VII.Armata împotriva Parlamentului

I. Căderea Oxfordului şi fuga lui Carol aduseră victoria parlamentului. Dar victoria militară, într-un război civil, e departe de a rezolva toate problemele, înfrângerea regelui făcea imposibil despotismul suveranului şi nu îngăduia despotismul parlamentului. Ţara rămânea regalistă. Ea dorea întoarcerea vremurilor când satele nu erau invadate de soldaţi; religia cumplită a oamenilor lui Cromwell nu-l era pe plac. Deşi înfrânţi, mulţi dintre partizanii lui Carol aşteptau cu încredere momentul în care Anglia îşi va regăsi „bunele obiceiuri de altădată, veselia de altădată şi firea bună de altădată”. Totuşi, chiar în ochii cavalerilor şi a celor neutri, armata după modelul nou reprezenta ordinea. Dacă, după ce-a ieşit victorioasă, ar fi arătat oarecare moderaţie, ar fi fost întâmpinată cu un asentiment aproape unanim. Din nefericire ea aştepta ca triumful să aducă o eră nouă. Armata era formată în majoritate din independenţi şi sectari, oameni pasionaţi, inspiraţi, fiecare fiind un predicator şi un profet, toţi democraţi care, după ce i-au dat peste cap pe cavalerii regalişti în lupte, nu mai respectau ierarhia bazată pe naştere. „În ochii ofiţerilor lui Cromwell, lorzii englezi erau coloneii lui William Cuceritorul, baronii – maiorii săi, iar cavalerii – căpitanii acestuia”. Şi ce era parlamentul fără armată? Ce autoritate avea el ca să poată impune o nouă biserică soldaţilor învingători care cereau libertatea credinţei şi care nu erau dispuşi să accepte nici presbiterianismul Westminsterului şi nici anglicanismul Whitehallului?

II. Încolţit între un popor conservator şi o armată radicală, parlamentul nu înţelegea nici poporul, nici armata. Ca orice adunare care rămâne prea mult timp la putere, tindea să devină o autocraţie colectivă. În orgoliul său nebunesc, parlamentul se credea destul de puternic ca să prigonească în acelaşi timp şi pe anglicani şi pe independenţi. Pe gentilomii cavaleri îi aţâţa în mod stângaci împotriva noii biserici presbiteriene ameninţându-l în bunurile lor, iar pe soldaţii „capete rotunde” ameninţându-l în solda lor. În lipsa lui Pym şi a lui Hampden, parlamentul cel lung îşi pierduse o calitate fără de care nimeni nu poate guverna şi care se numeşte simţul posibilului. A încercat mai întâi să trateze cu regele, pe care scoţienii, obosiţi de cearta dintre englezi, îl predaseră parlamentului. I-a făcut lui Carol, prizonierul său, nouăsprezece propuneri drept condiţii de pace: trebuia să accepte Covenant-ul; să desfiinţeze episcopatul; să cedeze parlamentului pe timp de douăzeci de ani autoritatea supremă asupra armatei şi a marinei; să îngăduie parlamentului să numească pe marii demnitari ai statului; şi să consimtă la proscrierea unui mare număr de regalişti. Carol nu se credea obligat să joace cu cărţile pe faţă cu nişte rebeli. EI nici nu refuză, nici nu acceptă şi continuă să negocieze cu Franţa, cu Scoţia, cu prezbiterienii împotriva independenţilor, cu independenţii împotriva presbiterienilor.

III. Parlamentul, ca să fi putut încheia un tratat valabil, ar fi trebuit să dispună de puterea reală. Or, puterea n-o avea decât armata. Treizeci de mii de oameni, sub ordinele lui Fairfax şi Cromwell, se întrebau cu nelinişte ce soartă îi aşteaptă. Dorinţa parlamentului era: a) de a-l lăsa cât mai repede la vatră, păstrând numai trupele necesare pentru serviciile de garnizoană şi pentru o campanie în Irlanda pe care dezordinele din acea ţară o făceau din ce în ce mai necesară; b) să-l păstreze pe ofiţerii presbiterieni şi să-l elibereze pe independenţi, care-l păreau suspecţi; c) să nu plătească restanţele de soldă. Cromwell, parlamentar şi soldat în acelaşi timp, dar mai mult soldat decât parlamentar, era foarte neliniştit de ura pe care o vedea crescând la Westminster împotriva armatei. El nu înţelegea cum parlamentul poate refuza învingătorilor dreptul de a fi creştini în felul în care înţelegea fiecare, când ei luptaseră tocmai în scopul obţinerii acestui drept. Tulburat, sfâşiat sufleteşte, nefericit, îşi luase drept confidenţi doi bărbaţi mai tineri: pe Vane şi pe propriul său ginere, Ireton, revoltaţi amândoi, ca şi dânsul, de ingratitudinea parlamentarilor presbiterieni. Totuşi ideea de a ridica armata împotriva parlamentului nu-l trecuse niciodată până atunci prin cap lui Cromwell, care avea o sinceră repulsie faţă de războiul civil şi de orice dictatură militară.

