XI. Henric al III-lea şi Simon de Montfort

I. Când, după moartea lui Ioan fără Ţară, deveni rege legitim un copil de nouă ani, Henric al III-lea (1216), baronii, pe care ura împotriva tatălui îi aruncase în tabăra lui Ludovic al Franţei, se adunară îndată în jurul coroanei. În sufletul acestei nobilimi, ea însăşi de origine străină, creştea sentimentul naţional. Pierderea Normandiei, despărţindu-l de domeniile lor franceze, sfârşise prin a lega soarta baronilor normanzi de aceea a Angliei. În timpul minorităţii regelui, ostaşi destoinici, Guillaume de Maréchal şi Hubert de Bourg, asigurară liniştea ţării. În sfârşit, în 1227 tânărul rege atinse vârsta majoratului. Henric al III-lea nu avea nici cruzimea, nici cinismul tatălui său. Prin pioşenia sa, prin naivitatea sa, reamintea mai curând de Eduard Confesorul, pe care-l admira mult şi în cinstea căruia reconstruise abaţia din Westminster. Dar nu prea era făcut să domnească peste Anglia acelui secol. Într-o perioadă când toate forţele reale ale ţării căutau să impună anumite reguli puterii regale, el era absolutist; într-o perioadă de naţionalism, el nu era englez. Căsătorindu-se cu Aliénor de Provence, se înconjurase de unchi ai reginei şi unul dintre ei, Petru de Savoia, construise pe malul râului palatul pe care-l reaminteşte astăzi Savoy Court. O dată cu rudele soţiei sale, regele chemă la putere şi rudele mamei, originare din Poitou. Baronii şi orăşenii, exasperaţi, începură să murmure: „Anglia a englezilor” şi cei mai proaspeţi englezi dintre ei nu erau cei mai puţin vehemenţi. În sfârşit, regele, foarte evlavios şi care păstra o vie recunoştinţă papei pentru protecţia acordată pe vremea minorităţii sale, se recunoscu vasalul acestuia şi favoriză încălcările Romei în dauna clerului englez. Papa îşi luase obiceiul de a acorda favoriţilor săi italieni cele mai mari beneficii ecleziastice din Anglia, înainte chiar de a fi devenit vacante. Când aceşti provisors, sau abaţi provizorii, deveneau titulari, rămâneau liniştiţi la Roma, numeau un vicar şi încasau veniturile lor de provenienţă engleză. E lesne de imaginat turbarea clerului local şi sentimentul crescând de ostilitate faţă de papă şi de rege.

II. Nepopularitatea lui Henric al III-lea se accentuă treptat timp de treizeci de ani. Marea Cartă, deşi confirmată de şapte ori, nu fusese respectată niciodată. Preţurile se urcau atunci în toată Europa pentru că renăscuse încrederea şi banii reintrau în circulaţie. Această creştere mărea automat cheltuielile de guvernare, dar baronii nu erau economişti şi, de câte ori regele le cerea noi subsidii, întâmpina o rea-voinţă crescândă. Neputându-se resemna să renunţe la marile visuri angevine, încercă să recucerească un imperiu francez, dar fu bătut la Taillebourg [104]. Atinse limitele răbdării englezilor când acceptă de la papă (care, pe tabla sa de şah diplomatică, „juca” cu regele Angliei împotriva împăratului) regatul Siciliei pentru cel de-al doilea fiu al său, Edmond. Era un dar oneros care trebuia cucerit; baronii refuzară categoric orice ajutor pentru această expediţie, în afară de cazul când regele accepta unele reforme.

Marele Consiliu se întruni la Oxford în 1253 şi, contrar uzanţelor, seniorii veniră înarmaţi. „Sunt prizonierul vostru?”, îi întrebă timid regele. Îi cerură să accepte „Proviziunile de la Oxford”, care încredinţau guvernarea regatului unui comitet de reforme. Acest comitet va avea controlul vistieriei; va numi pe marele justiţiar, pe vistiernic, pe cancelar. Dacă ar fi durat, monarhia ar fi fost înlocuită de o oligarhie.

