Volumul I

Am pornit cu stângul în lume, ca și în război. La demobilizare, acolo, în dosul magaziilor gării, pe câmpul presărat cu mese și cu soldați beți de fericirea vieții recâștigate, pe toți i-am auzit: „Băgați de seamă, când vă veți vedea cu libretul în mână, să porniți cu dreptul!” Dar eu știu că oricât m-am muncit cu gândul, acum un an, să mișc întâi dreptul, când s-o da semnalul de plecare, spre front, din obișnuință militărească — deși acum nu mai răcneau porunci scurte ca la paradă și nimeni nu se uita cu ce pas o ia omul spre moarte —, am mișcat stângul. Și iată-mă c-am ajuns prin atâtea ploi de foc, cu picioarele și cu mâinile zdravene, cu pieptul neîngăurit, tocmai aici, în această zi sfințită a liberării de orice pericol. Iar astăzi e zi de marți și dacă toți oamenii dimprejurul meu se fac a uita c-au să pornească înapoi pe drumul vieții, cu tot dreptul mișcat întâi, într-o zi atât de nefastă, eu mă simt din cale-afară de mulțumit. Mai lipsește să fie astăzi 13. Dar sunt hotărât, de acum înainte, toate faptele mari pe care le voi face să le pornesc în zi de marți și de 13, căci sunt hotărât să fac numai fapte mari. Și am băgat de seamă! acestea sunt zilele oamenilor cu voință, și am mai băgat de seamă, oamenii cu voință nu trebuie să se gândească niciodată la astfel de nimicuri și trebuie să întreprindă tot ce au de întreprins oricând s-o nimeri.

Iar eu am multe de întreprins: mai întâi să-mi refac situația mea... civilă. Așa numesc situația pe care o voi avea, pe care trebuie s-o am de-acum înainte în lume.

E foarte drept: războiul m-a vărsat sublocotenent în rezervă. Asta e un lucru înfiorător de important pentru mine și e o adevărată mustrare, ținând seamă cum m-a cules acest război de pe drumuri. Nu de pe drumul lung pe care l-am făcut mânat din urmă și din lături de gradații serviciului de recrutare, cu întregul meu contingent de puștani neîmbrăcați și zgomotoși și sfârșind să râdă numai când cădeau de răscruntă oboseală sau de schijele zbârnâietoare, împroșcate de un aeroplan hain. Nu de pe drumul ăsta vreau să spun că m-a cules războiul. Acest marș sălbatic, trebuie s-o recunosc, îmi da cel puțin provizoriu o direcție în viață, oricât de bine s-ar fi văzut, la capătul lui, chiar marginile vieții însăși.

Dar înainte de a porni într-aci, nu eram decât pur și simplu o haimana, un vagabond. Am fugit de-acasă, mai degrabă de la școală, din clasa a patra de liceu, dar am fugit, se cheamă, de sub scutul și autoritatea părinților, cu mulți ani în urmă. Trebuie să mă fi urmărit pretutindeni cu poliție și telegrame, căci tatăl meu era doctor de târg și om de stare: avea și vie și, acolo la vie, ascultând cum târâie ploaia pe acoperișul hardughiilor cu butoaie goale, lin, teasc și zdrobitori, prin care îmi plăcea să mă vâr, am plănuit întâia mare îndrăzneală din viață. Fluieram a drum lung și-mi ziceam: când voi pleca anul ăsta la Craiova (adică la liceu) — fiu-fiu, după două săptămâni — fiu-fiu... zbughe-o... Și râdeam, gândindu-mă nu atât la mutra tatei în fața acestei împrejurări, cât mai ales a domnului Stiègler, directorul meu de pension... Iar ploaia țârâia înainte și eu citeam pe Mihail Sadoveanu, care mă îmbia la ducă... Așa țârâia și-n cărțile lui ploaia pe șindrilele acoperișurilor și pe covergile căruțelor mocănești. Apoi mai glăsuia acolo despre zăvoaie și despre poduri umblătoare și alte lucruri multe și minunate, pe care aproape ardeam să le văd. Astfel de lucruri minunate se găseau ele și pe la noi, dar eu vream să le văd departe, căci în depărtare ele trebuiau să fie și mai triste, ca ploaia asta, și mai dragi. Mai găsisem doi scriitori ruși care mă invitau la plecare: Gorki și Gogol — și cu ei în servietă și cu Sadoveanu pe deasupra, am șters-o într-o bună zi, cu 38 de lei în buzunar, pe care, parte îi economisisem, parte îi șterpelisem din buzunarul tatei înainte de a lua drumul, chipurile, al școlii. 7 lei m-a costat trenul până la Brăila, iar de-acolo toate drumurile le-am făcut mai mult pe jos. însă la Brăila m-am făcut hamal în port — eram cel mai bun gimnastic din clasa mea și puteam să bat pe oricine din cele două clase superioare ale mele. Chiar de la Brăila mi s-a pierdut urma.

Pe urmă, pe unde n-am umblat! Am fost și la Odesa, numai așa, ca să dorm o noapte pe chei și alte vreo două-trei prin stepă; dar mai mult am dormit pe chei, însă pe vagabonzii lui Maxim al meu nu i-am găsit. în locul lor am dat de niște namile leneșe și murdare și care-și blestemau soarta — cu scandal mare la fiecare clipă — și scuipau în ea; dacă ar fi putut, ar fi omorât-o, dar pentru că așa ceva nu era cu putință, se înjunghiau uneori între ele într-o hărmălaie de nesuferit. Când am încercat să le spun unora că tocmai o astfel de soartă e frumoasă, că e fără apărare și fără hotar, erau să mă înjunghie și pe mine. M-am întors atunci tot la Sadoveanu, la oamenii lui mai mult muți și care rezolvau totul cu o îmbiere spre oala cu vin; ăștia nu puneau mâna la cuțit pentru un gând bun ce le aduceai, ba, dimpotrivă, atunci vârau tesacul înapoi la brâu și deschideau ochii mari spre câmpii, spre culmile, spre zăvoaiele și apele peste care împărățeau, și urechi largi la o poveste chiar fără tâlc sau la o vorbă de duh, fără nici un folos, dar bine adusă.

Pe urmă, cu vârsta, m-a prins dorul călătoriilor pe apă. Dar pe vapoare nu mă primeau fără învoirea părinților, fiind încă prea tânăr, din care pricină am început să mint și să mă prefac: ba am întocmit și niște certificate potrivite de minune pentru tot ce mi se cerea. Mai ales iscălitura tatei o trăgeam cu o siguranță fără pereche, iar pecețile, pe care mi le împrumuta vreun servitor de pe la cine știe ce oficiu pentru un gologan sau o glumă, știam cât să le întorc în loc, astfel ca numele țării și al instituției de care era nevoie să iasă limpede, dar al localității și al județului meu să apară încurcat și întinat. Astfel am putut să ajung, cum spun, la Odesa, și mai pe urmă să fiu înrolat pe vase de comerț, care m-au dus la Constantinopol, în Grecia, în Asia Mică, în Egipt și chiar până în Amsterdam. Atunci eram împins din urmă de cărțile lui Pierre Loti și Claude Farrére, pentru că, dacă la alte cărți de școală nici nu mai vream să mă gândesc măcar, îmi plăcea totuși să citesc povestiri și romane și dorința de a pătrunde într-o literatură mai mare ca a noastră m-a făcut să pierd multe nopți (uneori între zilele de munci istovitoare) cu buchisitul unor hârțoage cu istorioare franțuzești și a unor dicționare vechi și — băgasem de seamă chiar de pe atunci — puțin cam proaste. Le luasem simbrie de la un anticar brăilean pe care l-am ajutat să se mute. Dar și la Brăila și la Galați și la Constanța îmi plăcea să mă amestec printre marinari străini, uneori le plăteam și chefurile, ba chiar mă alegeam și eu cu oasele rupte, oricât eram de voinic (pentru că ei și la beție știau unde trebuie aruncat un pumn și unde trebuie prigonit cu altul), numai ca să le prind grai și obiceiuri. Și astfel o rupeam nițel englezește și nemțește; dar ambiția mea era să învăț întâi și întâi franțuzește și, cum vase franceze nu prea veneau prin părțile noastre, învățam astfel de la turci, de la greci și de la alți străini care știau, și mai cu seamă din cărțile cu istorioare copilărești și din dicționarele cele stângace.

După ce a izbucnit războiul cel mare, ca la un an, am vrut să plec la Marsilia să mă înrolez în armata franceză; dar abia atunci s-a băgat de seamă că actele mele erau șubrede de tot. Ba s-a mai băgat de seamă — și eu la fel, abia atunci am băgat de seamă — că uitasem să mă prezint în anul acela la recrutare (pe vapoare nu servisem decât în marina comercială). M-am pomenit, așadar, oprit la comenduire pentru fals și nesupunere la legile militare. Și cum abaterile mele penale se împărțeau între jurisdicția militară și cea civilă, m-am pomenit purtat între baionete de la tribunal la comenduire; așa am putut într-o bună seară s-o șterg binișor din convoi și atunci tocmai prin munții Vrancei m-am oprit. Dar pe drum am dat de crame, de dealuri și văi cu răsunet de sfârlează și dorul de ai mei m-a încleștat deodată, cu mare tărie. însă eu tot am mai rătăcit până-n miezul iernii pe coclauri neumblate, am răzbătut la drumuri nemaibătute și la răspântii cu hanuri și cu focuri de popas ca la începutul pribegiei mele.

Dar pe aici începusem să nu mă mai simt ferit ca în porturi. Am socotit că tot mai nimerit este să mă pierd în vălmășagul și-n lavra orașelor mari. Și m-am aciuat la Iași o dată cu primele ninsori din anul acela 1915. însă chiar într-a doua săptămână m-am întâlnit cu doi concetățeni din târgul meu oltenesc. Eu i-am recunoscut de îndată, însă credeam că ei nu vor ghici cine sunt sub trăsăturile anilor din urmă și mai cu seamă cu statura mea cea nouă, care de când fugisem crescuse cu repeziciune de copac.

Totuși i-am văzut că mă privesc cu luare-aminte și șopocăiesc ceva între dânșii; dacă n-ar fi fost evrei, m-aș fi întrebat ce pot căuta ei tocmai la Iași? Au șopocăit și au privit de mai multe ori în urmă, iar eu am grăbit după colțuri tot mai multe și mai întortocheate, până la hanul tot ovreiesc unde locuiam. Acolo am tresărit la glas străin în jargon: am întredeschis ușa, crezând că au dat iarăși de mine conorășenii mei. Erau alții, necunoscuți, dar eu n-am mai ieșit acum din planul nou ce-mi făurisem. Mi-am pus hainele bune, potrivite cu condiția tatei, pentru că, deși trăsesem beții multe, dar un ban tot pusesem deoparte, pentru cărți de citit, pentru îmbrăcăminte și pentru vreo lipsă negândită (și-mi prisosiseră, pentru că umerii mei lați mi-au găsit totdeauna de lucru; mai ales femeile, când aveau nevoie de muncitori cu ziua, mă angajau de la prima vedere: știam eu că eram chipeș, și nu odată după plată — căci la plată nu renunțam niciodată — sfârșisem angajamentul în patul lor). M-am gătit deci ca un vrednic fiu al domnului doctor Mihalache Aspru din Zăreni și mi-am luat bilet de tren pentru ținutul natal. Dacă târgușorul părintesc ar fi avut gară, aș fi luat chiar și bilet de clasa 2-a ca să cobor cât mai onorabil din vagon în fața concetățenilor și poate și a tatălui meu. însă din gară de la Dragășani mai făceam aproape șaizeci kilometri de căruță, drum de deal și pădure, până-n târg la Zăreni.

Tata m-a primit cu uimire și mama s-a pierdut de mai multe ori de bucurie și lacrimi, când m-au văzut. Pe urmă tata, care era om de realități, a umblat și s-a zbătut în toate părțile, ca să-mi aranjeze starea precară în fața legilor. A luat de mai multe ori în lung drumul și mai greu al Râmnicului, capitala județului, și cu deputatul locului și cu prefectul, care de asemenea i-era prieten politic, mi-au potrivit situația. La militărie eram acum amânat pentru o așa-zisă criză de colici hepatici (în viața mea n-am suferit altă durere decât de apăsarea cumplită a țestei, când mă îmbătăm prea rău), iar chestia falsului, pentru că mai complicată, căpătă o îndreptare și mai minunată. Procesele fură contopite într-unui și aduse încoace, la tribunalul județului; iar după câteva înfățișări se stinse totul. Drept mulțumire pentru ostenelile tatălui meu (se prefăcea că umblă pentru mine în urma stăruielilor și lacrimilor mamei, altfel, după el — m-asigura — n-aveau decât să mă înhațe la armată și să mă înghită pușcăria), făgăduii solemn să continuu liceul în particular. Colicicii hepatici îmi mai obținură o amânare și, în iunie, spre marea fericire — pe care de astă dată nu o mai putu ascunde — a tatei, obținui diploma de absolvire a patru clase gimnaziale.

În război am plecat cu contingentele tinere și cu alți amânați. Nu ne-au recrutat, dar din cauza invaziei au fost ridicați toți cei în stare să poarte arme de la 18 ani în sus și trimiși în Moldova. Acolo am fost ținuți pe lângă oficiile sedentare până ne-o veni rândul să umplem regimentele, iar cei care aveam mai mult de 4 clase de gimnaziu, împărțiți pe la școlile militare. în satul acela de lângă Iași m-am despărțit de tata, care fusese de asemenea mobilizat cu grad de colonel medic. Când am ieșit din școală, proaspăt elev plutonier, și m-am dus să-l regăsesc, tata murise cu trei luni înainte, de tifos exantematic. în schimbul acestei teribile vești, comandantul oficiului sedentar mi-a propus să mă repartizeze la regimentul de marș al diviziei. Eu însă am cerut să merg pe front, și din durere pentru moartea tatei, dar mai ales din curiozitate. Era tocmai în anul luptelor de la Mărășești, dar regimentul a trebuit să stea mai multe zile în rezervă, aproape de apa Șiretului; abia mai târziu, după un marș forțat de o noapte și o zi cu ploaie călduță, neîntreruptă și nesuferită, de august, am fost aruncați în foc la Muncel, pe-o latură a Mărășeștilor. Acolo am rămas după respingerea inamicului, am durat tranșee și n-am mai fost schimbați până la armistițiu; însă de lupte mari n-am mai avut parte decât o dată, la 14 septembrie, cu prilejul unei rectificări a frontului. încolo, mici hărțuieli neînsemnate și neîncetatul bombardament al aruncătoarelor de mine; nici o mândrie și nici un fel de eroism nu-ți pâlpâia în artere în fața acestui soi de morți războinice, persistente și anonime. în cele din urmă, însă, mă alesei și eu, care mă „culcam” cel din urmă la începutul bombardamentului, cu frică și grijă pentru bruma de suflet cât îmi mai rămăsese de pe urma acestui trai de cârtiță bătută până-n fundul vizuinii, și acum numai că auzeam cel mai mic șuier și mă zvârleam, ca un automat, la pieptul pământului ocrotitor.

Am pășit cu stângul la demobilizare — cum am spus -, pentru că și când am plecat pe front am pășit cu stângul, în schimb, când ne-a luat cercul de recrutare să ne ducă în Moldova, am pornit cu dreptul și totuși a murit tata. Dar nici stângul nu mi-a fost cu noroc, pentru că ajuns înapoi la Zăreni — erau încă trupe de ocupație în Oltenia — când am confirmat mamei că e adevărat ceea ce aflase despre tata numai pe jumătate de la soldații reîntorși înaintea mea, a căzut greu bolnavă de cordul ei și peste trei săptămâni a închis ochii și dânsa. Am rămas deci singur cu casa și cu via, pe care, scârbit de aceste lovituri, le-am vândut cu preț bun și, după plecarea nemților, am luat drumul Bucureștilor.

Am inaugurat o viață de chefuri, dar când a trebuit în sfârșit să schimb haina militară — aveam voie demobilizații să le mai purtăm — m-am revăzut, chiar în haine civile bune și elegante, vagabondul de odinioară. Atunci crunte ambiții mi-au cutreierat creierul și inima: am început să învăț cu furie, pentru a-mi continua liceul, și am știut așa de bine la examenul pentru clasa V-a, că am obținut media cea mai mare. însă atunci am băgat de seamă că față de alți camarazi de război, care aveau grijă să se prezinte în uniformă, profesorii erau nespus de indulgenți. Asta m-a făcut ca la examenele ce-au urmat să mă prezint și eu cu studiile numai amețite, în schimb cu uniforma mea cea veche și care, în restriștea ponoselii ei, avea aerul cel mai eroic din toate uniformele de față. Însă cum, cu vremea, bunăvoința profesorilor pentru epoleții demobilizaților începu să se micșoreze, iată iar mijind în mine gândul falsului și al escrocheriei, ba mai mult încă, iată chiar acest instinct înfăptuindu-se cu de la sine putere, parcă săvârșit de altă ființă, dinaintea ființei mele uluite și paralizate. Astfel, la clasa a VII-ea m-am înfățișat cu mâneca tunicii dungată, deasupra cotului, de două galoane de rănit, iar la clasa a VIII-a, de trei. S-a întâmplat însă ca la clasa a VIII-a să se nimerească unul din profesorii care fusese și la clasa a VII-ea; mi-a sărit inima din loc când ochii lui s-au oprit atât de scormonitori pe cele trei galoane, care reprezentau cele trei răni închipuite ale mele. însă după nota care am obținut-o la anatomie — obiectul lui — am văzut că privirea fusese de respect; mai putea omul să-și amintească după un an ce galoane a văzut la mâneca unui sublocotenent!

Cu uniforma aceasta am făcut minuni și la facultate: însă precaut, din cauza comenduirii, n-o îmbrăcam decât numai la examene. Afară de-un singur nemernic — și încă tocmai cel de drept roman! — în care instinctul patriotic era mort pesemne cu desăvârșire, toți profesorii, înainte de a-mi nota bila în catalog, se inspirau parcă contemplând câteva momente din nou cele patru galoane de fir auriu (deveniseră patru, proporțional cu timpul și studiile) de pe mâneca tunicii mele, pe care și acum o păstrez ca pe-o sfântă moaște, evident însă fără galoane de rănit. Numai, cum spun, profesorul de Roman, cu o nesimțire care ar fi revoltat desigur și pe cel mai placid cetățean al României Mari, mi-a considerat mâneca în tăcere și a întors privirile ostentativ plictisit. Cum, nici patru răni pe câmpul de luptă nu-l impresionau pe acest beneficiar al bugetului patriei? M-a întrebat despre In jure cessio, despre care, mărturisesc, n-am prea știut să-i dau prea multe amănunte, însă am accentuat pe singurul care-mi rămăsese clar de la mica lectură a textului, că la romani militarii ce se distinseseră în război erau scutiți de unele din formalitățile greoaie ale emancipației și ale acestui In jure cessio. Și, rostind răspicat acestea, i-am bravat disprețul din ochi cu privirea mea vulturească, îndesând cotul cu galoane pe masă. Și, închipuiți-vă, acest ambuscat, parcă și-l văd, brun, gras și inexpresiv ca o tobă mare, m-a trântit, vorba aceea, de mi-au mers fulgii, încât, la sesiunea următoare, m-am simțit nevoit să-i parcurg cursul anost nu mai puțin de șapte ori.

Dar înainte de toate trebuie să reamintesc de acel moment al vieții mele, care a fost un punct de plecare al întâmplărilor ce vor urma în aceste destăinuiri. A fost clipa, atât de dramatică pentru mine, când am văzut întâia oară pe Alba. însă în minutul acela, care mi-a întors după răsuceala lui ațâți ani de mai târziu, eu n-am știut că femeia gravă și mândră, înaltă și încremenitor de frumoasă, care a trecut pe lângă mine, purta numele Alba, nici că purta numele distins de familie, pe care am aflat mai târziu că-l poartă, și nici că în viața noastră cărările ni se vor încrucișa iarăși așa cum ni s-au încrucișat.

Destul că peste tot acest tineret în mijlocul căruia mă găseam și care era îngrămădit dinaintea ușii, cu geamuri întunecate și cu grele zăbrele, a liceului unde trebuia să ne trecem examenul de absolvire, capacitatea, cum îi spuneam noi, o tăcere de moarte s-a lăsat deodată. Eram toți strânși prea devreme. Și intrarea în liceu, ca și în curtea liceului, rămânea încă oprită. Băieți chipeși, îmbrăcați elegant, cei mai mulți cu primul lor costum civil, stăteau pe ieșiturile ferestruicilor ca de cetate ale subsolului clădirii imense, sau în picioare, în grupuri zgomotoase, toți cu grijă de dunga de la pantaloni și toți îmbătați de culorile hainelor civile, cele mai multe — majoritate zdrobitoare — în bleu-marine. Printre grupurile staționare ale băieților, grupurile mobile ale fetelor, câte cinci-șase, cu mâinile petrecute una alteia pe după șale, parcurgeau îngusta și zgomotoasa tabără, presărând la tot pasul vioaiele și galeșele lor priviri, flori albastre, verzui, ruginii-închise sau negre ca fiorul din adâncul beznelor înfricoșate. Băieții le culegeau cu drag, iar alții, cei mai pirpirii, nici nu se mai uitau la aceste școlărițe, ci rostogoleau bulbucații lor ochi timizi, cu aere exagerate de îndrăzneală, trecătoarelor elegante sau aparițiilor feminine din mașinile fugare.

Se găseau și exemplare distonante, în această exuberanță și nepăsare, chiar pe treptele pline de țărână ale scării de intrare, pe care le acaparaseră din vreme ca primi ocupanți; erau îmbrăcați în haine lustruite de băieți de prăvălie sau în vechi uniforme rebegite. Ei nu vreau să piardă nici ultimele minute, căci răsfoiau atenți prin cărți și maculatoare; din când în când, își șopteau înfiorați, informându-se de vreun membru necunoscut din comisie, pe când dincolo, în grămada nepăsătorilor, se auzeau expresii admirative ca acestea: „Ăla, înaltul și subțirelul? Ei bine, ăla vorbește latinește, domnule!” sau: „Cine, obraznicul ăla gras, de nu-i mai stă gura? Are scrisoare de la domnu' ministru Duca în buzunar, dragă!"

Și deodată s-a lăsat acea tăcere, comunicându-se din grup în grup ca o fulgerătoare contagiune: trecea ea, Alba. Cu pas de sus, cu o privire care nu se oprea nicăieri, ea parcurgea talazurile de tineret, care se dau în lături ca valurile Mării Roșii dinaintea pasului lui Moise. Fetele înseși și-au strâns florile lor albastre, castanii și întunecate, și-n semne de firesc omagiu le-au aruncat asupra ei, până când a ocolit colțul: în ochii celor mai multe nu era invidia, ci mândria și încrederea în propriul lor viitor, de care nu le mai despărțea acum decât încă vreo două-trei examene. Dar trecătoarea cea minunată nu s-a uitat nici un moment, la nici una și la nici unul; numai eu am izbutit să întorc spre mine un moment ochii ei de nesigură culoare, dar în orice caz teribil de întunecați, și chiar să smulg un zâmbet, ce spun, un adevărat început de râs, de pe floarea buzelor ei.

Dar cum? Dumnezeule, sinistru succes!

Eu o văzusem încă mult mai de departe, dar când a ajuns în dreptul meu, pentru întâia oară mi s-a întâmplat în viață, mâna a început să-mi tremure ca apucată de-un frig nervos și deodată marile dicționare, de peste 2 000 de pagini al lui Bailly, format în 8, și cel de peste 1 500 al lui Quicherat, au început să-mi joace sub braț: până să întind mâna cealaltă să le opresc, când ea era la un pas de mine, Bailly a și apucat spre caldarâm, de care s-a oprit cu o detunătură spăimântătoare și pe urmă a pornit și Quicherat cu restul de cărți. Ea m-a privit înminunată de această întâmplare, și gravitatea ei s-a scuturat de mai multe ori în acele zbucniri de râs pe care totuși se silea să le oprime.

A devenit oare mai mândră de ea însăși plecând mai departe? Pentru că era evident, după focul din obrajii mei și după urechile mele, pe care le simțeam ca două vâlvătăi, ea și-a dat seama care a fost cauza penibilei stângăcii. Multă vreme în juru-mi a răsunat râsul băieților și al fetelor; ele mă priveau chiar adânc și lung pe sub genele lăsate, dar când vedeau că întorc ochii într-altă parte nu se puteau stăpâni să nu izbucnească în hohote înfundate, ascunzându-și capul una după umărul celeilalte.

În tot timpul examinării, gândul mi-a zburat departe în după-amiaza aceea. Fără să vreau, ba chiar silindu-mă să alung astfel de idei neroade, nu puteam să-mi explic de ce trecătoarea, care părea nobilă și avută, a tresărit atât de vehement la bubuitura dicționarelor de limbi moarte. De bună seamă, răspunsul e limpede: cine n-ar fi tresărit, când unui cogeamite ofițer, cu trei galoane de rănit pe mânecă, îi scapă atât de aproape două vârtoase cărți din mână, bufnind așa de puternic pe asfalt? Dar mi s-a părut mie... tresărirea aceea, ba da, am văzut bine... era pentru mai mult decât atât... parcă era un zvâcnet de nemulțumire pentru orice zgomot, pentru orice întâmplare nepotrivită cu mersul gândurilor, cu potriveala împrejurărilor pe care femeia aceasta frumoasă le aștepta în drumul ei. A râs ea, fără îndoială, la urmă, și-n râsul ei pâlpâia orgoliul că-i fusese adresat pe neașteptate un omagiu atât de insolit, dar acum, când în sala de examen scârțâie doar tocurile, și ochii pătrund tot mai profund în încâlceala stilului ciceronian, eu văd bine că râsul acela a fost parcă de ușurare, de mulțumire, de bucurie că toată explozia, tot neașteptatul întâmplării caraghioase, n-a fost decât atât ce-a fost, și încă un compliment, un umil compliment al unui biet ofițeraș descins și demobilizat care-și trece un examen în restanță, un stângaci și sincer compliment adresat involuntar rarei ei frumuseți.

Dar atât și nimic mai mult: ea a plecat cu adierea aceea de teamă care i-a pâlpâit deodată în ochi și-n suflet, a plecat mai departe cu ea, numai acoperită de un zâmbet de mulțumire, de fericire și orgoliu. Nu știu dacă ați văzut vreun copil fraged și frumos pălit de cine știe ce bruscă spaimă și n-ați dorit ca spaima aceea să aibă un motiv real, să nu fie stârnită de-o biată vedenie copilărească, pentru a interveni de îndată, până și riscându-ți viața, numai ca să primești de pe buzele subțiri și din ochii grei un semn de mulțumire, numai pentru a vedea mâinile plăpânde și febrile îndreptându-se recunoscător spre tine? Dar acum închipuiți-vă pe această frumoasă femeie, cerându-vă ajutorul într-un moment de cumplită panică, într-o grozavă derută sufletească? Poate fi ceva mai minunat, mai dulce, mai răscolitor, decât recunoștința unor ochi frumoși de femeie? Eu îmi terminasem, cred, bine tezele la latină și mai ales la greacă (urmasem clasica pentru că prin porturi ajunsesem s-o rup bine în greceasca modernă și, cu toate deosebirile acesteia de elină veche, mi-era grozav de ușor să descifrez texte și să mă servesc de dicționarul enorm, care mă făcuse de rușine adineaori) și-n așteptarea semnalului de plecare, mergeam cu gândul după femeia care-mi mulțumise cu ochii pentru spontana mea gafă admirativă. Dacă sufletul ei era agitat, drumul ei trebuie să ducă pe cărări întortocheate, mă gândeam, și mă vedeam ieșindu-i dinainte la cel mai greu cot al vieții. Mi-au plăcut totdeauna drumurile complicate, încercate, al căror sfârșit să nu poată fi văzut, nici măcar ghicit, după primii pași. Războiul ar fi fost pentru mine un adevărat amuzament, dacă scena luptelor s-ar fi schimbat zilnic ca-n tragedia napoleoniană. Dar monotonia tranșeelor mă exasperase cu desăvârșire, și toată amintirea acestui formidabil eveniment al vieții mele nu se traducea decât prin miros de pământ și prin imaginea unor băltoace de noroi și sânge: noroioasă glorie!

Acum stăm în odaia asta de școală, pe băncile căreia băieți de oameni așezați se străduiesc să descopere, în încâlceala frazelor antice, drumul cel mai drept al vieții. Eu însumi m-am zbătui adineaorea la fel, pentru un astfel de drum, cu toate că mă îngrozesc de-acum de netezimea și monotonia lui; o, capetele astea toate, tunse sau frezate, ondulate, pomădate, oxigenate, și dracu' mai știe cum, mă dezgustă literalmente cu încăpățânarea lor de a-și afla, prin muncă cinstită sau mici pungășii pe sub bancă, un rost cât mai clar și o comoditate cât mai sigură a traiului lor viitor. Mi-e scârbă pur și simplu, cu toate că nu mă ridic să apostrofez pe profesor, de mizeria acestor formalități idioate și știu bine că mâine voi veni la fel, să scriu și să mă las întrebat, să mă treacă toate nădușelile în căutarea celui mai bun răspuns, că apoi voi merge mai departe la universitate și voi frecventa regulat și docil pe toți acești grăduitori ai culturii mele, care trebuie să-mi dea o pecete și-o iscălitură, să aplice o marcă standard pe clocotul adânc al sufletului meu.

Textul pe care l-am tradus din grecește descrie primii pași ai lui Ulise în insula nimfei Calipso. Eu știu tot episodul mai departe, și versurile limpezi și armonioase, și frumusețea sentimentelor care se încheagă aci răsună atât de distonant în această incintă de căpătuială, că mă cutremur. „Lăsați-mă după femeia necunoscută, s-o pândesc la colțul străzii, să pătrund cât de puțin în încâlceala cărărilor străbătute de pasul ei majestuos!” imploră ochii mei pe domnul de greacă cu ochelari de celuloid, cu burtă cât un butoi de zece decalitri și cu degetele pătate de cafeniul trabucurilor proaste pe care le pufăie după program. „Iată unde vă poate duce, bravi băieți, versurile lui Homer", par a grăi ochii lui crăpând de satisfacție și pântecele crăpând de tensiune. Iar băieții scriu de zor, foarfecă dicționare și aruncă sterpe sonde în străfunduri de memorie, pelerini triști ai vieții în drum neogoiat spre idolul lor, idealul lor sfânt, burta domnului profesor sau alte burți, cu cât mai mari, cu atât mai sus pe scara vieții netede și drepte.

Se vede că profesorul de limbi vechi a înțeles rugăciunea ochilor mei, că ne-a permis celor ce am terminat să ieșim. M-am postat la răspântia din fața liceului, pândind în adâncul străzii pe care cotise necunoscuta. Și mi s-a părut c-o revăd, chiar mai repede decât mă așteptam. Era încă departe, însă mersul ei de antică regină mă asigura că nu poate fi altcineva. Aș fi vrut s-o urmăresc pas cu pas din depărtare, să-i prind pe încetul firul nemulțumirilor, poema tristeților ei parfumate cu grelele picături ale tentațiilor și misterului, și gândul mă duce hăt-departe, mă vedeam apărându-i salvator în armură, în culmea supremei restriști, când ea avu deodată un moment de ezitare, o mașină a trecut pe lângă dânsa, ea a oprit-o și s-a urcat repede. Imbecilul, n-am înțeles dintr-un început că mă cunoscuse de la distanță după enormele dicționare; mașina a prelins bordura trotuarului pe care mă aflam și-n trecerea fulgerătoare n-am văzut decât ochii adânci care mă priveau, poate cu spaimă, poate cu mânie, poate cu batjocură, pe deasupra genții de șarpe deschise în dreptul buzelor și-al feței. E îngrozitor cum omul nu vede încă la apropierea semenului său decât dorința de a face rău, egoismul și interesul, și nici un gând bun și curat nu acordă intrusului care sosește dintr-o altă cavernă.

Am așteptat aci, în locul acestor încrucișări ale soartei cu necunoscutul trecător și incert, zile de-a rândul. Târziu, la o săptămână, o înmormântare somptuoasă m-a înfășurat la o revărsare de ape negre la postul meu de veghe; convoiul venea pe drumul de pe care ea-și luase zborul cu mașina. Mi-am dat seama de la început că mortul e un bărbat, un om cu mare situație, și gândul acesta m-a învăluit îndată, că ea nu e străină de jalnica solemnitate; am cercetat deci cu luare-aminte ferestrele mașinilor grele și cernite care formau suita, dar chipul ei nu l-am văzut printre gravii și eleganții jeluitori. în schimb, dintr-un grup care se răzlețise puțin de grosul alaiului pedestru, am prins aceste vorbe, pe care, curios, nu le-am uitat, cu toate că nu le-am găsit nici o legătură deocamdată, nici cu funebrul convoi, nici, de bună seamă, cu aceea ce mă interesa pe mine. „Și acum puteți vedea ce maestru este acest Georges Radu Șerban...", tocmai sfârșea unul de vorbit, când au ajuns în dreptul meu. „Eu cred c-a fost avantajat și de ardoarea lui obișnuită, care de data asta s-a preschimbat în adevărată furie...", a răspuns după un moment un altul. E atât de straniu cum eu n-am reflectat mai adânc asupra acestor cuvinte, care m-ar fi adus de la început pe drumul cel bun și, dimpotrivă, ele nu-mi veneau mai târziu în minte, decât ca să ilustreze cât de indiferentă era această ceremonie participanților invitați și cât de indiferentă putea fi banala întreținere a acestora față de cu ceea ce se zbătea în sufletul meu.

Astfel, zadarnic am mai pândit la colțul liceului și la șosea, zadarnic am bătut străzi și cartiere. Zadarnic am așteptat prin hall-urile cinematografelor și vestibulul teatrelor; ciudata frumusețe trecătoare nu mi-a mai fost dat s-o văd. Cu prilejul atâtor căutări și așteptări, am întâlnit alte femei, pe care, asmuțit de nenoroc, le-am urmărit, le-am cunoscut și m-am înveselit cu ele în intimitate. Degeaba, ochii lor erau limpezi și rostul vieții lor din cele mai lămurite. Degeaba, ea nu era, neliniștea acea delicioasă din privirile ei n-o mai găseam și timpul trecea acum iute, când îmi dam seama și mă uitam îndărătul vieții mele. Am încercat apoi primul examen la facultate și m-am poticnit (ah, nemernicul de „roman” care, cu siguranță, în ascunsul conștiinței lui simpatiza cu nemții, deși toți pretindeau că-și făcuse studiile la Paris, dacă nu era cumva de origine ungurească, așa cum îl arăta fața-i rotundă și ochii mici, negri, jucăuși), pe urmă l-am câștigat și apoi l-am câștigat și pe-al doilea.

în sfârșit, mi-am luat și licența și acum băteam Calea Victoriei ca unul care nu mai avea nici o osteneală de înfruntat în viață; dar ea, ea, zâna neliniștii și a misterului, nicăieri! Nu-mi rămânea pentru potolirea sufletului meu decât să mă obișnuiesc cu gândul că va fi fost vreo provincială în trecere prin București, sau, Doamne! cine știe ce actuală pariziancă, revenită doar în treacăt prin patria pe care o părăsise de copilă. Și când astfel de presupuneri îmi cutreierau prin cap, îmi venea uneori gândul să răscolesc țara în lung și-n lat, dar ideea Parisului nemărginit mă liniștea îndată ca pe un nebun o găleată de apă cu gheață. Bani de mult nu mai aveam, pentru că leul se rostogolise rău de tot, și scurtă vreme după primele chefuri de capitalist retras la București, cu bani la ciorap spart, am băgat de seamă că vândusem pe nimic viișoara și casa părintească; dar eu știam să găsesc ușor și să duc bine la capăt orice lucru hamalesc, și în privința asta nici Parisul nu m-ar fi înspăimântat. însă acolo eu socot lumea mai călită în nevoi și disperare; pe când aici, unde buna stare mai trona până mai alaltăieri netulburată și unde groaza restriștilor țipă atât de strident, pe toate cărările, în ochii senini și neobișnuiți cu greul, e tocmai locul unui brav cavaler rătăcitor ca mine. Deci, la lucru, în căutarea unui devotament, căruia să mă subjug cu tot sufletul și trupul! Dar unde, dar cum? Durerea plânge pe atâtea fețe, dar eu vreau să fie ceva frumos, complicat și romantic; ar trebui poate să dau și un anunț la ziare. însă toate astea sunt numai glume gratuite și pure prostii. în gândul meu nu domnea decât o singură femeie și mai cu seamă lumina aceea ciudată din ochii ei. Iar încăpățânarea de-a nu o uita, de a nu renunță la nădejdea găsirii ei, mi-o explicam ca pe o prevenire, ca o asigurare, ca o siguranță nu numai că o voi mai întâlni odată pe femeia asta, dar că, hotărât, ea va întoarce într-un fel sau altul acul care arată perindarea irevocabilă a seninului și gravelor intemperii pe cadranul existenței mele.