IV. În vremea aceea nemulţumirea armatei creştea, în regimente se formau comitete de soldaţi. Parlamentul trimise patru dintre membrii săi, printre care pe Cromwell şi pe Ireton, pentru a trata cu nemulţumiţii. Poate că Cromwell ar fi reuşit să restabilească ordinea dacă, în timpul negocierilor, n-ar fi aflat că parlamentarii se făceau numai că ascultă plângerile armatei, pregătindu-se s-o atace. Parlamentul îi înarma pe locuitori, înfiinţa la Londra miliţii presbiteriene, îi chema în ajutor pe scoţieni şi propunea regelui să-l redea tronul dacă acceptă presbiterianismul pe o perioadă de trei ani. Soldaţii luară hotărârea să nu-l lase parlamentului atuul de a-l avea pe rege în mină. Stegarul Joyce plecă cu călăreţii săi la Holmby, unde se afla regele şi-l rugă pe Carol să-l urmeze. Regele îi ceru să vadă ordinul de arestare. Joyce îi arătă pe călăreţii din spatele său. „E un ordin foarte frumos – spuse regele – şi atât de bine scris cum n-am mai văzut în viaţa mea: o companie de gentlemeni frumoşi şi corecţi”. Regele, care părea foarte fericit, plecă împreună cu Joyce la Newmarket. Văzând că duşmanii îşi dispută persoana lui, crezu că a sosit momentul revanşei. Când parlamentul propuse armatei s-o lase la vatră plătindu-l solda pe opt zile, ceea ce era o batjocură, Cromwell se hotărî să părăsească Londra şi să se alăture soldaţilor. Era gata acum să se servească de armată pentru a dejuca intrigile parlamentarilor. Comportarea lui era contrară ideilor pe care le exprimase adesea, dar uneori constituie un act de înţelepciune din partea unui om al ordinii să se pună în fruntea unei mişcări pe care o socoteşte periculoasă. Mai bine s-o conduci decât să i te supui. Fără îndoială, Cromwell se temea mai puţin de reacţiile unei armate disciplinate şi comandate de el decât de convulsiile unei revolte anarhice.

V. Sub comanda lui Cromwell, douăzeci de mii de oameni se îndreptară spre oraş, douăzeci de mii de oameni care, înainte de a se pune în mişcare, se rugaseră îndelung Domnului; douăzeci de mii de oameni care erau de acord cu ofiţerii lor ca să ceară dreptate. O scrisoare, redactată de Cromwell, fu adresată lordului-primar al Londrei, care ar fi putut opune rezistenţă. Cromwell cerea în acea scrisoare libertatea pentru soldaţii săi de a-şi practica fiecare religia lui. Scrisoarea, citită în Camera Comunelor, fu ascultată cu teamă şi respect. Urmă o declaraţie a armatei, redactată de Ireton. Manifestul spunea că poporul este izvorul oricărei puteri, că o oligarhie aleasă poate deveni tot atât de periculoasă ca şi un monarh tiranic dacă pretinde să fie absolutistă şi că, pentru aceste, motive, armata cerea ca parlamentul să fie curăţat de unsprezece membri pe care soldaţii îi socoteau indezirabili. Parlamentul refuză, armata se apropie de Londra; când fu destul de aproape, cei unsprezece membri fugiră. Agitatorii militari voiau să îndrepte armata spre Westminster, dar Cromwell preferă să negocieze: „Vom evita astfel grava obiecţie – spunea el – că am obţinut asentimentul parlamentului prin forţă”. Parlamentul autoriză armata să intre în Londra şi Fairfax fu numit conetabilul Turnului. După câteva zile, cearta dintre parlamentari şi soldaţi deveni mai ascuţită ca niciodată: „Oamenii aceştia n-au să plece niciodată dacă armata n-are să-l scoată de urechi”, spuse Cromwell.

