II. Originea şi dezvoltarea parlamentului

I. Sub domnia lui Eduard I apare pentru prima oară un parlament, compus din două Camere, dar crearea instituţiilor parlamentare n-a fost un act conştient. Bunul-simţ al regilor, puterea baronilor, rezistenţa orăşenilor opuseseră până atunci expediente succesive dificultăţilor neprevăzute. Parlamentul s-a născut din ciocnirea acestor elemente. Convocat de rege ca un instrument de guvernământ a devenit încetul cu încetul un instrument de control în mâinile baronilor, apoi în ale naţiunii întregi. La origine stă Marele Consiliu al suveranilor normanzi, a cărui umbră mai dă şi astăzi târcoale Palatului Westminster. Dacă intrăm în Camera Lorzilor, tronul ne aminteşte că regele este preşedintele acestei adunări. El o prezidează realmente în ziua când vine să citească mesajul regal. Cancelarul se aşază pe sacul de lână. De ce este acolo? Pentru că el convoacă, din ordinul regelui, această Cameră. Pe cine convoacă? Până în secolul al XIV-lea dreptul de a fi chemat la Consiliu este foarte imprecis determinat. Un pair al regatului este, literalmente vorbind, un gentilom care are dreptul de a fi judecat numai de egalii săi, dar există mai multe mii de asemenea seniori, pe când, în 1305, Consiliul nu se compunea decât din şaptezeci de membri, dintre care cinci comiţi şi şaptesprezece baroni, ceilalţi fiind funcţionari ecleziastici sau regali. În fapt, regele îi convoacă pe acei de care are nevoie ca să-l consulte.

II. De pe vremea lui Simon de Montfort şi a discipolului său Eduard I a intrat în uz să fie consultaţi, în cazurile mai grave, nu numai baronii, ci şi reprezentanţii „comunităţilor”: doi cavaleri de fiecare shire, câte doi reprezentanţi de fiecare oraş mai important. Scopul acestei convocări era dublu: pe de o parte, regele îşi dăduse seama că un impozit era mai bine primit dacă cereai mai întâi părerea celor care trebuie să-l plătească, pe de alta, neavând, din cauza greutăţilor de comunicare, nici un mijloc de a cunoaşte opinia publică, socotea că-l necesar să facă din când în când o expunere cu privire la situaţia regatului unor oameni care, venind din toate comitatele engleze, puteau apoi, prin istorisirile şi rapoartele lor, să creeze în ţară un climat favorabil. La început, această metodă nu reprezintă un privilegiu nou acordat cavalerilor; dimpotrivă, este un mijloc comod de a-l stoarce de bani şi de a le face impresie. Unii cavaleri, în clipa când comitatul îi alegea în parlament, fugeau de această corvoadă. De altfel, deputaţii comitatelor şi ai oraşelor nu luau parte în nici un fel la dezbaterile Consiliului. Ascultau în tăcere. Un speaker (pe atunci funcţionar al coroanei) comunica Consiliului asentimentul sau obiecţiile lor. Dar foarte curând se deprinseră să discute între ei şi, pe la sfârşitul secolului, le fu atribuită o sală de consiliu a călugărilor din Westminster ca loc de întrunire. Trebuie să remarcăm că primele şedinţe ale reprezentanţilor Comunelor sunt secrete; ele sunt tolerate, nu legale. „Originea Camerei Lorzilor este o curte de judecată; originea Camerei Comunelor este un comitet clandestin”.

III. Obiceiul de a convoca diferitele „stări” ale unui regat (militarii, preoţii şi plebea) pentru a le cere consimţământul cu privire la impozite nu era, în secolul al XIV-lea, propriu Angliei. Ca şi corporaţiile, ca şi comunele, el era pe atunci o idee europeană. Aproape toţi suveranii timpului recurg la această metodă pentru a determina acceptarea taxelor care devin din ce în ce mai împovărătoare. Dar structura originală a societăţii engleze face ca parlamentul să devină în scurtă vreme cu totul altceva decât „stările generale” din Franţa. În Anglia, ca şi în Franţa, regele începe prin a cere ca fiecare din cele trei stări să-şi stabilească singură taxele, dar renunţă repede la aceasta, pentru că împărţirea în stări nu mai corespunde realităţilor din Anglia: a) episcopii făceau parte din Marele Consiliu nu în calitate de episcopi, ci ca mari vasali şi seniori feudali. Restul clerului încetă de a mai trimite reprezentanţi în parlament. Preoţii preferau să-şi voteze impozitele în propriile lor adunări: Convocările de la Canterbury şi de la York. Înspăimântaţi de neîncetatele conflicte dintre papă şi rege, doreau să se ţină la distanţă de puterea civilă. Ca urmare a abţinerii lor, Anglia se văzu orientată spre sistemul celor două Camere, b) Cavalerii ar fi putut sta alături de episcopi şi baroni, dar în adunările comitatelor, în componenţa curţii judecătorilor itineranţi, cavalerii intraseră în relaţii constante cu orăşenii. De când orice beneficiar al unui venit funciar de douăzeci de livre trebuia să fie învestit cavaler, genul de om şi genul de viaţă legate de acest cuvânt se schimbaseră amândouă. Clasa cavalerilor se amesteca bucuros, prin căsătorii, cu negustorii bogaţi din oraşe. Ea însăşi avea mai curând un caracter agrar şi comercial decât războinic. Experienţa dovedi că aceşti cavaleri se simţeau mai la largul lor cu orăşenii. De altfel, erau convocaţi, ca şi aceştia, de către sheriff; ca şi aceştia, erau reprezentanţii unor comunităţi. Din unirea micii nobilimi cu orăşenii se născu Camera Comunelor.