Cu toate că urmam Dreptul, știință care nu-mi plăcea deloc, frecventam Palatul de justiție nu pentru a învăța mecanismul proceselor, ci pentru a contempla mizeriile omenești și atâtea taine ale vieții, pe care numai judecățile le pot înfățișa. Eram satisfăcut când vedeam hoți pedepsiși și mă necăjeam de-a binelea când vreun avocat izbutea să găsească o chichiță de amânare, tocmai când sabia tăioasă a sentinței se coborâse la câțiva milimetri numai de gâtul celui tras la răspundere, în loc să mă bucure chichița, ca pe un viitor meșter apărător, în loc să mă facă să murmur și eu de admirație ca gloata de pe băncile din jurul meu, extaziată de acest renghi jucat justiției de-un limbut firav, cu zâmbet șiret, cu haină demodată și pe figură cu stigmatul bolii de ficat, deplângeam pe reclamatul uluit și deplângeam sentimentul de dreptate, care mi se părea că coboară, din ce în ce mai mult, din conștiința oamenilor, cu cât băteam mai des sălile umbroase și totuși prăfuite și anoste ale marelui palat. Aveam impresia limpede, din ce în ce mai limpede, că magistrați, avocați și legi de-a-mpreună, cu toți și cu toate și-au dat mâna să orbească până la desăvârșire pe zeița cu un biet cântăraș în mână și cu sabie ruginită, și așa destul de strâns legată la ochi. Am înțeles repede în această mare clădire că dacă aș avea vreo nefericire personală din pricina vreunui semen al meu, niciodată nu m-aș adresa aci ca să mi se repare nemulțumirea. Și mă bucurai că nu mai am pe nimeni și nimic în lume de care să mă tem că s-ar putea înfrupta de atâta strâmbătate câtă plutea aci și câtă se cocea pe lungile culoare, în grefele mucede, în anticamerele cabinetelor de instrucție, în sala pașilor pierduți și mai cu seamă în aceasta așa-denumită „Urlătoare", informă și monotonă, al cărei vuiet era destul de compact ca să acopere bine articularea discretă a atâtor nemernicii.

Procesele de fals mă atrăgeau îndeosebi și mă scandalizau achitările vinovaților. Faptele mele trecute nu-mi puneau câtuși de puțin în cumpănă revoltele actuale; să fi fost asta semn că m-am îndreptat sufletește? Nici vorbă că nu, doar la examene prezentam regulat tunica galonată cu ceaprazurile aurite ale minciunii celei mai sfruntate, ale profanării celei mai nerușinate. Nici nu căutam să găsesc în faptele mele trecute și prezente motive de scuză legitimă, deși poate aș fi găsit uneori, și nici nu încercam să le situez față de ceea ce vedeam aci, într-un grad mai benign ori chiar inofensiv. Mă descopeream și eu un păcătos ca toți aceștia, iar ceea ce mă deosebea de ei era numai faptul că în loc să mă bucur de-a valma cu dânșii că ne găsim în bună companie, mă răzvrăteam de-a surda contra lor și contra mea, instinctiv, în fața câte vreunei sentințe cu susul în jos, în vreme ce rațional, mai apoi, mă linișteam că așa trebuie să fie și că eu însumi, în orice caz, nu eram îndreptățit să mă ofensez pentru așa ceva.

Mai ales când auzeam șoapte pe culoare că la cutare magistrat deocheat (vai, și de câți nu mai mergea vorba!) tariful pentru amânare era atâta pentru un termen scurt sau lung, după nevoie, era atâta pentru o achitare sau o condamnare, după poziția celui interesat era atâta, jubilam, cu nespusă tristețe de altminteri, că nefericitul acela dinaintea barei, învinuit pe nedrept sau fremătând de dorul de a-și vedea drepturile restabilite, nu mi-e frate sau soră, unchi, văr sau chiar prieten. Individ anonim, sufeream mai ușor nenorocirea ce-l păștea și pe care eu o știam dinainte; în cel mai bun caz ea avea să constea dintr-o pierdere de timp atât de mare, dintr-un jaf al avocaților așa de crâncen, că orice idee de dreptate avea să se transforme pentru bietul om într-un fel de satisfacție idioată că și-a zbuciumat zdravăn adversarul, deși el însuși n-a avut o soartă mai bună.

Cu această acră și enervantă dispoziție, pentru viitoarea mea meserie, eu îmi urmam înainte soarta. Regretam că nu am început medicina, poate și aceea mi-ar fi săturat setea mea de tainic și de insolit, dar acum era prea târziu să mai dau îndărăt: mi-era lehamite s-o iau de la capăt cu studiile și apoi eram grăbit să întreprind ceva serios în lume. Ce? Nu știam încă. Să mă fac magistrat nici nu visam; să mă ploconesc pentru a obține un loc mai bun ar fi fost cea mai teribilă josnicie pentru mine: să fii recunoscător politicianului care a intervenit pentru tine și totuși să juri că vei distribui dreptatea în chipul cel mai obiectiv cu putință, găseam că e o mișelie, o absurditate la care mi-ar fi fost cu neputință să mă pretez; atâta mai trebuie să-mi mai și scontez turpitudinile! Iar într-un fund adânc de județ nu vream să mă duc; știam că acolo trebuiesc într-adevăr oameni purificați ca mine acum și însuflețiți de intențiile cele mai bune, dar nici prin gând nu-mi trecea să mă înnămolesc atât de departe. Și mi-era frică: eu, fugarul din tinerețe, apucat din nou de nostalgiile marilor orașe, nu cumva, în cele din urmă, aveam să pactizez cu monstrul politic, să mă întorc nemernic și umilit la cea mai sinistră Canossa.

Eram doar un incomplet, îmi dam perfect de bine seama. Mă dezgusta nemernicia și nedreptatea, dar aveam oare acum în mine oțelul necesar care să nu se poată înmlădia dinainte tentațiilor? Când, bunăoară, apariția cea frumoasă și necunoscută avea întâmplător să-mi taie iarăși de-a curmeziș drumul vieții? îmi simțeam apoi sufletul muiat încă în păcătoșenie, pentru că mă surprindeam gândind: după ce-mi voi lua licența, n-am să mai uzez de nici o haină cu galoane de rănit, înțelegând prin asta că n-am să mai mă folosesc în avantajul meu de nici o turpitudine oricât de mică. Dar îmi acordam astfel soroace și asta îmi scădea și mai mult ideea, și așa destul de proastă, ce-mi făceam despre mine. O singură scânteie mai lucea în această țărână imundă și anume gândul că eram un om sincer, gata să proclam: „Toți, cei ca mine deoparte, să lăsăm pe cei buni să judece și să cârmuiască!” Doamne, câte capre albe ar mai rămâne, când noi, cele negre, le-am face în sfârșit loc... Și mai aveam o bucurie: toate aste gânduri, pe care la urma urmei puteam să nu le am, îmi dovedeau că părul caprei care reprezenta persoana mea nu era tocmai-tocmai așa de negru...

În avocatură știam că am să-mi sfârșesc veleatul. Și căutam pe acela care să-mi servească de ideal și îndemn. I-am auzit pe toți, și nu erau puțini cei pe care-i admiram pentru logica neînfrântă a argumentelor, pentru tactica zdrobitoare a momentelor când știau să se servească de aceste argumente, pentru strategia gradației în care le mânuiau. Dar în ochiul lor triumfător, în mijlocul bătăliilor câștigate, surprindeam recele ironiei, opacul vitreg ca un ochi mort al lipsei de suflet. Chiar când pledau pentru o cauză nobilă, îi puneam numaidecât în locul adversarilor, susținând cu ardoare tema inversă. Și era de ajuns atât: să-i mut cu imaginația dintr-un capăt în celălalt al barei, ca să mă îngrozesc de răceala de cuțit, de lipsa de umanitate a acestor aprige dueluri. Eram înfricoșat mai ales văzându-i cât de puțin se sinchisesc de această lipsă, ba chiar o excludeau categoric din preocupările lor, afectând exclusivitatea așa-zisului adevăr pur, nepăsarea doctorului care străbate cu bisturiul măruntaiele pacientului. Straniu adevăr pur care poate fi dovedit ca valabil pe două fețe contrarii, sinistru chirurg care poate opera și cu ascuțișul și cu mânerul cuțitului!

înfricoșat că nu pot prinde un fir, un singur fir conducător firesc și drept, în această harababură de gânduri și de revelații, mă înfigeam și mai adânc în amintirea femeii frumoase, ce-mi fusese dat să văd doar în spațiul strâmt al unei fracții infime de timp, pe vremea când îmi treceam ultimul examen ideal. Și, lucru extrem de straniu, cu imaginea ei în minte, dădui în sfârșit peste omul care mi se păru, în activitatea lui de luptător al dreptății, animat de-o flacără mai nobilă, mai sfântă. Sau, în orice, caz: urmând o linie unică. Bizară coincidență!

Ca unul care-mi dădusem o frumușică avere, obținută cu trudă cinstită de niște oameni cumsecade, pe-o biată sumă, pe care nu atât chefurile mele, cât și vicisitudinile economice mi-o aduseră repede la neant, mă socoteam o victimă socială și făceam cor cu cei pe care exproprierea neplătită deloc sau plătită cu preț în plină devalorizare îi adusese în sapă de lemn. Combăteam, așadar, pentru o lege a impreviziunii, care mi se părea necesară, în aceste vremuri, atât pentru efectele-i economice salvatoare cât și pentru moralitatea ei. Cu o astfel de lege mi-aș fi văzut poate reîntoarse casa părintească și viișoara, pe care nu mi le expropriase nimeni, e drept, însă le dădusem în schimbul unei valori ce-o crezusem constantă ca și marfa oferită în loc. Băteam deci cu pumnul în masă contra „feloniei marii finanțe” și contra politicianismului, care bătea monedă și prospicia din devastarea vechii clase suprapuse, amăgite cu hârtii îndoielnice, în schimbul unui imens avut.

Exact atunci dădui, în secția comercială a tribunalului, de această statură dreaptă și subțire ca o tulpină de brad, de această vorbire impetuoasă și totuși elegantă, deși presărată ici-colo de câte o floricică de stil, uneori și aceasta de mult fanată. De la început simpatia mea alergă spre acest om, el însuși foarte elegant, și a cărui barbă mică, neagră, străbătută de două fire argintii, prelungindu-i figura cu ochii adânci, cu pieliță de fată, îi da înfățișarea unui chip brâncovenesc, zugrăvit pe mănăstiri voievodale. Numele lui, care pe mine mă tulbura într-un chip deosebit, asemeni avea rezonanță istorică. Radu Șerban, numele de familie, căci îl purta așa întreg după al domnului, care pretindea că-i fusese strămoș, stricat însă de pronumele personal, franțuzit după obiceiul clasei din care făcea parte: Georges Radu Șerban. Așa prinsei șoapta vecinilor din bănci. Prima dată crezusem că e vorba de un boier despuiat de avere, care vroia să dovedească judecătorilor că acei care-i ajutaseră moșia se întrecuseră cu gluma; chiar glasul lui se arăta dojenitor puțin, invocând meritele familiilor boierești în cultura și economia țării, dacă de celelalte evenimente ale trecutului nu se mai ține seama. Dar când intră apoi, cu o siguranță, de sine uimitoare, într-o serie de considerațiuni juridice, pe care eu însumi nu le pricepui decât pe jumătate, și când văzui că toată argumentația lui se referă la un alt nume boieresc: Râul Ipsilant, înțelesei că e vorba de un avocat. Însă cum? Georges Radu Șerban! Judecând după chip și prestanță, trebuia să fie om în puterea vârstei și nu un debutant. Or, eu cunoșteam, cred, toți avocații de seamă ai baroului, pe toți, deci, care puteau vorbi chiar cu mai puțină bogăție retorică, argumentație juridică și îndârjire bătăioasă ca acesta. Poate va fi fiind de la Iași, vreun profesor universitar gândeam, sau din alt oraș mare: Brăila, Galați ori Ploiești, acest om despre impetuozitatea căruia prinsesem zvon demult, la o întâmplătoare ceremonie funebră. Dar aș fi înțeles atunci ca să pledeze la Curte, în apel sau recurs, dar nu la Tribunal; și-apoi, cuvântul lui curat muntenesc, ba chiar oltenesc sadea, nu mai lăsa nici o îndoială că nu putea veni de dincolo de Milcov. E un avocat nou, aflai pe urmă. A început de câțiva ani (?!) și de la început s-a dovedit un bun vorbitor și un om de studiu temeinic. Era mare proprietar și un priceput agronom cu întinse învățături de specialitate. Dar când moșiile i-au fost ciopârțite zdravăn, s-a apucat de meșteșugul dreptului: avea o licență veche și un doctorat neterminat dinainte chiar de a se dedica agronomiei. Imediat după război și-a întregit titlul cu o teză răsunătoare la Paris și iată... „promite grozav”.

M-am apucat stăruitor să urmăresc cariera aceasta bizară. O, în sărăcie lucie nu rămăsese urmașul domnului care a urcat tronul lui Mihai Viteazu. Moșie mai avea destulă și cunoștințele lui de bună seamă făcuse dintr-însa o grădină. Dar spre a se feri de noi surprize sociale, și-a împărțit munca de câmp cu cea de bară; pământurile lui erau în preajma Bucureștilor, în Valea Prahovei, unde îi rămăsese însemnate întinderi petrolifere și pe Neajlov. La cele din Oltenia renunțase definitiv în schimbul concesiunilor ce i se făcuseră dincoace.

Georges Radu Șerban — ar fi putut să-și zică și Basarab, dar încă din vremea bunicu-său familia renunțase la acest nume, pe care-l acaparaseră atâția cvasi sau chiar neîndreptățiți — proceda cu adevărat boierește și în avocatură. L-am urmărit din sală în sală, din instanțele mai puțin însemnate până la înalta Curte. între cauzele pentru care interpunea talentul și vitejia lui de luptător cu fibre adânc atavice era o legătură, un sens, Rara avis, mai bine zis unica avis, era în avocat care păstra o atitudine. își apăra clasa lui socială, cu energie și tactică, de valurile tot mai nedomolite ale dezastrului. L-am zărit, desigur, pledând și în alte procese, fără nici o legătură cu exproprierea; dar și într-acestea mi se părea că-și alege totdeauna poziția cea nobilă, pentru că dreaptă, pentru care făcea să-și încrucișeze tăișul priceperii cu adversarul.

Dar ce săvârșea omul acesta în procesele agrare era o deplină minune; ce amploare le da el unor chestiuni care în genere păreau anoste și fără culoare!

Le ridica la proporții înfiorătoare de tragedie și de epopee, le găsea totdeauna complicații de înaltă logică, dinaintea cărora reprezentanții ministerului dădeau pas cu pas înapoi, până la înfrângerea finală. Uneori statul sau obștile țărănești își întăreau puterile, cerând concursul temutelor celebrități ale baroului; a fost o mare îngrijorare pentru mine când am asistat la prima luptă deschisă în acest fel. Dar pe urmă aveam o plăcere să văd cum viteazul acesta răstălmăcea articolele legilor ca pe niște complicate figuri de floretă, învingând adesea, fiind străpuns și doborât onorabil de cele mai multe ori.

Era dreaptă și sfântă împroprietărirea țăranilor: eu însumi strigasem astfel de atâtea ori, îndată după război. Dar ea trebuia făcută cu dreptate și înțelegere. Ș-apoi, chiar în cazurile nedrepte, mă simțeam grozav de înduioșat văzând pe omul acesta, încolțit din toate părțile, menținându-se elegant pe poziție și știind să cadă așa cum vor fi căzut strămoșii care i-au adus fală numelui: până în ultima clipă, a năruirii totale, el brava cu îndârjire pe cei care-i doborau casta și prăbușeau epoca faimei boierești, ochii lui erau luminați până la urmă de o credință dârză și era uimitor să vezi această zbatere titanică, de parcă s-ar fi încercat, cu toate forțele lui sleite, un singur biet om, să salveze cu pieptul lui de la înec o corabie imensă. Pe urmă, figura răpusă se brăzda de-o grea dâră de restriște; parcă era o adâncă tăietură de spadă din mijlocul frunții până-n rădăcina nasului și-n negrul bărbiei. Și uitătura lui de dispreț era azvârlită întreagă adversarilor, Curții și insensibilului public asistent: o, cum ar fi poruncit el atunci să fie bătută cu biciul această grămadă de netrebnici. Spumega neputincios și crunt, cruntătura asta care avea să mă urmărească apoi până și-n adâncul viselor, și atunci vedeam această minune a minunelor în hodorogitul Palat al justiției românești: un avocat care știa să sufere pentru o cauză pierdută, nu un simplu actor care-și scotea masca îndată ce-a rostit ultimul cuvânt, spre a cerși aplauze vulgului.

La un an și jumătate după descoperirea lui Georges Radu Șerban și la vreo două luni după luarea licenței — era un făcut cu potrivirea aceasta între examene și marele eveniment al vieții mele — femeia nespus de frumoasă pentru mine și cu mândru mers regesc îmi încremeni iarăși ochii. Fulgerul a căzut pe o stradă retrasă și boierească pe unde eu tot îmi mai loveam piciorul de caldarâm, din obișnuință, căci tot cam la data întâlnirii lui Georges Radu Șerban îmi luasem orice nădejde și mă cufundasem în misterele dosarelor și ale articolelor de lege. Automobilul, pe care-l văzusem ieșind dintre aripile unei porți de fier, cu zece case mai la deal, a venit lin spre mine și a stopat drept în fața mea. Și să mai crezi că nu există o înlănțuire a lucrurilor, o stranie înlănțuire ale cărei verigi le vezi încolăcindu-se una de alta după spații de ani sau poate de decenii. Mașina ă stopat și șoferul a sărit îndată și apoi a rupt-o la fugă înapoi. A fost uitat ceva acasă?... Prin deschizătura ferestruicii lăsată, căci era acum un noiembrie dulce și ruginiu, am revăzut-o. Am rămas locului, cu picioarele lipite de pavaj, pietrificat. Ea m-a privit cu indiferență și în fața insistenței mele a întors capul plictisită. Pe urmă m-a privit din nou și parcă am citit un oarecare interes bine disimulat în creșterea imperceptibilă a ochilor ei. M-a recunoscut? în prima clipită am crezut-o, dar pe urmă, când a început să privească iarăși pe fereastra dimpotrivă ca și când eu nici n-aș fi existat, m-am îndoit. Oare atât de puțin să mă păstreze în auzul ei ecoul enormelor dicționare rostogolite de sub brațu-mi paralizat! Adică de ce atât de puțin?... Deloc, deloc, deloc... Nici o amintire, nici o firimitură de amintire din acel bubuit de grenadă, care de-atunci a răsunat de atâtea ori și atât de puternic în urechile mele, prefăcându-mă în bucăți de rușine sau făcându-mă să cresc însuși în brațe și-n suflet la gândul că i-am adus involuntar omagiu, o floare de mulțumire spontană și alta cu miros mai adânc de orgoliu satisfăcut. Și astăzi, acum, cum răsună de haotic în urechile mele bufnetul acela de demult! Mă uit cu ochii care sorb zarea ca ventuzele să văd după care anume zid o să reapară șoferul, și număr primele case, până într-acolo, ca măsurătoarea să-mi fie și mai sigură la ivirea lui. Și când aceasta se întâmplă și privirea mi se îndreptă triumfal către ea, îi surprind coada ochiului spre mine, îngrijorată de pricina interesului pe care mi l-a câștigat lungul străzii. Cadența grăbită a pașilor șoferului o face să strângă buzele într-o mișcare de înțelegere și deplină nemulțumire. Și acum nu mă mai privește nici cu coada ochiului și nici măcar șoferul nu-mi aruncă vreo privire. Pe urmă mașina neagră și lucie pornește iar fără nici un zbucium, fără nici o burzuluiala de motor, cu șuiet lin, așa cum venise; pântecul ei larg, de rață leșească, pe roatele scurte, și această pornire fără opintire și zgomot, toate mă fac să mă simt umilit și josnic și cu rădăcini mai adânci în trotuarul de care înțelenisem; apoi, când totul dispăru, mă simții parcă ușurat de-o grea și umilitoare povară, îmi privii ghetele puțin scâlciate de noua pingeleală, dunga de la pantaloni crescând ca o creastă deasupra genunchiului și luciul pardesiului meu scurt, bine periat; și efluvii de voință și de încăpățânare mă podidiră din toate adâncurile lăuntrului meu. Pornii cu pași siguri spre a unsprezecea poartă, ale cărei canaturi grele un îngrijitor în vestă și cu șorț alb de abia le închidea. Și pe emailul unei firme discrete, încrustată în ornamentația de fier a gardului, citii așa de orbit, ca și de reînnoirea minunatei apariții: Georges Radu Șerban, doctor de drept de la Paris, avocat. Cons. 9-l1 V2 a.m.

Era o casă retrasă de înaltul portal metalic, la mai mult de douăzeci de metri. O grădină în miniatură, tăiată la mijloc și pe margini de alei largi cu piatră galbenă în pătrățele mărunte, poate mai primea razele soarelui numai în zilele din preajma imediată a solstițiului de vară. înaltele imobile vecine, care porneau chiar din trotuar, aruncau în restul timpului o netulburată umbră. Clădirea în piatră sau zugrăveală sură, era greu de distins ce anume, părea rece și impunătoare. De proporții respectabile, n-avea decât câte o fereastră de-a dreapta și de-a stânga intrării negre în fier; iar etajul, asemeni, o ușă la mijloc cu balcon mic de fier negru din care se lasă asupra parterului un felinar cu sticlă mată fieruit așijdeiri și iarăși câte o fereastră mare de-o parte și de alta. Doar persienele grele și brise-bise-le dinăuntru dau căldură și viață acestor ochi de cristal, de-o transparență vie și scormonitoare, de izvor. Treptele largi și lungi de piatră urcau puțin deasupra solului; la nivelul lor, de o parte și de alta, vegheau din adânc geamurile zăbrelite ale subsolului.

Acum era după-amiază și prin urmare n-aveau loc consultații; când omul de serviciu pieri pe una din aleile laterale, totul muri dinaintea acestei locuințe cu atâtea sulițe negre și chenare de doliu. Acum văzui și cele două felinare de-o parte și de alta a porții de fier; asemeni paralelipipedice, îngustându-se spre bază, din geam mat și fier negru, forjat, cizelat artistic ca la înmormântările clasa I.

Aș fi vrut să mă îngrozesc de aspectul acesta funebru, ca și de disprețul stăpânei și al slugilor; nici argatul care închisese poarta nu se uitase la mine, cu toate că mă oprisem net în fața lui. Aș fi vrut să plec cu gândul că în acest mormânt luxos nu este și nu poate fi chip de pătrundere pentru un om viu și plin de planuri strașnice pentru viitor ca mine. Bărbuța neagră, tăiată de două fire argintii, a lui Georges Radu Șerban îmi apăru apoi în minte cu aspectul ei inactual de tablou mural din mucede biserici. Un miros de untdelemn, de candelă și de tămâie îmi umplu deodată nările și văzui pe Georges Radu Șerban mânuind o spadă autentică, zbătându-se și tăind în gol, de-a surda, dinaintea jilțurilor înalte ale înaltei Curți. Ce apăra Georges Radu Șerban în fața acestor rânjete vii și omenești: pe morții din strada asta tăcută, fără nici o suflare, pe care mă apucai s-o parcurg de la un cap la altul, doar oi da de vreo vietate oarecare. însă nimic, nici o mișcare, nici un zgomot; din când în când, porți largi ca de enorm cavou se căscau lin și fără nici un scârțâit și câte-un automobil prindea deodată să alunece pe asfaltul aleii mortuare, fără nici un zgomot, ca-n lumea de apoi. Apoi iarăși liniște deplină, încremenire.

Tocmai către un capăt, dădui în dosul zăbrelelor de un uriaș câine-lup, odihnindu-se pe pântece și lăsând să-i spânzure dintre armăturile ascuțite ale dinților o limbă lungă și roșie, ca o panglică. Nici el nu se uită la mine, dar nu mă lăsai până nu-l asmuții și nu-l repezii năprasnic împotrivă-mi; îl făcui să muște zăbrelele groase cu dinții lui teribili și plecai satisfăcut că, în sfârșit, trezisem o viață în această cetate a morții. Și abia atunci frumoasa din basme, pe care o găsisem dormind în pădurea fermecată, îmi reveni cu râsul ei fricos și satisfăcut de demult, cu mersu-i regesc, cu adâncurile de viață și teamă din ochii de culoare incertă și înnegurați. Și toate nedumeririle, și toate întrebările, și toate visurile și hoinărelile cu gândul, și toate restriștile și deznădejdile, pe care minutul trecerii ei pe dinaintea-mi mi le lăsase pe atât amar de timp în suflet, izbucniră deodată în clocot și țâșniră cu furie de abur, sub mare presiune, în văzduh. Gânduri mari și bătăioase îmi fulgerară încă nedeterminate prin zările creierului așa cum licăresc în profunduri indecise semnele furtunii potopitoare în nopțile de vară. Seva dorinții mă podidi din toate părțile și ea era una cu seva dorului de luptă, care trebuie să te ducă la liman. Fatal, chipul luptătorului cu spadă, care lovește în van, iarăși se aprinse viu în cadrul minții mele: domnul Georges Radu Șerban mă aștepta dinaintea casei cu sumbră fațadă. Și-mi examina cu buzele boțite de scârbă ghetele scâlciate și dunga pantalonilor, care se înălța ca o creastă deasupra genunchilor. Dar domnul Georges Radu Șerban primea să se bată cu unul ca mine și asta era prea mult, era tot... Castelana cu ochi înfiorați de-o teamă, al cărei rost acum părea că se deslușește, n-avea decât să privească din dosul grelelor persiene prin străveziul de izvor al cristalului. Doamne, care? din dreapta sau din stânga? — această luptă inegală dintre un elegant meșter al armelor trecutului și-o haimana, revenită de prin porturi și-abia scăpată de pușcărie, care n-avea decât brațul gol și dârz, dârz ca tinerețea clocotitoare.

Trei zile dădui târcoale casei cu sumbră fațadă, cum aveam s-o numesc de acum înainte. Tot timpul mă ferii dinaintea puținelor ferestre; stăteam mai mult prin fața locuințelor vecine, pândind să văd cine intră și cine iese din bizarul dornicii. Dimineața văzui într-adevăr unii clienți sunând la poarta avocatului: erau de obicei stranii figuri dărăpănate, elegante perimate, haine ultraperiate și bătând în verzui, ca ale mele. Pentru acești strigoi se războia Georges Radu Șerban; pe ei, sau măcar pe câte unul dintr-înșii vrea el să-l repună nu ceva mai sus decât ajunsese acum, cum i s-ar fi cuvenit poate, dar

în vechi măriri, stăpân al altora și al lumii. Și căscai ochii până la refuz dinaintea unui tânăr destul de trecut, cu capul înfundat până aproape de sprâncene într-o adâncă pălărie tare, în pardesiu subțirel cu talia sus, modă care apusese de mult, trăgând totuși după dânsul, de un lănțuș de metal, o javră pipernicită și păroasă, cu smocuri de păr sur picurat cu alb căzându-i în ochi. Cuadragenarul — nu putea fi mai tânăr, dacă-l priveai mai atent — cu aer de flăcău avea desigur oarecare eleganță în mers și-un surâs fin și binevoitor, dar întreaga lui persoană respira ceva apus și demodat. Fu pentru mine o adâncă mirare, cum slujitorul nu-i opri dobitocul afară și-l lăsă să fie înghițit o dată cu stăpânul de ușa mare, cu geam mat ca și al felinarelor mortuare, și cu ornamentații de fier negru, îmbinându-se sepulcral cu florile, și mai mate decât restul, ale geamului însuși.

Dar curios, în zilele astea pe dl Georges Radu Șerban nu-l zării, nici măcar ducându-se la tribunal, cu toate că odată mă urnii de pe tăcuta stradă abia pe la cinci după-amiază, să-mi potolesc foamea care mă ghiontea cu disperare. Și n-o văzui nici pe ea: automobilul cel elegant ieși și reveni doar o singură dată, dar gol; îl trimiseseră poate tot la vreo înmormântare a cine știe cărui scăpătat de aceștia, pe care Dumnezeu îl iertase definitiv, sau dracu' să mai înțeleagă! Știu că inima îmi sări din loc când porțile se dădură în lături să-i dea drumul: și când îl văzui gol, parcă scânci ceva în sufletul meu. Se duce s-o ia! strigai și așteptai înfrigurat ca, la ultimul examen de Roman, cu profesorul care nu vrea să țină seama de galoanele răniților de război. Și el reveni tot gol, de-mi venea să mă reped cu capul în drevele de fier ale grilajului.

"Ah! trebuie făcut ceva!” îmi spuneam.

Această pândă idioată dinaintea casei mi se păru acum de-o stupiditate atât de caraghioasă și de inutilă, că-mi fu frică de astă dată să nu mă revadă vagabondând pe aci și așteptând-o. Pornii cu pas grăbit, șoptind cu disperare ca să umplu vidul din suflet: „Trebuie făcut ceva, trebuie făcut ceva". Dar ce? Și cu fiecare nou pas pătrundeam și mai mult în golul de care mă temeam.

Groaza de acest gol, de neantul care se interpunea între mine și femeia care mă stăpânea, peste voința ei, mă înnebunea literalmente și mă făcea să clănțănesc înainte, cu glas articulat, spre uimirea îngrijată a trecătorilor: „Trebuie să fac ceva", deși nu-mi trăsnea nici-o iotă prin minte din ce aș fi putut, din ce-ar fi fost de făcut și gândit. Și, drace, de ce acest neant cumplit și negru, ca abisul de la marginea lumii? când stăteam amândoi și ne întâlnisem doar în aceeași lume, în această lume? când ea locuia pe strada asta, la câteva sute de pași de aci și acum vorbea cu altul, poate cu domnul cu pălărie tare și cu o biată javră legată de lanț? Și ce poate fi ea lui Georges Radu Șerban? Soție, sau mai degrabă fiică... Hotărât, avocatul, dacă nu atinsese jumătatea de secol, mult nu mai avea de bună seamă. Iar ea putea foarte bine să se afle și sub douăzeci și., cin... la naiba, dar putea să-i fie și soră... la urma urmei chiar soție de i-ar fi fost, he, he,... ce dracu', mare lucru ar mai fi fost și asta: soția avocatului Georges Radu Șerban, boier vechi și domn creștin, apărător al dezmoșteniților soartei. Un avocat ca mulți alții, cum puteam fi și eu la urma urmei... în orice caz, domnule, onorate domnule Georges, soția dumitale îmi place și ce ești dumneata mai mult ca un avocat... Iată, mâine am să trec pe la secretariatul facultății și am să-mi scot diploma de licențiat — o fi terminat odată ministerul ăla cu iscăliturile! — și-n aceeași zi, dar exact în aceeași zi, adică 17, ba nu, 17 e azi, 18 noiembrie, domnule Georges Radu Șerban, voi merge la baroul de Ilfov și mă voi înscrie... Și cu începere de mâine vom fi colegi, domnule Georges Radu și cum mai te cheamă... Ei, ce atâta mare lucru...

M-am înscris într-adevăr în barou și pe urmă am dat raită prin sălile tribunalului și-ale curților, să dau de colegul meu cincantenar și să-l sfidez. Ha, ha, asta era tare nostim: ei bine, Georges Radule Șerban, unde ți-e hlamida de domn? Strămoșii tăi tăiau și spânzurau pe oricine ar fi vrut. Pe mine dacă m-ar fi știut că-mi ridic ochii păcătoși la doamna, la doamna țării, cruntă perspectivă m-aștepta: călăul întâi m-ar fi jupuit de viu și m-ar fi umplut cu paie, după obiceiul pământului, ca să-mi contemplu singur imaginea din viață; pe urmă ar fi tras de sfoară de sus în jos, ca să mă ridice cât mai sus, lângă cuiul spânzurătoarei, să mă contemplu de-acolo și mai bine, cu limba căzută printre dinți, ca o panglică roșie, ca a câinelui din curtea boierească. Pe vremea aceea eu nu eram decât un simplu câine, un biet câine nici măcar boieresc; dar acum suntem colegi, domnule Georges, să mori de haz numai auzind. Și voi lua procese țărănești contra expropriaților dumitale, contra acestor bătuți de nenoroc și de capriciul timpului; să știu că plesnesc ca broasca din fabulă, umflat de învățătură, dar voi pierde noapte de noapte ca să studiez și să învârtesc pe degete codurile și pandectele. Eu îți făgăduiesc că numele meu se va face auzit în casa dumitale, domnule Radule cel Frumos, cum se mai numea celălalt strămoș al dumitale.

Mi-am găsit în sfârșit adversarul în fața înaltei Curți. Aștepta la strana lui, înfundat în jilț. Cu ochii închiși, cu capul pe piept, cu firele negre ale bărbiei prinse pe piepții cămășii părea că doarme somnul de veci al unui mitropolit. Aștepta ca preopinentul său, o forță a barei, să termine; și ascultându-l numai pe acest preopinent, din cuvântarea căruia, la fel ca și pe vremea când eram student, nu înțelesei iarăși decât lucruri răzlețe, fără legătură, mă închipuii în locu-i și închipuii pe Georges Radu Șerban în locu-mi, nici măcar înțelegând pe jumătate, din câte ieșeau din bărbuța mefistofelică a rivalului temut. îl executam, așadar, maestru în cadența focoasă a pledoariei acestui drac juridic simpatic, în pielea căruia mă credeam; iar urmașul de domnitori își lăsa capul brâncovenesc să cadă și mai adânc sub securea argumentației. îl aneantizasem.

Dar deodată se făcu o tăcere, pe care, spre rușinea mea de june avocat, nu o prevăzusem: nu-mi dădusem seama că vorbitorul era tocmai la încheiere. Georges Radu Șerban se ridică mai târziu dinaintea magistraților muți și solemni. Și începu foarte încet, mi se părea nespus de curios cum niște judecători așa de bătrâni pot auzi o cuvântare atât de în surdină. Dar glasul prindea putere încetul cu încetul pentru a se opri apoi la o tonalitate mijlocie, ca a celor la care puterea și siguranța de sine striga în locul vocii. Ascultam atent să supun unui examen critic avutul științific al rivalului meu; vream să văd adică de care parte cade mai greu talgerul în cântarul neînțelegerii mele. Cu cât Georges Radu Șerban avea să fie mai puțin ermetic decât celălalt, cu atât acul balanței va indica mai bine sărăcia bagajului său juridic; cu modesta mea licență, un alt criteriu de apreciere mi-era cu neputință de găsit. Și forțându-mi literalmente luarea-aminte, constatam cu groază că biata mea atenție alunecă teribil pe de lături: acele ei subțiri nu se prindeau deloc în angrenajul solid al raționamentelor dezvoltate. Mă mișcai îngrijat în fața imensului drum pe care aveam să-l parcurg până a ajunge la Georges Radu Șerban; cu cât cuvântarea lui se desfășura mai în adâncime, cu atât mă simțeam mai uluit, mai îngrozit, mai zdrobit. Atâția bolovani din vechi cutremure, atâtea piscuri latinești, atâtea stânci ale doctrinei, atâtea ape perfide ale jurisprudențelor invocate se înălțau teribile de-a latul drumului ce aveam să urmez până la casa sumbră. Mă ridicai amețit când el termină și-l urmării prin toate culoarele, cum înainta încurajat de secretar și clienți; mă țineam după dânsul sărmănuț și înfrânt, ca după un părinte aspru, copilul care-și simte totuși viața cumplit de legată de mâna pedepsitoare. îl urmării tot astfel și în zilele celelalte.

Prin toate sălile de audiență și prin toate coridoarele se rostea numele lui Georges Radu Șerban ca al unui avocat mare. Iar nemernicia mea îmi reieșea și mai evidentă din nepriceperea pe care mi-o constatam pe zi ce trece, audiind și alți avocați, incomparabil mai mărunți, și din umilințele la care mă supuneau până și justițiabilii: un cetățean rotofei, cel dintâi la care mă adresai chiar eu, refuză să mă ia apărător gratuit la cea mai îndepărtată de centru judecătorie de ocol, de unde plănuiam să întreprind marșul triumfal înapoi spre înaltele secțiuni ale Curții și spre strada funebră a lui Georges Radu Șerban.

Mă năpusteam noaptea cu furie asupra volumelor grele pe care le cumpăram cu prețul a mari sacrificii de la anticarii de lângă chei. Pentru că eram într-adevăr clădit pe scheletul vârtos al unei neînfrânte voințe și ambiții; dar dinții lăcomiei mele intelectuale se înfigeau ca în săpun în talmudismul autorilor moderni, și ochii mi se închideau de neputință dinaintea vastității documentare a tomurilor celor vechi. Pe urmă aflai din șoapta publică o noutate (pentru mine) care mă făcu să holbez cei mai uimiți ochi care s-au holbat vreodată: temutul avocat ucisese în duel acum trei ani pe un alt purtător de nume istoric: Tudor Buzescu, bogătaș, cu mari capitaluri în întreprinderi, și membru în multe consilii de administrație. De bună seamă că prima mea grijă fu atunci să aflu dacă Tudor Buzescu nu locuise cumva într-o anume parte a orașului, unde văzusem cândva o impunătoare înmormântare, și dacă duelul n-avusese cumva loc din cauza vreunei femei. Și aflai că într-adevăr Tudor Buzescu locuise în preajma liceului unde-mi trecusem examenele și că era un bărbat superb, un renumit sportiv și o inteligență suplă și fină, că femeile se prăpădeau după chipul lui voluntar, semeț și totuși cu trăsături atât de regulate, deși adânci; totuși, că nu o femeie fusese pricina acestui duel, ci o simplă neînțelegere de club, crescută cu timpul și care izbucnise la un moment dat într-un violent conflict.