VI. Cromwell avea spiritul lent, viguros şi simplu, în tinereţea sa avusese un cult pentru parlament, dar îşi pierduse încrederea în această instituţie; încercă să cadă la învoială cu regele. La urma urmei, Carol nu părea că cere şi el, ca şi armata, toleranţă pentru toţi creştinii? Nu ar ajunge oare, pentru a-l face inofensiv de acum înainte, să i se limiteze puterea? Cromwell şi Ireton redactară propuneri în acest scop, propuneri care, dacă ar fi fost acceptate de rege, ar fi instalat în Anglia monarhia constituţională. Dar Carol, ignorând cu totul realităţile, nu se arăta dispus să trateze. „N-avea nici remuşcări, nici îngrijorare”. Îşi instalase curtea la Hampton Court, unde primea cu admirabila sa demnitate pe şefii armatei, pe soţiile şi fiicele lor. Făgăduindu-l lui Cromwell Ordinul Jaretierei şi rezervându-l, dacă s-ar fi ivit prilejul, o funie de cânepă, continua să se creadă indispensabil şi să uneltească cu toate partidele. Jocul acesta de-a echilibristica era periculos; îi descuraja pe prietenii regelui. În armată se forma o partidă nouă: aceea a levellerilor219. Aţâţaţi de un pamfletar puritan, John Lilburne, levellerii (sau nivelatorii) răspândeau o doctrină republicană: „Singura putere firească venea de la popor; monarhia şi Camera Lorzilor erau excrescenţe inutile; guvernarea trebuia să constea dintr-o singură Cameră, aleasă prin vot universal”; totul amestecat cu nenumărate citate biblice.

VII. Bun vorbitor, violent, credul, răzbunător, Lilburne era dintre acei oameni care ştiu să se facă ascultaţi de mase şi pe care le duc la dezastru220. El se lovea, în persoana lui Faixfax şi a lui Cromwell, de nişte şefi capabili să apere cu forţa o poziţie de mijloc şi rezonabilă. Drepturile naturale ale omului, abstracţiile acestea nu puteau impresiona inteligenţa simplă şi viguroasă a lui Cromwell. Ca să poată crede şi înţelege, el avea nevoie să aibă în faţa ochilor o instituţie reală; aşa se explică strădania sa de a trata cu regele. Dar Carol avea să-l descurajeze şi pe Cromwell, aşa cum i-a adus la desperare pe toţi cei care îi sprijiniseră cauza. La 11 noiembrie 1647 dispăru din Hampion Court. Soldaţii care erau de gardă îi găsiră mantia pe culoar şi nişte scrisori pe masă; regele fugise într-o ambarcaţiune, pe Tamisa. Puţin mai târziu s-a aflat că se oprise pe insula Wight. Fuga aceasta trezi neîncrederea nivelatorilor în Cromwell. La 15 noiembrie avură loc câteva răzmeriţe în sânul regimentelor, iar unii ostaşi intrară în front cu pamfletul lui Lilburne, „Acordul poporului”, înfipt în pălării. Cromwell îşi trase sabia, se repezi la rebeli şi porunci unor oameni siguri de-ai săi să-l aresteze. Toţi ceilalţi nu mai îndrăzniră nici să se mişte. Trei dintre rebeli fură trimişi în faţa Curţii marţiale; unul dintre ei, asupra căruia căzură sorţii, fu împuşcat la ordinul lui Cromwell. Rebeliunea fusese învinsă.

VIII. Carol fugise de temnicierii lui pentru a da peste un altul. Crezuse că la castelul Carisbrooke va găsi un refugiu şi dădu peste o închisoare. Mai ducea corespondenţă cu regele Franţei, cu scoţienii, dar nu cu Cromwell, care-şi pierduse încrederea în el. O scrisoare către regină, care a fost interceptată, revela că regele Carol încerca din nou să aducă o armată scoţiană în Anglia. În faţa pericolului unei insurecţii regaliste sprijinită de scoţieni, parlamentul şi armata se aliară. În acest al doilea război civil (1648), Cromwell repurtă o victorie rapidă şi completă; şi în acest triumf al său el văzu mâna Domnului. Dacă Dumnezeu s-a folosit de armata lui Cromwell pentru a lovi în trupele regelui, nu era oare un semn că El a ales armata şi pe Cromwell ca să doboare o putere odinioară sacră? Totuşi parlamentul, eliberat de orice teamă după victorie, negocia cu Carol, socotindu-l de aci înainte inofensiv. Regele acceptă cea mai mare parte din condiţiile presbiterienilor, ferm hotărât să nu le respecte.