III. Regele jură, dar recurse îndată la tactica părintelui său şi fu dezlegat de jurământ de către papă. Baronii protestară; se conveni ca cele două părţi să accepte arbitrajul lui Ludovic cel Sfânt, regele Franţei, care se bucura de un mare prestigiu în Europa. Regele şi fiul său, Eduard, se îmbarcară pentru a se duce să apere ei înşişi cauza lor la Conferinţa de la Amiens. Ludovic cel Sfânt le dădu dreptate; el declară nule „Proviziunile de la Oxford”, care erau contrare tuturor ideilor sale politice şi confirmă că Henric are dreptul să folosească străini ca miniştri sau consilieri. Totuşi hotărârea, destul de neclară, confirma Marea Cartă. Cei mai conservatori dintre baroni acceptară sentinţa de la Amiens, dar o grupare formată din baroni mai tineri şi mai îndrăzneţi susţineau că sentinţa arbitrală era contradictorie, că nu se putea confirma în acelaşi timp Marea Cartă şi anula „Proviziunile”, care erau o aplicaţie a ei şi, în sfârşit, că lupta trebuia să continue. Şeful acestei grupări era bărbatul cel mai remarcabil din acea vreme: Simon de Montfort, conte de Leicester.

IV. Campionul libertăţilor engleze era un francez; dar, în moştenirea lăsată de părintele său, se afla comitatul de Leicester, confiscat odinioară de Ioan fără Ţară. Henric al III-lea i-l restituise şi intrase cu el în legături destul de strânse; în 1238 căsătoria lui Montfort cu sora regelui îi indignase foarte mult pe englezi. Apoi cei doi cumnaţi se certară. Henric era nerăbdător şi uşuratic; Simon era nerăbdător şi serios. Merseră din ceartă în ceartă. Simon plecă în cruciadă şi, la întoarcerea sa, preluă administraţia Gasconiei, făcu ordine în ţară, dar cu atâta brutalitate încât nişte trimişi gasconi veniră să se plângă de el la curtea Angliei. Regele îl pofti pe cumnatul său să se justifice. Simon răspunse că un bărbat atât de nobil ca dânsul nu putea fi tulburat pentru bunul plac al unor „străini”. Discuţia se încălzi şi Henric pronunţă cuvântul „trădător”. „E o minciună – răspunse Montfort – şi, dacă n-aţi fi suveranul meu, ar fi o zi nenorocită pentru dumneavoastră ziua în care aţi îndrăznit să pronunţaţi acest cuvânt!

Întoarce-te în Gasconia, tu, provocator şi iubitor de certuri şi ia-ţi acolo răsplata precum odinioară părintele tău! [105] – Mă voi duce bucuros şi nu mă voi întoarce înainte de a fi făcut din duşmanii tăi sclavii tăi, oricât de ingrat ai fi”. Înlocuit în Gasconia (1253) de lordul Eduard, moştenitorul tronului şi nepotul său, Montfort se întoarse în Anglia, amărât şi indignat şi deveni repede şeful partidei reformiste. Prieten intim al marelui episcop şi teolog Robert Grosseteste, foarte pios el însuşi, entuziast şi inspirând entuziasm, impresionat de relele ce bântuiau regatul, contele de Leicester fu sufletul opoziţiei aristocratice care a încercat la Marele Consiliu din Oxford să instituie controlul asupra autorităţii regale. După sentinţa de la Amiens, această opoziţie se împărţi. Mulţi nobili cedară. Montfort ripostă cu obişnuita-l violenţă: „Am fost în multe ţări – spuse el – şi nicăieri nu am găsit oameni atât de lipsiţi de credinţă ca în Anglia. Dar chiar dacă m-ar părăsi toţi, cei patru fii ai mei şi cu mine vom apăra cauza dreaptă”. Reluă lupta, cu toate că fusese abandonată de ceilalţi.