Am zâmbit atunci în sine-mi cu adânc înțeles și am urmat și mai departe investigațiile: nu mai încăpea nici o îndoială că neînțelegerea de club, urmată de violentă ciocnire, avea o cauză mai adâncă, o cauză care scăpase tuturor, dar care mie, simplu spectator întâmplător al acelor împrejurări trecute, nu-mi putuse scăpa.

Aflai însă mai departe că cei doi combatanți nu fuseseră niciodată prieteni, nici înainte, nici după însurătoarea lui Georges, care se petrecuse acum șase ani. Erau și adversari politici, și moșteniseră împreună disprețul și surda dușmănie reciprocă de la părinții respectivi, încurcați pe vremuri și într-un greu și lung proces. Pricina se sfârșise ceva mai înainte de sorocul vieții celor doi adversari îmbătrâniți în luptă; o câștigase tatăl lui Tudor, care muri apoi îndată după aceea. Averea lui se împărți la cei doi moștenitori: casele din București, depozitele și toată averea mobiliară o luă Tudor, iar imensele moșii oltenești, un frate al lui mai mare, care le tocă apoi repede în ultimii opt ani antebelici în petreceri monstre prin străinătate.

Neamul Buzeștilor se exproprie astfel de pe pământul strămoșesc, fără zbatere și revoltă — cum se întâmplă cu nemernicii de boieri ce-și păstrară și munciră avutul până după război — în curgerea lină a unui vis de fericire, în preajma ruletei din Monte-Carlo, ori dinaintea sticlelor cu vin centenar, care fac să se umple de un luciu aparte ochii curtezanelor cu păr roșu sau blond. Așa se duse și pământul câștigat de la Șerbănești, pe nimic; Georges ar fi vrut să-l răscumpere din pietate filială, căci locul acela fusese mult drag părintelui său, însă risipitorul, din răutate (probabil, tot pietatea filială îl îndemna la astfel de răutate), îl petrecu unui îmbogățit acaparator. Nu desigur din acest motiv Tudor începu să deteste pe cel care-și bătea joc de un nume și de o moștenire sfântă; ci întreaga risipă el nu i-o putu ierta fratelui său, cu atât mai mult cu cât repetatele înstrăinări le săvârșea fără veste și parcă în dușmănie. De aceea, în ajunul duelului, Tudor avu grijă să-și lase întreaga avere pentru binefaceri și nici o centimă fratelui mână-spartă, lovit cumplit de această pedeapsă, pe care n-o aștepta chiar atât de radicală și de cruntă: mulți însă șopteau că bezmeticul așteptase la poarta sanatoriului vestea morții ca pe o sfântă salvare și că pătrunsese în casa frate-său mult mai repede ca oamenii legii. Testamentului desigur nu mai putu să-i facă nimic, căci el fusese dat din ajun de luptă sub formă autentică la tribunal; dar tot ce căzu sub mâna lui de prin cutii și de pe etajere umplu la moment buzunarele-i și servieta încăpătoare. Servitorii declaraseră chiar că-l văzuseră în mai multe rânduri revenind sub chip de frate îndurerat pentru a face inspecția birourilor și a casei de bani, dar instituțiile legatare renunțară la investigații când se putu vedea ce mană imensă le revine din bănci și acțiuni nominale. Așa că Buzescu, supraviețuitor cu pronumele, întru ironia soartei, Preda, se alesese și el cu ceva de pe urma morții fratelui său, la a cărui înmormântare, în chip de mândră dezaprobare (gurile rele șopteau: pentru a da impresie că nu găsise mai nimic în casa mortului), nu participase; cu toate că, dacă ar fi fost întrebat amical și discret, cum face de o duce acum, dacă nu atât de bine, în orice caz, destul de convenabil, mulți credeau că de bună seamă n-ar fi știut să răspundă.

Atât de multe lucruri aflai ducând cercetările până la extrema limită, adică până la testamentul lui Tudor Buzescu, pe care trebui chiar să-l citesc, pentru a vedea, nu cumva se găsește într-însul vreo dispoziție subtilă, suspectă, însă revelatoare, oricât de puțin, a ceea ce mă așteptam eu, și nimeni alt, absolut nimeni, pe cât înțelesei, nu bănuia. Dar nimic, nici un semn, nici un indiciu, cât de slab; însă tocmai lipsa asta, căreia îi găsii o mie și una de explicații, mă convinse în cele din urmă și mai temeinic că numai eu singur dețineam adevărul întreg, în afară de cei închiși în sumbra casă. Cât despre rest, faptul că Georges Radu Șerban era, pe lângă avocatul de frunte, și un strașnic mânuitor al armelor, floare la ureche, cu toate că eu nu știam să mă bat cu altceva decât cu pumnii și cuțitul, ca toate haimanalele de taverne.

Faptul că n-am dat până acum crezare gândului care, întărit de atâtea grave aparențe și tentat de puterea magică a acestei perspective, mergea până la presupunerea unei ignorante totale din partea domnului Georges Radu Șerban asupra drumurilor străbătute de soția sa prin preajma casei lui Tudor Buzescu în preziua duelului, n-a fost deloc de natură să mă descurajeze, ca într-o bună zi să-mi strâng cu putere dinții și să mă prezint temutului avocat. Toate evenimentele acelea avuseseră loc demult. Tudor Buzescu nu mai era acum cel mult decât o fantomă (și asta, spun drept, cu toată predilecția mea pentru mister și încurcături nu mă întrista deloc, ba dimpotrivă), iar ceea ce mă atrăgea acum spre casa cu funebră înfățișare era frăgezimea unei zâne albe, închise ermetic într-un decor de doliu. Mai tragic mister decât al acestei grele încarcerări benevole — doamna putea doar ieși ori de câte ori dorea — nici că putea fi altul, pentru că, iarăși din investigațiile mele prin anticamerele diverselor petreceri boierești și din cronicile mondene cu ani în urmă ale gazetelor bucureștene în limba franceză, stabilii ușor că soții Radu Șerban erau foarte retrași și doamna (al cărei pronume tocmai îl aflasem) Alba nu se împărtășește câtuși de puțin din bucuriile zgomotoase ale vieții, la care strălucirea sa i-ar fi dat un atât de larg drept. Iubea ea până într-atâta pe soțul ei? Dar atunci ce-au însemnat toate acele împrejurări ale trecutului, care doar mie, martor involuntar, îmi glăsuiseră atât de elocvent, așa cum îmi glăsuise apoi nopți de-a rândul acest chip dulce și mândru, chemându-mă cu glas ispititor de sirenă, pentru a mă izgoni apoi crunt și neîndurător când ochii mi se ridicau plini de nădejdi spre minunata-i făptură regească. Sub umilința acestei a doua înfățișări a închipuirii mele și, de bună seamă, ațâțat de ea, am pătruns în sfârșit în casa lui Georges Radu Șerban. Doamne, câte târcoale n-am mai dat atunci acestei case pentru a mă retrage apoi înfrânt, doar că mă vedeam în fața porții severe; degetul se apropia tremurând de butonul soneriei și apoi cădea paralizat. Numai ideea că poate am și fost ochit de cei din casă și că mă cercetează uimiți, își bat joc de mine sau sunt îngrijorați de această nehotărâre, m-a făcut în cele din urmă să apăs, dar mai mult ideea că ea stă în dosul grelelor persiene și râde... ca atunci. I-am răspuns cu glas stins valetului, care m-a condus, pentru că era doar ora de primire, și trebuia să mă conducă. Și-n sala de așteptare, monumentală și luminată parcă artificial prin geamurile de deasupra, stăteam într-un jilț greu și închideam ochii din când în când, poate de grozavă mirare sau poate de grozavă fericire.

Încăperea asta înaltă și destul de largă începuse să mă apese: simțeam atmosfere peste atmosfere lăsându-se pe capu-mi și pe umeri, gata să mă teșească, dacă jilțul n-ar fi fost cu adevărat moale și elastic... Am vrut să examinez ornamentațiile în ghips și jocul desenelor zugrăvelii, dar n-am priceput nimic și m-am uitat la vecinii mei. Era unul gros și astmatic ca o focă: eu n-am văzut foca decât la cinematograf, însă nu știu ce mă face să cred că foca are un răsuflet de astmatic. Vecinul meu era îmbrăcat într-o șubă de călătorit iarna într-o căruță, o șubă enormă, albastră și cu un enorm guler de vulpe sau de iepure. Era acum în februarie și rostul șubei ăsteia l-aș fi înțeles afară. Dar cu toate că înăuntru caloriferul dogorea plăcut o căldură discretă și dulce, omul încotoșmănat astfel parcă nici nu visa să-și desfacă șuba: numai o deschisese în față, lăsând să se vadă un gheroc de pielea dracului, umflat și acela de parcă mai purta și alte boarfe pe dedesubt. în picioare avea botfori cu șireturi, înalți până sub genunchi, ca ofițerii: fuseseră cândva roșii, dar acum erau înnegriți și numai pe alocurea mai scăpau vreo pată din vechea culoare. Mai pe urmă am aflat că îl chema boier Gile, numele de familie i l-am uitat, că era de undeva de pe lângă Olt, făcea poezii în stil popular și într-adevăr purta pe dedesubtul gherocului de piele de drac încă un rând de haine, deși părea voinic și roșu în obraz. Când l-am cunoscut, mi-a mărturisit că la vârsta lui un om nu poate să-și pricinuiască moartea decât numai prin frig; oricât de șubrede i-ar fi arterele și celelalte organe, e suficient să se păzească de răceală, ca să nu atingă pe urma ei năruirea generală. De aceea umbla așa de încotoșmănat și iarna și vara și, cu toate că la analiză s-a dovedit că rinichii lui sunt putrezi, el nu se temea câtuși de puțin; atâta timp cât îi ținea la căldură, n-avea habar. Dar astea le-am aflat mai târziu de la el, acum însă îl cântăream cu coada ochiului și nu puteam să mă dumeresc. Dar prin nimic nu mi se da pe față nedumerirea, spre deosebire de celălalt client care aștepta, în rândul de fotolii de dincolo de boier Gile. Acela era bine îmbrăcat și părea nervos; își răsucea mustața neagră; așa cum și-ar întoarce ceasul un om foarte grăbit, apoi cădea în gânduri adânci, din care răsărea deodată, aruncând priviri de uimire spre bundra enormă a lui boier Gile. îl privea cu ochii atât de mari și plini de indignare, că l-am crezut la început a fi chiar adversarul de proces al boiernașului oltean; vroiseră amândoi să angajeze pe Georges Radu Șerban și nimeriseră în același moment în camera de așteptare — rămânea numai de văzut pe care dintre ei îl va alege avocatul. Astfel mi se păru mie — și împrejurarea asta, care mai la urmă văzui că nu-i decât o simplă închipuire, îmi mai dădu viață și mai puse puțin interes în sufletul meu; altfel parcă mă simțeam lovit de catalepsie și numai din când în când închideam ochii de mare mirare. Cei doi mă și văzuseră cum clipesc de des, dar poate își închipuiseră că e un simplu tic, ca și al domnului care se trăgea furios de mustață și-o răsucea, cu o repeziciune uimitoare, după ce privea indignat la bundra lui boier Gile.

Clientul care era înăuntru a ieșit și după el a mai ieșit un băiat tinerel, foarte elegant, de bună seamă secretarul. El a făcut semn lui boier Gile să intre, spre vădita ușurare a domnului celălalt, care atunci am văzut că nu-i poate fi rival de proces. Tinerelul și-a oprit ochii pe mine întrebător și insistent. M-am roșit deodată și am început să mă încovrighez deasupra pântecelui; dar nu m-a întrebat nimic, nici acum, nici când a venit să ia pe domnul nervos.

Când am rămas singur și mi-am dat seama că nu mai e nici o putință de a evita rândul meu, o presimțire teribilă m-a copleșit deodată: dacă ea va ieși tocmai acum de după una din ușile acestea? Simțeam cum mă înec de-a binelea numai la acest gând și ajungeam să doresc chiar ca domnul dinăuntru să termine mai repede, numai presimțirea mea grozavă să nu se realizeze, înainte de a da ochii cu teribilul, în momentele acestea, pentru mine, domnul Georges Radu Serban.

Iar presimțirea se realiză aproape exact cum mă gândisem eu, adică exact când secretarul subțirel mă întrebă în sfârșit mirat, examinându-mă cu o stăruință supărătoare:

— Dumneavoastră?...

Atunci ea apăru, dar nu pe vreuna din ușile care dau înăuntru, ci pe ușa cea mare, pentru că venea de afară. Era îmbrăcată de oraș și valetul îi deschisese. La mine poate nu s-ar fi uitat, dacă nu m-aș fi ridicat tocmai atunci în picioare, încurcat și de apariția ei și de întrebarea care mi se pusese. Doar ochii s-au oprit pe mine în treacăt și am văzut în lumina lor că m-a cunoscut. A avut numai o mișcare de dispreț a feței, pe care a alungat-o atât de repede, că multă vreme m-am întrebat dacă a făcut într-adevăr această schimă ori a păstrat tot timpul amețitoarei treceri o indiferență completă și mai umilitoare. I-a răspuns plecăciunii secretarului: — „Bonjour, Radu!” cu un accent pronunțat pe u, făcându-mă să mă întreb dacă n-o fi cumva chiar de origine străină. Dar toate gândurile acestea s-au perindat grabnic prin mintea mea, pentru că trecerea ei n-a fost decât o licărire de fulger.

Și iată-mă dinaintea lui Georges Radu Șerban: urechea stângă îmi tiuia „Bonjour, Radul"... Bonjour, Radoul” La Ra-dou nu m-am uitat o singură clipă, de teama vreunui zâmbet ¦ de dispreț sau de compătimire pe buzele lui subțiri, care ciripeau un grai atât de pițigăiat. Ceea ce mă uimea cu desăvârșire era numai dârzenia cu care puteam vorbi, deși îmi simțeam până și încheieturile muiate de emoție, și apoi seriozitatea și gravitatea cu care mă asculta Georges Radu (sau poate tot Radii?) Șerban. Era de neînchipuit pentru mine că nu mă întrerupsese încă, cu toate că îi ceream un lucru atât de absurd: să mă primească secretar, deși vedeam bine că are un secretar. (E drept, eu nu pretindeam nici o remunerație, oricât de greu ar fi fost lucrul ce-mi asumam, și această dezinteresare bănească am ținut s-o subliniez în două rânduri; dar poate că Radu îl ajuta în aceleași condiții, cum era obiceiul la marii avocați.) Totuși, vorbeam înainte, hotărât să spun până la urmă ceea ce pregătisem: era un fel de examen de altminteri de pledoarie, pe care trebuia să-l trec dinaintea lui, această cuvântare a mea. Deși el mă asculta fără ca vreo fibră să tresară pe obrazul lui feminin, deși înțelegeam perfect că mă ascultă într-adevăr, cu toate că ochii lui priveau necontenit aceeași floricică albastră-marină de pe covorul albastru-cer, totuși pricepeam de minune că răspunsul îi va fi negativ. Numai când am atins punctul unității de atitudine din activitatea lui profesională, pe care îi mărturisii că am urmărit-o pas cu pas, el a făcut o mișcare abia perceptibilă și a ridicat ochii mirați la mine. Se mira că am fost singurul care am observat acest lucru? Că l-am admirat pentru asta tocmai eu, care nu fac parte din clasa lui, cum m-am grăbit să-l asigur? Că mai poate fi cineva afară de dânsul care apreciază astăzi o linie dreaptă și încă doar pentru ea însăși? Sau — dracu' știe — să-mi permit ca un inconștient de târgoveț bădăran ce sunt să-i pun o notă bună?

Dar nu și-a dezvăluit deloc gândul pe care acest moment al cuvântării mele i l-a deșteptat și, parcă regretând și el, ca și, de bună seamă, preafrumoasa-i soție, că a putut lăsa măcar numai momentan să i se întrevadă un simplu clin al ascunzișurilor lăuntrice, a coborât din nou ochii la aceeași floare albastră și m-a lăsat netulburat să termin.

Când ultimul cuvânt al meu a zburat în aer, volatilizând orice posibilitate de legătură cu acest om, cu această casă, cu această femeie, d. Georges Radu Șerban mai păstră un timp profundă tăcere. Pe urmă îmi întinse mâna (ceea ce nu se întâmplase la venirea mea) și-mi spuse:

— Bine, domnule, am să mă gândesc la propunerea dumitale... Treci într-una din zilele acestea ca să-ți dau răspunsul meu!

Și-mi strânse degetele cu o singură apăsare a degetelor lui lungi, osoase. De bună seamă că dacă mi s-ar fi vorbit astfel

într-un birou public, aș fi înțeles că trebuie să-mi iau orice nădejde. Dar de-aici plecam cu o mare, cu o puternică bucurie: oricum, căpătasem favoarea de a mai suna o dată la poarta cu negre săgeți, acum fără nici o sfială; de a mai pătrunde în hall-ul elegant și sever; de a examina mai bine îmbrăcămintea și ticurile clienților tovarăși de așteptare, de a le ceda chiar rândul, numai pentru a prinde iar clipa divină când doamna Georges Radu Șerban se întoarce din plimbarea-i matinală (care „la bogații ăștia” are loc cam la aceeași oră) și traversează sala cu mersul ei regal. Să vedem, data viitoare, ce cuvânt, strivit repede în gând, va lăsa totuși să scape ochii ei? Dar acum vești triste începură să-mi curgă din viitorul acesta smălțat de fermecătoare culori ale apropiatei mele vizite în sala de așteptare a d-lui avocat Radu Șerban: dacă doamna se va fi interesat de „clientul acela mai tânăr dintre cei din urmă trei clienți"... și va fi povestit soțului ei o întâmplare cu două enorme dicționare, care au căzut odinioară de omagială stupoare de sub brațul unui ofițer descins la picioarele ei, și de asemenea de privirile insolente „ale acestui tânăr", odată, când automobilul casei a trebuit să stopeze brusc și întâmplător în fața lui?

La patru zile m-am prezentat iarăși în sala de așteptare și m-am bucurat crâncen când am văzut-o atât de încărcată de împricinați; aveam timp acum să aștept aci și să respir până-n fundul plămânilor această atmosferă călduță a cărei prospețime vag parfumată de esențe necunoscute nu era câtuși de puțin alterată de atâtea răsufluri. De altminteri, persoanele care adăstau acuma prezentau ținute decente și chiar elegante. M-am înfundat deci fericit în fundul larg al fotoliului, când ușa se deschise și secretarul cu glas pițigăiat apăru însoțind ca de obicei pe clientul care terminase. Domnul care venea la rând se ridică, dar Radu, când dete cu ochii de mine, îl opri:

— Pardon, un moment, dar numai un moment...

Apoi adresându-mi-se mie mă încunoștiință că „maestrul” dorește să-mi vorbească. Am roșit cu desăvârșire și cele mai negre gânduri mi-au țâșnit în minte, mai ales pentru graba acestei execuții cu adevărat sumare, și numai acel cuvânt familiar între oamenii de drept, „maestrul” în loc de „domnul avocat", mi-a mai picurat parcă o boare de nădejde în haosul din capu-mi. Și, Dumnezeule, domnul Georges Radu Șerban m-a întâmpinat cu aceste vorbe, care mi-au umplut inima de fericire și-n același timp de teamă și cutremur, într-o măsură cum nu cred să i se fi întâmplat nici celui ce i-a fost dat să audă glasul etern pe Muntele Sinai:

— Am reflectat, domnule, la propunerea d-tale și răspunsul meu este afirmativ. Asupra salariului dumitale voi putea să mă hotărăsc după primele săptămâni de serviciu...

— Dar... tocmai că... eu... v-am.... că nu...

Domnul Georges Radu Șerban găsi inutil să răspundă la această bâiguială, ca un boier vechi și bogat, care tocmai pe dezinteresarea mea bănească n-a pus preț când s-a hotărât să mă angajeze. Replica lui a fost întrebarea dacă sunt dispus să-l ajut chiar de astăzi de dimineață. Fără îndoială că i-am răspuns cu vocea plină a hamalului voinic (care la moment s-a și trezit în mine) când propunătorul îl întrebă dacă e în stare să ducă o povară ceva mai nepotrivită pentru obișnuitele puteri omenești. Instinctiv am înțeles că aici, în biroul de față, în care secretar al acestui boier era Radu cu accentul pe u, rolul meu nu putea fi decât acela de hamal în adevăratul sens al cuvântului. Și m-am comportat, spre marea satisfacție a patronului meu, ca un adevărat hamal. îi găseam domnului Georges Radu Șerban cele mai prăfuite dosare, cu cele mai vechi hârțoage: aveam o obstinație în stăruințele mele care punea în îngrijorare pe toți grefierii, pe toți conțopiștii de la starea civilă și pe toți funcționarii deținători de acte sau emițători de certificate în legătură cu justiția. Plecam și-n provincie, nu numai să descopăr dovezi, pe care nu mă lăsam până nu le aduceam pe gustul domnului Georges Radu Șerban, dar îl și reprezentam la instanțele mărunte, cerând termene și chiar punând concluzii potrivit instrucțiunilor sale. Nu mă cruțam intenționat, oferindu-mă să-mi iau drumul pentru un timp aproape pe jumătate cât mi s-ar fi oferit, și nu o dată, sosit dimineața, după un voiaj de 36 de ore, n-am pregetat să mă ocup de lucrurile din ziua aceea. încât până și maestrul a trebuit uneori să intervină și să-mi pună la un punct convenabil acest exces, care, laudă Domnului, oricât nu m-ar crede cineva, pe mine nu mă ruina defel.

— Mi-am dat eu seama că tocmai dumneata îmi trebuiești! m-a asigurat domnul Georges, atunci când mi-a fixat dintru început salariul la un cuantum neașteptat de respectabil.

Pe bună românească, vorba asta venea așa: „Am băgat eu seama că boierului pursânge îi trebuiește vechil pursânge” — și am rânjit în sinea mea, cutremurându-mă și mai teribil că totuși, în gândul vechilului, trona tot mai tiranic, ca adevărat stăpân, un cap de ceară albă cu dinți albi în râs încremenit, capul doamnei Georges Radu Șerban, pe care, de altfel, o lună și jumătate după angajamentul meu, eu n-am mai putut-o întâlni și vedea. Dar hamalul știa să aștepte cu anii...

Radu era și el mlădiță boierească, era slab și sidefiu, înalt și de-un blond lucios, cu dinții mari și bătând în gălbejiu. Era bun la suflet și inteligent, frumusețea doamnei Radu Șerban, ca orice fel de frumusețe femeiască de altminteri, părea să nu-l intereseze. în schimb, asculta toate cuvintele patronului cu ochii larg zgâiți și avea o plăcere deosebită să comenteze pledoariile și sentințele judecătorești. Pronunța un r stropșit, care se subția și mai rău când apuca pe poarta unui dinte lipsă din stânga maxilarului de sus. La trei săptămâni după angajament (mă împrietenisem acum bine de tot cu dânsul), când lucram împreună într-o după-amiază în biroul maestrului, plecat la moșie, cu ocazia unei pledoarii prin împrejurimi, ușa se deschise fără să mai fim anunțați și-și făcu apariția tânărul tomnatic cu gambeta pe urechi și cu cățelușul cu păr creț peste ochi, pe care-l văzusem odată de pe stradă intrând în această casă. Eram gata să-l întreb ce dorește, dar binețele amabile ce schimbă cu Radu mă opriră. Pe urmă furăm prezentați: avui astfel plăcerea să cunosc încă un descendent de domn și de beizadea: Râul (Raoul, cum semna el) Ipsilant. Mi-amintii că auzisem o dată pe maestru pledând pentru un împricinat cu nume similar. Aflai mai pe urmă de la Radu că era vorba chiar de el, dar procesul fusese pierdut și Raoul rămăsese, din tot patrimoniul lui strămoșesc, doar cu istoricu-i nume. Și cu o licență în drept de la Paris, pe baza căreia, nici mai mult, nici mai puțin, vlăstarul domnesc era, cum mi se spuse chiar la prezentare, coleg cu modesta mea persoană. Mi-am închipuit deci, un coleg generic, coleg de bară, un avocat. Abia după mai multă convorbire luai cunoștință cu surpriză că distinsul oaspe din ziua aceea, care ne făcuse onoarea să apară între noi la ora 12 jumătate dimineața, era asemeni secretar al patronului, coleg al meu și-al lui Radu.

— A, poate ați fost în vreo călătorie? comisei, ca un veritabil burghez provincial ce eram, gafa să-l întreb.

El îmi răspunse însă indiferent că n-a fost în nici o călătorie și atunci eu mă gândii că o fi zăcut bolnav. Și împinsei gafa și mai departe, împărtășindu-i, gata de gratulare pentru însănătoșire și revenirea în mijlocul nostru, această destul de logică temere a mea. Noroc că glasu-mi se auzi numai pe jumătate, dându-i prilej să nu-mi răspundă, ocupat să întrebe pe Radu Ies dames sont chez elles". După care își luă rămas-bun de la noi și, trăgându-și câinele (a cărui mutră mi-aduse aminte de-a unui lăutar bătrân și a unui mare politician actual) de lănțușu-i galben, ne părăsi nu pe ușa pe unde intram noi și clienții, ci pe ușa laterală, pe unde apărea maestrul.

Radu m-a ajutat binevoitor să ies din toate nedumeririle. Mai întâi „Ies dames” erau doamna Georges Radu Șerban și mama ei, doamna Smaralda Ruset, născută însăși Ipsilant, mătușă lui Raoul, așadar, văr primar cu doamna Alba. (Mi-adusei într-adevăr aminte de o doamnă cu păr alb pe care o văzusem de vreo două ori trecând prin hali cu un baston în mână, deși dreaptă și plină de prestanță, o dată chiar oprindu-se să se întrețină cu unul clin clienți și părând nespus de afectată de vorbele aceluia: mi-am închipuit, o vizitatoare a doamnei Radu Șerban.) Procesul lui Raoul, pierdut la Casație, avea de obiect nu numai o expropriere în favoarea obștii, dar mai era încurcat și de o prescripție fatală. Doamna Smaralda pierduse pe aceeași temă, cu mult mai înainte, pentru că avuse imprudența să se încreadă, ca și restul comoștenitorilor de altminteri, în temenelele unor deținători — foști embaticari, care nu răscumpăraseră — pricopsiți de familia lor și totuși trădători; când obștea și-a mai cerut și drepturile ei, din mare latifundiară, doamna Smaralda n-a mai rămas decât stăpâna unei sfori de moșie, pe care, degustată de toate netrebniciile suferite, s-a grăbit s-o prefacă în bani sunători. Restul e lesne de ghicit: și leul și francul francez — căci trei sferturi din capital și-l depusese ca prevedere la o bancă din Paris — au căzut vertiginos. Aceeași soartă a avut-o și casa din București, pe care doamna Alba, pe atunci domnișoară Ruset (ea semna însă ca domnișoară, de dragul și pentru sonoritatea numelui matern: Alba Russet Ypsilant) o moștenise de la tatăl său: convinsă de geniul speculativ al mamei, o vânduse și ea la rându-i, concomitent, pentru a se vedea apoi, din mare prințesă trăită numai în străinătate (unde se înfățișa doar ca prințesă „bizantină"), cum sărăcia se apropie grozavă cu dinți și pași de lup. Și numai astfel doamna Alba convenise să accepte mâna lui Georges, cu o decenie și mai bine mai în vârstă decât dânsa. Astfel, gândul ei plutise în nori și mai înalți, la care eu amețeam numai gândindu-mă, și, încercând să-i descifrez, rămăsesem cu gura puțin întredeschisă și cu stiloul înfipt în șănțulețul bărbiei, poziție din care mă corectai repede, când Radu sfârși și mă privi puțin mirat că pe un om de drept ca mine mă pot impresiona astfel de întâmplări prea obișnuite, și puțin cam încurcat că mersese prea departe cu vorba tocmai cu unul pe care destăinuirile lui păreau să-l intereseze atât de mult.

Mi-am impus de-acum înainte să nu mai par prea curios, pentru a afla cât mai multe; mai ales felul de a vorbi degajat și net al lui Radu și puțina importanță pe care o acorda evenimentelor zilnice și familiare, pentru a merita din parte-i vreo discreție, mă încuraja să-l descos cu multă abilitate. Mă prefăceam că mă interesez mai mult de soarta lui Raoul, a cărui gambetă pe urechi și al cărui câine cu pedigree păreau să întoarcă în zâmbet și buzele lui Radu, ale acestui drăguț copil (el nu era de viță domnească, numele lui de familie era Mănescu) pe care nimic nu mai putea să-l preocupe în afară de spețele dragi ale maestrului său. Indirect astfel, puteam afla cât mai multe și de ceilalți membri ai familiei Ypsilant.

Procesul lui Raoul ținuse mai îndelung, pentru că, rămas orfan, încă adolescent, minoritatea lui îi fusese într-o privință de ajutor: tutorele neglijent însă nu încasase chiriile în formă vizibilă și deținătorii uzurapaseră totuși prin lungă prescripție sau cu titlul de pro herede. Un mai mare hal de neglijență într-o administrație nici că se mai pomenise! (Gurile rele șopteau că tutorele lui Raoul, care îngrijea totdeodată și de moșia doamnei Smaralda, absenteistă convinsă, fusese înțeles cu acapărătorii; dar numele lui asemenea istoric — Ghiculescu — îl absolvise de orice fel de bănuială din partea victimelor.) Asta mă făcea să simpatizez pe Raoul, pe acest „secretar de avocat'” care sosea din două în trei zile, între douăsprezece și jumătate și unu — tocmai bine când se isprăveau consultațiile, ba uneori lipsea și câte o lună! Radu credea că are și el retribuție din partea maestrului, dar nu aveam nici un indiciu doveditor, iar acum mă învățasem să nu mai fac gafa de a mă repezi cu întrebările. Văr cu Alba, Raoul nu putea decât să-mi fie simpatic și, dacă obțineam cumva prietenia lui, o nădejde încăpățânată mă făcea să mă legăn în rozele parfumate ale gândului că din când în când ar putea veni vorba și de mine în conversația lor familiară.

Mă purtai ca un veritabil gentleman cu Raoul; sentimentele ce-i arătam nu erau numai interesate, dar admiram în adevăratul înțeles al cuvântului la dânsul nepăsarea cu care își amintea, și de cele mai multe ori izbutea să nu-și reamintească, dezastrul involuntar al imensei lui averi. Când vorba venea într-acolo, știa s-o întoarcă de minune, aruncând-o departe de el, ca pe o mânușă uzată, ca amintirea unui bacșiș nebunesc, zvârlit la o masă de chef. în schimb îi plăcea în chip deosebit să ne întrețină despre câinele lui, Nuși (!?), și de noblețea-i de sânge dovedită cu acte (atunci aflai eu de existența pedigree-lor). Dobitocul era într-adevăr simpatic, dar mai mult caraghios. O caricatură de câine: cu toată bunăvoința-mi îndârjită nu ajungeam deloc să pricep rostul atâtor atenții și în ce constă valoarea lui: l-ar fi făcut praf în două minute oricare javră de mahala.

Nu era nici frumos: părul lui spălat și răsspălat era de-un alb-roșcovan — acum îl puteam observa mai bine — cu pete mai întunecate, de-un negru-castaniu. Dar tot acest păr îi invada și fața, lăsându-se dedesubtul botului țuguiat ca o barbă nețesălată de troglodit. Poate o fi inteligent, o rasă mai inteligentă decât a celorlalți semeni ai lui? Cerui lămuriri lui Raoul asupra acestui punct, pentru că vream să-i iubesc câinele cu orice preț. El mă asigură de acest lucru, dar din exemplele ce-mi dădu nu conchisei nimic favorabil. în cele din urmă, Raoul, văzând că nu mă convinge astfel, mă doborî iar sub povara documentelor de noblețe. Și mă uitam curios la acest vlăstar de personaje istorice, care afișa indiferență pentru moșia strămoșească pierdută din neglijență boierească, dar care se fălea cu neamul boieresc al câinelui său, căutând să insufle javrei anoste virtuți pe cale de documente. O jale mare mă cuprinse pentru urmașul de voievod, care însemna totuși ceva și el, personal, peste ce-l puteau arăta propriile lui documente. Era suficient să te întrețină despre „Nuși” al lui și despre diversele rase canine în general, pentru a te convinge că ai înainte o inteligență cu adevărat sclipitoare, care — vai! — nu părea să se aprindă până la acest grad decât când era vorba de animalele lui favorite.

Totuși, Raoul avea și cunoștințe întinse de literatură. Era mult citit și avea un chip special al lui de a defini o operă și de a justifica astfel de ce îi place sau nu. Dar, vădit lucru, asupra unor astfel de chestiuni nu era dispus să întindă multă discuție și poate că și asta era o calitate. îl descusui cu încetul, căci ne împrietenisem. Ieșeam adesea seara și întârziam noaptea de dragul lui: pentru că la dânsul primul pahar trebuia să aibă neapărat urmare, și încă lungă. Era curios că prefera localurile de mâna a doua și chiar ordinare. Varieteuri suspecte, cârciumi cu fală pentru vinurile lor vechi și fripturile lor indecente și, ca orice bețiv bucureștean democrat, hala lui Milică Dona din Piața Mare, unde ritualul nocturn trebuia neapărat să sfârșească.

Nu mă îngrozeam de nopțile pierdute, pentru că aveam constituție destul de robustă ca să nici nu le simt. Apoi nici nu mă amețeam, lasă că nu beam cine știe ce. însă era o plăcere pentru mine să stau cu Raoul Ypsilanti, vărul doamnei Alba Georges Radu Șerban, născută Ruset și după mamă Ypsilant, noi singuri la o masă. Ce avea omul ăsta din frumusețea și eleganța doamnei Alba? Nimic. Cu pălăria aceea pe urechi, cu nările largi și cu ochii foarte lucioși pe-o figură ternă... Ah, luciul ăsta al ochilor le era comun... Da, iată ce trebuie să privesc eu mai mult la dânsul... Ș-apoi se cunoștea că e de neam bun, orice s-ar zice, oricât urechile acelea largi ca niște frunze de curechi s-ar lăsa cam pleoștit, pornind din țeasta roșcovană, bine tunsă de la creștet în jos — sau de sub ceapacul negru, prea înfundat pe cap. Era ceva în el care o spunea limpede, răspicat, și nu mă refer aci — cum se face de obicei — la accentul lui aproape stricat românesc, ori invers, la accentul lui impecabil când vorbea franțuzește și englezește.

Am putut constata astfel că există într-adevăr o noblețe, un mod de a fi, de a te arăta deosebit de al celorlalți. Că asta provenea din trecerea sângelui printr-un șir de generații succesiv bine trăite ori că era cu adevărat un har divin la mijloc, n-aș fi putut răspunde. Dar Raoul Ypsilant îmi făcea limpede impresia că, dacă n-ar fi fost stipendiat de soțul verișoarei sale (de unde putea trăi el altfel?) și dacă., incapabil de a munci, ar fi decăzut cu desăvârșire, cu siguranță că și în zdrențe, și cu ceapacul lui atunci mototolit, s-ar fi prezentat altfel decât un vagabond de rând. Sau chiar dacă ar fi fost literalmente lipsit de inteligență, tot s-ar fi găsit ceva în felul lui de a fi care l-ar fi transfigurat puțin, l-ar fi făcut să pară un prost mai interesant decât proștii ceilalți, cei comuni.

