XI.Iacob al II-lea şi Revoluţia din 1688

I. Carol al II-lea îi lăsa moştenire fratelui său o putere despotică şi aproape necontestată. Biserica statornicită propovăduia dreptul divin şi non-rezistenţa faţă de tiran. Un parlament tory era dispus să-l acorde regelui impozite pe viaţă. Carol începuse să recruteze pe tăcute o armată permanentă de zece mii de oameni, efectiv pe care Iacob avea să-l dubleze, lucru cu totul neobişnuit pentru un suveran englez. Ţara îl lăsa să facă ce voia şi, după cât se părea, ea nu mai dorea altceva decât linişte. Chiar şi catolicismul noului rege nu ridica vreo opoziţie violentă. Anglicanii şi disidenţii erau de acord ca el să-şi practice religia, numai să nu încerce convertirea naţiunii. Dacă ar fi fost un om al compromisurilor, ca fratele său, ar fi putut domni în pace. Dar Iacob al II-lea era un om încăpăţânat, energic, loial şi nu prea inteligent. Comparându-l pe cei doi fraţi, se spunea: „Regele (Carol) ar putea înţelege lucrurile dacă ar vrea, ducele (Iacob) ar vrea să le înţeleagă dacă ar putea”. Avu naivitatea să creadă că biserica Angliei, propovăduind non-rezistenţa, nu va opune rezistenţă chiar dacă s-ar apuca s-o distrugă şi pe ea. Dar în ziua în care doctrina încetă să mai coincidă cu interesele ei, biserica anglicană avea să-l descopere slăbiciunile. Regele crezu de asemenea că împotriva anglicanilor s-ar putea sprijini pe disidenţi, pentru că le făgăduia toleranţă atât lor cât şi catolicilor, dar era pe vremea revocării Edictului de la Nantes (1685), când hughenoţii francezi se refugiau în Anglia. Relatările lor nu constituiau un exemplu încurajator pentru protestanţii englezi.

II. S-a putut vedea îndată că represaliile vor fi crunte sub noul regim. Răscoalele, conduse în Scoţia de ducele de Argyll, în Anglia de Monmouth, fură uşor reprimate şi şefii lor ucişi. Sute de ţărani nevinovaţi care îl urmaseră pe Monmouth avură aceeaşi soartă. Jeffreys, şeful Justiţiei, făcu un turneu sângeros. Se spânzura în dreapta şi în stânga, se biciuia, se înţesau închisorile. Părea că se întorsese vremea Mariei Tudor. Din porunca regelui, se instală în apropierea Londrei o tabără militară, astfel că Iacob se credea la adăpost de orice răzmeriţă şi viola legile fără nici un scrupul. Neputând obţine din partea parlamentului abrogarea Test Act-ului, îi dispensă pe catolici de respectarea lui, numai în virtutea prerogativelor sale şi putu împânzi astfel cu ofiţeri şi funcţionari catolici posturile civile şi militare, în biserica anglicană îi favoriza pe prelaţii cripto-catolici. Încerca să facă prozeliţi în rândurile nobilimii. Ducelui de Norfolk, care, ducând în faţă spada statului, se opri la uşa capelei, regele îi spuse: „Tatăl dumneavoastră ar fi mers mai departe”. Ducele îi răspunse: „Tatăl dumneavoastră, care însemna mai mult decât al meu, nu ar fi mers atât de departe”. Tânărul duce de Somerset, primind ordin să-l introducă pe nunţiul papal la rege, spuse: „Am fost încredinţat că nu pot împlini porunca maiestăţii voastre fără a înfrânge legea.

— Nu ştiţi că eu sunt deasupra legii?

— Îl întrebă Iacob răstit.

— Poate maiestatea voastră, dar eu nu”, răspunse ducele. Spiritul de rezistenţă se manifesta mai curând printre pairi decât printre membrii Camerei Comunelor. Chiar şi marile familii catolice, cunoscând caracterul ţării şi prevăzând primejdioasele reacţii care aveau să urmeze, refuzau să accepte înaltele misiuni pe care i le oferea regele. Papa Innocenţiu al Xl-lea dădea sfaturi de moderaţie. Dar regele, entuziast şi orb, îşi continua drumul său îndrăzneţ spre prăpastie.