V. Trăsătura originală a acestei epoci este trezirea a „noi pături” la viaţa politică. Două grupe mai ales sunt interesante din pricina rolului pe care aveau să-l joace curând: cavalerii de la ţară şi orăşenii din târguri. Clasa cavalerilor se lărgise mult în ultima sută de ani. Începând din 1278, va fi cavaler şi supus obligaţiilor militare cavalereşti orice om liber al cărui venit funciar atinge douăzeci de livre. Cu majorarea preţurilor, numeroşi mici proprietari se vor trezi, vrând-nevrând, deţinătorii unui lot de cavaler (Knight's fee). Încă de prin secolul al XIII-lea, micul nobil de ţară, ocupat cu ogoarele şi treburile locale (viitorul squire), foarte deosebit de baronul războinic şi curtean, se înmulţise în mod rapid. Cavalerii aceştia formau o clasă înstărită, respectată şi care se obişnuise, mai ales după instituirea judecătorilor itineranţi, să joace un rol mare în viaţa comitatului. Cititorul îşi aminteşte că, pentru alcătuirea juriilor, sheriff-ul propunea mai întâi adunării să numească patru cavaleri şi că aceştia alegeau mai târziu doi cavaleri de fiecare sută. Ei constituiau deci un grup de bărbaţi cu autoritate în provincia lor, la care era firesc să se facă apel când cineva voia să cunoască părerea comitatelor. Din 1213, Ioan fără Ţară admisese la un Mare Consiliu patru cavaleri de fiecare shire. În 1254, Henric al III-lea, având nevoie de bani şi marea nobilime fiindu-l ostilă, consultase prin sheriff-l curţile comitatelor şi ceru să se aducă răspunsurile acestora la Marele Consiliu de către doi cavaleri de fiecare shire. Fără îndoială în speranţa că, intimidaţi de maiestatea regală, aceşti provinciali nu vor îndrăzni să răspundă printr-un refuz.

VI. Prezenţa excepţională a câtorva cavaleri la Consiliu nu era suficientă, fireşte, ca să dea acestuia caracterul unui parlament modern. Cuvântul parlament este folosit în Anglia din anul 1239, dar, la început, el însemna pur şi simplu acţiunea de a vorbi. Un parlament era atunci o dezbatere a Marelui Consiliu, iar Marele Consiliu rămâne, ca odinioară, o curte de justiţie, compusă din barones majores, convocaţi individual şi barones minores, convocaţi în mod colectiv de către sheriff. Cavalerii din 1254 nu sunt acolo decât în calitate de informatori; ei nu iau parte la şedinţă. Dar mintea îndrăzneaţă a lui Simon de Montfort avea să meargă mult mai departe. După sentinţa de la Amiens, marele rebel repurtă asupra trupelor regale o victorie completă la Lewes. Avusese împotriva lui pe nepotul său, lordul Eduard şi o parte dintre baroni, dar de partea lui tânăra nobilime, orăşenii din Londra, entuziaşti, pe cât de prost înarmaţi, studenţii din Oxford şi mai cu seamă excelenţii arcaşi din Ţara Galilor, care apărau astfel, în mod direct, independenţa principatului lor. Simon, printre alte daruri, avea şi pe acela al strategiei. Îi făcu prizonieri pe rege şi pe moştenitorul său şi, decis să reformeze regatul, convocă, în numele regelui, Parlamentul din 1264, la care trebuiau să participe patru cavaleri „chibzuiţi” din fiecare comitat, aleşi pentru a trata cu prelaţii şi marii baroni treburile regatului.

VII. Scrierile timpului arată că gândirea politică devenea atunci foarte îndrăzneaţă. „Acei ce se supun legilor – spune un poet – sunt acei care le cunosc cel mai bine şi, deoarece e vorba de propriile lor interese, vor fi cu cea mai mare grijă”. Simon de Montfort, în mâna căruia se afla realmente conducerea ţării, încredinţă puterea unui comitet de nouă persoane, numite de trei electori. Marelui Consiliu el îi dădea dreptul de destituire a acestor electori. Era schiţa unei constituţii aproape tot atât de complexă ca şi aceea a lui Sieyès [106]. Cu siguranţă că Simon de Montfort era departe de a-şi închipui ce va fi într-o zi parlamentul britanic şi e un anacronism să se facă din el primul whig. Dar acest mare om înţelegea că forţe noi se iveau în ţară şi viitorul va aparţine aceluia care va şti să le folosească.