De aceea mă pasionam de Raoul după cum el se pasiona de câinele lui, și-mi închipui că pasiunea mea era incomparabil mai legitimă. în afară de pedigree-ul, Raoul era ceva, era el însuși cineva. Pe lângă vinul vechi și fripturile de măruntaie indicibile, lui Raoul îi plăceau femeile cu păr lung. Era o meteahnă sufletească aceasta, care i-a pricinuit, după mine, burghezul, însemnate neajunsuri. Astfel, refuzase două partide, care bucuros i-ar fi adus zestre zdravănă, în schimbul numelui său, ce, precum se vede, reprezenta încă o bună valută. Lucrurile astea se petrecuseră cam imediat după pierderea definitivă a procesului, și toată lumea crezuse că gestul pretendentelor apăruse cam umilitor prin promptitudinea lui. Și toată lumea apreciase deci refuzul de înaltă prestanță al lui Raoul; dar aci, în subsolul cu miros de fleici al lui Mitică Dona, eu singur aflai adevărul adevărat. Pretendentele n-aveau păr lung, uite așa ca una din cele două tovarășe ale noastre de masă, aceea care, evident, trebuise să-și tragă scaunul lângă al lui Raoul și pe care el o mângâia pe creștet, cu totul și cu totul transportat. Sărutări pătimașe urmară destăinuirii pe care el mi-o făcuse pe franțuzește, cu superbul lui accent care inspira respect cocotelor, iar mie discretă trufie și grija să răspund în aceeași limbă, însă numai atunci când răspunsurile nu puteau consta în mai mult de un cuvânt. Puțin geloasă, partenera mea mă invită desigur să nu mă las mai prejos: „Dă-i și tu din gură pe franțuzește, micule", dar, pentru că n-o satisfăcui, ea începu să aprecieze cu glas tare calitățile înfățișării mele, restabilindu-mi superioritatea. Evident că încăpățânarea ei de a nu mai tăcea mă agasa, cu atât mai mult cu cât n-aș fi vrut să indispun pe Raoul cu nimic, mai ales n-aș fi dorit să i se infiltreze sugestia că într-o societate feminină eu aș putea să fiu preferat dintr-unele foarte puternice privințe. Și doar îmi trebuia societate feminină în jurul nostru, numai și numai pentru ca odată și odată, când îmi voi simți sufletul oțelit, să pot aduce vorba de ea; de bună seamă, nu într-o circumstanță ordinară ca aceasta, dar mai târziu, cine știe, când, grație strânsei mele prezențe lângă dânsul, aș putea pătrunde și-n altfel de lume decât acea pe care Raoul se obstina acum s-o frecventăm. Noroc însă că princiarul vlăstar care privea cu ochi larg căscați pe partenera mea — Doamne, și ce luciu era atunci în ochii lui! — nu asculta nimic, mai bine, nu auzea nimic din ce spunea ea. Am văzut clar, el aproba necontenit, grozav de bine dispus, pe cea de lângă mine și, complet transportat, se grăbea să mângâie la fiecare două minute coama neagră-castanie a femeii de lângă dânsul. Atunci înțelesei abia și această nouă latură a caracterului lui princiar; pentru un simplu gust, în aparență neînsemnat, el dă cu pidorul la perspective mândre, la situații sigure. Pusei capriciul lui în legătură cu sentimentele ce un veritabil nobil ca dânsul trebuia să le aibă pentru trecut, pentru orice ține de trecut — și ce ține mai bine de trecut decât părul lung la femei? — și deodată mă întrebai îngrijorat dacă doamna Alba nu poartă cumva părul lung. Netotul ăsta ar fi în stare să-i facă vară-si curte, pe când, în ipostaza contrară, ce minunat de bună s-ar fi prezentat situația pentru mine: doamna Alba ar fi valorat ceva mai puțin pentru dânsul, și asta ar fi însemnat pentru mine o portiță mai mult, prin sufletul lui, spre ea.

Abia mai târziu văzui ce putere avea această particularitate capilară a femeilor asupra celui ce-mi făcea nespusa onoare de a mă asigura acum, sub grea chezășie de cinste, de amiciția lui eternă. Cocota cea brună îi furnizase, în schimbul modestului ei tarif, plăceri incalculabile; în noaptea următoare o căutase singur și o regăsise la locul știut, pe chei. Dar după prima oră de tandrețe, care, precum înțelesei, se consumase mai mult în mângâierea lungului păr, Raoul, cam întrecut cu băutura, adormise. La deșteptare, dezastru! Bruna nemernică nu-și mai odihnea capul încurcat de bogăția aceea neagră pe alba pernă princiară. Canalia dispăruse, nu fără a fi trecut în razie toate buzunarele amfitrionului imprudent și chiar degetele-i înțepenite de somn. Din portefeuille îi luase trei sferturi din retribuția pe care colegul meu o încasase cu o săptămână înainte de la maestru, și din degete numai unul din inelele prețioase și în sine și ca valoare istorică, și anume, pe cel cu piatră de rubin.

Acum Raoul mă rugă să-l însoțesc pentru a găsi pe fugara, care de bună seamă își schimbase, prudentă, pentru un lung șir de nopți, vadul comercial. Și asta de ce credeți? Pentru tenculețul de hârtii albastre sau pentru valoarea rubinului și a incrustației rare a inelului, despre care Raoul îmi șopti că fusese prețuit de curând la o sumă impunătoare de cel mai autentic bijutier al Bucureștilor, dar că el speră să-l treacă și mai bine la Paris? (Tipul nu era așa de sărac cum crezusem la început; dar își purta cu el toată averea!) Nu, nu pentru valoarea inelului, care făcea cât o casă într-un parc ieftin, mă trăgea prințul Raoul nopțile după sine, de începusem oarecum să mă ajungă puțin oboseala — că până și domnul Georges Radu Șerban s-a uitat în vreo două rânduri la cearcănele mele puțin cam ciudat — nu, ci pentru părul lung al hoaței.

Căutările însă fură zadarnice, și pentru că mă înfiora perspectiva până-n infinit a nopților ce mai aveam de pierdut (poate că prostituata asta care-mi dădea necaz se refugiase în provincie!), am încercat să-i ofer unele mostre noi; ce dracu', mai erau doar femei cu păr lung în București! Prințul se arătă de fiecare dată mulțumit, dar nu încântat, și dorul de cea dintâi nu i se mai ogoia deloc.

— Crezi dumneata că înainte de ea n-am mai găsit și altele, cu păr mult mai fin decât al acestora la care mă îmbii; doar a fost, mon cher, pasiunea mea, care m-a îngenuncheat cam la un an după ce monstrul parizian a dat decretul de tunsoare tuturor femeilor de pe glob... (El a și numit un coafor parizian, dar i-am uitat numele.)

— Ei bine, uite aici! a continuat. (Și luându-mi mâna mi-o puse pe cârlionții încâlciți și moi ai lui Nuși.) Ei, ce zici? E totuna cu al javrei ăleia de trece acum pe mijlocul drumului și în cojocul imund al căreia nu te sfătuiesc să-ți vâri degetele?... Ha... ha.... ha...

Avea un râs rar, sacadat și invariabil, necontenit același; aceeași silabă: „ha", aruncată afară cu mișcări largi ale toracelui. Ha... ha... ha... un fel de lătrat vesel, ca al dobitoacelor lui favorite.

Am izbutit în cele din urmă să-l conving că nemernica și-a luat tălpășița din București și mi-am recâștigat liniștea deplină a nopților. Până acum nu făcusem nici o greșeală în serviciul pe care i-l prestam domnului Georges Radu Șerban, ca un argat conștiincios, și înclinările lui de stăpân care mă plătea — numai că întrevedea posibilitatea de a-i greși — mă înfricoșau. Aveam pentru dânsul toată stima ce-o merita talentul și renumele lui, în schimb nu nutream pentru persoana sa nici un fel de sentiment mai adânc, afară, de bună seamă, de îngrijorarea cumplită că m-ar putea îndepărta din această casă. De aceea căutam să-l servesc cât mai bine și eram convins că depășesc cu contraserviciile mele cuantumul plății lui, pentru a înăbuși în inima mea orice drept al său la recunoștință și prietenie; vream ca drumul inimii mele spre acea pentru care pătrunsesem aicea să fie liber, neîncurcat de ghimpii nici unui fel de remușcări, complet, complet liber. De aceea țineam nespus la compania lui Raoul Ypsilant, în inima căruia mi se părea că ghicesc, sau în orice caz găsisem logic că trebuie să existe, o aversiune surdă pentru cel care-l stipendia fără motiv.

în vremea asta, revăzui pe doamna Alba de mai multe ori; îmi răspundea rece la salut, ba cred că nu m-am înșelat, observând în recele acesta din ochii ei lama de oțel a necazului că existența mea aici chiar, după inofensivele împrejurări petrecute, o plictisește pur și simplu. Inima-mi de argat îmi sfârâia atunci ca pusă pe jăratic; mă simțeam neînsemnat și umil, și vedeam că distanța de aici la lună, care mă separa de ea, crește, de parcă luna, liberată de atracție, s-ar fi pus într-o bună zi în accelerată mișcare centrifugă.

Dar nu descurajam, asta nu; căci pe măsura acestei distanțări de stupefiante cifre astronomice, creștea, simțeam cum crește impetuoasă, amiciția lui Raoul pentru mine; prietenul ăsta care mă întrecea cu doisprezece ani va netezi pentru mine, de bună seamă, un loc în sufletul princiar și rebel.

într-o zi, doamna Alba, venind din oraș, mă surprinse amuzându-mă de teoriile calorice ale lui boier Gile, al cărui Ford dărăpănat de bună seamă că aștepta afară pe unde trecuse dânsa; atunci văzui și eu puțină lumină în ochii încă nedefiniți pentru mine: era o scânteiere lăuntrică ce mă viza direct și o citii de minune, era ceea ce nici nu mă așteptam altceva, căutătura de batjocură și glas mut care-mi spunea: „Evident, ți-ai găsit teapa care-ți convine". Pentru că boier Gile, cu cojoaca lui acum în mijlocul verei și cu buhăitul lui cap enorm, numai a boier, chiar expropriat, nu semăna.

Dar, în sfârșit, era ceva omenesc în atitudinea ei pentru mine, jumătate din atitudinea la care mă obișnuisem s-o văd, parcursă într-o singură mișcare, îndărăt. De aceea doamna Alba nu-mi mai apăru așa de înaltă, ca înainte tot timpul; dimpotrivă, era o femeie potrivită, aș putea zice înăltuță, foarte puțin plină, umană și fină, și era nespus de frumoasă. Totuși, deși o fixam cu ochi arzători (orice ar fi fost să se întâmple!), n-aș fi putut spune pentru nimic în lume dacă părul ei e tuns și nici ce culoare are; apropierea ei mă orbea.

Totuși îmi propusei să-i înfrunt strălucirea, mai ales că disprețul ei vădit, concret, mă încuraja; orice s-ar spune, era un pas larg de apropiere pentru mine, era o fericire neașteptată, un înger răuvoitor apărându-ți dintr-o dată, într-o noapte de deznădejde fără sfârșit, dar apărându-ți. O bravai deci privindu-i părul și descoperii că era brună, o brună cu ten alb, mat în lumina sălii de așteptare: o, mult mă costă această descoperire! Mai întâi, ochii ei fulgerară de mânie și mă săgetară cu veninul cel mai omorâtor; apoi — și asta fu cea mai grea lovitură — nu mai trecu multă vreme prin sala de așteptare. Mai așteptam acum chemarea beizadelei și condamnarea la adevărată decapitare, ca pe vremea Brânco-venilor: socoteala și teribilul concediu definitiv. Dar domnul Georges Radu Șerban, de când obrazu-mi restabilit denotă din nou prospețime și sănătate și începu a respira iarăși înverșunarea aprigă la muncă, se arăta parcă tot mai prietenos cu mine, ceea ce mă îngrijora, și tot mai încrezător în forțele mele, dându-mi sarcini din ce în ce mai grele, ceea ce mă făcea să-mi înăbuș cu greu în gât chiotul de triumf.

Oare pomenea omul ăsta, domnul ăsta mare și grav, cât de puțin despre modesta, umila mea persoană, despre bietele mele însușiri, care-l mulțumeau, în familia lui, la masa de la prânz, sau seara, când se revedea cu ai săi, după oboselile zilei. De bună seamă că nu: eram un argat conștiincios, și atât. Sau poate pomenea de mine ca de-un argat conștiincios, și-atât: „A, am găsit în sfârșit un bun secretar". Atât și nimic mai mult. Nici o comparație între activitatea mea și a lui Radu, și mai ales nici una între munca mea zilnică și a lui Raoul. Era ceva firesc ca eu să muncesc înzecit decât oricare dintre dânșii, căci aceasta era menirea mea de om venit din păturile mai joase ale societății, unde pâinea se câștigă în mod firesc cu sudoarea frunții. Și nici Raoul, de bună seamă că nu pomenea nimic niciodată. Ce însemnătate mai aveam eu pentru el când se găsea în fața verișoarei sale? Un simplu tovarăș de chefuri nemărturisibile și atât! Ți-e și rușine să aduci vorba de astfel de tovarăși. Și sufletul mi se strânse de durere ca un câine biciuit, când înțelesei că oricât s-ar strânge prietenia noastră, eu nu voi ocupa în gândul lui Raoul alt loc decât într-o sferă exterioară, care nu va coincide niciodată cu sfera cealaltă, adânc intimă, pe care oamenii aceștia de demult, veniți din fundurile trecutului strălucit, și-au rezervat-o discret numai pentru ei, pentru cei dintr-o tagmă cu dânșii, în fața irumpției potolitoare la suprafață a nemernicimei obscure din adânc.

Atunci aș fi vrut, sub tortura acestor gânduri, să îndeplinesc ceva grozav, să săvârșesc ceva neobișnuit de greu, un lucru dinaintea căruia și priceperea și talentul dlui Georges Radu Șerban să rămână în stupoare! Atunci, fără doar și poate, el va trebui să vorbească, să rostească de mai multe ori cu invidie și ură numele meu, și să fie anume ceva, în legătură cu ea, cu interesul ei, cu mulțumirea ei sufletească, drace, cu soarta ei, sau cine știe cum, astfel ca el să fie obligat să pomenească de faptele mele în fața ei. Atunci domnul Georges Radu

Șerban, vlăstar de voievozi, va fi înfrânt, va zăcea la pământ, răpus de mine, nemernicul, vagabondul, hamalul din portul Brăila, argatul plătit de el. Dar ce? Dar ce? Dar ce? Evident, doar prin merite cu adevărat uimitoare poate pătrunde un om ca mine în lumea aceasta închisă în sine, pe care nici loviturile timpului, nici ruina în plină creștere n-o zguduie din exclusivismul ei. Dar care putea fi meritul acela astăzi, în epoca asta anostă? O lovitură financiară, cum reușesc toți îmbogățiții, cum auzi la toate colțurile, pe toți nespălații, toată pleava asta omenească, scormonită de război, așa cum o rază de soare pune-n agitație un mușuroi umed de viermi: „Am dat lovitura! Voi da o lovitură strașnică..."

Lovitură! Ah, care lovitură trebuie dată pentru a ajunge la o țintă așa de fericită? îmbogățirea, haidade... dacă asta ar putea impresiona pe bogata, pe trufașa doamnă Alba Georges Radu Șerban, descendentă din împărați bizantini și prinți cu renume istoric, ale cărei visuri mergeau cu mult deasupra soțului său! Altceva, cu mult mai strașnic, mai răsunător... dar ce? dar ce?... un proces din cele mai grele, care să răstoarne la pământ o stare întreagă de lucruri, sau care să instaureze o stare întreagă de lucruri, să instaureze timpurile vechi, puterea și mărirea doamnei Alba Georges Radu Șerban... Ceva cu totul și cu totul senzațional, aproape de imposibil... Dar ce? dar ce?... Doamne, dă-mi pe acest ce, și-ți voi ridica 11 de mănăstiri, în cele mai frumoase 77 de părți ale țării...

Evrika! am strigat în cele din urmă la capătul acestor torturi, de zile și nopți întregi, ale gândului meu. Evrika! Iată: procesul Ypsilanților, revizuirea procesului Ypsilanților, recâștigarea formidabilei averi, pe care a pierdut-o marele maestru, dl Georges Radu Șerban... Să vezi atunci nu pe doamna Alba, dar pe doamna Smaralda, această cocoană cu mers voievodal și cu baston, care se oprea uneori în hali, lângă vreo cunoștință, și-o descosea, pentru a-și văicări la rându-i soarta, în șoaptă, cu discreție de nobilă înnăscută, când nu mai era nimeni altul decât convorbitorul în larga și eleganta sală de așteptare! Cum ar mai vorbi de mine doamna Smaralda, cum m-ar prezenta ea fiicei sale, cum ar șopti intrigată: „Ai văzut, un proces pe care l-a pierdut chiar Georges...?” Și chiar mult mai mult decât atât putea spune doamna Smaralda fiicei sale: „Oare... nu cumva... această pierdere... s-a întâmplat... pentru că tu visai cu mult deasupra lui..."

Fusesem prezentat de Raoul doamnei Smaralda într-o dimineață, cum poate fi dimineață pentru Raoul, care, cel mai devreme, se culcă noaptea la 3; așadar, am fost prezentat cam pe la amiază, când consultațiile se sfârșiseră și Raoul venise ca de obicei la slujbă, să se intereseze ce a mai fost în ziua aceea. (Am fost nedrept cu Raoul, afirmând că el nu făcea absolut nimic în birou. Dimpotrivă, privea și uneori citea conceptele pe care le făcusem în dimineața aceea și, după ce ne consulta dacă a lipit bine timbrele, se apuca să le bată la mașină. Astfel îl găsea uneori maestrul, pe care Raoul îl saluta atunci cu exclamații de bună întâmpinare, fără a se urni de pe scaunul lui, ca un om foarte ocupat — el scria repede la mașină, totuși fără nici o greșeală. Alteori punea întrebări în legătură cu acțiunea pe care o dactilografia, chiar de față cu maestrul: „A, ați făcut acțiune în resciune cu afacerea asta"!

Nu-i răspundea nimeni și el continua să țăcăne clapele cu repeziciune, mlădiindu-și mijlocul elegant dinaintea mașinii și răspunzându-și singur: „Foarte bine, foarte bine...” Pe urmă mai punea câte o întrebare, care, câteodată, smulgea un zâmbet fugar subțirelului și seriosului Radu; pe obrazul maestrului nu se mișca însă nici o cută și-i spunea numai atât: „Hai, Raoul, lasă asta... ești așteptat dincolo... vin și eu numaidecât la masă!"

Doamna Smaralda întârziase, cu toate că venise cu automobilul (maestrul avea trei mașini și doi șoferi), și cu toate că înainta ca de obicei înaltă și țanțoșă, apăsa cu dârzenie podul palmei pe mânerul de argint al bastonului mitropolitan. Raoul îi tempera graba, dându-i printre altele de știre că maestrul nu a revenit din oraș încă, asta mai mult ca s-o oprească pentru a mă prezenta pe mine: „Un eminent avocat, mărturisi el, un viitor mare maestru al baroului!... Georges, care-l cultivă, o să aibă cu el mai târziu de furcă!” anticipă cu convingere, ca și când, spre marea mea uimire, mi-ar fi citit gândurile. Doamna Smaralda îmi acordă în urma acestor relații o atenție care mă măguli și mă intimida până la completa fâstâcire. Dacă nobila bătrână va repeta aceste cuvinte fiicei ei? mă gândeam — „o, Doamne, o, Doamne, fă să se întâmple asta!” și izbutii să-mi recapăt stăpânirea de mine, dând întrebărilor încurajatoare și dinainte aprobative ale doamnei Smaralda răspunsuri cumpătate și de bun-simț. O, cât de mult simțeam că iubesc pe Raoul, cu „r"-ul lui franțuzesc cu care pronunțase cuvintele „Georges", „târziu” și mai cu seamă „furcă": fu-âr-că... ah, delicios!

Hotărât lucru, averea Ypsilanților trebuie salvată... Trebuie luptat cu toată energia, cu toată absurditatea încăpățânării, pentru ca nu numai această încântătoare și nobilă bătrână, doamna Smaralda, dar și acest prieten sublim, acest suflet mare, acest cu adevărat prinț de neam imperial, acest divin Raoul, pe care eu îl bârfisem în gândul meu, îl acuzasem de egoism și exclusivism de clasă, să fie repus în drepturile lui, în avuția lui răpită de pleșcarii tagmei mele. Ce caută acești pleșcari, acești argați șireți și lingușitori într-o bogăție împărătească, în mijlocul căreia nu poate sta bine decât o albă zeiță ca doamna Alba, destinată, născută să stăpânească, să lovească în prostime cu biciul și să întindă mâna pentru a fi sărutată de cei ce merită, de cei ce se ridică, dedicându-și inteligența și viața întru apărarea și preamărirea sfintei ei persoane.

Și declamând de fericire în felul ăsta, pe când înghițeam zorit în bufetul Palatului de justiție un borș național și m-aștepta fumegând alături varza cu carne, îmi închipuiam mâna domniței Alba întinzându-se din vălurile de borangic spre buzele mele. Eu nu văzusem încă bine mâna domniței Alba, dar așa trebuie să fi fost cum mi-o închipuiam eu, ca orice mână de icoană bizantină. Și blestemai aceste timpuri stupide și anoste de sinistră nivelare: dacă și doamna Alba ar fi aidoma acestei neveste durdulii de restaurator, plină de nuri și de draci și frumoasă-n toată regula, cu care glumesc toți avocații și care-mi aduce acum ardei verde pentru varza cu carne, unde ar mai fi și mai frumosul vieții, unde treapta de mai sus, spre care trebuie neapărat să țintești cât trăiești? Lugubru! O, dragă băiete, îmi spuneam tot eu, ascultă-mă pe mine: noblețea e ceva în sine, în afară de frumusețe..., e o mare calitate, un sublim atribut al vieții, pe care-l dărâmăm ca niște imbecili, îl surpăm încetul cu încetul, de la temelie, în oceanul vulgarității, în loc să tindem spre puritatea lui...

Și ce mai spuneam eu atunci, ștergându-mi vulgar, la intervale dese, dosul de pe bărbie, grăbit să nu mi se strige procesul, în care trebuia să țin locul maestrului! Și-mi închipuiam pe maestru, tihnit la masa lui regească, asigurându-și comesenii că are în sfârșit o mână dreaptă, braț solid care știe să țină dușmanul în loc până la venirea lui. Doamna Smaralda a adus vorba despre mine și Raoul a secondat-o; iar maestrul a acordat în sfârșit apostila lui hotărâtoare! „Este într-adevăr un strașnic ajutor... va fi un...” Iar domnița ascultă tăcută, pe gânduri. Nu mai scutură din umerii ei decoltați și marmoreeni, jignită că a putut scăpa în convorbirea din jurul unei astfel de mese un subiect atât de plebeu. Ascultă pe gânduri și abia reține un zâmbet: îi răsună în urechi ecoul de bubuitură înfundată a celor două dicționare... Dar zâmbetul se pierde nesimțit în majestatea gravă a trăsăturilor. E un secret al ei, care alunecă în inimă, lângă taina cealaltă, la care ea încă nu vrea să privească mai atentă: „Care e rostul venirii lui în această casă, dacă nu..."

Dar nu vrea să-și răspundă și alungă întrebarea. Nu-i nimic, zeiță... nu-i nici o grabă... avem ani la dispoziție pentru asta... avem viața întreagă...

Și m-am repezit pe coridoare și scări, în urletele prelungi ale aprozilor care strigau primele procese, ca un cavaler în galop, chemat de huietele bătăliei proslăvitoare... Ah, vremurile de demult...

Sunt doi ani, și mai mult chiar, de când îmi ajut maestrul, și am prins de minune mare parte din meșteșugul, trebuie să spun, din arta, din marea lui artă juridică. Astfel că efuziile lirice, care-mi vin din când în când și care-mi plac atâta, mai ales în singurătatea nopților din locuința mea, acum elegantă și complicată — o strașnică garsonieră după modelul celei a lui Raoul — sunt alternate de energice perioade de activitate. Nu am descris încă dosarele Ypsilanților, dar cred că stăpânesc capitolele prescripției și ale posesiunilor, din mai toți autorii de seamă, mai bine decât cei mai buni maeștri ai barei. Timpul trece astfel necurmat și cu el evident acumularea anilor care întăresc stăpânirea uzurpatorilor; dar ar fi fost o copilărie să mă gândesc că s-ar putea revizui un proces de însemnătatea asta prin simplă recalculare a unor termene de prescripție... dimpotrivă, tactica mea mă îndrumă să redeschid bătălia pe temeiul posesiunilor precare, care anulează orice fel de uzucapiuni. Am găsit lucruri senzaționale în doctrină și unele chiar aplicate în jurisprudență, noutăți care cu siguranță au scăpat dezbaterilor procesului; înainte de a-mi parveni dosarele, care au fost și duse la pod, clasate, i-am pus unele întrebări lui Raoul. Am deplină siguranță că sunt pe drumul cel bun; și chiar dacă n-aș putea salva totul, o bună parte din averea pierdută tot voi redobândi. Raoul nici nu bănuiește rostul întrebărilor mele; dar când voi avea din filele dosarelor confirmarea că un element atât de esențial, ca acel care crește înfricoșător de logică și adevăr sub taina frunții mele, îi voi arăta și maestrului punctul de vedere de la care vreau să pornesc; de bună seamă, Raoul va fi de față, pentru a evita vreo manifestare de neplăcere și mai ales vreo sugestie ori chiar ordin de oprire din partea maestrului. Am impresia că voi deschide atunci propriul lui proces, căci încă nu mi-au ieșit din cap cuvintele lui Radii: „Numai așa ea convenise să accepte mâna lui Georges, cu o decenie și mai bine mai în vârstă decât dânsa; altfel gândul ei plutea în nouri și mai înalți". In privința asta am descusut puțin și pe Raoul, dar cu mare grijă, era prima oară după atâta timp de prietenie când deschideam cu el vorba despre dânsa. De bună seamă, printre hazurile obișnuite și cu aerul curiozității nestăruitoare, lipsite de orice fel de interes.

Raoul însă, cu obișnuita lui dezinvoltură, mi-a spus tot ce știa, și cu siguranță, dacă i-aș fi mărturisit cât de mult mă interesează capitolul acesta din viața patronului meu, ar fi regretat din tot sufletul că nu-mi poate spune mai mult. Pentru că nici el nu știa mai mult decât Radii; dar știa prin urmare ce știa Radii, și ca atare putui obține o bună confirmare, însă cu oarecare diferențe, mai mult de opinie: astfel, Raoul nu credea, ba era chiar convins că Georges n-a displăcut câtuși de puțin Albei, dimpotrivă. Dar iarăși era adevărat că visurile ei băteau mult mai departe: era conștientă de frumusețea ei și nespus de ambițioasă. Când a survenit dezastrul, ivirea lui Georges Radu Șerban a fost o mântuire...

Era puțină contrazicere în afirmările lui Raoul; în orice caz eu o vedeam și o dădeam pe seama leneviei lui de a merge cu scurtarea până-n fundul lucrurilor. Radii, cu dorința lui de precizie și cu pasiunea juridică de a da o logică faptelor, făcuse mai bine legăturile — și poate el mai exprima părerile și credințele familiei lui și ale societății pe care o frecventează: evident că Georges apăruse ca o mântuire în clipele acelea de derută. Dar întrebarea se punea dacă maestrul i-ar fi plăcut tot așa de mult pe vremea când ea se simțea în deplină mărire și putere, când n-avea nevoie de nici un mântuitor și când visurile ei băteau atât de sus...

Nu cumva la procesul ei, domnul Georges Radu Șerban... cum să spun... dându-și seama că e mai bine... că ei îi stă mai bine pentru dânsul, așa... când nu e în mărire și putere, ca visurile ei să nu bată atât de sus...

Dar tăcere... sst, cea mai profundă tăcere. Nici un cuvânt despre asta lui Raoul. Dimpotrivă, să-l lăsăm numai pe el să vorbească; pentru că, iată, nici n-a trecut cine știe cât de la prima noastră discuție asupra acestui subiect, că el îmi mai aduce o știre, care întâi mă nedumerește, dar care, pe urmă, văd că se integrează minunat în sistemul meu de gândire. „îți pot spune că acum ei n-o duc prea bine", mă informează Raoul, când pe departe aduc vorba de fericirea care trebuie fatal să domnească în deplinătatea ei între doi inși așa de potriviți, așa de făcuți, și fizicește și moral, unul pentru altul.

— El e un om puțin cam curios, ce să-i faci, vârsta, vârsta, e agasat de toate succesele ei în societate, pe care, crede-mă, ea le obține în chipul cel mai pasiv cu putință. E suficient ca să apară undeva — și apare foarte rar — ca să se îndrepte îndată spre ea omagiul tuturor privirilor și al șoaptelor de admirație... Căci mă pot mândri cu vară-mea... ce zici? Ha... hă... hă...

Am tresărit ca ars de această întrebare, și hohotele lui largi și sacadate, care treziseră din picotit javra pursânge dedesubtul scaunului, ca un lătrat de semen, mi se părură că-mi dezbracă sufletul și mi-l lasă gol ca un trup impudic, între mesele ocupate de cheflii întârziați. M-am simțit roșind chiar, dar când repede mi-am dat seama că nu putea să fie, cum nici nu era, pentru mine nimic insinuant în întrebarea și râsul lui, am fost copleșit deodată de tristețe și mai apoi de vechea umilință. Am privit atunci cu ură pe Raoul și am înțeles de minune sufletul argaților și al embaticarilor de rea-credință care le-au suflat pământul. Aveam să mă lupt cu ei, dar îi aprobam și-i simpatizam; și le eram recunoscător că îmi dau prilejul în curând să-i lovesc de moarte. Erau de-ai mei și-mi trebuiau neapărat, pentru a-mi servi de victime trădării mele. Aceasta era doar soarta noastră, să ne izbim de moarte, pentru a ajunge la cei ce ne stăpânesc și pe care-i iubim mai mult decât pe noi, îi iubim și-i admirăm cu înverșunare și cu ură, până ce le smulgem iubirea lor. Nu era nimic paradoxal în gândurile mele; într-adevăr, acesta era termenul, iubeam cu ura cea mai cumplită, în momentele acestea, pe aceea pe care aș fi iubit-o cu sufletul cel mai dumnezeiesc... dar poate că ura asta de-acuma mă făcea să întrevăd dumnezeiescul de mai târziu.

Redevenii lucid și înțelesei perfect de bine tot acest mecanism complicat al sufletului. Și mi se păru și mai legitim rostul tuturor acestor deosebiri (vulgul le spune de clasă, sau de castă).

Dar pentru că eram încă jos, atât de jos, și numai un lat de masă vulgară mă despărțea de îngerul căzut din fața mea, încercai să fiu îndrăzneț și să-l bravez cu libertatea ce-mi luai

îndată, ba chiar cu o nuanță de libertinaj în colțul buzelor, de-a admira pe acea față de care aveam doar îngăduința să ascult cum pot s-o admire numai cei de seama ei.

— E într-adevăr uluitor de frumoasă! rostii atunci, și mai mult mă înfiora târziul grozav, intervalul extrem de larg de tăcere, după care rostii aceste vorbe, decât vorbele înseși.

Raoul nu-mi răspunse. Ciocoiul de bună seamă nu-mi aproba curajul. Dar, ca un brav fiu al poporului meu, mă simțeam dus ca de-un șuvoi de încăpățânare să-mi impun aprecierile, chiar cu riscul oricărei jigniri aruncate și primite. Și vă asigur că nu eram beat nici pe jumătate cât era Raoul.

— În apropiere trebuie să fie delicioasă...

Clipii buimăcit de astă dată și de tăria indiscretă a cuvintelor ce pronunțasem acum și de aroganța lor. Când pe urmă putui vedea bine, observai pe buzele lui Raoul un zâmbet calm și prietenos. El rosti cu mândrie — și n-aș fi putut spune dacă mândria rasei îi da acest colorit zâmbetului lui sau mândria de a se simți printre cei mai autorizați să glăsuiască în numele unei femei atât de superbe:

— O, în apropiere — mă împărtăși exagerând emfaza lui obișnuită, când își da o părere sau când dezerta asupra raselor canine — la frumusețea chipului se adaugă șarmul unui spirit deosebit... Dar... înțelegi... trebuie s-o găsești în momentele ei bune... Altfel...

— Te repede din două vorbe, intervenii eu iarăși grosolan, regretându-mi cuvintele îndată ce le rostii și pe urmă regretându-le și mai vârtos după ce Raoul continuă să vorbească.

— Oh, non, dimpotrivă (aci își plescăi buzele în căutarea expresiei celei mai potrivite pentru definirea ce vrea să facă) nu răspunde nimic... dar știi nimic... are dese momente când e horriblement embetee... oh, în momentele acelea nu suferă nici pe mama ei...

înțelegeam, înțelegeam de minune: nu suferea nici chiar pe mama ei, așadar, cu atât mai puțin pe domnul Georges Radu Șerban, cu care nu prea „se avea bine de la un timp", înțelegeam de minune și procesul pe care aveam să-l stârnesc... Hă, hă, e cazul să râd în felul amicului meu Raoul: Ha... hâ... hâ... cum râde dracul în serenada din Faust...

-...e, dar are momentele ei de dispoziție, continuă Raoul printre plescăituri și frământări de buze, maxilare și ochi... mai ales în lume, la o recepție, un banchet, în sfârșit, la o petrecere mai puțin intimă... mai puțin familiară, vreau să spun...

Și eu auzeam visând în adâncul meu ca un ecou prelung: „mai ales în lume"... „mai puțin intimă"... „mai puțin familiară"...

— O... o... o... se minună înfiorat Raoul. Atunci sunt o sărbătoare mai mult eleganța și dispoziția ei... E totdeauna nouă și deci totdeauna dincolo de orice așteptări... nimic decât o scânteiere de spirit și de diamante, și n-ai putea spune care dintre ele e cea mai ghr-ozavă...

Termenii erau cât se poate de spontan găsiți și atribui acum, bucuros, deși uimit, lui Raoul și talent la vorbire. însă întrecerea acea de scânteieri mă descurajă, întărâtându-mi totuși ura ce-o nutream pentru ea. Ce aduceam eu, înaintea femeii acesteia, din sedimentul social din care mă trăgeam: spontaneitate, desigur, dar spontaneitatea mea, de care pălii revăzând-o fulgerător zile și luni în urmă, la palat sau la mesele cu Raoul, grozav de vulgară, ca și cârciuma asta infectă...

— Ceea ce e mai curios, continuă Raoul, e că femeia asta are o dispoziție la comandă... Când vrea să fie dispusă, izbutește... Și invers la fel...

Și pentru că i se păru că eu nu dau însemnătatea cuvenită acestei observații, insistă:

— Ce zici?... așa e... așa e... e ceva asta, nu? nu găsești?... această stăpânire de sine și această impetuozitate după dorință... o, e într-adevăr o mare aristocrată... hă... ha... ha...

îi dădui dreptate lui Raoul; asta era totul, asta însemna nobil: o măsură justă în fapte, în gesturi, în vorbe... potrivit cu clipa în care te găsești... Și risipă nepăsătoare în lucrurile materiale, sau măcar priceperea de a produce iluzia unei astfel de risipe și mai ales unei astfel de nepăsări. Dar asta interesa mai puțin când era vorba de Alba... în orice caz, Raoul ăsta e un băiat prețios pentru mine, un burduf cu aur găsit în mijlocul drumului; eu trebuie să iau seama la el, la toate gesturile și vorbele lui, așa cum observă îngrijați parveniții, la mesele scumpe, care e tacâmul de pește și cum se taie aripa de pui.

Și ați băgat de seamă: Raoul nu se îmbată niciodată în sensul ordinar al cuvântului; și când vrea să spună ceva găsește forma cea mai aleasă... e ceva asta, nu? nu găsești? ... Hă... hă... hă...

Sunt luni de când drumul meu nu s-a mai încrucișat cu al doamnei Alba prin sala de așteptare; de pe fereastră însă o văd de multe ori traversând curtea în mașină și chiar pe jos. Așadar, doamna Alba iese uneori și pe jos. Iluzia ce-mi făceam că mă evită mi-a spulberat-o însă acum câtva timp Radu, care, după primul an de doctorat la Paris, s-a reîntors pentru vacanță. Până la mijlocul lui noiembrie, când va porni înapoi, el ține să-și continue practica la maestrul Georges Radu Șerban. ("La noi", cum îmi place acum să spun.)

De la Radu trebuie să aflu că mai e o intrare a casei, laterală, care dă de-a dreptul la etaj. într-o bună zi, în amurg de octombrie, fac ocolul casei să mă conving: într-adevăr, o ușă mai puțin monumentală și mai puțin funebră decât cea pe care intrăm de obicei. Scara de serviciu e prin fund, dând în curtea cu multiplele atenanse și locuințele servitorilor. Mi se pare extrem de curios că n-am băgat de seamă aceasta mai demult; aș fi fost scutit de o iluzie, a cărei pierdere acum mă costă dur. E o muțenie de nedescris în curtea interioară: parcă n-ar fi locuită de nimeni, deși știu că la cea mai scurtă apăsare de buton, la moment ar țâșni din căsuțele elegante, în stilul clădirii principale, cel puțin un individ cu mișcări automate de robot. Câte una din ferestrele pierdute prin arbuștii tăiați geometric de negură se umple deodată de lumină. Numai casa cea mare rămâne în profundă obscuritate. De aci, din spate, ea pare mai puțin funebră ca din față și imens de înaltă și grea.

Mă reîntorc; dacă m-aș întâlni cu cineva de-al curții (mă cunosc ei toți oare?), m-aș simți obligat să explic că din pură curiozitate am făcut acest ocol. Dar pe-aci n-aș întâlni de bună seamă decât pe valeți și pe cei doi șoferi; ei mă știu și-ar înțelege în mod firesc, fără nici o explicație, că un om, tot așa de al casei ca și ei, poate avea astfel de curiozități. Maestrul tocmai a plecat cu trenul, după-amiază, pentru un complicat proces ce-l are mâine dimineață la Curtea de apel din Galați. Poate cu această conștiință sigură am dat raita asta până-n dosul casei. Dar mă străduiesc să-mi închipui ce ar putea fi dacă inopinat maestrul mi-ar răsări în cale.

