evreu (neconvertit la catolicism) a fost lordul Rotschild (1886). După emanciparea catolicilor, ducele fu blestemat de prieteni şi lăudat de adversari. „Iată – scria The Edinburgh Review – un bărbat mai mare decât Cezar. N-a distrus în timp de pace ţara pe care a salvat-o în timpul războiului”!