VIII. În anul următor, un număr de baroni săturându-se de aceste inovaţii, Simon, neclintit, hotărî să se sprijine mai mult pe clasele noi şi convocă celebrul Parlament din 1265, la care trebuiau să participe doi cavaleri de fiecare shire şi doi reprezentanţi de fiecare oraş sau târg, aceştia din urmă fiind convocaţi printr-un writ trimis nu sheriff-ului, ci direct oraşului. De astă dată toate elementele viitorului parlament englez: lorzi, deputaţi ai comitatelor sau county members, deputaţii oraşelor, sau borough members, sunt reunite. Nu se poate spune totuşi că de la această experienţă datează literalmente Camera Comunelor, pentru că deputaţii comitatelor şi ai oraşelor nu sunt acolo decât „cu titlu consultativ”. Prezenţa lor ni se pare importantă pentru că noi îi cunoaştem consecinţele. Contemporanilor li se părea, fără îndoială, firească. Rebelul îşi convoca partizanii.

IX. Un om, cel puţin, observa cu profund interes şi o admiraţie involuntară politica populară a contelui de Leicester; era moştenitorul tronului, lordul Eduard. Inferior unchiului său prin caracter, lipsit de idealismul pătimaş care constituia nobleţea lui Simon, Eduard era însă mai bine înzestrat ca să reuşească. Simon de Montfort, obsedat de măreţia planurilor sale, refuza să ţină seama de micimea oamenilor. Eduard, incapabil de a imagina ceva, era superior în executare. Evadând printr-o stratagemă (se făcu că încearcă toţi caii nobililor care-l păzeau, apoi, după ce dădu peste cel mai iute, porni în galop fără a mai putea fi ajuns din urmă), adună pe baronii mărcilor de Vest şi de Nord, îl atacă pe Montfort, aplicând lecţiile de tactică primite de la el şi-l învinse la Evesham. Montfort, bun jucător, admiră ca tehnician manevra care-l aducea pierzania: „Pe sfântul Iacob!

— Exclamă el – vin într-o ordine perfectă… De la mine au învăţat această figură. Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru sufletele noastre, căci trupurile noastre sunt în mâinile lor…” Se bătu eroic o dimineaţă întreagă, apoi, într-o întunecime aproape totală, datorită unei vijelii pe care contemporanii lui o considerară un miracol, fu ucis. Capul îi fu mutilat de duşmani, dar Eduard le îngădui franciscanilor să îngroape rămăşiţele şi, vreme îndelungată, relicvele lui Simon de Montfort fură venerate de popor ca relicvele unui sfânt.

X. Cu Simon de Montfort dispare ultimul dintre marii francezi care au contribuit la edificarea Angliei. Curând fiii nobililor normanzi nu vor mai învăţa decât engleza. Godwin şi Godgifu vor fi învins. Dar rolul regilor normanzi şi angevini a fost imens. În momentul în care Wilhelm Cuceritorul a debarcat, a găsit o ţară de pionieri, o justiţie locală şi rudimentară, o biserică imorală şi rebelă. Prin energia depusă de el, prin aceea a lui Henric I şi apoi a lui Henric al II-lea, a fost creată o administraţie centrală, care s-a dovedit destul de puternică pentru a putea tolera fără pericol libertăţile locale. Multe din instituţiile pe care aceşti regi le-au impus sau proteguit: juriul, assizele, vistieria, universităţile există încă şi astăzi. Chiar şi Ioan fără Ţară, rege perfid şi Henric al III-lea, rege slab, au fost utili, în felul lor. Marea Cartă acordată de unul, confirmată de celălalt, anunţă transformarea cutumei feudale în lege comună, pe care regele va trebui s-o respecte. Perioada care durează de la 1066 la 1272 este una din cele mai fecunde din istoria Angliei. Colonia normandă, întemeiată pe vremea cuceririi de către cinci mii de aventurieri, s-a dezvoltat într-un mod atât de original încât, în cursul secolelor următoare, după o ultimă tentativă de a uni cele două regate, al Franţei şi al Angliei, va rupe orice legătură cu continentul. Îţi poţi imagina, într-un mod foarte aproximativ, această uimitoare soartă dacă presupui că Lyautey, cucerind Marocul, ar fi fondat acolo o dinastie acceptată de locuitori, că ea însăşi ar fi acceptat tradiţiile locale şi că urmaşii săi ar fi dat acestui imperiu legi mai viguroase şi o prosperitate mai trainică decât în metropolă.