De bună seamă, el nu m-ar întreba nimic, dar eu m-aș simți literalmente încurcat, dacă trebuie să-i spun sau nu de la mine; fără îndoială aș scoate o exclamație admirativă la adresa casei și a curței. La care, maestrul, asemeni cu siguranță, ar răspunde printr-o strâmbătură din buze fără înțeles sau n-ar răspunde nimic. în orice caz, lui n-ar putea să-i treacă prin mintea-i aristocrată nici măcar umbra gândului că ar mai putea fi și ceva obscur, fără scop imediat, dar cu nucleu bine definit în ascunzimi nebănuite, care a putut îmboldi această curiozitate.

Și nu știu de ce mă bucur din tot sufletul că maestrul nu e acasă și îmi vine să dau iarăși târcol, să ocolesc casa în întregime. Ceva stăruitor mă îmboldește, și iată, pornesc s-o fac chiar. Dar când am ajuns din nou la primul colț din dos, ușa laterală se deschide. Mă opresc în umbră și sunt gata s-o iau înapoi ca adineaori, cu pas lent, nepăsător.

Dar și-au făcut apariția două siluete în costume închise, în lumina mare pe care a împroșcat-o brusc felinarul mortuar (și care întărește negura din ungherul meu) le pot vedea bine. E doamna Smaralda cu fiica ei. Pornesc amândouă spre ieșire, amândouă înalte și drepte, și doamna Smaralda se sprijină în bastonul negru, care nu face nici un zgomot pe pavaj. Le văd cum se îndepărtează, și mijlocul prelung al doamnei Alba mă tulbură și mă fascinează. E într-un tailleur închis, care-i îmbracă strâns șoldurile și parcă se opune mișcării coapselor ce se întipărise în necurmat mulaj.

Dacă nu m-ar paraliza în ungherul meu acest felinar sumbru, care împroașcă totuși o lumină atât de puternică, de-un verzui straniu, amețit ca de vis hipnotic, m-aș lua după dânsa. Au dispărut după zidul puternic al casei, în lumina care s-a aprins acum în față. Felinarul de lângă mine s-a stins apoi brusc, prăbușindu-mă în noapte și în neputință. Dar pe după negrele săgeți ale gardului de fier, ca pe lângă un șir încremenit de lăncieri medievali, cele două siluete negre îmi apar iarăși; au apucat-o la dreapta pe ulița boierească, de bună seamă către vreo casă vecină, de vreme ce au pornit-o pe jos. Dau acum drum piciorului nerăbdător, pentru că s-a stins și felinarul din față, și le revăd în fundul uliței asfaltate, negri cărbuni mișcători topindu-se în străluciul vag, vărsat de lampioanele trotuarelor. Și nu pot rezista ispitei de a-mi lăsa pasul într-acolo; simt nevoia aprigă de a revedea, nevăzut și umil, superbul mijloc îmbrățișat de taiorul măiestru, pulpanele rochiei zbătându-se să zăgăzuiască ochilor muritori indiscreția formelor ucigătoare, care dau să-și arate splendoarea.

Iată-le, acum traversează și poate privesc încoace; cred că una, cea tânără, doamna Alba, și-a întors privirile să se convingă poate și cu ele de liniștea asta de necrezut, încât nici eu nu-mi aud mersul, de parcă înaintez cu pași de lup. E prea mare distanța până la mine să mă recunoască; ș-apoi nu cred nici să mă observe aci, în umbra castanului rotund în care m-am oprit. Au dispărut acum: într-o curte? nu... într-o stradă! așa că pot porni în voie cu graba cea mai mare. Dar nu le mai găsesc; în schimb găsesc foarte aproape o altă gură de stradă, deschizându-se într-aceasta pe care am ajuns-o. De aci le văd bine iarăși; și-au schimbat alura acum, pășesc repede și discută animat. Bastonul doamnei Smaralda se desprinde și re-cade în tact repede la pământ; e o energie și o tinerețe întreagă în doamna Smaralda, în chipul cum ea înaintează, în chipul grozav de animat cu care vorbește fiicei sale; și fiica sa n-o mai întrerupe, o ascultă, pe gânduri, înaintând repede, vertiginos. Le aștept să intre adânc în negura de departe, pentru a mă avânta în lumina felinarului în care ele au înotat până acum. Și traversez această zonă trădătoare din câțiva pași săltați; calea e puțin întoarsă, le pierd, pentru a le revedea iarăși, înaintând și mai repede și mai decise parcă, în aria unei alte roate de lumină. Calea se încovoaie acum mereu, și ele merg așa de repede, că nu mai găsesc nici o piedecă s-o iau la rându-mi bine la picior.

Aci aproape, știu, este o grădină publică, seara, aproape pustie, luminată chiorâș de câteva felinare searbăde, prizărite printre tufișuri, dinainte de război, nețesălate. Vara e vad nocturn pentru gradați și servitoare și dormitor pentru vagabonzi; când vremea se răcește, locul devine suspect și periculos. Și este cumplită uimirea mea când, terminând grăbit curba străzii, văd pe cele două femei că s-au oprit, acum, la mai bine de două ore după faptul serii, în capul grădinii deocheate, își șușotesc una alteia grăbit și stăruitor, apoi doamna Alba părăsește pe bătrâna, care rămâne nemișcată, dreaptă și neagră, sprijinită în bastonu-i negru, aproape invizibilă pe fondul întunecat al frunzișului. Iar doamna Alba a ocolit puțin gardul scund și a intrat prin deschizătura largă a aleii cu pas maiestuos și ferm. Nu mai înțeleg nimic, de ce doamna Alba intră singură în grădină și ce au însemnat șoaptele lor însuflețite; poate mama încerca să oprească pe fiică de la un pas rău? Mi-aș fi putut desigur răspunde ușor la această nedumerire, dacă doamna Smaralda n-ar fi rămas santinelă neclintită la postul ei, păzind cu îndârjire misterul care crunt mă muncește. Eu mă găsesc la o depărtare destul de apreciabilă de dânsa și dacă aș bufni din umbra colțului și a copacului între care mă feresc de luminiștea înconjurătoare, de bună seamă n-ar putea să mă identifice. Cu toate astea nu îndrăznesc să-mi părăsesc adăpostul: dacă cumva ochiul ei, oricât de bătrân, are ușurința să descifreze mai limpede decât văzul meu?

Deodată doamna Smaralda începe să se miște; se apropie încet de intrarea grădinii și, la un pas de ea, se întoarce pe loc; așteaptă puțin, parcă trage cu urechea, și o ia înapoi. Merge iarăși câtva, se oprește și revine. Santinela începe astfel să străbată, de o parte și de alta, porțiunea îngustă a postului de pază. Aștept ca amplitudinile acestei pendulări încete și plictisite să se lungească, și îndată fac colțul, întorcându-i spatele și luând-o agale — spre a nu trezi nici măcar posibilitatea vreunei bănuieli -, pe ulița obscură, care înconjoară opus poziției ei grădina tăcută și pustie. Imposibil astfel să mă recunoască, și după câțiva pași sunt sigur că m-am și abătut din linia vederii ei. Totuși, din precauție nu mă uit înapoi decât mult mai departe, și abia atunci traversez spre gardul scund al grădinii, să cotrobăiesc prin semiobscuritate vreo portiță dosnică. Și-o găsesc într-adevăr cam pe la jumătatea pântecului ce grădina îl face într-acoace. înaintez cu precauțiune, desfăcând tufișurile cu pieptul și lăsându-mă plesnit bucuros de șfichiurile mlădielor pe care le tulbură insolita-mi invazie. Mă încurc de-a surda pe câteva cărări pierdute, sperii vietăți mărunte, care bușnesc cu zgomot printre rădăcini, și întârzii evident retragerea unei legănătoare perechi strâns înlănțuite sub coviltirul gros al frunzișului.

Disperarea mă cuprinde că am ajuns prea târziu. Și când dau în sfârșit de luminișul curiozității mele nebune, mi se pare că un uriaș a scos din rădăcini cel mai înalt plop din grădina asta, așa cum scoteau copaci întregi din pământ obuzele în război, și mă izbește cu el cu putere, pe unde nimerește, în crucea frunții, în creștet, în cerbice și pretutindeni. Și totuși stau dârz sub ploaia loviturilor și suport priveliștea cu bărbăție. Am sosit prea târziu, de bună seamă; domnul acum salută cu respect mare și doamna pornește cu pas maiestuos, ieșind din largul luminii felinarului din mijloc, de care probabil se ferise. Domnul o însoțește câtăva vreme, dar ea se întoarce, și-atunci îi revăd minunat fața, îi face un semn de renunțare desigur și el se înclină din nou elegant și revine. Acum, când s-a întors, îi revăd și lui fața; curios, o față răvășită, trecută, în lumina cea mare de care se reapropie, chiar adânc cutată, dar distinsă, foarte distinsă. Să fie oare vreun prinț de-al ei? Dar cu prinții se întâlnește o prințesă într-o grădină publică, într-o ponosită grădină cu proastă faimă ca asta, cu perechi ce abia se mai țin pe picioare de beția epidermei, înainte de a se rostogoli în rutul naturii, printre rădăcini dubioase, cu șobolani și alte rozătoare?

Sufletul mi-e desigur deșirat ca o cortină de-o gheară, de sus și până jos, dar neînțelegerea din minte-mi, aceasta-i cea care mai mă ține. Totuși aud în urechi răsunându-mi ca un cânt triumfal din afară: Misterul! Misterul! Misterul! Misterul n-a murit cu prințul Tudor Buzescu? Totuși, triumful acesta al subconștientului depărtat nu mă însuflețește și nu mă face să țâșnesc în sus de bucurie: minute întregi am senzația rigidității de cadavru, în toate cotloanele corpului meu. Apoi iată-mă iar pe străzi încovoiate și opace, pas la pas, după pasul acestui prinț, pe care nu-l așteaptă nici o mașină de partea cealaltă a grădinii, și care mă trage după el prin locuri din ce în ce mai obscure, mai neumblate și mai nesigure. Deși aș fi vrut, deși-mi simțeam inima sufocată de dorință, de trebuința de a reveni în goană nebună pe drumul pe care venisem, să mă îmbăt pas cu pas de talia lungă a doamnei Alba și de piciorul ei lung, pe care pulpana rochiei se zbate în mersul grăbit, ca sufletul meu de dorințe!

"Prințul” cu fața brăzdată de cute m-a adus dinaintea unui imobil enorm, un block-house cu șapte etaje, într-o răspântie puțin umblată, dar nu prea depărtată de Calea Victoriei. Am ochit bine scara pe care a apucat, nu era chiar cea principală, dar asta a turnat încă puțină esență în focul tulburării și al neștiinței din sufletul meu. Am așteptat mai multă vreme aci,

învârtindu-mă pe trotuarul colțului dimpotrivă, să văd unde izbucnesc luminile pentru cel întors, la care etaj, în care parte a imobilului? Dar nicăieri nu se aprinse nici o lumină, afară numai de mansardă, unde un petic pitic și întunecat de geam clipi deodată de vioaie strălucire, însă asta echivala, pentru că așteptam eu, cu nimic, cu nicăieri. Personajul rămânea pentru mine în același adânc mister; apartamentul lui de bună seamă era destul de întins ca să constea și din altceva decât din două-trei camere la stradă. Însă prințul meu, celălalt, autentic, Raoul Ypsilant, avea să mă scoată din toate aceste nedumeriri. Fără îndoială n-aveam să-i spun nimic lui Raoul de escapada nocturnă a doamnei Alba și a mamei sale; asta era doar secretul meu intim, durerea și totuși bucuria vieții mele, misterul, misterul mult dorit și visat de cavalerul rătăcitor al vieții mele de student. Dar el trebuie să știe ce om de familie bună, ce beizadea, ori atașat de legație cu nume de istorică faimă, locuiește în block-house-ul din răspântia cutare, la etajul de bună seamă întâi... maximum al doilea...? Și dacă nu știe, nu-i greu, desigur, să afle.

însă simții o neplăcere adâncă, un gust amar umplându-mi gura până-n rădăcina limbii, când mă văzui într-o subită lumină, înaintând spre Alba, spre candida zeiță mândră și neînduplecată a gândurilor mele, prin portița meschină a acestei ciudate și neașteptate descoperiri. Nici o idee precisă nu mă jigni desigur; poate mi se însăilau astfel în fund de cuget linii vagi de contur, însă respinsei dezgustat orice gânduri meschine. „Niciodată, niciodată!” glăsuii tare, ca să mă aud eu însumi și să-mi dau și mai bine seamă în ce nerușinare lâncezește acum gândul meu. Glasul tare are putere de gheață pură, de zăpadă albă, ca numele ei sfânt, care în contact cu fruntea îți alungă într-o clipită toate miasmele din dosul ei. Și-mi strunii cu vigoare și cu sănătoasă voluptate gândul la procesul cel mare, răsunător, pe care aveam să-l deschid. Cum puteau rezista prinți de-aceștia neputincioși, cu fața răvășită de toate stricăciunile lumii, istoviți de viață leneșă și de cele mai rafinate perversiuni, dinaintea procesului grozav, a pledoariei uimitoare, care avea să refacă puterea unei familii, să învie morții din pământ!

Scârbit la culme de ceea ce putuse trece prin mintea mea, nici nu întrebai pe Raoul de individul pe care-l urmărisem noaptea trecută. Și-n zilele ce urmară mă aruncai înverșunat asupra studiilor mele. Săptămâni și luni trecură; din când în când totuși luai drumul spre block-house-ul greoi din răspântia neumblată. Martor mi-e Dumnezeu că numai indiscreția nu mă aduse încoace, după cum nu mă ducea, în fiecare seară, aproape involuntar, spre grădina din ce în ce mai pustie, cu cât era mai golită de frunze... Era, aveți dreptul să spuneți, necazul, invidia, gelozia, iată cuvântul! Asta da! Dar indiscreția? Dorul de a ști cât mai multe lucruri ascunse, pentru ca la momentul dat...? Eroare... Se poate limpede citi doar în sufletul meu... Profundă eroare... Nici prin gând, nici prin vis nu-mi pot trece astfel de gânduri, căutam eu să mă conving, și înverșunat de contrazicerea interioară a acestei frământări și a ideii că „misterul” există oricum, i-am dat de urmă și-l stăpânesc definitiv, mă aruncam ca un turbat asupra cărților mele.

Devenisem atât de stăpân pe materia care mă preocupa, încât într-o împrejurare oarecare, pe când pregăteam ițele unei grele bătălii juridice, combătui fățiș pe maestru în biroul nostru. Avu loc între noi un schimb de replici calme și sigure, spre uimirea considerabilă a lui Radu, care-și mai întârziase plecarea la Paris. Maestrul mă contrazise la început, pe urmă trebui să cadă de acord, și văzui atunci în colțul buzei lui acea răsfrângere de neplăcere pe care o mai văzusem de-atâtea ori la tribunal, ori la Curte. în marile lui înfrângeri. O, nu era tot atât de dureroasă, dar se vedea cât colo, era strâmbătura beizadelei care-a avut de îndurat o neplăcere de la un argat, îmi surâse apoi în semn de recunoaștere și de îndemn la mai mult, dar nimic, nici o căldură, nici un elan în expresia lui. Ca și până acum de altminteri, ori de câte ori îmi mulțumea pentru servicii, pentru munca și zelul meu. Nici nu mă așteptam la altceva și nici n-aș fi dorit; ba încă m-ar fi îngrozit cumplit: o coborâre câteva trepte spre mine, sau, Doamne, o scuturare caldă de mână, brațe întinse, Dumnezeule! ce m-aș fi făcut dinaintea acestei izbucniri sufletești de apropiere? Pe când mâna lui rece, atingerea acea scurtă cu vârful degetelor, asta ne așeza oricând la bună distanță unul de altul, și distanța îmi trebuie neapărat pentru a avea perspectivă spre doamna Alba. Altfel mi-ar mai rămâne vreun pic de tărie pentru lovitura de măciucă a procesului?

Drept admirație, probabil, că am putut contrazice cu succes pe maestru, Radu mi-a făcut cunoștință cu una din surorile lui. Nu știu dacă a fost chiar cea refuzată de Raoul — pe cât mă lăsase Raoul să întrevăd, una din partidele refuzate de el, pe motiv capilar, fusese o soră a lui Radu — dar fetișcana asta este nespus de drăguță. E mică și iute ca argintul-viu. A venit desigur „întâmplător” să-și ia fratele la cinematograf și a dat și de mine în studiul maestrului. Pe urmă am stat de vorbă; se agita subțirică pe scaunul fără spetează, întorcându-se de la unul la altul și râzând cu dințișorii ei de șoricel. Are gura puțin cam mare, dar parcă anume făcută să-i taie fața într-un chip destul de amuzant. îi place să-și dea pălărioara pe spate, și-atunci deasupra frunții îi ies șuvițele retezate. E o armonie întreagă în micul ei corp și o mobilitate fără pereche. Caut să-i arăt că-mi place, și asta pare să nu-i displacă, ba chiar s-o încânte. Și asta mă bucură grozav. Am nevoie de prietenie și, dacă aș putea, de admirația fetei acesteia. Nu de iubirea ei, evident, dar la nevoie... în schimb, un titirez ca asta poate să turuie vrute și nevrute în fața doamnei Alba. El poate nu numai să aducă vorba de vreo frază a mea de spirit sau de subiectul vreunei discuții la care am luat parte, dar chiar să mă ridice în slăvi. „Titirezul", cum îi voi zice de-acum înainte, mi-e nespus de prețios.

La despărțire nu uită să mă invite la masă pentru o zi din săptămâna următoare, și a doua zi chiar, Radu îmi aduce aminte de această invitație. E primul meu pas pe care-l fac, cum se spune, într-o familie bună.

Arhivarul, pe care l-am plătit anume, îmi dă în sfârșit vestea senzațională: după o lungă și îndărătnică investigație prin podul Palatului de justiție a putut da de primul dosar al afacerii Ypsilant. Adică de cel privitor la moștenirea Albei. Îl revizuiesc în pripă și nu mă mir că nu găsesc ce mă interesează chiar de la prima ochire: sunt lucruri grele, lucruri subtile ce vreau eu să aflu aci, și pentru asta îmi trebuiesc câteva zile pline, câteva duminici, pentru a-l citi filă cu filă. E grozav de voluminos, iar în celelalte zile sunt extrem de ocupat: până și duminică dimineața trebuie să fiu de față în studiul maestrului. Iar seara arhivele se închid... și pe urmă seara trebuie să dau raita obișnuită în grădinuța suspectă, care mi-a devenit atât de dragă. Și pe urmă să parcurg dus și întors drumul încovoiat care mă duce la block-house-ul prințului misterios. O spun încă, nu din spirit meschin de iscoadă, și am pentru asta cea mai bună dovadă, cea mai hotărâtă: sunt mulțumit când nu descopăr nimic nou, când mă întorc descurajat acasă că de-atâta amar de vreme bat drumurile degeaba. Dar asta nu mă determină câtuși de puțin să încetez hoinăreala serală și nici, mai ales, când văd pe fereastra biroului pe doamna Alba plecând, să nu mai fiu muncit de cele mai absurde și mai crâncene gânduri.

În această hărțuială fără sens și fără ieșire care are loc în sufletul meu, râsul Voicuței (iscălește Voicoutza), al titirezului meu, este într-adevăr o rază de soare. Voicuța, nu e greu să văd, s-a încurcat zdravăn în căngile pe care sufletul meu numai pentru ea nu le întinsese. Dar asta nu mă îngrijește; mi-e foarte simpatică și, dacă inima mi-ar fi liberă de orice griji, m-aș arunca și eu cu tot avântul în largul de ocean al pasiunii, la care atât de micuța ei făptură mă îmbie. E un bibelou scump Voicuța; după masa pe care am luat-o în familia ei, s-a obișnuit de dă ceva mai des pe la biroul nostru. Asta pentru că eu nu prea răspund la desele ei invitații; nu pentru că m-aș teme că mă angajez prea mult, doar nici însurătoarea nu m-ar înspăimânta; la urma urmei, și ea e măritată. Ar putea fi o treaptă mai sus spre înălțimea la care tind, însă nu știu ce ar putea să zică părinții ei, dacă ar fi să mă iau după această nebunatică. Eu am rămas cu vechile concepții din târgușorul în care m-am născut: n-am avut soră, dar știu cum părinții își țineau fetele acolo. Evident, eram adesea invitați la prietenii noștri cu surori; dar pe ele nu le puteam vedea decât în anume împrejurări sau mai degrabă după anume formalități, când lucrul era aranjat din vreme anume pentru asta. Altfel abia dacă ne dam ziua bună în treacăt.

Pe când, dacă aș fi să sun toată ziua la ușa Voicuței, așa cum mă cicălește ea că n-o fac, îmi închipui că aș scandaliza pe acești oameni serioși și bogați, care sunt părinții ei și cu care aduce mai mult gravul Radu și cealaltă soră a lui, decât zglobia aceasta de Voicuța. Ea însă socoate că fac unele rezerve și, fără a mai insista, se mulțumește să mă persifleze înlăuntrul ei, lăsând să țâșnească spre mine doar o rază ironică din ochii drăcoși, din care, ca și dintr-o anume strâmbătură a colțului gurii, eu trebuie să înțeleg că nici ea nu se sinchisește prea mult de mofturile mele.

însă se sinchisește zdravăn. Mai ales după ce Radu a plecat la Paris, trebuie să răspund aproape zilnic la întâlnirile noastre care, din cauza încăpățânării mele, au loc mai mult în oraș. Uneori, când îi dovedesc că sunt prea ocupat — și mă obligă să-i dovedesc asta -, trebuie totuși cel puțin să ne încrucișăm drumul măcar două minute, „măcar pentru a ne spune bonjour". Și trebuie s-o fac, pentru că mititica asta, cu mișcări de viermișor, știe cum să ți se strecoare în suflet și să-ți smulgă o făgăduință. Din pricina timpului meu atât de ocupat în curgerea zilei, și cum seara ea nu poate ieși decât până la o anumită oră, sunt nevoit să sacrific pentru dânsa după-amiezele duminicilor și sărbătorilor, adică tocmai vremea rezervată studierii dosarului Ypsilant. Asta mă încurcă teribil, și dacă n-ar fi Voicuța, o repet, fără îndoială că n-aș plăti pentru nimic în lume simpatia ei atât de atroce, cu un preț ce mi se pare așa de scump. Totuși, izbutesc uneori, sub pretexte foarte complicate, să mă sustrag ordinelor ei, ba chiar îmi permit, cu riscul unor teribile „figuri", pe care nu ezită să mi le toarne la viitoarele întâlniri, chiar în mijlocul drumului, să lipsesc de la rendez-vous.

Astfel, cercetarea dosarului merge nespus de încet; și de câte ori doamna Alba îmi răsare dinaintea ochilor, fie încrucișându-mi drumul, fie părăsind curtea în mașină, mustrări cumplite mă devorează. Cu atât mai mult mă simt mai vinovat și mai nevrednic față de ea, cu cât, de la un timp de vreme, nu știu zău dacă nu de când cu escapada aceea serală, privirile ce-i scapă involuntar spre mine sunt de o răceală de oțel. Răspunsul la salut pare oarecum deferent, în orice caz îmi acordă însemnătatea, dacă pot spune, neînsemnată pentru dânsa, pe care o am în biroul soțului ei, dar cu o răceală și de distanță care mă amețesc. Dacă n-aș fi observat că odată și lui Radu i-a adresat cuvânt de binețe atât de străină, atât de absentă, că până și acest brav băiat, dedicat în întregime studiului, a făcut o schimă de nedumerire, aș fi putut crede că am fost observat de doamna Smaralda, când"ani cotifgfădma", în seara urmăririi.

Dar poate ar fi fost mai bine să mă muncească această neliniște, decât să pun în legătură strânsă noua ei dispoziție față de „noi” toți ai casei, cu acea întâlnire insolită și a cărei urmare n-o mai pot câtuși de puțin surprinde. Pentru că, trebuie să mărturisesc, în timpul absenței maestrului, cea mai mare parte a timpului mi-o petrec în fața clădirii celei în care a dispărut prințul misterios. Toate ieșirile și toate intrările le controlez; toate mașinile care stopează aci mă fac să tresar violent. Dar nimic, nici o urmă, nici un semn din necunoscutul chinuitor care mă atrage într-acolo...

Și ghearele cumplite ale geloziei nesigure se înfig fără milă în cugetul meu. Urăsc de moarte figura acea brăzdată și distinsă pe care am urmărit-o și regret că n-am urcat scara dosnică pe care s-a făcut nevăzută. Oare m-ar fi putut opri cineva? Câți nu locuiesc doară în acest imens edificiu, mai ales în mansardele acelea care privesc pitiș pe sub streșini cu ochiurile lor de geam? Oare se cunosc ei toți acești oameni care și-au găsit sălaș sub același acoperiș imens? Nu-mi voi ierta niciodată greșeala aceasta, mai bine-zis, lipsa mea de curaj.

Pe urmă mă simt dușmănind chiar pe doamna Alba, pentru acest gust al ei, care mi se pare cu totul dubios. în definitiv, întru cât poate fi socotit inferior domnul Georges Radu Șerban acelui tomnatic și putred individ nocturn? Ce turi incredibile, ce îndrăzneli uluitoare a putut înscrie la activul său acest bizar personaj, ca o femeie atât de destinsă să-i sacrifice un bărbat, în care se răsfrânge, ca infinitul cerului într-o picătură de apă, măreția unui întreg trecut, unei întregi istorii? Să fie ea într-adevăr dominată de vicii și perversiuni irezistibile, doamna Alba, așa ca bunăoară vărul ei, gata de orice sacrificiu pentru o brună coamă femeiască? Poate așa s-ar explica și răceala dintre ea și soțul său, de care îmi pomenise Raoul! Sau produce asupra ei o impresie atât de profundă, bolnăvicioasă, isterică și de-a dreptul caraghioasă, rezonanța deșartă a unui nume care simbolizează un grad mai mult decât al maestrului pe scara putredă a valorilor defuncte, negociate ca o emblemă de comerț de epigoni fără valoare? O, ar dovedi destulă debilitate intelectuală această femeie, pe care exteriorul te face s-o vezi negrăit altfel, și atunci toată zbaterea asta, care mă frământă, n-ar fi însăși un bluff ridicol, o sinistră farsă pe care mi-o joc eu însumi cu atâta ardoare? întru cât doar sforțările mele, temerara mea întreprindere s-ar putea bucura de încoronarea pe care o aștept în nopți înfrigurate, din mâinile ei roze, când în biata minte de pasăre a domniței mult visate nu prețuiește nici măcar urmașul de neam ilustru, care se învrednicește cu adevărat de numele ce-l poartă? Ce-aș mai putea însemna eu atunci dinaintea celui din urmă imbecil fără alt merit decât simplul nume câștigat de alții, eu care tocmai vreau să răstorn în sufletul ei toate aceste prejudecăți stupide, cu sforțare uriașă ce plănuiesc cu proaspăta-mi energie, întru frumusețea și fericirea ei?...

Dar mi-e de ajuns să revăd într-o bună dimineață pe doamna Alba, în obraji, și-n grumazul ușor decoltat, cu toată frăgezimea roză a acelei dimineți de început de iarnă, ca toate emanațiile acestea otrăviciose, izvorâte în nopți de nesomn, să dispară deodată și să mă încleștez ca un zănatic de visul meu, dârz ca o piatră cioplită, simbolizând cea mai fermă voință umană. In aceste dimineți de zare stropită cu sânge, am descoperit un lucru care pentru mine are mai multă însemnătate decât chiar pactul de la Locarno, marșul asupra Romei, sau trecerea oceanului în avion. Doamna Alba are un păr dulce, castaniu și nu negru cum mi se păruse la început. Iată o bucurie mai mult și o rază de pace în noaptea de îndoieli în care mă zbucium; nu pentru că doamna Alba mi-ar plăcea mai mult șatenă decât brună, ea fiind pentru mine o minune totală, indiferent de atributele-i divine contemplate în parte; dar pentru că descoperind un amănunt sigur din adevărul în sine al făpturii ei, pentru mine încă insesizabilă, ca noțiunea lui Dumnezeu pentru un filozof, mă simt mai aproape de ea, o simt mai lângă mine, mai susceptibilă de a-mi dezvălui și alte armonice detalii ale perfectei ei structuri.

Voicuța are o slăbiciune deosebită pentru dancing-mile de la ora 5. Acolo îi place să ne refugiem, mai ales în zilele mocnite și ploioase. Și mă văd, astfel bălăbănindu-mă vreo două-trei ceasuri în mijlocul perechilor necunoscute, necontenit cu ea, eu mare și lat în umeri, ea măruntă și agățată de mijlocu-mi, imitând bâțâiala fără de repaus din jur, la scrâșnetele și sughițările prelungi ale unei orchestre bizar alcătuite. Muzica asta mi-aduce aminte de bâlciurile de la Zăreni, când clarinetul se lamenta și cimpoiul se dezumfla într-o larmă inestetică și jalnică, îmbărbătând țăranii turmentați să-și umple paharele de rachiu și să mugească animați de instinctele din cavernă. Acum nu mai întâlnesc, în aceste săli înăbușitoare, acei ochi pe care-i revăd ca prin ceață, sângeroși și îndobitociți; dar au, desigur, mult din ei, privirile din față, rătăcite, înfiorate de atingeri, pleoștite de necurmată oboseală. Și monotonia asta e ucigătoare: perechi-perechi de indivizi de sex contrariu, care se alung[ă] reciproc, ca într-un loc neogoit de morișcă; și un zvâcnet incontinuu din pântece și din șezut, care mă rușinează de mine însumi — și dacă toți de aci ar înceta la un moment dat să mai miște, lăsându-mă singur în plină activitate coregrafică, aș urla cu siguranță și aș lua-o nebun pe străzi, ca surprins săvârșind o faptă necuviincioasă. Dar aci, ascuns de consensul general, mă zvârcolesc cu aplicație, și căldura trupușorului Voicuței îmi dă îndrăzneală și bici de îndemn la exagerare. Exercițiul acesta afrodiziac pe ea o transportă și o face languroasă; îmi caută de la înălțimea joasă a ochilor ei privirile mele, în care se pierde lung și frenetic. Buzele uscate atunci îi tremură și-o aud monosilabisind gutural, în vreme ce mânuțele ei rotunde tresar înfiorate de-a lungul coloanei mele vertebrale. Atunci se-agață literalmente de umerii mei și o duc ca un vârtej prin amețeala generală, înnebuniți de imprimarea reciprocă a contururilor răzvrătite. Pe urmă ne oprim adânc tulburați și îngroziți de noi înșine, atunci gândul meu fuge înapoi, supus și pocăit, îngenunchind dinaintea celei care mă alungă și mă disprețuiește: dar ochii lucioși ai Voicuței mă cheamă iarăși la ea, umezi și înfricoșați, brațele ei tari îmi înlănțuie iar umerii, colac, și zbor cu ea, parcă ducând-o înot, prin oceanul de dorințe răvășite și asmuțite.

La dancing-urile astea am putut cunoaște pe unele din prietenele Voicuței. Trebuia atunci să dansez și cu ele, însă nu puteam să leg nici o prietenie, căci după fiecare cunoștință, mica mea tovarășă de joc schimba imediat dancing-ul. O singură dată îmi șopti înveselită:

— E și Smărăndița aci, cu tipul ei...

— Care Smărăndița...?

— Asta-i acum... Soră-mea...

— Ah, da...

Abia recunoscui pe Smărăndița prin marea de capete: era mai răsărită decât Voicuța, dar nu mai dezvoltată. „Tipul” ei era tot un vlăjgan înalt, subțirel și cam șlampăt la mers și la vorbă. Dansa cocoșat, rotunjind lung mișcările, așa cum îi ieșeau și vorbele din gură; dar era vesel băiat, oacheș ca și partenera lui și neobosit la dans. Era fiul unui avocat cunoscut, el însuși secretar al tatălui sau, probabil o mediocritate, căci nu-l întâlnisem niciodată, cu toate că dasem piept de vreo două ori cu părintele lui. La prezentare, Smărăndița îi apăsase puțin numele de familie, pentru a marca, fără prea multă intenție de altminteri, mai mult din obișnuință, că luam contact iarăși cu unul din neam cunoscut. Asta însă mu îndârji puțin și mă făcu să fiu foarte prompt cu răspunsurile la întrebările lui și foarte repede cu întrebările mele, pentru a lăsa în urmă răspunsurile lui, spre marea satisfacție a Voicuței, care mă înhață de umeri și se înfipse în mine cu dărnicie, în dansul în care ne avântarăm la moment. Când ne reîntrunirăm, Smărăndița ne certă familiar, că ne tot răzlețim de „banda lor", și mă invită pe-a treia zi la ele acasă, la un ceai, „unde vom fi toți în păr". Voicuța primi pentru mine invitația, sărind în sus și bătând din palme. A treia zi, la ceai, constatai că Voicuța își făcea un punct de onoare din venirea și prezentarea mea: eram ambiția ei.

Prietenii și mai cu seamă prietenele din „bandă” — una răspundea asemenea la nume domnesc — mă acceptară binevoitor, chiar înainte de a deschide gura! Mărturisesc că eram puțin intimidat, îmi pregăteam cu luare-aminte vorbele, și așa pregătite abia le puteam face dincolo de nodul gâtului, întru atât mă temeam să nu răspund sub „așteptarea” generală, care, precum înțelesei, era de mult stârnită și împinsă până la un grad de curiozitate destul de ridicat.

Cred că am răspuns cu succes la examen, pentru că, iată purtătoarea de nume domnesc, Lilica Mavrogheni, îmi aruncă ocheade adânci de lângă partenerul ei, un băiat zdravăn — toți de-aci sunt zdraveni și sportivi — flăcău de bogătași craioveni, abia scăpat de armată, având ca situație perspectiva unei fabuloase moșteniri. Lilica Mavrogheni e și ea fiică de bogătaș, păcat că nu tocmai frumoasă, așa cum aș fi dorit să fie potrivit cu numele ei. Avea statura Smărăndiței, dar părea mai scundă, ca mai dolofană. O strica oarecum un nas ceva mai lung pe o față rotundă, încununată de bucle negre. Totuși, îmi impunea cu numele ei fanariot, care-mi amintea de vestitele jafuri ale țării, de către domnii trimiși de Sublima Poartă acu o sută de ani și mai bine. Cum toți din societatea de față erau mai tineri ca mine, asta mă îndemna să fiu ceva mai atent cu purtarea și cuvintele mele. La fel, cei din juru-mi păreau puțin cam rezervați, perechile dispuse simetric în fotolii își împărtășeau cele ce aveau de spus cu glas scăzut; din când în când numai, când undeva izbucneau hohote, toți ceilalți cereau vehement, dornici de participare, să li se comunice de îndată cauza veseliei. După ceai se desfăcură și câteva butelii de vin, pentru dezmorțirea curajului. Fetele izbucneau în râs mare acum, lângă tovarășul respectiv, și dau pe față pricina ilarității, de astă dată fără invitație. Numai când gluma părea cam nesărată, trecea atunci din ureche în ureche, făcând întregul ocol al asistenței, din care cea feminină se prăpădea de râs, cu conștiința împăcată că discreția a fost astfel salvată. Câte una, cu subite reticențe de pudoare, protesta cu îndârjire, când vecina de fotoliu se arăta gata să-i transmită baliverna mai departe; Smărăndița, care părea cea mai obrăznicuță, intervenea îndată împăciuitoare și, după ce afla cauza neînțelegerii, o da ea pe șleau, pe răspunderea ei, fără nici o jenă, în vreme ce compania de sex slab își acoperea ochii, da chiote înăbușite și mă privea pe sub degetele rășchirate, cu care își acoperea pudic satisfacția de pe figură.

Găsii că e locul să mă amuz (deși cu un ușor aer protector, pe care mă sileam să-l afișez ca fiind cât mai de formă) cu toată inima, spre ușurarea de suflet a Voicuței, care până acum râdea neliniștită de dispoziția mea încă nedefinită. Vroiam să pătrund până în adânc în familiaritatea acestei societăți, să mă identific cu ea, să am toată libertatea mișcărilor ei, în lumea ei, în cercul ei, care din afară se părea atât de magic și de strâns. Trebuie să lămuresc aci că mai ales fetele de față aveau cultură solidă și titluri universitare; totuși, rareori conversația lor se rătăcea pe un teren solid. Curios, totdeauna băieții atunci, dacă nu luau parte la discuție, acordau respectuos interes celor două specimene dintre dânșii, care se aventurau, cu temeritate și suplețe de saltimbanci pe trapeze, în gimnastica ideilor. Fetele se grăbeau să participe însă toate cu competență și zgomot, și desigur cu aceeași ușurință, ca și când ar fi vorbit într-o limbă străină, demult învățată și la perfecție cunoscută. Dar îndată ideile începeau să se concretizeze, vântul persiflagiului le da cheag și vârtoșenie, și totul naufragia în hohotul glumei de gust sau fără, sau în smârcul acoperit al trivialității fine ori chiar grosolane. Aci dispoziția generală, deplasată o clipă din echilibru, se reîntorcea în sine, menținându-se constantă la beau-fixe. Sunt oameni care abordează deodată subiecte subtile de vorbit, din nevoie pedantă ori numai pentru a face impresia că nu sunt prea proști; aceștia din urmă se grăbesc apoi la timp potrivit să revie din domeniul încălcat, care le-ar putea fi fatal. Lumea aceasta mică și gălăgioasă în care mă găseam nu se aventura în vârtejul ideilor nici din nevoia celor dintâi și nu-l părăsea grăbită nici de teama celor de-al doilea; ci pur și simplu pentru că era puțin mușcată de incisivii cu otravă dulce ai libertinajului. Beneficiari ai unei libertăți pe care își dau seama că le-o acordă întâmplător o cotitură a vremii, arătau cu vrednicie că înțeleg să profite zdravăn de ea.