III. Pentru a guverna era nevoie de sprijinul claselor mijlocii. Ele nu mai numărau în rândurile lor catolici. Iacob crezu că şi-l va ralia printr-o Declaraţie de Indulgenţă extinsă şi asupra disidenţilor. Era vechea, neclintita iluzie că s-ar putea obţine triumful catolicismului, profitând de conflictele dintre protestanţi. Porunci clerului anglican să citească la amvon din această declaraţie. Întreaga biserică refuză. Şapte episcopi, printre care şi arhiepiscopul de Canterbury, adresară regelui o petiţie. El îi trimise la Turn. Pe corabia care-l transporta acolo, ostaşii îngenuncheau şi cereau episcopilor să le dea binecuvântarea. După ce juriul îi achită, întreaga Londră fu iluminată şi la fiecare fereastră se văzu un candelabru cu şapte braţe, dintre care unul mai lung pentru mylordul de Canterbury. La Oxford regele voi să impună ca preşedinte al colegiului Magdalen un catolic. Fiind refuzat de fellows236, dădu afară douăzeci şi cinci dintre ei. Conflictul dintre dinastia Stuart şi popor renăştea, dar într-o lume emancipată, în care rebeliunea împotriva regelui, cu toate tratatele dogmatice, nu mai apărea ca o acţiune nemaiauzită şi monstruoasă. Totuşi, poporul englez îşi păstră răbdarea atâta timp cât regele nu avu un moştenitor de sex masculin. Moştenitoarea tronului era prinţesa Maria, o bună protestantă, măritată cu Wilhelm de Orania. Lumea era de părere că această pereche va restabili într-o zi ordinea în regat. Dar când, în 1688, a doua soţie a regelui, catolica Maria de Modena, născu un fecior, pe Iacob, englezii fură cuprinşi de desperare. Se răspândi zvonul că băiatul era numai prezumat, că la naştere n-au fost de faţă martori legali şi că totul nu era decât un nou complot al Iezuiţilor. Regele părea gata să trimită o armată irlandeză şi catolică împotriva Angliei. Pe toate străzile se cânta Lilli-bullero237, refren care avea să devină celebru şi să alunge un rege din regatul său. Mult mai mult decât în 1640, revoluţia fierbea în toate inimile.

IV. Angajat într-o luptă desperată cu Franţa lui Ludovic al XlV-lea, Wilhelm de Orania, ginerele regelui, se gândea că dacă Anglia nu va rămâne protestantă, s-a terminat cu libertăţile din Europa. Nici el, nici soţia lui nu-şi făceau scrupule din a se manifesta împotriva tatălui şi socrului lor; ţineau legătură directă cu partidele engleze şi nu aşteptau decât o invitaţie precisă ca să intre în acţiune. În ziua achitării celor şapte episcopi (30 iunie 1688), această invitaţie fu semnată, în oraşul iluminat al Londrei, de câţiva pairi (Danby, înţeleptul şi fermecătorul Halifax), care îşi riscară viaţa şi pe care îi susţineau numeroşi ofiţeri, printre care lordul Churchill. Ludovic al XIV-lea tocmai invadase Palatinatul, dând astfel Olandei câteva săptămâni de răgaz. Wilhelm, debarcând la Torbay (5 noiembrie 1688), porni în marş asupra Londrei. Iacob avea armată, dar nu era sigur de ea. Cuprins de panică, făcu concesii. Era prea târziu. În toate comitatele se adunau miliţiile. Cuvântul de ordine era: „Un parlament liber şi o religie protestantă”. Marii seniori se declarară pentru Wilhelm. Puternice interese erau ostile lui Iacob: biserica şi universitatea se puteau aştepta la orice din partea acestui rege catolic. Ana, cea de-a doua fiică a regelui, se alătură rebelilor. El se simţi părăsit de toţi. Dacă s-ar fi luptat, situaţia lui Wilhelm ar fi devenit poate dificilă, căci poporul englez n-avea de loc poftă să înceapă iar un război civil. Aşa încât, în loc să încerce capturarea lui Iacob al II-lea, adversarii săi se îngrijiră să-l creeze posibilitatea de a fugi. El o folosi şi plecă în Franţa, aruncând în Tamisa marele sigiliu al Angliei în speranţa că va împiedica astfel mersul afacerilor de stat. Dar un sigiliu nu-l greu de înlocuit, ba nici chiar un rege.

V. Nu era uşor să se asigure în mod legal transmiterea puterii. Partidul whig susţinea că monarhia, fiind un contract între popor şi suveran, poporul sau aleşii săi aveau dreptul să-l îndepărteze pe Iacob al II-lea şi pe fiii săi, pentru că nu inspirau nici o încredere şi să-l aducă la putere pe Wilhelm prin alegeri libere. Episcopii tory, credincioşi doctrinei dreptului divin, nu puteau fi de acord cu această metodă şi propuneau o regenţă. Un compromis legal, prezentat de Danby, considera că regele, prin fuga sa, a abdicat şi proclama pe Maria ca moştenitoare a tronului. Planul acesta se lovi de voinţa noii perechi regale: Maria nu voia să domnească fără soţul ei, nici acesta să devină prinţ consort. În sfârşit, o convenţie îi recunoscu pe amândoi şi urmă domnia „lui Wilhelm şi a Mariei” (februarie 1689). După acest compromis nu mai putea fi vorba de dreptul divin al regilor Angliei. Dar graţie compromisului această revoluţie conservatoare s-a făcut fără război civil, fără prescripţii, fără execuţii. Englezii învăţau încet, încet arta dificilă de a trăi în societate.