IV. Aşadar două circumstanţe deosebite: retragerea de bunăvoie a clerului şi gruparea laolaltă a cavalerilor şi a orăşenilor făcură posibilă formarea unui parlament compus dintr-o Cameră superioară şi o Cameră inferioară. Gruparea laolaltă a cavalerilor şi a orăşenilor este un fapt capital. Ea explică de ce Anglia nu s-a găsit niciodată, aşa cum a fost Franţa în secolul al XVIII-lea, împărţită în două clase vrăjmaşe*. La origine, sistemul feudal este aproape acelaşi în Franţa (şi în toată Europa) ca în Anglia. „Situaţia ţăranilor se deosebeşte prea puţin; pământul este posedat, ocupat, cultivat în acelaşi fel. De la graniţele Poloniei până la Marea Irlandei, seniorul, curtea domenială de judecată, clasele feudale, regatul, totul se aseamănă…”

Dar în secolul al XIV-lea, pe când în Anglia clasele se întrepătrund, în Franţa se ridică o barieră între nobilime şi restul ţării. Nu pentru că nobilimea ar fi fost în Anglia o clasă deschisă, iar în Franţa închisă, aşa cum s-a scris adeseori. Nici o clasă n-a fost mai deschisă decât nobilimea franceză [113]. Numeroase funcţii înnobilau pe cei care le cumpărau. Numai că, dacă această barieră era uşor de trecut, „ea era stabilă, vizibilă, marcată de semne prea evidente, odioasă pentru acela care rămânea afară”. În Franţa nobilimea era scutită de impozite. Fiul unui gentilom era gentilom de drept. În Anglia, numai baronul proprietar al unei baronii, şef de familie, avea dreptul de a fi chemat la Camera Lorzilor printr-o convocare individuală*. Fiul său avea libertatea să intre în Camera Comunelor ca să reprezinte comitatul său şi curând solicită această onoare. Dreptul de primogenitură şi legislaţia lui Eduard I cu privire la „domeniile împărţite” lăsară la voia întâmplării mii de mezini. „Dacă clasele de mijloc din Anglia, departe de a se război cu aristocraţia, i-au rămas atât de profund ataşate, aceasta nu s-a datorat faptului că aristocraţia era o clasă deschisă, ci mai curând din pricina formei sale nedefinite şi a necunoaşterii limitelor sale; nu atât pentru că se putea uşor intra în rândurile ei, ci pentru că nu se ştia niciodată când făceai parte din ea”. În Anglia a existat mai curând o aristocraţie de funcţiuni decât una de naştere, de unde prestigiul care se acordă încă şi astăzi serviciilor publice.

V. Dacă regii Angliei s-ar fi gândit că baronii, cavalerii şi orăşenii, chemaţi a face parte din două adunări, vor deveni o forţă care, cu încetul, avea să acapareze toate prerogativele regale, cu totul alta ar fi fost, desigur, politica lor. Se pot concepe manevre care ar fi slăbit şi poate înăbuşit parlamentul încă de la naşterea sa. Regii Franţei, aţâţând cele trei stări una împotriva celorlalte, convocând stările provinciale, în sfârşit, instituind o armată permanentă şi un bir permanent, tallia (impozit neconsimţit), vor edifica în trei secole o monarhie mult mai independentă faţă de naţiune decât în Anglia. Dar nici regii Franţei, nici parlamentele engleze nu făureau în mod conştient viitorul. Numai destinul i-a împins pe drumuri diferite. Cum ar fi putut Eduard I să prevadă puterea de mai târziu a parlamentului? Pentru ca acesta să devină rivalul regelui, trebuia să obţină: 1. Nu numai dreptul de a vota impozitele, ci şi controlul folosirii lor; 2. Dreptul de a face legi, drept care, pe vremea lui Eduard I, nu aparţinea decât regelui; Camera Comunelor nu putea decât să prezinte petiţii; 3. Dreptul de a conduce politica generală a ţării, idee care i s-ar fi părut de neconceput oricărui membru al parlamentului din 1305. Politica era o treabă a regelui, de care numai el răspundea. Or, cum regele era inviolabil şi nu putea fi pus sub acuzare, un conflict între parlament şi coroană nu comporta altă soluţie decât revocarea parlamentului sau detronarea regelui, adică anarhia. Va trebui, pentru a ieşi din acest impas, să se născocească ficţiunea responsabilităţii ministeriale. Dar oamenii nu vor ajunge la această complicată idee decât în etape. Prima sa formă va fi judiciară şi nu politică; va fi punerea sub acuzare a miniştrilor de către Camera Comunelor, în faţa Camerei Lorzilor, care îndeplineşte funcţia de Înaltă Curte de Justiţie, aşa ca în vremurile de început ale Marelui Consiliu. Această formă rudimentară şi brută a responsabilităţii ministeriale se va numi impeachment (adică acuzare), Impeachment-ul şi forma sa agravată, attainder-ul (lege de condamnare votată de Cameră, fără a se acorda acuzatului beneficiul formelor judiciare), vor fi măsuri crude, adesea nedrepte, dar poate că atunci era mai mic pericolul de a pedepsi pe nedrept un ministru decât acela de a detrona pe drept un rege.