Din toată această tânără și neastâmpărată reuniune, o singură persoană da drum glasului mai puțin; în schimb, ochii ei vorbeau fără întrerupere, îmi vorbeau mie direct și sigur și, dacă mă feream de scandalul pe care-l făceau, e că mă miram cumplit cum nimeni, nici chiar Voicuța, nu observa larma-i mută și totuși asurzitoare. Mai târziu dădurăm scaunele în lături și dansarăm: Lilica Mavrogheni se strânse în pieptul meu și-și exprimă dorința să danseze cu mine într-o sală mai încăpătoare. Numai un dancing pentru a doua zi după-amiază, și ea acceptă cu o înclinare leneșă a pleoapelor.

— O să fii acolo cu Voicuța? mă întrebă cu semnificativă indiferență.

— Nu...

Pe urmă repetai și eu printre buze întrebarea:

— O să fii cu Oswald?(evident, era vorba de „tipul” ei). Și ea răspunse cu vagă nuanță de râs:

— Nu.

A doua zi ne întâlnirăm într-adevăr la dancing și două ceasuri de joc strâns, corp la corp și suflet în suflet, fură de ajuns ca să ne căutăm apoi zoriți refugiu în garsoniera mea, care, spre bun augur, își inaugura astfel menirea cu izbândă totală asupra unui vlăstar domnesc.

În reuniunile care urmară eram cam stingherit de duplicitatea pe care trebuia s-o joc față de Voicuța și de curajul franc al ochilor Lilicăi. Dar „izbânda” mea își găsi loc obișnuit tot alături de Oswaldul ei, iar la mine aproape că nici nu mai privi, ceea ce în loc să mă liniștească, simții bine, oricât vream să mă conving de contrariu, mă nemulțumi. Numai când obțineam vreun succes în discuție sau făceam adunarea să râdă cu anecdote inedite, ochii Lilicăi se înfigeau iarăși în ochii mei, comandându-mi să mă apropii și s-o iau la dans. Și-atunci îmi șoptea, râzând, fără altă introducere:

— Mâine, la 7, o să fie Voicuța la tine?

Și după o pauză scurtă reluam și eu în glumă:

— O să vii cu Oswald?

— Nu.

Acest schimb de vorbe redeveni semnalul obișnuit. Dar pentru a-l provoca, trebuia să fac adunarea să râdă zdravăn. Și asta era nespus de greu pentru că la moara ei se vânturase cele mai felurite glume și cancanuri, toate spiritele de la reviste și de prin publicațiile hazoase ori obscene, cu toate variantele lor.

Se întâmplă însă, ca după un astfel de mic succes al meu, Lilica să nu mai mă cheme cu ochii. M-am apropiat atunci eu de ea și i-am pus întrebare:

— Mâine la 7 o să vii cu Oswald... Ea râse ca de obicei și-mi răspunse:

— Da, dacă vrei.

— Adică „nu", vrei să zici...

— Totuși zic da... dacă dorești să-ți facem o vizită, deși noi proiectasem altceva...

Și a doua zi într-adevăr nu veni. în schimb văzui că ochii ei se fixau de-acum înainte, cu persistența ce-mi dăruise mie la început, asupra „tipului” Smărăndiței. Și, curios, nimeni, nici chiar Smărăndița, nu băgă de seamă. Cât despre Oswald, nici pomeneală. Iar eu, la rându-mi, găsii că lucrul cel mai elegant era să nu mai urmăresc astfel de manevre. Totuși, fără voie, băgăm de seamă evoluțiile celor doi ochi negri ai urmașei de voievod asupra diferiților amici ai prietenelor sale. Ciclul se apropia din nou destul de alert de mine. Și mă minunam grozav că într-o lume atât de restrânsă nimeni nu observă nimic. Atribuii deci junei societăți, poate din cauza acestei juneți însăși, gradul de inferioritate căruia-i incumba o astfel de insuficiență a spiritului de observație.

Nici prin gând nu-mi trecu să-mi insult compania cu învinuirea promiscuității. Iar uluiala mea fu groaznică, într-o seară, când avusei cu Smărăndița conversația următoare:

— În definitiv, ce fel de om e Oswald acesta?...

— Ah... te-a cucerit și pe dumneata Lilica?...

— Nu înțeleg, cum... de ce să mă...

— Atunci îți va veni rândul în curând... Ea ne-a cucerit pe rând toți amicii noștri foști și actuali... Cum apărea unul nou în arenă...

Și, izbucnind în râs mare, cu sinceritatea ei cinică și drăguță:

— În privința asta îi suntem toate recunoscătoare, că ne scapă de ei, când încep să devină prea obraznici... Și-mi râse iar în față, uimită de uimirea mea, pe care acum o afectam.

— Dar Oswald?

— Oswald e un băiat tare bun, el va fi soțul cel mai fericit cu putință. Natura l-a înzestrat cu darul neprețuit al lipsei spiritului de observație...

Apoi redevenind o nuanță serioasă, Smărăndița mă conjură, ca soră și fată bună:

— Însă ia seama, numai două dintre noi am băgat de seamă micile trădări ale Lilicăi... Pentru că sunt trecătoare, nu le dăm nici o atenție... Dar Voicuța nu știe nimic și nu știu, zău, dacă ar accepta filozofic conduita fostei ei colege de universitate, căci ea a adus-o printre noi... Mi-e teamă să nu-ți aprinzi rău paiele în cap cu dânsa... Deci te sfătuiesc prietenește: Nu-i pune și ei aceeași întrebare...

— Care anume?

— Care mi-ai pus-o mie întâi: „Ce fel de om e Oswald acesta?"

Seară de întâlnire cu Voicuța, rece și ploioasă. Parcurgem străzile domol, ferindu-ne obrajii de biciuirile reci și subțiri ale ploii fine, împroșcate ca de vaporizatori nevăzuți, din norii plumburii și joși. Ne găsim drum necontenit, astfel ca vântul să ne bată din spate, umflându-ne treanch-coat-urile, în care, de la mijloc în sus, suntem împachetați ca niște mumii. Trotteur-ii mărunți ai Voicuței bat repede asfaltul luciu al trotuarului, ca să țină la înălțimea pasului meu larg, pe care-l marchează pantoful modern, enorm ca un bocanc, cu vârful bont. Și această frecvență deosebită de mers mi-aduce aminte de undele nevăzute ale fluidelor fizice, care, deși de lungimi felurite, toate ajung la țintă în aceeași durată de timp. îi comunic această impresie Voicuței și ea se mâhnește teribil, că am putut să mă plictisesc într-atâta, încât să mă gândesc la lucruri așa de depărtate, în raport cu clipa de față. îi ripostez că piciorul ei mic și grăbit era fatal să-mi sugereze goana undelor de lumină, diafane și fine, și asta o împacă, făcând-o să-mi arunce, de jos în sus, recunoștința măslinie a ochilor ei largi. Dar se simte obosită și eu îi propun filmul recent, de mare senzație, la un cinematograf apropiat. Ea se supără iarăși, nemaiavând acum nici o îndoială de plictiseala pe care presupune că mi-o produce apropierea ei. Mă arăt nespus de mirat de această hipocondrie psihică și-i acord ei inițiativa propunerilor. îmi declară că ar vrea să se vadă într-o odaie caldă, să-și scoată pantofii și eu să-i povestesc ceva. Mă prefac că nu pricep cam despre ce odaie ar putea fi vorba, pentru că înțeleg să rămân de-o pasivitate de metal în tot acest joc drăgăstos.

Mă tem de vreo legătură prea strânsă, mai cu seamă când nu e nici un Oswald, care să restabilească la un moment dat echilibrul strict, doar în glumă și treacăt, al stărilor dinainte. Și de Voicuța mi-e teamă în special: mi-am schimbat hotărât gândurile în privința avantajelor unei perspective matrimoniale, și-apoi prefer să mă amuze ca o copilită, și o tratez ca atare, ceea ce o necăjește în special. Totuși pasiunea ei îmi convine: aș vrea chiar să se audă undeva că sunt în stare să rezist la sentimente și la o partidă strălucită. Ba îmi place uneori să merg cu visul și mai departe: să trec drept cauză rece și îndărătnică a unei cumplite disperări sufletești. Sunt sinistru, îmi dau seama, mai ales când privesc cu coada ochiului pe această copilă plăpândă, frumoasă și sinceră, pe care simt că aș iubi-o cu adevărat, nu numai cu sufletul, dar și cu gândul. O consider ca pe-o drăguță și inocentă victimă, pe care o atrag după mine, pe căi sure, cu ieșiri teribile. Și cu toate astea, mă păstrez într-o ținută de rezervă bine calculată: orice mișcare aș face, oricât de departe aș duce-o s-o cumpăr eu însumi în târgul de sclavi, totul să pară că pornește de la ea; ea să dea întruna ideea fiecărui pas nou.

Și iată, acum o simt iar oscilând pe-o muche periculoasă; aștept deci fără prea multă emoție de altminteri (o, dacă ar fi cine doresc eu, cât de zănatică ar sări inima în piept!) și nu mă mir când rostește, în sfârșit, ceea ce tocmai de-o săptămână așteptam:

— Haidem la tine... sunt foarte curioasă să-ți văd garsoniera...

Evident, n-a lipsit nici un mic scrâșnet de revoltă să însoțească această hotărâre, pentru că nu eu fusesem cel care să dea ideea și ea să reziste cu toate grațiile cuvenite în astfel de împrejurări, din ce în ce mai slab, mai patetic, până la încuviințarea finală.

Dar acasă m-am purtat ca un brav camarad: i-am scos pantofii, i-am încălzit picioarele în mâinile mele și, când ea tocmai se găsea în cea mai ademenitoare exuberanță de chiote și langori, i-am acoperit piciorușele cu un pled și eu m-am așezat lângă divan ca un doctor lângă un suferind. I-am vorbit lucruri foarte serioase, am adus vorba de procese și chiar de un „dosar pe care aveam să-l cercetez în curând pentru a face cu el o revizuire de formidabil răsunet".

— A, va fi ceva extraordinar, Voicuța, voi da o lovitură grozavă, din care fac punctul cel mai de onoare al carierei mele. Nimeni nu se așteaptă, nimeni nu bănuiește ce plănuiesc. Numai eu îmi pregătesc această mare fericire în taina sufletului meu, înțelegi, Voicuța, aci în adâncul ăsta insondabil — mă bătui cu mâna pe piept, de astă dată cu toată sinceritatea -, de unde va țâșni adevărul și lumina vieții mele.

Fata mă privea uimită și confuză. Era poate și puțină admirație în ochiul ei râzător, dar mai mult acea simpatie ironică, pe care o au domnișoarele supercivilizate pentru junii idealiști, umpluți până-n creștet de-o inteligență unilaterală și naivă. Eu acceptam sentința aceasta bucuros, căci grație ei, fatal, Voicuța trebuia să mă aducă la realitatea secolului, învățându-mă cu satisfacția celui ce împărtășește lumină gustul mai precis al actualului. (Totuși, ea acorda considerabil credit potentelor ce ghicea în mine, pentru a nu mă îndepărta sau a mă batjocori într-un fel sau altul ca o Lilică pe un Oswald oarecare.)

De-acum încolo fu mai ușor și pentru întâlnirile noastre. Ea venea direct la mine și astfel scăpai de povara dancing-urilor, care-mi avalau atât de nesățios timpul. Puteam citi în așteptare-i și chiar o rugam să-mi mai acorde câteva minute, ca să termin un pasaj început. Și astfel câștigam .chiar câte o jumătate de ceas, în care timp ea răsfoia reviste pe canapea. Observasem că păstra măcar suficient respect citaniilor mele juridice; numai când o făceam să aștepte din cauza lor nu se supăra, și niciodată, ea care râdea de toate, nu scăpase vreo răutate sau chiar glumă inofensivă la adresa cărților și a bibliotecii mele juridice.

într-o seară, eram în păr, toată banda, la „Ruși". Era un zgomot infernal și eu mă găseam într-o vervă strașnică. Eram îngrămădiți cu toții într-o nișă și vinul generos pusese îndrăzneală în gâtul și-n gesturile tuturor și mai ales pișcase strașnic fetele de limbă. Ele fumau acum necontenit, ținând țigările între degete la înălțimea nasului, trăgând în piept și sufiând rotocoale în aer. Unele chiar îl suflau dizgrațios pe nări ca niște fumătoare de veche carieră. Comandau ele însele, chemând chelnerița și pe picoli, și-și exprimau dorința de-a dreptul, fără a se mai servi de intermediul cavalerului respectiv. Ceea ce-i amuza pe toți deopotrivă era mai ales faptul că erau serviți de nobili veritabili, de membri din aristocrația Odesei, a Kievului și chiar a Moscovei și Petrogradului. Conți și contese și chiar rude directe de mari duci. Evident, aruncau comenzile cu destulă deferentă, însoțindu-le de cât mai multe expresii atenuante, dar cum pleca „baricinea” la executare, comentariile începeau să curgă:

— M-a servit dama de onoare a țarinei...

— Cu siguranță că era ducesă...

— Manierele n-o dezmint nici ca servitoare...

"Tipul” Smărăndiței plecă în investigație și aduse răspunsul că eram serviți de baroneasa Kulicova, fiica unui șambelan de la curtea țarului.

Și totuși, după senzaționala veste nici una din aceste urmașe de domnitori și logofeți, beizadele și alte fețe boierești nu făcu gestul, nu avu nici măcar gândul de a pofti la masă pe chelnerița noastră ca pe o simplă tovarășă lovită crud de soartă. Dimpotrivă, simțeau o voluptate surdă să-i dea mai mult de ocupație, s-o vadă venind cu dexteritate aproximativă, încărcată de tăvile de metal, de tingiri argintate și de castronul de porțelan al crușonului, care în acest local rusesc era de rigoare.

La rându-mi, mă amuzam de acest tratament între membrii aceleiași lumi bune, aceleiași mari familii care-și disputa odinioară peticele globului: nici umbră din solidaritatea celor de jos, uniți întru dărâmarea vechii lumi. Nici măcar compătimire, decât o delicată, dar plină de rezerve, atenție... Ceva rece și ironic, ascuns și neîndurător, ca și când ar fi avut în față pe autoarea foarte simpatică a unei grave greșeli, care nu se putea totuși numai din acest secundar motiv să fie iertată. Un consens amarnic de milă obiectivă și distantă, dar atât și nimic mai mult, pentru cel ce se făcuse culpabil de groaznica vină de a nu-și fi putut păstra locul, chiar în mijlocul unui catastrofal cutremur de pământ.

La drept vorbind, mă bucură această revelație ce mă face să-mi amintesc mai cu răspicare o frântură de gând pe care nu-mi prea place să-l iau pe șleau la cercetat. E vorba de raportul dintre mine și domnul Georges Radu Șerban, în zariștea cugetului ascuns ce nutresc în casa lui, eu, hrănitul cu banii lui, cel ce m-am făcut renumit cu renumele lui. Pot să alung acum deci cu mai mult curaj această stupidă idee, care mă supără din când în când ca o muscă, în somnul după-amiezelor de vară: iată morala acestei societăți! Și, bucuros 1 peste fire că mai am și această ieșire dintr-o obsesie, pe care am dărâmat-o de atâtea ori, chem pe baroneasa Kulicova și-i ofer un bacșiș gras, prevestitor al celui ce va primi la urmă. Fiica șambelanului țarului îl primește fără să roșească și asta mă înveselește și mai mult. „Fiecare pentru el!” îi strig, bătând pe umăr pe baroneasă și apoi glăsuiesc baroneselor din jurul meu, în chip de comandament moral:

— Nu roși, când gologanul ți se oferă!

Ele încuviințează cu totul, dar redevin reci când propun să invităm pe baroneasă la masă. întorc capetele și vorba, iar Lilica îmi răspunde verde că nu-mi găsește propunerea deloc originală.

— Mai e destulă lume în local! mă îndepărtează de la astfel de toană stupidă Smărăndița, iar toți „tipii” lor își vâră nasul în farfurie, ca să râdă satisfăcuți de gafa mea.

Totuși, pentru că sunt puțin cam amețit, nu mă opresc să nu ofer un pahar de crușon fierbinte Kulicovei, primul pahar din castronul repetat și pe care tocmai îl aduce într-un nor de aburi, ce fac să-i vedem ca prin străveziul argint al unei ape figura întru nimic tristă, nici măcar cu aer de resemnare, ci fericită de activitatea la care o supunem. Kulicova mă refuză cu un surâs dulce, arătând spre „mareșalul nobilimii din Sebastopol", care tocmai trece în frac, printre mese, plimbând pe dinaintea tuturor barba lui enormă de aramă, acum simplu gaspadin Ivan, patron al acestui local. Dar fiica șambelanului imperial, afectată de bunăvoința mea, surprinzând zâmbetul stânjenit al celorlalți comeseni, își strânge buzele, înalță capul și ne părăsește demnă, eroic și — cel puțin cât mai rămâne în ochii noștri — fără nici o umbră de umilință sau de șovăire.

— Ăștia-s oamenii mei! strig atunci înăuntru-mi, întorcându-mi privirile spre luciul aspru, oțelit, al tuturor ochilor de față, o clipă înfricoșați că intrusul ce sunt le va cocoloși puțin prestanța.

"N-aveți nici o grijă!” par a le spune, liniștindu-i cu noul aspect al dispoziției mele... și mă gândesc acum cu toată siguranța de mine și cu toată limpiditatea sufletească la domnul Georges Radu Șerban, care în zilele marilor mele succese, după ce mă felicita rece și corect, se întorcea afabil spre prințul Raoul ori spre Radu, exagerat mai afabil ca de obicei, și se

întreținea cu el ostentativ, ignorându-mă complet la masa mea, între tomurile și dosarele deschise.

Și soarele chipului Albei răsări pe un fond albastru, perfect senin, în sufletul meu. Destul cu gafele acum! Acum trebuie să revenim iar la verva noastră de la început, pentru a acoperi stângăciile de neofit și pentru a legitima dreptul la mândria de a mă simți în mijlocul acestor amici! Trebuie neapărat să se audă de spiritul meu, de glumele mele, de gândurile mele, ce nu trebuie niciodată, oricât de serios substrat ar avea, să îmbrace altă haină decât a hazului ușor cinic, a cancanului zglobiu, a hohotului spumos; iluzia aruncării nepăsătoare a tot ce ai mai scump în tine, ca bucăți compacte dintr-o avere imensă, într-o seară, la o masă de joc.

Pe dreptunghiul de parchet lăsat liber la mijloc, după ce s-a perindat un cor de cazaci de circumstanță, doi copii de sex contrar, care trag o căzăcească pe vine, și un virtuoz al balalaicii, irumpe deodată, roză și aproape goală, înaltă și mlădie ca un lujer în vânt, o femeie cu adevărat frumoasă. însăși comesenii mei șoptesc: „Olga Petrovna... Olga Petrovna", și înțeleg atunci că e o dansatoare renumită. Pe urmă, sprintenia mișcărilor, salturile înalte pe care le fac într-o parte și într-alta picioarele perfecte, câte unul sau amândouă deodată, zbuciumul acela de hamadriadă lovită de panică, la care concură ca o ființă inteligentă capătul de fașă ce se desprinde din mătasea albă de peste mijloc,— toate acestea legitimează cu prisosință șoaptele admirative care circulaseră în prealabil. Baroneasa Kulicova ne lămurește că dansul simbolizează deznădejdea sufletului nobil rusesc, lovit de valurile revoluției proletare. Jocul începe astfel în abstract, concretizându-se apoi cu încetul în expresia decadenței femeii de sus în drojdia cumetrelor revoluției, pentru a sucomba apoi într-un suprem elan de revenire și regret.

Cu această explicație mai ales, jocul devine extrem de interesant, iar sfârșitul monomimei este de un tragism remarcabil. Baroneasa Kulicova ne mai informează că Olga Petrowna își joacă însăși povestea ei. Dar pentru că informatoarea devine la rându-i patetică, nu mai dăm nici o ascultare povestirii ce ne schițează ademenitor, pentru a o invita să treacă la amănunte. Nu ne îndoim nici unul că subiectele acestea de film, compuse ad-hoc, fac parte din programul întreprinderii, convingere pe care avea să mi-o dezmintă peste câtva timp o vizită cu totul neașteptată în studiul maestrului meu.

Dar dacă legenda ne lasă rece, jocul în sine al Olgăi Petrovna a rămas prin arta și grația lui adânc înfipt în sufletele noastre, pe care le-a răvășit ca un spulber sălbatic de iarnă. Ea nu mai joacă de mult, dar noi încă păstrăm tăcere admirativă și fetele de la masa noastră privesc cu mai multă simpatie la fiica șambelanului. Pe urmă, însăși Olga Petrowna se ivește, după ce s-a gătit în cabina ei, și-și ia loc în fundul unei boxe în vederea alei noastre; e primită acolo cu multă deferentă și bucurie, ea râde cu voie bună, dar din când în când rămâne cu ochii pierduți în norii fumului de țigarete, care urcă spre tavan în târcoale leneșe, înconjurând ca niște zdrențe de nouri strălucitoarele globuri de opal. Eu o privesc amuțit de stupoare, căci acum, îmbrăcată, ea îmi pare și mai asemănătoare mândriei și frumuseții doamnei Alba. Am observat bine mersul identic și acum privirile mi-au rămas la părul șaten, ieșind de sub pălăria de postav negru cu boruri aduse în jos, și la ochii cu neputință de definit. Lângă mine, comesenii au prins acum fir nou de vorbă. Asmuțiți de arta rusoaicei, ei plănuiesc să dea, fete și băieți de elită, un mare spectacol, dar numai pentru elita bucureșteană. Vor pune prețuri enorme, ca să nu vie decât high-life-ul și câștigul va fi vărsat la fondul destinat fetelor orfane și sărace. Ideea odată emisă pare să prindă cheag. Aud pentru prima oară de Scumpa Caragea al cărei talent, mi se spune, e uimitor. întreb în ce constă acest talent și mi se afirmă că e proteic: dansatoare, cântăreață, artistă. Cei de față n-ar putea să mă lămurească dacă-i vorba de-o descendentă directă a domnitorului Caragea, dar e probabil; și gândul meu fuge atunci spre domnița Ralu și spre teatrul ei domnesc, cea dintâi manifestare artistică în orașul ciobanului Bucur.

Spectacolul va consta dintr-o revistă al cărei text îl va scrie Barbu Crăsnaru, amicul Smărăndiței, iar muzica, un cronicar monden de la „La grande Roumanie", cu vechi renume în specialitate. Sunt întrebat dacă mă aflu dispus să dau vreun concurs oarecare. Din nefericire nu cânt din nimic și nu mi-am observat vreun talent dramatic. Le pun la dispoziție deci numai sufletul și bunăvoința mea, evident, luminat brusc de speranța surdă, dar robustă și de un îndărătnic optimism, că voi putea în sfârșit vedea odată, o seară întreagă, într-o ținută mai vaporoasă, într-un aspect mai apropiat de intimitatea ei, pe doamna Alba și voi face tot ce-mi va sta în putință să vorbesc cu dânsa, după reprezentație, pentru că statul-major din juru-mi a decis cu unanimitate de voturi spectacolul proiectat să se termine printr-un bal cu figuri vivante și ingenioase surprize.

îmboldit de această perspectivă mai ales, m-am schimbat cu desăvârșire și sunt uluit eu însumi de succesul meu. Mă închipui de-acum în fața doamnei Alba și rostesc galanterii subtile, compun picanterii rafinate, care impresionează societatea feminină și fac să răsune, prin contrast, ca lătrături de lup, bădărane, deși cu destulă sare, apropourile deocheate ale tovarășilor de masă masculini. Nivelul conversațiilor aburite de spirtul fiert coboară necontenit, dar eu știu să mă mențin la suprafață. Acum Smărăndița își ia libertatea să înjure bărbătește pe amicul ei, pronunțând grațios cu „r"-ul ei incomplet cele mai autentice expresii surugești. Lilica, încurajată, se preface stângaci că încearcă s-o imite, dovedind mai degrabă un vechi exercițiu, cu îndrăzneala căruia vrea să ne familiarizeze pentru viitor. E o măreție să auzi aceste buze delicate și fine, încrustări de pumnal pe catifeaua dulce a tenului, întrecându-se să ciripească istorioare rușinoase, fără nici un ocol, pronunțând cuvintele oprite cu o savoare specială, un ceas numai sau două, după ce strâmbaseră din nas că invitasem pe baroneasa Kulicova la masă.

Eu însă m-am preschimbat în cavaler cu perucă pudrată și proclam pe Voicuța, care-mi arată o severă răceală de când cu Kulicova, marchiză de Lamballe, tratând-o prețios, cu afectate complimente înflorite în stil hotel de Rambouillet. Gimnastica asta mă amuză nespus și uneori izbutesc să săvârșesc volte interesante, pe care le regret că răsună în gol; și-mi place să-mi închipui pe Alba în locul Voicuței, făcând pe supărata și respingându-mi rând pe rând madrigalele, pentru a zâmbi în cele din urmă, câștigată de perfecțiunea la care chipul ei — acum vai! doar închipuirea ei — mă face să ajung. Și iată, fermecată, în locul ei, Voicuța mă iartă și mă aplaudă și mă ceartă în surdină... că nu mai mă gândesc la dosarul senzațional de care i-am vorbit. Biata mititică, ea pune puțin mister în această dojana, pe care o aud numai eu, trăgând astfel o linie de despărțire între seriozitatea legăturii noastre și collage-urile de suprafață ale celorlalte perechi.

Insă îmbătat de închipuirea Albei, eu mă întrec pe mine însumi și nu se poate, eu, îngăduitul, parvenitul, să nu schimb aerul scăzut al vorbelor, să nu-l primenesc până la cuviința expresiilor mele, întâi pe al băieților și abia pe urmă pe al Smărăndiței și al Lilicăi. Și regret iarăși orice spirit cu totul rar care-mi scapă, și care s-ar fi potrivit de minune cu prezența ei, dar care deocamdată îmbujorează numai pe Voicuța. Fetele mă privesc acum cu lumină mare de simpatie, iar pe sub sprâncenele scoborâte ale Lilicăi ghicesc că ceasul meu a sunat din nou. Izbânda mi-e încununată, acum, când mesele celelalte surit deșarte, și numai din câteva boxe vecine și invizibile mai vine zgomot vesel, când deci nu mai amenință nici un risc dimprejur, de gestul neașteptat și îndelung aplaudat al Marioarei Dracopol, cea mai înfumurată fată din bandă, de a invita pe Kulicova să ia loc între noi.

Orice s-ar zice, câștigasem o bătălie, și asta era de strașnic augur pentru ascunsele mele străduințe; o primă și solidă scontare pentru victoria finală. Mă simt câteva clipe stăpân peste toți acești stăpâni ai vieții pământești; până și doamna Kulicova ciocnește cu mine în semn de recunoștință. Asta de bună seamă, însă, fără a asculta o iotă din sporovăială duioasă și complicată, ce se simte obligată s-o facă acum asupra trecutului său. Sunt beat de biruință, așa după cum cei din jurul meu sunt beți de vin și de crușon. Și plecăm într-o zarvă nemaipomenită în orașul cu colțurile și fundul străzilor încă scăldate de restul întunecimilor, dar cu acoperișurile și cu largile frontoane ale edificiilor masive incendiate simbolic de întâile reflexe ale aurorei.

Raoul, cu care mă întâlnesc a doua zi la birou, îmi comunică lucruri uimitoare: a fost vorba despre mine la masa domnului Georges Radu Șerban! Sumbra casă a maestrului, deduc din împărtășirile lui Raoul, trece printr-o perioadă de armistițiu. Domnul Georges Radu Șerban e mai comunicativ acum și chiar el a adus vorba de mine. Pare satisfăcut în chip deosebit de ajutorul ce i-l dau și-mi prezice un viitor din cele mai strașnice.

— Ți-am spus eu? Ți-am spus eu? Nu mă îndoiam de asta! îl întregește acum în fața mea Raoul, mustrându-mă amical că nu-mi cunosc bine puterile, pe care el, cu mirosul lui, împrumutat de la... Nuși, l-a recunoscut de la început.

Aș vrea să-l întreb atât numai: „Dar ea a zis ceva? și-a dat vreo părere?” -, însă până la urmă nu izbutesc să-mi însușesc acest curaj.

Raoul, după ce dă raită cu vorba după felul lui și prin alte domenii, se întoarce iarăși la ce mă sugrumă de emoție, și cuvintele lui răsună rând pe rând în urechi, cutremurătoare, ca un verdict pronunțat răspicat și în cadență:

— A... vorbea foarte convins cumnatul meu... Până și varhă-mea, înțelegi, care nu dă atenție la astfel de... vreau să spun care e complet absentă, când se vorbește de lucruri care n-o privesc direct, a ascultat și părea cu destul interes... Cât privește de mătușă-mea, ea s-a interesat de-a dreptul; nici nu știi cât de entuziasmată de dumneata e această femeie...

Nu, n-am înnebunit de-a binelea. îmi pipăi mâinile și observ că sunt încă sensibil; iar prințul Raoul e în fața mea și mi-a vorbit în cea mai perfectă românească. El privește într-un colț cu ochii lui mici, tătărești și lucioși, pe care îi asmute să vadă mai bine, cu clipiri repezi din pleoapele mai vinete decât restul figurii rase cu îngrijire. își mângâie apoi câinele, care și mie mi-a devenit din nou nespus de simpatic și mă fericește deodată, iarăși fără introducere, după ce-mi povestise de-o proaspătă dovadă de inteligență a lui Nuși și despre apropiata cădere a guvernului:

— A, nu, ascultă, adevăratul succes pentru dumneata, se aude vocea lui joasă cu dese ridicări pițigăiate, cu rh-ul lui iremediabil și cu accentul pur franțuzesc pe vorbele valahe — e că ea a ascultat... Aha, eu o cunosc bine pe Alba... trebuie că în vorbele bărbatu-său a fost ceva anume care a impresionat... dar ce? dracul știe... asta m-am răzgândit mult și încă nu văd... Convingerea cu care vorbea Georges? Și asta e prea puțin...

Ciulisem urechile ca un prepelicar la vânat și-mi ascuțeam de zor mintea să pricep și eu. Simțeam totuși că serviciul imens pe care mi-l făcuse maestrul mă neliniștea, mă indispunea în momente care alternau cu chiuiturile mute de fericire din sufletul meu. întoarcerea asta subită a lui mă încurca oarecum... Și-mi repetam necontenit în mine: „E prea târziu, e prea târziu... Ce mai pot face? Cum mai pot să dau înapoi, când ea e atât de albă, atât de mândră, atât de elegantă, atât de frumoasă? Ș-apoi ea m-a adus aici, în casa asta... ea m-a făcut s-ajung la elogiile tardive, extrem de tardive, ale domnului Georges Radu Șerban!..."

Prințul Raoul și-a ridicat circumflexele sprâncenelor, descoperind fundul roz al pleoapelor, parcă lipite cu ceară.

— Eu cred, continuă el muncit de obsesia acestei nedumeriri, căreia tocmai el, psihologul emerit — cum mi se prezentase într-un moment de confesiune mai intimă — nu-i găsea dezlegarea, eu cred că în glasul lui Georges răsuna prea multă sinceritate, prea multă încuviințare... cum să spun... prea multă recunoaștere, la care cu greu se resemnase... a meritelor dumitale... o înclinare ca înaintea unui om de care în cele din urmă trebuie să ții seama... Ah, asta e... am găsit! izbucni el fericit, în râsul bizar și sacadat: Hâ, hă, ha, hâ...

Mă uitam înciudat la prințul Raoul. Eram beat de bucurie desigur, dar nu izbuteam să ajung la rându-mi la înțelegerea acestei simple nedumeriri: pentru ce îmi spunea el toate acestea? Poate că descoperea astfel dinaintea ochilor mei pe d. Georges Radu Șerban, care-l stipendia din inutilă generozitate? Și de ce aducea, fără nici o strâmtorare, fără nici o retenție sufletească ori mintală, imaginea principial inaccesibilă a doamnei Alba, dinaintea unor ochi profani de fiu anonim al poporului?

După ce mă înștiința că a descoperit o Ocazie pe care va face tot posibilul să n-o scape, un câine tot din rasa lui Nuși dar cu un pedigree incomparabil superior, prințul Raoul mă scoase de la sine, cu sporovăială lui necurmat din profunda-mi nepricepere:

— E... uite... Georges e, netăgăduit, un nobil... un descendent voievodal... asupra punctului ăstuia nu mai rămâne nici o îndoială... Neamul lui, care nu e Basarab, îți sfârșit, legătura cu Basarabii n-o poate face într-un chip din cele mai clare... (aci prințul plescăi, după obiceiul lui)... lipsesc câteva... quelques chaînons, înțelegi, câteva legături... noduri... verigi... a... da... Originile Radu Șerbanilor nu par a trece dincolo de trei secole și jumătate... (îl priveam uimit Pentru că eu credeam tocmai contrariul, dar ce mă mai priveau acum toate astea?) Ș-apoi chiar așa fiind, n-are nici o importanță... urmaș de domni pământeni... foarte respectabili., viteji... aventuroși... mă înclin adânc în fața lor, da, da... nu vorbesc dintr-un punct de vedere al valorii istorice... da, da... însă care au rămas, ca persoane, ca oameni, vorbesc, „avec Ies tares de leur race"... cum să spun, cu teama aceea de ziua de mâine cu spiritul neisprăvitului, al grijii pentru ce Va mai fi... E... he... he... un vrai aristocrate, mon cher, s'en fout pas mai de tout ce que arrivera... e he... eu sunt un fanariot... ha ha eu am rămas întreg, cum m-a lăsat rasa mea, cahre-și arhe obârhșia, mon cher, în gineceurile porfirogeneților...

Și Raoul își scutura în aer pentru a mă convinge mai bine antebrațele și degetele rășchirate.

-...Ah, pe mine ziua de mâine nu mă interesează decât dacă-mi oferă noutatea unui match senzațional, a sosirii unui artist cu renume, a ascultării unei conferințe, d'un vrai homme de lettres, et savant, ou peut-etre politique, enfin un grand homme, și mai mult decât toate, ți-o spun eu, care sunt profund scârbit de oameni: o expoziție canină... Și când va sosi ziua în care voi băga de seamă că nu mai am pas meme un sou, c'est alors que je me ressouviendrai qui ce jour lâ, ii faut chercher quelque chose a manger...

...Dar, se indignă el făcând să-i scânteieze ochii tătărești și devenind livid de mânie, să mă gândesc eu că trebuie să strâng pentru a avea altădată, că trebuie să fac ceva, qu'il faut que je travaille, când nu mă obligă nimic... o, acest spirit de marc-hand de vin et des cereale's eu nu-l voi avea niciodată... și nici unul din neamul meu... Te asigur că voi ști ce să fac în ziua aceea, da, da, da... Georges..., scoborî apoi tonul după ce rămăsese câtva tăcut, probabil pentru a-și reproduce mintal ce va avea de făcut în ziua aceea,... Georges e altfel construit, el s-a lansat în avocatură, deși averea lui nu se înjumătățise și putea trăi încă princiar... e... dacă nu chiar ca înainte de război... mais en tout cas, cât se poate de... e... e... nobil potrivit hrhangului seu...

Cu toate că logosul prințului Raoul îmi contrazicea radical ideile pe care mi le făcusem și despre strămoșii săi, despre care și cel mai umil școlar român e informat că luau voievodatele în arendă, le jecmăneau după toate regulile unei conștiincioase spoliații și le abandonau la timp nimerit, câteva clipe înainte de sosirea funcționarului turcesc, însărcinat cu ridicarea vieții aceluia ce se întrecuse cu măsura și a comorilor acumulate, totuși îl ascultam cu simpatie și eram dispus să-i acord orice aprobare.