IX. Situaţia independenţilor şi a armatei devenea periculoasă. Grosul naţiunii nu aştepta decât un semn de slăbiciune pentru a se întoarce împotriva lor; Londra, izvorul principal al veniturilor statului şi parlamentul, singura putere legală, le erau ostile; nivelatorilor nu le trecuse furia. Mulţi ofiţeri puritani începeau să spună că nu era posibilă o pace veritabilă atâta timp cât Carol Stuart, „acest om crud”, nu va fi înlăturat. Dar Fairfax rămânea loialist şi Cromwell însuşi şovăia, se ruga, plângea. Care era voia Domnului? Care era datoria lui? Ce să se facă cu regele? Să-l aducă la Londra ca învingător? Nu şi-ar fi cruţat adversarii. Să-l ţină prizonier în insula Wight? N-ar fi încetat să ţese intrigi. Să-l execute? Ar fi să provoace, poate, o invazie a francezilor şi a scoţienilor. Orice ar fi fost, trebuia să acţioneze sau să piară. Armata porni împotriva parlamentului. La 6 decembrie 1648, colonelul Pride şi muşchetarii săi se postară la intrarea în parlament, cu o listă în mână şi arestară pe suspecţi. („Acesta e suspect, nu poate să intre”), trimiţând patruzeci dintre cei mai periculoşi într-o tavernă denumită „Infernul” şi nu lăsară la Westminster decât cincizeci de oameni de-ai lor. De aci înainte era sigur că această rămăşiţă de parlament va vota tot ce-l vor cere şefii armatei. Mai rămânea regele. Cromwell vedea limpede că, dacă-l sacrifică pe Carol Stuart, moartea lui va crea o prăpastie între armată şi naţiune. De altminteri prinţul de Wales, aflat în Franţa, era gata să se declare pretendent legitim la tron, astfel că moartea lui Carol I nici nu i-ar fi descurajat măcar pe regalişti. Totuşi, Cromwell era sigur că atâta timp cât va trăi acest provocator de zâzanii „nu va fi posibilă pacea în Israel”221.

X. Cromwell luă o hotărâre subită, pe care o atribui, ca întotdeauna, unei inspiraţii divine. La 20 ianuarie 1649 se deschise procesul regelui. Acuzarea spunea: „Carol Stuart, rege al Angliei, primind o putere limitată, aceea de a guverna în baza şi conform legilor regatului şi nu altmintrelea, în mod mişelesc şi cu rea-voinţă, a declarat război parlamentului şi, ca provocator al acestui război, s-a făcut vinovat de toate trădările, omorurile şi jafurile comise în timpul zisului război”. Era o inculpare fără valoare legală, „Aş vrea să ştiu – a întrebat Carol – de ce anume autoritate, vreau să spun legală, am fost adus aici? Există multe autorităţi ilegale, începând cu borfaşii şi terminând cu tâlharii de drumul mare. Când voi şti care este autoritatea voastră legală, atunci vă voi răspunde. Amintiţi-vă că sunt regele vostru, regele vostru legal. Gândiţi-vă la păcatele care s-au strâns asupra capetelor voastre şi la judecata Domnului asupra ţării acesteia. Gândiţi-vă bine, vă spun. Gândiţi-vă la ce vă spun înainte de a trece de la un păcat la un păcat şi mai mare”. Nimic mai englezesc decât această manieră de a repeta în mod stăruitor cuvântul legal. Multă vreme după moartea lui Carol, tot ideea de legalitate îl va aduce pe fiul său pe tron. „N-am luat niciodată armele – mai adăugă el – împotriva poporului, ci pentru lege”. Condamnat la moarte, i-a scris prinţului de Wales o scrisoare plină de nobleţe în care-l sfătuia să fie mai curând bun decât mare şi să se dovedească statornic şi credincios în materie de religie. „Căci am observat – spunea el într-o limbă excelentă – că demonul răzvrătirii se schimbă bucuros într-un înger al reformei”. Până şi pe eşafod, cu câteva minute înainte de moarte, a repetat cu o admirabilă claritate ideile politice pentru care pierea: „Cât despre popor – spunea el – doresc libertatea sa tot atât cât oricare altul, dar trebuie să vă declar că libertatea constă în a avea un guvernământ, legi, mulţumită cărora viaţa poporului şi bunurile sale să poată fi numite ale sale. Ea nu înseamnă ca poporul să exercite el însuşi guvernarea. Aceasta nu-l aparţine întru nimic. Un supus şi un suveran sunt fiinţe în mod evident diferite”. Acesta a fost, în fond, tot procesul. Sentinţa părea a-l contrazice pe rege. Dar, în secolul următor, Bolingbroke avea să reia teza lui Carol Stuart.