— El spune, continuă prințul Raoul, vorbind de maestru, el spune qu'lfaut tra... că adică am ajuns, noi, aristocrația de sânge... n'est-ce pas... am ajuns la acel coin de l'histoire, când trebuie să ne amestecăm în vălmășagul social, și pentru că nu se mai poate lutter avec l'epe'e, în schimb trebuie să ne menținem cu oricare dintre mijloacele moderne de luptă: politica, avocatura, medicina, diplomația... El are dreptate evident în ce privește aceasta din urmă și la politique... De asemeni dacă simți talentul de scriitor ori spirit de savant, ecrire des romans ou avoir son laboratoire, asta se înțelege de la sine... Admit, evident, și de ce zic admit, că și asta se înțelege de la sine... dacă ai avere să-ți îngrijești moșiile... (din când în când în vorbirea prințului Raoul î și ă se prefăceau în a, e și i) se joci la bursă... se-ți ai grajd de cai... se concuri la premiile aviatice... enfin, înțeleg dacă ai talent de bază să faci avocatură e... ca dânsul... deși găsesc că face prea mult exces, că-l preocupă prea mult câștigul, pe el, care are atâta avere, când ar trebui să coboare acolo numai dus de amorul artei, pentru o mare afacere, pentru cette grande idee, cette admirație et, d'apres moi, veritablement noble preoccupation de sauver la grande propriete, qui lui a servi de pretexte, pour endosser la robe d'avocat... caje le comprends, je l'approuve, etje Vai felicite si souvent...

...Dar trebuie să recunoaștem că el și-a depășit linia de activitate... el a luat în serios le metier, ceea ce se cheamă meseria de... de... de avocat...

De data asta privesc consternat la prințul Raoul, dar sunt hotărât să-l ascult până la capăt și să nu-l contrazic, fie chiar la orice concluzie ar ajunge. Drace, dacă descendentul lui Radu Șerban Voievod nu și-ar fi preschimbat distracția în meserie și n-ar mai fi fost și aglomerat cu lucrări pe deasupra, ar mai fi avut el nevoie de un secretar muncitor, aș mai călca eu zilnic sub acoperișul doamnei Alba și aș mai fi avut plăcerea să ascult divagațiile acestui"charmant” prinț Raoul!? Noroc că maestrul e descendent de domni pământeni, și acum înțeleg mai bine de ce a avut el nevoie drept ajutor de un băiat care nu descinde din gineceurile porfirogeneților, nici măcar din iatacurile voievodițelor și boierițelor autohtone. Și binecuvântez această țară a neamului lui Radu Șerban-Vodă, pe care interlocutorul meu, azi cu multă poftă de vorbă, o combate atât de convins...

— Dar, enfin, concede și de data asta prințul Raoul... cu talentul lui de vorbitor și având pasiunea pe care o are, admit și această îndeletnicire, care-l ține aci și care împiedică pe vara mea să-și împartă anul între Nisa, Saint-Moritz, Biarritz, Juan-les-Pins (hm, hm, atenție mare, aci, Mihai Aspru!) și mai știu eu, Paris, Londres, Monte-Carlo, oh dans je ne sais pas quel transatlantique... dar unul ca mine, care n-am, mon cher... e n-am... e n-am, e, recunosc eu singur, acest talent al lui... e, nu mă poți sili. se... se... se... se... mă port cu servieta de ici până colo (din reticența lui eu recunoscui că a evitat pentru mine expresia: „să duc servieta cuiva") așteptând norocul vreunui client... (Prințul Raoul scăpa din vedere că tocmai grație maestrului ar fi fost scutit de neplăcerea pe care o evocă) o, această oroare n-aș fi suportat-o pentru nimic în lume... Eh bien, decât asta mai bine să știu că plesnesc... O, ho, cejour-lă eu voi ști ce voi face...

Din confesiunea neașteptată a prințului Raoul am înțeles că opinia maestrului privitoare la rolul nobilimii, cu prilejul noii cotituri a istoriei, ar fi putut să fie și un îndemn deghizat pentru dânsul personal la muncă serioasă. Asta e o părere a mea cu totul și cu totul burgheză; și mai aveam o nedumerire față de tot ce-mi spusese prințul Raoul, evident, de ordin tot așa de burghez ca și prima, dacă nu de-a dreptul grobian. Dar oricum va fi fost să fie, ceea ce mă surprinse și chiar îmi fură un zâmbet cu totul invizibil în fața sa, fu că prințul Raoul veni singur să-mi spulbere această nedumerire, chiar fără să i-o fi comunicat în nici un fel, afară numai dacă telepatia nu e într-adevăr un fenomen real și automat. Mai mult chiar, îmi mărturisi că m-a căutat și pe la Palat, ceea ce mă întări în bănuiala că nevoia de a o elucida cât mai repede chinuise destul de amarnic pe bunul meu amic. Era, nici mai mult, nici măi puțin, vorba despre stipendia pe care mâinile lui princiare o încasau lunar din caseta domnului Georges Radu Șerban. Bineînțeles că prințul Raoul nu-mi mărturisi că m-a căutat la Palat anume pentru asta. Era doar o simplă deducere a mea; însă, acum, reîntâlnindu-ne ca de obicei în sala de consultații a maestrului, și tot ca ieri, în lipsa lui, după largi ocoluri și întrebări cu totul străine de subiect, prințul Raoul aborda „întâmplător” tema din ajun, tocmai pentru a aduce vorba de ceea ce m-ar fi putut nedumeri pe mine. Fu, desigur, o destăinuire fugară, cu totul în treacăt, aș putea spune o simplă informație: nu era nici dar și nici indemnizație suma cu care era trecut în bugetul lunar al maestrului, ci pur și simplu un fel de acont (cel puțin așa l-am definit tot eu cu burghezeasca-mi construcție mintală) periodic asupra unor afaceri pe care le-au pus amândoi la cale.

— A, e o afacere cu .totul originală, mă mai împărtăși, prințul Raoul. Ai să vezi și dumneata atunci ce rol pot juca... da, da... câinii de rasă în situația unui om. E... e... e... văd că nu-ți scapă nici un zâmbet dumitale și nu pot citi si vous sou-riez interieurement; mais oricât ar râde unii și alții, asta nu mă va abate din drumul meu. Totdeauna au fost luați în râs cei prea nestrămutați în ideile lor...

Trebuie să mărturisesc că mă sileam zadarnic să pot vedea pe d. Georges Radu Șerban, cu privirea lui de oțel și cu zâmbetul tăios deasupra bărbii voievodale și severe, făcând afaceri cu câinii de rasă. Oricât prințul Raoul îmi înșira acum prețurile cu care posesorii unor pedigree-uri seculare sunt solicitați la expozițiile internaționale.

— Unii au făcut avere cu caii de curse, domnul meu, chiar într-o țară ca a noastră... unde preocupările originale sunt articole de satiră... eu însă, care cunosc bine străinătatea, știu ce va să zică interesul pe care-l pot avea zeci și sute de mii de oameni și pentru alte animale. în străinătate nu e om mai subțire, care să nu aibă câinele său favorit. La noi vezi ici-colea, doar câte o femeie... E un început bun, dar eu voi desăvârși răspândirea acestui obicei civilizat și boieresc... Vom mai vorbi noi despre acest lucru... după ce îmi voi negocia primele mostre, pe care plănuiesc să le desfac pe piața londoneză... Pe urmă încep cu expozițiile în România.

Aici prințul Raoul intră într-o largă considerație, de altfel foarte judicioasă și plină de bun-simț, asupra rasei câinilor pur românești și a ameliorărilor ce le-ar putea suferi pentru a se obține o rasă demnă de a participa la expozițiile străine și mai ales a purta un nume care să ne onoreze și pe noi ca popor.

încetul cu încetul proiectele prințului Raoul prindeau proporții uimitoare, așa că fără să mai fi adus cât de puțin vorba de stipendia sa lunară, eu și începusem să cred în seriozitatea motivului ei.

Dar din confesiunea lui, în afară de ceea ce-l privea pe dânsul, reținui dorința înlănțuită a Albei de a cutreiera metropolele străine și localitățile balneare și sportive cu mondial renume. Motivele acelei perpetue neînțelegeri, cu puține și trecătoare punți de împăcare între cei doi soți, îmi apăreau astfel din ce în ce mai lămurite. Visul ei rămăsese încă la mărimile și strălucirile pe care le dorise frumusețea ei, pe care o captase însă și o ținea în cușcă gelozia rece, și cu reflex de ochi oțeliți, a domnului Georges Radu Șerban. închipuiți-vă pe marele Alexandru, prins copilandru de-un șef de nomazi din deșert, cu piciorul legat de butuc într-un cort de purpură, ridicând doar în deșertăciunea visului imensul său imperiu.

Așadar, doamna Alba, ascunsul meu ideal, are însăși un ideal ascuns: o simt astfel incomensurabil mai depărtată de mine, și biata mea năzuință de a-i reface avutul și a-i reda libertatea îmi apare acum curmându-se într-o victorie sumbră pentru mine, funebră. îmi va răsplăti totul cu un zâmbet, drace, poate cu un onorariu din cele mai grase. îmi va zice poate și „maestre", sau cine știe, îmi va promite că mă va recomanda și la alte rude sau prieteni. înnebunesc gândindu-mă că tot visul meu se prăbușește atât de sinistru, sub cel dintâi avânt al visului ei, care prin mine își va putea lua zborul.

Și totuși, e atât de frumoasă doamna Alba; am văzut-o iarăși traversând scuarul mic din fața casei. E atâta distincție în mersul ei, că nobilele mele amiciții, de care m-am legat pentru dânsa, îmi apar atât de meschine, cu înjurăturile lor bărbătești, cu degajarea aceea băiețească și nepăsătoare, cu pedanteria ascunsă mai mult sau mai puțin după o perdea de naturalețe afectată, de sinceritate calculată. Cum pot să-mi închipui că voi obține ceva prin ele? Cum pot să le închipui destăinuindu-și chiulhanurile dinaintea doamnei Alba, care le-ar îngheța cu privirea ei superbă? Grefierul m-a întrebat astăzi dacă-mi mai trebuie dosarul pe care l-a scos din funduri de pivniță sau de pod pentru mine. „Evident, evident că-mi mai trebuie!” m-am grăbit să-i răspund, deși întrebarea lui mi-a răscolit și mai adânc amărăciunea și lipsa de curaj în care mă găsesc.

— Fără îndoială! i-am repetat totuși și i-am explicat că afaceri multiple și grele m-au ținut departe de studierea lui. Dar l-am asigurat că în curând mă voi întoarce la dânsul și i-am dat și date pe care el le-a primit desigur cu ridicare din umeri. Parcă-l privesc ceva pe dânsul motivele, pe care le schimb mereu, și asupra cărora insist prostește, ce m-au ținut departe de răsfoirea lui? Mă privește înciudat domnul grefier că-i dau atâtea explicații, de parcă m-aș dezvinovăți de ceva rău, și eu însumi îmi par mie foarte ciudat și stângaci în scuzele pe care mi le fac desigur mie însumi, cu glas tare și mustrător, astfel că mă grăbesc să plec, salutându-l cu o afabilitate ce-l uimește și mai vârtos.

Umblu acum pe străzi cât mai departe de casa mea, unde trebuie să fi sunat în zadar Voicuța. Trebuie să fi ieșit îngrijitoarea etajului și să-i fi spus că nu m-am reîntors, spre marea ei uimire și dezolare, doar i-am dat ceas de întâlnire. De aceea sunt hotărât să mă abat cât mai departe de ea, de casa mea, de tot ce-ar putea să-mi iasă în cale și să mă oprească din drum; umblu dezmetic; ca un câine rătăcit, căutând parcă un răspuns la o întrebare pe care nici măcar nu izbutesc să mi-o formulez.

Ce mai aștept? De ce nu mă întorc la dosarul Ypsilanților? Am tot timpul în după-amiaza asta, când nici un proces nu mă cheamă, să mă dedic întreg răscolirii mormanelor de uitare sub care a fost lăsată voluminoasa hârțoagă, să sap subterane și să arunc lumina biruitoare a felinarului meu necruțător pe pereții mucezi ai misterului în care a fost îngropat. Ce mai întârzii? Haideți, haidem la Palat...

Și cu toate astea, mi-e cu neputință să-mi îndrumez pașii într-acolo. Frumusețea doamnei Alba mă împinge într-adevăr spre misteriosul dosar și tot ea îmi taie calea și mă respinge, îngrozindu-mă cu râsul ei sonor, clopot de argint, care sună înfricoșător de clar și de dulce sub bolți adânci de biserici voievodale. Norocul ei nu poate fi decât nenorocul meu; suntem amândoi la polii opuși ai aceluiași ax, care ne separă diametral, oricum s-ar învârti.

Și mai e ceva mai teribil decât atât, mai teribil și mai crunt decât orișice pe lume, pentru mine... asta mă gonește și mai zănatic pe străzile îndepărtate, tot mai îndepărtate, și asta m-a gonit și până acuma, văd bine și trebuie s-o spun: teama, groaza, spaima de moarte, care mă face să tresar noaptea din somn, înfierbântat de călduri și sudoare, ce se răcește lipicioasă, că dosarul nu va cuprinde nimic deosebit, nici un secret teribil, nimic, nici măcar o portiță neumblată, nici o fereastră care să se poată deschide cu sforțări chiar și supraomenești, larg, spre frumusețea idealului meu...

Când, deodată, de necrezut!... Omul ciudat, pe care n-aș mai fi nădăjduit să-l mai recunosc și pe care-l văd și recunosc destul de bine, de la prima aruncare a ochilor, cu toată buimăceala mea. Este el, într-adevăr, omul din uitata grădină publică, din noapte și din necunoscut. El vine în sens opus mersului meu, traversând podul acesta pustiu al Dâmboviței și traversând viața mea, ce-mi apăru astăzi rânjind atât de pustiu. Și se ivi astfel cu dubioasa lui prestanță de aristocrat, așa cum apar unele mărunte circumstanțe, unele lucruri de nimic, să dezlege, ca o nimica toată, grele, irezolvabile probleme seculare. Nu știu de ce îmi vine să-l salut, să mă reped la dânsul, să-l îmbrățișez..., însă îl las să treacă, solemn și grav, pentru că într-adevăr este nespus de solemn și grav, deși hainele-i negre, cam închise pentru un nobil, la o oră încă devreme, ca asta, arată limpede, în transparența crudă a zilei mohorâte, semnele periei des întrebuințate. Am lăsat să înainteze cât trebuie și apoi mă întorc îndată în loc și o iau lin și ușor după dânsul. Mă simt grozav de ușor, ca și când cu adevărat aș fi dezlegat cea mai penibilă întrebare, până acum fără răspuns, a vieții mele.

Omul acesta nu-mi poate fi decât dușman, cel mai aprig dușman, mai rău poate pentru mine decât însuși protectorul meu, domnul Georges Radu Șerban. Și totuși nu știu de ce nu pot să-l urăsc, mai mult, mi-e silă că acest mers dârz, care nu mă poate înșela că nu aparține unui... cvincvagenar, se îndreaptă sau se îndepărtează, s-a îndreptat spre și s-a îndepărtat de la întâlniri cu Alba, că strălucitoarea ei eleganță s-a lăsat strânsă de aceste haine periate cu grijă și negre la ora patru și jumătate după-amiază, că mâinile acelea cam lungi, cărora le atribui firesc un început de scorojală, au putut strânge mijlocul nud al Albei, viziune mistică, aducătoare de moarte imprudentului muritor de rând, căruia i s-ar dezvălui întâmplător. Și-l urmăresc cu tot dezgustul ce-l pot acumula în mine pe acest om, care parcă mă trage după sine, cu puterea unui odgon de fier ce mi l-a petrecut pe după șale. Ghicesc instinctiv că de drumul lui îmi depinde acum fericirea și scopul vieții, pe care n-o înțeleg câtuși de puțin fără acea care tronează de ani asupra tuturor visurilor mele de noapte și de zi. Și cum mă poate atrage acest individ sumbru și cu mers țeapăn spre locul unde stă ascunsă, ferită de ochii lumii, zâna fermecată?... înțeleg, deodată, străfulgerat iarăși de o veche idee, pe care am alungat-o răpus de groază și rușine... Cu lăcomia unui hamal din port sau cu lubricitatea unui bețivan de la hale, rotunjesc acum acest gând în cap și-l pipăi ca pe-un șold de femeie. Și văd, răscolit de ură și injectat de sânge în cuget, o înaltă și maiestuoasă apariție, înfășurată în alb și ușoare văluri, închizând după sine, fericită, o ușă discretă. Iar pasul meu neșovăitor lovește greu și nervos asfaltul; ca o bătaie a destinului în poarta vieții. încrucișez nobila și grăbita înaintare chiar lângă ușa păcatului, și ochii mei străpung figura, crispată de uluire și moarte, ca ascuțișuri de neiertătoare lănci. Și apoi, desigur, zâmbetul de recunoaștere și înțelegere și un salut larg, larg, care spune și făgăduiește multe și... hă, ha, hă, ca să râdem ca prințul Raoul... cere asemenea ceva...

Sunt electrizat de magica perspectivă, dar mă trezesc muiat de sudoare, ca de ceva imund, fetid. Unde-i dosarul Ypsilanților, unde-i avântata pledoarie și mărețul gest al liberării neașteptate, pe care-l aduc, nobil și generos cavaler din vremi imemoriale, acum, în plina larmă de claxoane, avertisment de tramvaie, explozii de camere cauciucate, duduit de păsări mecanice în aer? — îl aduc frumoasei închise sub șapte sute de zăvoare și lacăte grele, în turnul imens și posomorât, în sumbrul castel înălțat din enorme și sure pietroaie? îl aduc Donnei Alba, care are oricând ieșire liberă din casa cu sumbra fațadă, care poate să aibă și rendez-vous-uri de cel mai straniu și mai îndoielnic gust, dar care rămâne totuși fieruită aici, în cetatea posomorâtă a iluziilor stinse, a avânturilor oprite sub grea osândă, a aripilor tăiate din rădăcini... Și libertatea neașteptată țâșnește deodată din stânca neștiută, izbită de spada mea... hă, hă, hă, hă... a acestui biet don Quichotte, care visează cai verzi pe pereți, ziua în amiaza mare — și, uite, dacă nu făceam un salt înapoi la timp, era să mă calce tramvaiul... don Quichotte din Zăreni... Mă podidește râsul și lumea se uită la mine uimită...

însă merg înainte, în ritmul secolului meu, după acest individ, care mă atrage spre o foarte modernă și ignobilă ispravă. Oricum, e mai precisă și mai sigură de rezultat. Și iată, acum se ridică dinainte block-house-ul cunoscut. Parcă, deși încă enorm, nu-i așa de vast ca până acuma și are contururi ferme, linii dure; mi se pare mai real, așa cum mi-a apărut și donna Alba, când am băgat de seamă că e șatenă și când am băgat de seamă mai ales că e o femeie în carne și-n oase, o femeiușcă nostimă, cu fasoane princiare și mofturi multe, dar care prinsă la aman va ști să nu reziste... Pe când, dacă vrei să faci pe don Quichotte cu ea... he, he... băiatule naiv de pe apa Cernei... don Quichotte de pe Cerna...

Necunoscutul trece pe lângă marele portal central al clădirii și se îndreaptă, cu pas sigur, spre aripa mai mică din strada laterală, cu intrare modestă. Când am ajuns la colț, el și dispăruse, și m-am oprit apoi în dreptul micii intrări prin care putuse să dispară. Era o ușă de serviciu, nu mai încăpea nici o îndoială, acum, la lumina zilei. Ba chiar fusese lăsată întredeschisă și se agita încă în balamale pe urma celui care o repezise în urmă-i, indiferent, ca pe orice ușă comună. în dosu-i se vedea urcând în spirală o scară de piatră, îngustă și murdară. Avusei un moment de teamă și stupoare: individul nu putea fi decât un simplu intermediar, de care se servea din când în când doamna Alba; era cu neputință de închipuit ca ea să-și dea altfel de întâlniri cu un om cu haine lustruite și care urcă pe-o scară ca aceasta. Și o bucurie surdă mă copleși, în cinstea nobleței și frumuseții donnei Alba; el, acela, adversarul adevărat, dușmanul invizibil, pe care și începusem să-l urăsc de moarte, fără a cunoaște nimic din persoana lui, nu putea fi decât altfel. Poate tânăr, desigur elegant, poate frumos, bogat, desigur nobil. Cu fiecare nouă calitate pe care i-o adăugam în plus, simțeam că-l urăsc și mai mult, și în același timp cu atât mai mult mă simțeam mai mândru de el și de ea.

O domnișoară vopsită zdravăn trecu pe lângă mine și mă atinse în treacăt; lărgind întredeschizătura ușii, aruncă o privire în urmă-i, examinându-mă curios și apoi schițând o licărire chemătoare din ochii exagerat de înnegriți. în urmă începu să urce încet, lăsând pulpele strânse în ciorapi deschiși și lucii să întârzie pe fiecare treaptă spre a desăvârși chemarea. „Aici locuiesc, așadar, și cocote!” îmi străbătu atunci prin gând, și ideea „intermediarului” se înrădăcina acum temeinic în mintea mea. Mă așezai în întredeschizătura ușii și ascultai zgomotul pantofilor pe treptele de piatră. Tocurile înalte băteau din ce în ce mai rar în susul scării; apoi încetară. A ajuns la etajul ei domnișoara prea vopsită sau așteaptă; mă așteaptă? Probabil că asta era; căci după câteva minute de zadarnică zăbavă, zgomotul suișului reîncepu să-mi vină: întâi tot așa de rar, apoi grăbit, foarte grăbit, cu modificări de tact la cotiturile etajelor.

Când nu mai auzii nimic, pornii la rându-mi pe lunga scară. La toate caturile, ușile care dau încoace erau de lemn plin, închise și soioase: uși care răzbăteau în scara de serviciu. Abia sus de tot, la capătul scării, dădui de-un spațiu larg: era mansarda, care de bună seamă că mai avea altă comunicație cu restul etajelor. Și-mi amintii de prima noapte, când prințul misterios dispăruse pe această scară, iar eu mă postasem la colțul de vis-a-vis, să văd la ce etaj izbucnește lumină; îmi amintii bine, numai la mansardă se aprinsese atunci o fereastră. Nu mai încăpea nici o îndoială că omul meu locuia aci sus și nu se abătuse prin nici una din intrările de serviciu. O luai deci de-a lungul coridorului întunecat și dispus în unghi drept și privii la toate ușile. Prin două luminatoare portocalii sau prea murdare, răzbătea chiorâș o lumină searbădă, umbrită până la obscuritate în unele locuri. Abia puteam descifra pe cărțile de vizită: Mitzi Szeckelly (asta se vedea bine, pentru că era în dreptul intrării). Apoi: Cară Co... cos... amb... ambeanu... Cosambeano, Clara Cosâmbeanu... Mari... ette... Be... culescu.. artistă, Mattide Sola... Constanța... Bă... Bă... beanu... studentă, Yvonne Bo... Ro... bin... în sfârșit un bărbat: Sașa Menserossi, pictor... Un rus?... italian? sârb? hm, hm... Menserossi... un artist, n-am mai auzit de el... Apoi coridorul cotește: înainte, înainte... câteva uși goale... iar pe cealaltă latură! Irma Caraczony... și-au mai rămas doar două cărți de vizită! Aurica Botez și alături, tocmai în fundul coridorului: Pre... Preda... Bu... Buzescu... De astă dată, deși am descifrat repede, silabisesc încă. Pre... da... Buze... seu... Văd și totuși nu pot să cred, pricep că am zărit în sfârșit ceea ce căutam și totuși nu mai înțeleg nimic. Cheia locatarului Preda Buzescu e înfiptă pe dinafară: vasăzică s-a întors de curând și are de gând să iasă iarăși. Prin urmare e bine să mai așteptăm puțin. Reiau cititul biletelor de vizită înapoi; și e o tăcere adâncă în coridorul ăsta, unde nu răzbate nici un zgomot al străzii și unde doar pașii mei, când mă mișc, răsună pe scândurile goale. Nu iese nimeni, nu iese nici locatarul Preda Buzescu. Dacă aș ciocăni ușor într-una din ușile acestea: nu la domnișoara Constanța Băbeanu, care e studentă, și nici la Maneta Beculescu, care e artistă... Dar la această Irma Caraczony, sau Matilde Sola, sau nu mai știu cum, Szeckelly... care stă vis-â-vis de intrare... poate mi-ar ieși înainte domnișoara cu ochii prea înnegriți și cu obrajii prea roșiți de adineaori... poate ea mi-ar da vreo deslușire despre domnul...

Totuși, mă răzgândesc apoi repede, de bună seamă nu trebuie să cer nici o deslușire de la nimeni. Trebuie eu singur să observ dacă de după ușa cu cheie în afară iese sau nu omul de adineaori și de odinioară, din grădina publică... Doamne, cum să împărtășesc cuiva că el mă interesează... Dar o cunoștință bunăoară cu domnișoara Aurica Botez, care e vecină cu domnul Preda Buzescu, așa doar de dragul cunoștinței nu văd ce m-ar opri...?

Dar asta desigur numai din spirit avocățesc, pentru a merge cu identificarea până la capăt. însă lucrul e limpede. Vasăzică, domnul Preda Buzescu e omul din grădina nocturnă, omul care are întâlniri cu doamna Alba Ypsilant pe înserate, pe când afară, la poarta grădinii de doici și vagabonzi, aștepta, sprijinită în baston, doamna Smaralda, născută Ypsilant, soție de Russet? Acest nobil declasat, învinuit de jaf în camera mortuară a fratelui său...

Nu, e limpede, spuneți dacă nu e limpede ca ziua...? Așadar, Georges Radu Șerban știa ce n-a știut și ce n-a putut afla toată lumea, precum am bănuit întocmai. Duelul a avut loc pentru un pretext oarecare, la care cei doi nobili au convenit cavalerește, iar fratele deșucheat, care și-a vârât ghearele în secretele mortului, de bună seamă că a dat de ceva foarte important, de vreme ce și fiica și mama au trebuit să alerge alarmate, spre obscur și suspect loc de întâlnire, în lipsa soțului, la căderea nopții... Dar de ce întâmplarea avea loc după atâția ani de la moartea lui Tudor și de ce mamă și fiică alergau cu atâta ardoare la comanda răufăcătorului, dacă maestrul era în deplină cunoștință de cauză? A fost chinuit el doar de o simplă bănuială, pe care acest Preda ar putea s-o transforme în siguranță prea cumplită ca să nu devoreze, ca să nu devasteze seninătăți sufletești cu greu redobândite, chiar acum, după ani de uitare, când aventurierul, ajuns la capătul resurselor, a aruncat în sfârșit năvodul temut, păstrat atâta vreme în umbră?

Continuam să mă îndeletnicesc cu descifratul cărților de vizită de pe uși, deși le știam acum la perfecție, pentru a nu fi găsit chiar fără de rost de prima viețuitoare a casei ce-mi va ieși întâi înainte, dar ochii-mi râdeau de repeziciunea cu care sufletul meu exaltat ca-n fața unei comori neașteptate descifra până la limpezime încâlceala tuturor acestor împrejurări... Misterul! Misterul! striga cu putere sufletul meu de-a lungul coridorului mut. Misterul! E-n mâinile mele misterul, nimic nu-mi mai poate să mi-l smulgă...

Dar ce poate fi cu această Aurică Botez, vecina domnului Preda Buzescu? mă întreb plin de fericire, când mă găsesc iarăși dinaintea odăii ei. Nu e oare vreuna din acelea care nu-ți ia în nume de rău când le bați discret în ușă? în definitiv, am să mă scuz că vreau să cer oarecare lămuriri... mă rog, unde?... mă rog, ce?... mă rog, cine?... ce dracului să întreb dacă-mi iese înainte cine știe ce namilă robustă și cvincvage-nară... ah, da... asta... domniș... doamnă, văd câteva uși fără cărți de vizită... mă rog, sunt libere? aș putea să le văd... a, nu sunteți dvs... pardon, pardon... dar ați putea să mă îndreptați, unde trebuie... poate aci, alături, la domnul Preda

Buzescu... dacă m-ați îndreptat dvs., bat cu plăcere la ușa lui... Aurica Botez, aș prefera să fii tânără și... și să ne putem înțelege de-aproape... vecinătatea asta va prețui pentru mine incomensurabil...

La prima bătaie n-am primit nici un răspuns, așa că a doua oară am bătut într-o doară, deși foarte energic: poate de dincolo, atras de violența zgomotului, va ieși domnul Preda Buzescu, a cărui figură a devenit iarăși cel mai chinuitor semn de întrebare. Dar, cu oarecare întârziere, primesc răspuns din dosul ușii în care am bătut: un zgomot sec ca de pat smucit zdravăn și apoi o voce clară și prietenoasă și parcă familiară:

— Cine e?... Nu știu ce să cred asupra naturii zgomotului de adineaori, dar întrebarea se repetă, foarte curioasă. Cine-i?

îngăimez, desigur complet neînțeles prin ușa și la distanța ce mă separă de glasul întrebător:

— Scuzați... scuzați... am crezut... am vrut să întreb... Și-aș vrea și mai vârtos să apară de după ușa lui, enervat de bâiguielile mele, domnul Preda Buzescu, pentru a putea ști dacă într-adevăr am nevoie să mă interesez de ceva aici...

Zgomotul de adineauri se repetă acum și mai pronunțat: nu mai e nici o îndoială, un pat părăsit de persoana care adineaori s-a ridicat numai pe șezut...

— Vin numaidecât... aud același glas pe care cu siguranță l-am mai auzit undeva.

Ș-apoi ușa se deschide și prin crăpătura ei apare un cap blond și zburlit, o figură prea închisă la culoare pentru un păr atât de deschis... Nu cunosc desigur persoana asta, dar seamănă cu cineva cunoscut, de bună seamă...

— Doriți ceva?...

întrebându-mă, și-a scos și mai mult capul prin între-deschizătură, și-acum văd un gât lung și alb-brunit, cu desenul fibrelor musculare precis și energic; gropița deasupra claviculei se vede și ea acum, ca și triunghiul intim al decoltajului. Dar o mână grăbită le acoperă pe toate cu revenirile pijamalei, când rădăcinile sânilor la rându-le încep să se destindă în afară, moleșitor.

I-am răspuns arătându-i intenția mea în privința vreuneia din camerele care n-au cărți de vizită la ușă... M-a informat atunci binevoitoare că pentru asta trebuie să mă adresez la ușa pe care scrie: Matilda Sola, dar se îndoiește dacă la ora asta madam Matilda este acasă... Are de făcut o vizită la spital și se întoarce pe la 6. Dacă nu sunt grăbit, însă, domnișoara Aurica îmi dă azil la dânsa până la ora 6; numai s-o scuz că e prea deranjat prin odaie. S-a culcat foarte târziu, pe la 7 dimineața, și iată, nu s-a trezit nici să mănânce; îmi mulțumește deci că am deșteptat-o, altfel cine știe cât mai dormea. Și-mi face loc, înfășurându-se în pijamaua lungă, bărbătească, sub care mă lăsa să întrevăd străveziurile certe ale unei cămăși de noapte foarte subțiri.

E o pijama ușoară, liliachie; șalvarii, care o completează, nu se grăbește să treacă în dosul paravanului, unde se pare că are spălătorul, să și-i pună. Rămâne astfel cu picioarele goale în papucii roșii cu toc înalt; și cerând noi scuze că mă primește așa, își potrivește cu largi aplecări, care-i descoperă pulpele lungi și dârze până deasupra jaretelor, cuvertura pe pat. Pe urmă se întoarce și se așează la margine, picior peste picior, cu mâinile în buzunarele pijamalei. Trebuie să recunosc că picioarele goale până la genunchi ale domnișoarei Aurica sunt interesante și senzuale; mă pregătesc să-i comunic această primă constatare, pentru a tranșa mai repede prietenia, când ea mi-o ia înainte:

— Și zi, vrei să te faci vecin cu noi, puiule? Cântăresc în minte dacă, nelămurit încă deplin asupra identității vecinului, nu e mai convenabil să-i spun că povestea cu odaia de închiriat a fost un pretext, mai ales că ovalul pulpelor punctate rar de rădăcina perilor fini negri-aurii mă tentează strașnic. Dar Aurica apreciază întârzierea răspunsului în felul ei:

— Ești cam timid, puiule... dar lasă, cu noi ai să te înveți mai curajos... suntem mai multe aici, de-astea, care ne sculăm cam pe la ora asta... Dar cred că n-ai să te superi de atâta lucru. încolo, să știi, suntem fete bune... oricând poți găsi la mine o cafea cu caimac... Acum să-mi dai voie să-ți prepar un ceai... sper că n-ai să mă refuzi să-mi ții de urât la mâncare... Mi-e o foame de lup...

Și Aurica trecu în dosul paravanului, de unde răzbătu bufnetul benzinei transformate în flacără și pompatul îndesat al siriusului. Reveni îmbujorată la față, zâmbindu-mi prietenește. Iată fata care-mi trebuia! gândii și, cum mă privea așa de sus, râzătoare, asemănarea ei cu cineva de-aproape mă izbi iarăși chinuitor:

— Ascultă, semeni cu cineva cunoscut, dar nu pot spune cu cine... Și cu toate astea...

— Ești timid, ești timid... asta e... mă mângâie ea pe sub bărbie... Asta e vorba tuturor timizilor: „parcă te-am mai văzut undeva"... sau „semeni foarte mult cu o prietenă a mea". Asta nu-i imposibil... în profesiunea noastră toate suntem la fel... ținu ea să-mi amintească îndată că, oricât de prietenoasă se arată, nimic între noi nu poate să treacă dincolo de limita profesionalului.

— Și glasul ți l-am mai auzit undeva? insistai, iar ea se întoarse de la jumătatea drumului către siriusul duduitor, se apropie de mine, și, ridicându-mi bărbia cu vârful degetelor, începu să mă examineze cu atenție.

Privi în lături strângând sprâncenele, apoi mă cercetă lung și dete din umeri.

— Da, parcă te-aș asemui și eu cu cineva.

Apoi mai ridică o dată din umeri și fugi îngrijată după paravan. Mă ridicai și începui să cercetez fotografiile și țesătura covorului din perete. Când reveni cu ceaiurile, hotărârăm să nu ne mai chinuim cu asemuirea asta, căreia nu izbuteam să-i dăm de rost. Totuși, rămăsese legământ, cel care va nimeri întâi adevărul, va avea de la celălalt... ce? întrebă ea, scrutându-mă deodată cu ochi scormonitori, pentru a-mi surprinde și stimula în același timp complezența...

— O masă la „Chateaubriand” în chambre separee! răspunsei prompt... Dumneata?...

— Ai să vezi atunci! mă îmboldi ușor cu cotul, licărindu-și ochii negri și scuturându-se de un fior.

Fierbințeala ceaiului și pijamaua care acum se întredeschisese prea de tot, coapsa zdravănă care se desemna dur, cum sta picior peste picior, mă îmboldi să trec la propuneri concrete.

— Dar ca să văd acum ce-ar fi să văd atunci ce trebuie să fac...

Ea mă cântări șăgalnic cu ochii și mă amenință cu degetul. Cu vecinii nu obișnuiește să lege altceva decât prietenie, dar pentru că încă nu pot să spun că i-am devenit vecin, acceptă: îi sunt simpatic și are impresia sigură că trebuie să fiu generos.

Mă silii să nu-i stric această impresie, mai ales că ea știu să-mi dovedească remarcabile însușiri profesionale. Acum mă simțeam mai în siguranță întru începerea iscodirilor: după actul nostru de intimitate, orice întrebare părea un banal mijloc de a scăpa din fatala jenă a partenerilor de amor, după potolirea simțurilor.

— Vas-zică asta e conduita ta, păpușico, față de vecinii de cameră... Iată, cu asta mă faci să nu mai mă mut aci... Spun drept că am toată compătimirea pentru amicul ăsta care stă în fund: Hărzescu, Bărzescu... ori cum îl mai cheamă...

— A, domnul Buzescu...

— Sau Buzescu... E... n-a fost nimic... între voi, niciodată...? L-ai dat afară așa, pur și simplu, pentru simplul motiv că ți-e vecin...

— O, la ce gândești... nici n-a încercat...

— Cum, n-a apreciat el o fată atât de simpatică, cu niște șolduri atât de solide...? Or e vreun moș ramolit de 85 de ani...?

Și-o plesnii cu latul palmei pe crupă, în semn de compliment. Ea-mi mulțumi cu un zâmbet dulce, ținând să-mi explice că domnul Buzescu, care, departe de a fi moș, „dimpotrivă e un bărbat frumos, are mustață dulce, neagră și seamănă cu Eminescu, când s-a fotografiat înainte de a muri", nu a tratat-o totuși decât cu „prietenie", pentru că e un om foarte serios. Vine de multe ori și-i împrumută ba chibrituri, ba îi cere puțină apă caldă... și ea-i cere la rându-i un jurnal sau vreo carte de citit..., dar atât și nimic mai mult. Gândul lui e totdeauna departe și madam Matilda le-a informat că iubește o femeie foarte frumoasă. Chiar le-a și chemat o dată îngrijitoarea, pe ea și pe colega ei Irma, să le arate o fotografie pe care stă scris ceva în englezește. (Nu poate fi pe altă limbă, pentru că Aurica știe și ea franțuzește, madam Matilda e italiancă după tată și austriacă după mamă, Irma unguroaică... pictorul Sașa e sârb, el le-a spus că e englezește, dar n-a știut să traducă...)

— Dar cum iscălea? abia putui îngăima, sufocat de-o groaznică bănuială...

— Nu e iscălit... sau poate e acoperit de ramă, dar nu se vede...

— Ei și? ce... e atât de grozavă simpatia lui încât să nu se mai uite nici în dreapta, nici în stânga...? Tot omul are o simpatie, dădui eu înainte cu gura, flecar și nepăsător, forțându-mă să articulez cât mai rotunjit cuvintele... asta nu însemnează că nu mai poți călca și cu stângul câteodată. Ai?... ce zici?... îi cerui opinia râzător, pentru a-i stârni pofta de vorbă.

Aurica nu-mi răspunse îndată. întorsei privirile spre dânsa și o surprinsei clătinând ușor capul; ochii îi erau duși cine știe unde... Vream să repet întrebarea, când ea dădu drum cuvântului, care porni cu un șuierător oftat:

— Când iubești o femeie ca asta, greu să te mai uiți la alta...

Mi-am stăpânit energic tresărirea: omagiul acesta pe care o individă cu grațiile tarifate îl aducea unei necunoscute, din lumea cealaltă, vrășmășită, a celor denumite în limbajul cocotelor, în derâdere și ciudă, „cinstite", mă zgudui adânc și prin sinceritatea lui simplă și melancolică și mai ales pentru că avusei impresia lămurită că retinele sufletești ale Auricăi reflectau în momentele acestea imaginea sfântă a Albei: cu neputință să fi avut alt chip în minte, în momentele unei astfel de spontane și sincere expansiuni admirative.

— Mai ales la o cocotă..., își completă ea umilită ideea.

— Zău, e chiar așa de strașnică? Dar cât e de frumoasă, cum văd, tot obișnuiește să dea câte un târcol și prin mansardele locuite de cocote — ca să întrebuințez termenul dumitale — frumusețea domnului Buzoianu?... rasei cu sufletul dărâmat, pentru Aurica hohotul meu însemnând însă asigurare prietenoasă că nu fac nici o deosebire între cocote și celelalte femei.

Și nu-ul ei lung și dureros zâmbitor, în semn că mă găsesc în nedreaptă și cumplită eroare, mă cutremură de sus până jos. Nu, nu i-a văzut nimeni de aici niciodată decât fotografia, care e „superbă", iar domnul Buzescu, nu Buzoianu, nu prea vorbește de dânsa. întrebat o dată de madam Matilda, a răspuns pur și simplu că e o „cunoștință", atât... „Pare de familie bună!...” a iscodit madam Matilda... „Da, e de familie domnească și e foarte bogată, adică bărbatul ei e bogat", a explicat domnul Buzescu. însă o întors apoi vorba brusc pentru a arăta madamei că dorește să nu mai fie întrebat nimic asupra acestei fotografii. însă madama și fetele și-au făcut atunci convingerea că el o cunoștea de când era și dânsul bogat...

— Buzescu, ce dracu', n-ai auzit de Buzești la școală?:

Iar Buzescu Preda Vede cu durere Floarea României Ce pe vale piere...

A fost căpitanul lui Mihai Viteazu... ce tot îi dai zor cu Buzoianu și Bârzotescu...

— Vasăzică, e după vremea lui Mihai Viteazu vecinul dumitale, avusei puterea să mai glumesc idiot pentru a deruta orice eventuală bănuială de frământare lăuntrică și interes crescând pentru cele ce aflasem sau aveam a mai afla.

— Da, din vremea lui Mihai Viteazu, să știi că de atunci... Pentru că e foarte cavaler și se vede de departe omul subțire. Noi îl respectăm toate și chiar îl iubim... Irma e moartă după el... și ea se pretinde de neam nobil, zice că se trage din niște conți ungurești, dar el nici nu se uită la dânsa. Ea crede că el se vede cu iubita lui într-ascuns și că ea i-ar da și ceva bani, altfel cum are el, că parcă n-ar avea nici o ocupație... Dar eu și cu madam Matilda credem că el încă mai are rămășițe de avere, care mai demult a fost mare și a tocat-o cu dânsa... Pe măsuța de noapte mai e și o fotografie, da mai mică, a unei copilite de școală... Despre asta, toate credem că e fata ei, făcută cu el. Madam Matilda l-a întrebat și despre fetiță, dar el n-a vrut să răspundă decât foarte plictisit: „Ce te privește pe dumneata...?"

Cât e de nobil și de fin, devine foarte ursuz când e vorba de fotografii.

Când am pornit spre ușă grăbit și înfricoșat, Aurica m-a întrebat mirată dacă nu mai doresc să mă prezinte madamei Matilda. I-am mulțumit pentru bunăvoință, însă am scăpat repede de dânsa, pretextându-i o afacere urgentă de care mi-am adus aminte. Dar voi veni mâine să mă înțeleg cu madam Matilda, am asigurat-o, mâine dimineață când sper c-o voi găsi.

— Da, poți să vii pe la zece, când face curățenie la studentă, la pictor și la domnul Buzescu.

Este tocmai ce vreau să aflu, și a doua zi dimineața, pretextând telefonic o scuză personală inexorabilă domnului Georges Radu Șerban, urc de trei ori scara lungă de piatră la mansarda unde stă domnul Preda Buzescu. După întâia ascensiune cobor, pentru că doar ușa studentei e deschisă. Aud zgomot de sticle și apă care curge în chiuvetă; madam Matilda face curățenie înăuntru și nu vreau deloc să o chem sau să mă găsească pe sală, pentru a trata aci tocmeala de închiriere, căci m-am hotărât definitiv să devin locatarul ei și vecinul domnului Preda Buzescu: dacă se poate și sper că se va putea, chiar prietenul lui. A doua oară socotesc greșit timpul și nimeresc când menajera mansardei e ocupată cu odaia pictorului. Dar sus, la capătul scării, mă întâmpină o surpriză fericită și insuportabilă în același timp, care-mi anulează cu desăvârșire disperarea că voi trebui să mai urc o dată această scară de piatră covârșitor de lungă: domnul Buzescu, în persoană, înaintează grav de după colțul coridorului. Este el într-adevăr: omul din grădina nocturnă. Eu citesc cu afectată curiozitate prima carte de vizită din dreptul intrării: Mitzi Szeckelly. Apoi trec să descifrez cu grav interes numele de pe ușa Clarei Cosâmbeanu. înaintând cercetător spre a treia ușă, pot să examinez în voie pe domnul Preda Buzescu, pe care tocmai cade raza tulbure a primului luminator. E mijlociu la statură, mi se pare chiar mai scund decât m-am obișnuit să-l cred. Figura măslinie are în lumina asta cute regulate și mai puțin adânci, ochii negri și măriți de cearcăne îi dau o expresie distinsă și visătoare, un aer romantic și suferind de la sfârșitul secolului trecut. Eminescu în pragul morții, a spus Aurica și se poate să aibă dreptate; mustața trist adusă a poetului din ultima lui fotografie. Aurica nu-i chiar o fată simplă, de asta m-am convins singur.

Domnul Preda Buzescu a trecut pe lângă mine, aruncându-mi doar o privire fugară. I-am dat timp să coboare, pentru a coborî apoi și eu, desigur cu toate precauțiunile de a nu-l ajunge din urmă. Dacă e adevărat că Alba și-a dat sufletul omului ăstuia, îmi spuneam, de bună seamă că ei nu se întâlnesc decât în încăperi luminate la fel ca și coridorul madamei Matilda. Așadar, trebuie să fi rămas cu simțurile complet stăpânite de izul vremilor de demult: eroul melancolic și palid și evident ruinat. Foarte bine, foarte bine, toate astea sunt bune, întrucât privește sufletul ei, care a rămas cel puțin cu două decenii în urmă. Dar corpul ei, minunatul ei corp, eleganța aceea a mersului de mare doamnă, pe care zadarnic îl cauți la teatru, în stadioane sau pe pânza de cinematograf, corpul ăsta mi-e imposibil să-l văd gol lângă goliciunea romantică — măslinie a domnului Buzescu, oricât fecior de boieri vechi și domni creștini va fi dânsul. Mi-e imposibil, mi-e literalmente imposibil. Dar ce are a căuta aci duelul de demult cu fratele — acela într-adevăr de credibilă potrivă cu doamna Alba -? e întrebarea care m-a chinuit toată noaptea și dimineața asta. E cu neputință de a înțelege încă o iotă din toată această amestecătură. S-o fi iubit-o amândoi frații? Dar de ce mezinul, care și-a alcătuit cu atâta discernământ testamentul în ajunul ieșirii fatale pe teren, n-a lăsat o lăscaie iubitei sărace și ferecate de mizantropia și bicisnicia domnului Georges Radu Șerban? Era cea mai nimerită lovitură pe care i-o putea da, de dincolo de moarte. Și ce zdravănă încă! Doamna Alba reîmbogățită iarăși... liberă, cu aripi noi și puternice!... Mă simt în profundă beznă. Poate asta să rămână singura rază care mai poate răzbate în atâta întuneric: o iubeau amândoi frații și cel mai în vârstă a fost mai norocos. Domnul Georges Radu Șerban a simțit, nu avea nici un indiciu la îndemână, poate a confundat pe unul cu celălalt... Mai tenebros!... Domnul Georges Radu Șerban a proferat un cuvânt mai greu la adresa familiei adverse... Și... în definitiv, la oamenii aceștia, chiar când insulta pornește împotriva unui frate declasat și repudiat, defăimarea numelui comun atrage totuși automat ridicarea săbiei. Mai cavaler, Tudor a murit spălând onoarea numelui, pentru a putea da prilej fratelui nedemn să-l poarte în glorie și amor. Și chefuri, evident. Nu pot să-mi rețin un zâmbet în fața hazului unei astfel de absurdități, care poate totuși să fi fost fața cea justă și reală a evenimentului demult petrecut. E un zâmbet aruncat desigur ridicolului tuturor acestor conjecturi cu trezit miros de vechitură și foileton muced no. 32, dar îl simt nu mai puțin usturător pe buzele-mi, care-l schițează...

Și, profund nemulțumit că toate ieșirile îmi sunt închise, urc iarăși, pentru a treia oară, într-un suflet, să prind pe doamna Matilda în camera cu fotografie revelatoare, lângă pat.

Madam Matilda n-a ajuns încă la odaia din fund; însă a trecut de colțul coridorului și mă va scuti desigur de a coborî urca din nou scara. Voi rămâne aci, adăpostit de unghiul zidului, când ea va părăsi camera în care se află acum și pe care o ghicesc după ușa larg deschisă, cu smocul de chei și passe-partout-uri înfipt în broască. Numai de n-ar veni încoa, între timp, spre ușa ei... Dar unde va fi curățind acuma? Aurica mi-a spus că numai în trei camere își face de lucru dimineața. Ușa care e deschisă nu are pe ea nici o carte de vizită; are haz să pregătească tocmai odaia pe care mi-o va prezenta mie; e posibil ca Aurica s-o fi prevenit de venirea mea. Asta trebuie să fie!

De după canatul deschis își face apariția o femeie voinică și dreaptă, cu păr sur, însă ondulat, cu ten negricios, îmbrăcată în capot multicolorat de motive japoneze, cu șnur peste mijloc, cu ciorapi de mătase, în târlici de pâslă. Madam Matilda prea mult apropiată de semicentenarul nașterii sale, însă se ține bine, iar mie mi-e simpatică, pentru că, deși se mai codește în loc, dacă să vie încoace sau să treacă mai departe, smulge după un scurt răsucit smocul de chei din ușă și pornește drept în fund, spre ușa terminus a sălii. Salut în gând sfântul noroc și ascult cu plăcere clinchetul metalic, care înseamnă alegerea cheii potrivite. Și ușa marelui mister se dă în lături ușor și banal, ca orice ușă obișnuită. Insă după ce rămâne puțin înăuntru, madama apare iarăși în coridor și eu mă retrag zorit după colț, neliniștit și nefericit. Madam Matilda se pare că și-a adus aminte de ceva și se îndreaptă spre camera ei. Mă întreb dacă mai am timp să dispar complet dinainte-i sau s-o aștept, hotărât, să întind discuția până ce se întoarce în odaia uitată deschisă, s-o însoțesc într-acolo, ducând-o cu vorba nesimțit.

Durata nehotărârii mele a fost însă marcată de secunde care au trecut; îmi dau seama că madam Matilda ar fi trebuit să fie acum în dreptul ușii sale, unde mă aflu cu degetul întins spre ciocănit, ca un om proaspăt sosit. Revin nedumerit spre colțul sălii și arunc o ochire mirată. Madam Matilda trage atentă cu urechea la ușa Auricăi. Vorbește oare cu ea? în cazul acesta ar trebui să glăsuiască și dânsa ceva, dar nu rostește nimic, dimpotrivă a rămas nemișcată și capul i s-a lipit de tot de lemnul cenușiu al ușii. S-a întâmplat ceva grav în odaia Auricăi? Mai degrabă îmi închipui că e un client nou acolo și madam Matilda adulmecă fără saț zvonul ecourilor risipite din belșug de somiera stricată a patului. Fără îndoială că nu-i tulbur regatul sufletesc, pentru că îmi închipui, cu cât va întârzia, cu atât va găsi mai în avantajul ei continuarea unei tocmeli într-o încăpere străină de discuție, împlinindu-și concomitent ocupația neglijată.

Mi se pare că n-am așteptat prea mult: madam Matilda își ridică torsul încovoiat, vădit tulburată; se observă asta mai ales din ultimele ei șovăiri de a părăsi postul de ascultare și din nesiguranța, din primul moment, a pașilor.

După ce a intrat în camera lui Buzescu, o mai las câteva minute la treabă și apoi mă apropii de ușa deschisă. Bat cu oarecare discreție, ca unul ce ezită în nesiguranță că va găsi aci ce caută. Și înfig apoi voinicește bustul înăuntru, cercetător, cu ochii de-a dreptul spre cele două colțuri din fund, însă în fund nu e nici pat, nu sunt nici fotografii. Aci e numai un vestibul, unde dau dintr-o parte și dintr-alta două uși, una închisă, alta deschisă, pe care tocmai apare întrebătoare madam Matilda. Așadar, domnul Buzescu ocupă un întreg apartament.

îmi declin scopul vizitei, și madam Matilda mă invită îndată să-mi arate camera ce mi-a ales. Eu însă vreau s-o întârzii, cu întrebări prealabile, dacă e zgomot noaptea pe coridor, dacă e lumină destulă în noua odaie.

— Poftim numai s-o vede...

— ...dacă are igrasie...

— Igrasia la mansardă?!

— O, desigur, ce n-ați văzut așa...?

Și începui să-i demonstrez prietenos cum infiltrația regulată a apelor de ploaie poate produce umezeală chiar la un zgârie-nor american.

— Cu atât mal mult cu cât e mai aproape de nor...

— La tote aste ve do respuns chiar camera... Mie mi-a vorbit de aseră domnișoara Aurica așa che am și pregătite.

— Foarte bine, foarte bine, vom merge și acolo, însă dacă vă zoriți... continuați-vă dumneavoastră treaba.

— Nu me zorește nimic... Poftiți...

Și întinse mâna atât de categoric spre sală, că teama de începutul vreunei bănuieli mă făcu să pornesc elastic și săltăreț, ca și când atâta aș fi așteptat și eu. La câțiva pași de odaia Auricăi, întorcându-mă brusc, surprinsei pe madam Matilda ciulind urechea într-acolo și oftând ușor.

— Aici? întrebai arătând ușa lângă care mă oprisem, cea mai aproape de intrarea lui Buzescu, pe linia dimpotrivă celei a prietenei mele de ieri.

De bună seamă, observasem adineaori că odaia rezervată mie era mult mal departe, aproape de colțul coridorului: dar mă păli zdravăn dorința să fiu vis-ă-vis de Aurica, vecinul cel mai apropiat de domnul Buzescu pe coridor. La semnul negativ al madamei, îmi exprimai totuși, într-o doară, preferința:

— Mi-ar plăcea să fiu vecin cu domnișoara Aurica.

— Nu e bine să fii vecin cu cine place! mă contrazise glumeț îngrijitoarea mansardei.

Apoi îmi explică că odăile — erau două, deservite de aceeași intrare — sunt rele, amândouă având ciment pe jos. Ar fi fost să fie bucătăria și baia apartamentului ocupat de Buzescu, dar de la război erau lipsite de instalațiile respective. Din cauza cimentului nu se închiriau niciodată, iar proprietarul sta la îndoială dacă să le monteze din nou sau să bată podele de scânduri și să le dea cu luna. De această ezitare a profitat domnul Buzescu, care le ține și cheia, fără să le întrebuințeze și fără să plătească pentru ele chirie. E un om foarte ciudat Buzescu: nu-i place să aibă vecini în camerele care răspund pe dinăuntru cu apartamentul lui prin uși, fie ele chiar zăvorâte și lăcătuite zdravăn; s-a angajat chiar, dacă se ridică vreun pretendent, să plătească în plus și pentru ele. Cum însă, de câțiva ani încoace, coridorul nu s-a mai ocupat vreodată complet, lucrurile au rămas așa și nici madama — din vara trecută, de când le-a curățat de praful pe dinăuntru — n-a mai dat prin ele.

— Da ce păzește el cu atâta grijă?

— Spune că lucrează noapte, scrie, eu nu știe ce face... și nu vrea zgomot deloc linghe biroul lui, căci spre parte cuela și-a pus birou...

M-am prefăcut că examinez cu multă luare-aminte încăperea ce mi se prezenta, am încercat droturile patului și dacă merge bine robinetul, am pipăit între degete cearșaful și cuvertura. M-am interesat din nou asupra zgomotului și a obiceiurilor vecinilor, iar la preț n-am făcut nici o obiecțiune și am plătit pe două luni înainte. Apoi mi-am lăsat pe un bilețel numele, spunând că voi aduce pe urmă carte de vizită. Numele meu era: Constant Bănicel. Și mi-am luat rămas-bun repede, ca să nu fiu întrebat ceva asupra profesiei.

Deoarece profesia mi-am declinat-o abia zece minute mai pe urmă, în dormitorul domnului Preda Buzescu, unde am regăsit pe madamă, pentru a-i comunica acest lucru important, pe care-l scăpasem.

Sunt comis-voiajor la comptuarul"Electric Counting house” (nu-i mai indicai strada acestui comptuar imaginar, dar îi rostii firma cu atâta gravitate, că madam Matilda încuviință cu oftat cunoscător), și se întâmplă uneori să fiu trimis pe neașteptate în provincie — chiar diseară e posibil să lipsesc — iar alteori pot să rămân zile întregi acasă, așa că să nu se neliniștească dacă de multe ori îmi va zări dimineața patul nedesfăcut, sau, alteori, n-am să liberez camera pentru curățenie decât după-amiaza, târziu...

— Sunt învățată, acceptă ea cu un clipit șiret, întinzând vârful bărbiei către peretele dinspre Aurica.

Iar acolo, pe peretele acela, fotografia deasupra măsuței de noapte mă chema cu un zâmbet vag, vaporos, de pe pragul depărtat unde mă găseam și de unde înșiram toate astea cu aer grăbit și aferat.

Lumina ce năpădea prin fereastra deschisă o bătea pieziș, imprecis, o făcea puțin ștearsă. Totuși, pata acea de sepia în tonuri variate îmi spunea destul, chiar la depărtarea la care mă aflam.

înaintai cu pas șovăielnic, să văd — motivai râzând stupid și grosolan — „gustul domnului Budescu".

— M' de ce Budescu? Budzescu... este urmaș de la Preda Budzescu și-l chiama tot Preda... Asta fost mare viteaz și nobil, trebuie să știe dumneata.

Și-mi recită și ea, spre a mă pune la punct, versurile pe care le auzise probabil tot de la Aurica:

Dar Budzescu Preda Vede cu durere Flore de la România Che pe vale și perde...

Era o fotografie pe care o estompa mult învelișul transparent și încrețit de celuloid, dar era ea, într-adevăr, Alba, bustul ei, fără pălărie, cu părul pe care nu i-l știam așa de zburlit și care da un aspect și mai flou întregii imagini. Era prinsă într-o ramă de lemn pirogravat, cu ferestruica nepotrivită pentru dimensiunile cartonului, astfel că inscripția de dedesubt era tăiată de ramă. Se vedea doar: „To my dear... ¹ ” și apoi din rândul de desubt, pentru că scrisul mergea de jos în sus, ieșea numai un „faithful ² ” izolat. Așadar, scumpul și credinciosul ei Preda Buzescu... Această mărturisire scrisă și de bună seamă subscrisă de degetele ei, pe care nu mi le puteam închipui decât lunguiețe și fine — vai, încă nu le văzusem de aproape! — în încăperea asta sărăcăcioasă, cu pat de fier, cu depozite de mirosuri străvechi și râncede răzbătând din dulăpiorul măsuței de noapte, cu verdele închis al postavului pătat, căzând în falduri roase, din colțurile mesei de la mijloc, cu garderoba știrbă de perechile ornamentelor și cu așchii sărite din luciul învelișului de nuc, cu nelipsita mașină de spirt pe policioara de sticlă a chiuvetei, îmi strânse inima de durere și-mi împâcli zarea veselă a minții mele clar cuprinzătoare. Și, cu toate astea, observai bine, trăsăturile chipului, pe care în sfârșit puteam să-l contemplu în voie, erau de-o fermitate dulce și maiestuoasă, iar ochii și aerul împrăștiau atâta vrajă nedefinită, privirile limpezi — atâta neînțeles șăgalnic și trist în același timp, și iarăși totul marca atâta noblețe și părea atât de distant, că pricepui îndată admirația plină de respect și legendă a Auricăi și a madamei (care tocmai o formula în ditirambe italienești), pentru această expresie atât de complexă și totuși așa de unitară a doamnei Alba, iubita rămasă până astăzi credincioasă unui declasat.

Mâhnit de moarte, am plecat din locuința acestui fericit nemernic și am parcurs coridorul îndoit al mansardei ca pe un gang lugubru de cavou. Dar când am ieșit la lumina zilei adevărate, soare s-a făcut și sub bolta frunții mele. Dacă doamna Alba poate păstra sentiment statornic unui astfel de individ, care nu poate fi văzut decât în anume combinații de clarobscur, pentru a evidenția doar o asemănare cu un poet celebru (singurul lui merit, în afară de acel, tot așa de pasiv, al nașterii!), întru cât n-ar putea păși triumfător, sub orizontul vieții ei, luptătorul actual și viguros, care-i aduce înapoi, din crâncen război, averea strămoșească!? într-adevăr, acum e nespus de verde și luminos în jurul meu, pe largul bulevard în care am răzbit, în frumoasa zi de început de mai. M-ar fi putut mohorî cu drept cuvânt fotografia ei, tabloul ei încununat de-o ramură de aur, într-o încăpere cu totul și cu totul de aur. Acolo mi-aș fi resimțit într-adevăr, o dată cu umilința numelui meu, infimă și nebunească — așa cum i-ar trăsni cuiva prin minte incendierea Bucureștilor — zănatica și fixa idee de a revizui dosarul Ypsilanților. însă așa cum stau lucrurile, nu pot decât să râd cu hohote în sufletul meu; doamna Alba nu mai poate păstra pentru vechiul ei prieten decât rămășițe pe fundul cutiei: boabe de milă și atât. E o mare virtute a doamnei Alba constanța ei față de un cvasicvincvagenar într-un amor început de bună seamă la frageda vârstă de 20 de ani, pentru o eminesciană figură, purtată pe arunci de un bărbat în adevăratul înțeles al cuvântului, de 38-39 ani, cu mare renume de aventurier. Asta e tot ce doream să știu; îi plăceau bărbații aventuroși doamnei Alba, și nu căuta dacă aventura consta într-o meschină risipire de avere părintească, în orgii și rixuri prin capitale străine, dorul amarnic de ducă, atât de chinuitor și pentru dânsa, în raport cu viața cumpănită, cu meticulozitatea mecanică și oarecum avară a soțului.

Cât de simplu și de mignon totul! Dar ei trebuie să-i arate cineva ce însemnează marea și nobila aventură! Aventura, care singură a împărtășit și va împărtăși întotdeauna adevăratele titluri de noblețe. Inerția de repaus — e o propoziție foarte banală asta — poate fi preschimbată de oricine în mișcare perpetuă numai printr-un simplu bobârnac; dar nu oricine poate săvârși imensa îndrăzneală de a pompa viață unei stări de lucruri demult înmormântate.

La Curte, unde aveam un recurs greu, domnul Georges Radu Șerban își așteaptă rândul ca de obicei într-o strană de stejar atât de potrivită cu barba lui revărsată pe plastronul alb, de care și-a rezemat bărbia. Mă apropii de dânsul și-mi vestesc sosirea printr-un compliment mut; el îmi răspunde numai cu pleoapele, invitându-mă să mă așez lângă dânsul. Când începe procesul, iau eu cuvântul și domnul Georges Radu Șerban aprobă cu aceeași clipire gravă a pleoapelor. Iar vocea mea se ridică din ce în ce mai sonoră. Mi-e indiferent ce impresie fac cuvintele mele pe fețele imobile și dărăpănate de vârstă ale celor șapte înalți magistrați; mi-e cu totul indiferent ce cred colegii de barou și partea adversă; la publicul asistent aproape nici nu gândesc, cel mult am pentru el un zâmbet, amintindu-mi ignoranța mea de începător când audiam ca student pledoariile maestrului din dreapta-mi. Și-acum numai la acesta caută cu grijă coada ochiului meu, când glasu-mi se complace în cele mai răsucite volute de raționamente. Așez cu îndrăzneală etaje peste etaje de considerente, dau de la mine generos loc larg argumentației eventuale a adversarilor și apoi le dărâm rând pe rând toate posibilitățile de discuție. Maestrul mă aprobă cu aceleași înclinări aproape imperceptibile ale frunții; uneori, când mă abat prea departe pe căi aventuroase, deschizând singur taberei contrare putințe de replică, la care poate nu s-a gândit, fruntea lui rămâne suspendată între aprobare și incertitudine. Iar eu zâmbesc de siguranța uimitoare de mâine și încep deodată să dărâm ceea ce am clădit pentru ei. Maestrul mă privește uimit, impasibil pentru lumea cealaltă, dar eu știu bine când el se află pradă uimirii. Nu pot spune dacă în principiu încuviințează această tactică de luptă, dar mi-e de ajuns că l-am lăsat cu desăvârșire interzis pentru îndrăzneala și independența mea. Căci procedeul ăsta oratoric nu face parte din bagajele lui de război; el luptă totdeauna îngrădit și se ferește de orice sugestie care ar putea folosi părții adverse. însă mă aprobă la urmă, și-apoi, când mă reped din nou să smulg din posibilitățile celorlalți ultimele argumente de zdrobit, rămâne iarăși nedecis dacă să încline fruntea sau nu. Și o înclină în cele din urmă, iar eu iau asta drept închinare a acestui fiu de domni în fața biruinței mele. Și-mi aud iarăși vocea sonoră și spulberătoare, ca un marș de victorie din instrumente de alamă.

Am terminat de vorbit și maestrul așteaptă replica, pentru a răspunde în cele din urmă. Dar abia acum poate vedea el dibăcia metodei mele: replica e cvăsicompromisă: Curtea a aflat din vreme ce trebuie să afle și știe la ce poate să se aștepte: adversarii sunt stânjeniți de propriile lor argumente care au devenit locuri comune. Zadarnic ei caută să le răstălmăcească, despicând, cum se spune în popor, firul în patru. Ei nu fac decât să mă repete, iar răspunsul pe care l-au auzit aprioric îi încurcă teribil de caraghios. Președintele zâmbește, cu cei șase membri, chiar șoptește ceva celui din dreapta în dosul cartonului de termene ridicat anume ca să ascundă această trecătoare lipsă de deferentă a Curții fată de ea însăși, însă nu e nevoie să se audă ce șoptesc, pentru că toată lumea știe bine ce pot să-și șoptească. Ceilalți magistrați, fără să fi auzit nimic, surâd și ei, cum surâde toată lumea, cum surâde lângă mine însuși domnul Georges Radu Șerban, puțin cam interzis el însuși. Iar când președintele îmi întreabă adversarii dacă au cu adevărat „ceva nou” de adăugat, victoria mea e definitivă. Domnul Georges Radu Șerban, întrebat la rându-i dacă mai găsește că e ceva de spus în folosul cauzei noastre, ridică și dânsul din umeri și e nevoit să surâdă ceva, ceva mai pronunțat. Decizia care vine mai târziu, după retragerea în deliberare a înalților judecători, nu confirmă decât un fapt împlinit: o mare, o fulgerătoare victorie.

Și-n ziua aceasta de biruință, când știu că triumful meu va vărsa benzină în clocotul urlătoarei, când a pornit tumultuos să facă ocolul coridoarelor, sălilor de audiență și de consiliu, grefelor și arhivelor, eu mă retrag în dosul drevelor de lemn, la măsuța pe care mi-o pune la dispoziție ajutorul de arhivar și unde stă deschis în sfârșit dinainte-mi, pentru adânc și hotărât studiu, dosarul Ypsilanților. Știu că Voicuța se va supăra iarăși, poate mai rău ca data trecută, când va suna de-a surda la ușa garsonierei mele, la ora convenită. O văd sosind cu săculețul ei, în care își are ghemul cu lână verzuie și acele lungi de împletit tricouri pentru copii săraci; de multe ori vine acum astfel la mine, să stea de vorbă și cu lucru, ca la un prieten vechi. Vorbim lucruri serioase și numai ochii ei așa de mari, pe fața mignonă, îmi spun un lucru prea bine știut de mine, că dacă aș face un semn, ea ar părăsi îndată această vorbă așezată și acest împletit cuminte și mi s-ar repezi învinsă și înfrigurată cu mâinile pe după umerii mei înalți, ca pe vremea vechilor noastre escapade în dancing-uri. Dar pentru că eu continui să-i spun numai lucruri serioase, Voicuța stă înțeleaptă, cu un picior sub șezut, și împletește înainte cuminte cu acele lucioase și lungi, de-i trec de umăr în neîntreruptul lor joc. Mă voi scuza că mi-am luat în cele din urmă inima în dinți și i-am urmat sfatul: studiul dosarului, de care ea știe acum atât de mult, fără a cunoaște numai amănuntul esențial: persoana de care dosarul se ocupă. Pentru asta Voicuța mă va ierta cu siguranță, prevăd chiar privirea ei încărcată de reproșuri care încuviințează cu un fermecător regret, așa cum simt că-mi iartă și-mi interpretează drept timiditate ezitarea mea de a traduce în faptă dorința aprigă a ochilor, când îi învălui trupul mic, cu aprinse priviri, câteodată. Dar lăsați-mă, lăsați-mă, am dat de urme prea covârșitoare și sunt acaparat de gânduri prea grele ca să-mi mai complic existența! Și apoi acum, iată, numai am parcurs primele jurnale fără importanță, care mă întâmpină în cele dintâi foi întoarse, că am și uitat de Voicuța, de ajutorul de arhivar de lângă mine, de domnul Georges Radu Șerban și chiar de triumful meu de adineaori.

Până azi, cu atât de largi intermitențe și-n bucățele de timp, extrem de repezi, am frunzărit toată evoluția procedurală a procesului dinaintea primei instanțe. Acum am pășit la fond, însă primele jurnale de ședință sunt și aci destul de fără importanță. Unele chestii de fapt, mărturii, interogatorii și contra-interogatorii, cereri de prezentare personală în instanță, amânări pentru verificarea semnăturilor. Dar acum sunt hotărât să nu mă scol de pe acest scaun până nu voi frunzări serios dosarul până-n ultima filă, mai mult chiar, până n-oi citi cuvânt cu cuvânt jurnalele importante, ca un avocat conștiincios, înscris de curând în barou. De la 5, de când am sfârșit procesul, sunt aici, și acum e 7, oră când se suspendă ședințele și încep să se închidă cancelariile. Intru deci în vorbă cu slujbașul judecătoresc, care nu mă poate lăsa singur aici, și-l conrup să-și continue lucrul și mai departe, fluturându-i perspectiva unei copioase răsplătiri, proporțională cu mărimea sacrificiului. Iar domnul arhivar-ajutor acceptă, își scoate iar haina, își răsucește o țigară din tabachera de metal îngălbenit, redeschide opisele și trage spre el vrafurile de dosare, puse deoparte pentru a doua zi. Dă drumul becului electric, și într-o scobitură de zid anume, cu verdele zugrăvelii pătat iremediabil de rugina negrului de fum, el prepară cu îndemânare, la flacăra filozofică a spitului, un ibricel spumos de cafea cu aromă puternică și asmuțitoare. îi refuz aferat ceașca oferită, dar îl asigur că dacă va mai pune ibricelul de mai multe ori, plăcerea mea va fi perfect satisfăcută, pentru că de la cafea mă îmbată numai aroma. Apoi, după ce mă asigură de calitatea superioară a materialului întrebuințat și după ce-mi indică adresa armeanului de unde și-l furnizează, mă lăsă în lumea dosarului meu și el își văzu înțelegător de lucru.

Citeam adâncit în textele încâlcite, a căror grafie imposibilă izbuteam totuși s-o descifrez; fiecare cuvânt nu trebuia să-mi scape. Când dam iar de locuri fără importanță, îmi plimbam ochii pentru reconfortare pe rafturile adânci și primitive de lemn, printre teancurile de dosare și hârțoage de hârtie ordinară, orânduite după anii scriși cu pensula muiată în cerneală violetă pe indicatoarele sfâșiate de hârtie; și-mi aminteam biroul sobru al maestrului, cu bibliotecile lăcuite, cu vitraliile de cristal, cu piedestalele înalte de mahon, pe care priveau încoa, din alte lumi, busturi de-ale marilor juriști credeți? — nu, busturile câtorva voievozi munteni. Noaptea înaintase adânc și eu citeam înainte, eram acum în fața Curții de apel și mai aveam puțin până la Casație. De afară zgomotul nocturn al străzii venea tot mai potolit, tramvaiele încetaseră, iar domnul ajutor-arhivar urmărea din picioare, prin pâcla fumului de tutun, coloanele unui mare registru, cu un ochi închis, înspre partea de unde un muc arzător de țigară, lipit de colțul buzei, îi trimitea necurmat o șuviță jucăușă și supărătoare de fum.

Zadarnic. Zadarnic mă străduiesc și caut, dezghioc fraze încâlcite și mă bucur cu straniu rânjet invizibil când nu dau de temele ce mi-am propus. Căci pagini mai rămân cu sutele în urmă și negre surprize mă pot întâmpina la tot momentul. Și, într-adevăr, două nădejdi mi se duc la interval scurt, una după alta. Domnul Georges Radu Șerban a condus totul cu pricepere, cu înfocare, cu genială tactică aș putea zice. Nu e nimic care să-i fi scăpat, afară de unica nădejde ce mi-a mai rămas și care mai stă agățată doar de un fir de păr. Acum urmăresc șirurile multiplelor scrisuri de mână și multiplelor scrisuri de mașină cu inima la gură și-mi închipui pe maestru zvârcolindu-se întru căutarea aprigă a izbânzii. Văd zbaterea mea de acum în zbaterea lui de atunci și-i acord înapoi, rușinat, marca înaltei lui probități. Vai, domnița Ypsilant nu e familiarizată cu limbajul dreptului, ca să înțeleagă cu ce îndârjire, cu ce eleganță totuși, cu ce frumusețe s-a luptat soțul ei pentru dânsa. Ea poate va merge cu gândul până să-și închipuie inconștient și injust contrariul; iar eu văd acum cu durere și disperare cât de nobil, cât de măreț a fost soțul ei. Și dacă nu mi-ar mai rămâne nici ultima speranță pe care nici o pagină nouă nu mi-a spulberat-o încă, aș scrâșni de teroare și deznădejde, că mie nu mi-a lăsat nimic, nici cea mai neînsemnată firimitură de prilej pentru îndrăzneală și măreție.

Iar când, cu ultimele file, s-a dus și ultima nădejde, când cu sufletul la gură, aspirând larg și șuierător, am urmărit rând cu rând cum maestrul a atacat și a susținut cu adevărată și rară eleganță și această năstrușnică idee, de care îmi legasem toate năzuințele, singura care mă îndemnase să încerc nebuneasca reluare a atacului, mi-am lăsat capul să cadă, parcă sub un pumn neînchipuit de puternic pe foile cu miros de hârtie învechită și închisă. Mecanic și îmboldit de stupidă curiozitate, am urmărit înainte, năuc, toate fazele luptei, surprinderea și panica adversarilor, dilatoriile cerute în pripă și apoi rezistența disperată, lupta aproape corp la corp și în cele din urmă înfrângerea totală a maestrului. îi văd ca prin vis zâmbetul acela caracteristic al restriștilor lui sufletești, zâmbetul disprețuitor și rău. Văd bine, aceeași soartă ar fi așteptat și atacul meu, dar poate norocul ar fi vorbit altfel cu mine; oricum, maestrul mi-ar fi fost aliatul în luptă și meritul ar fi fost înjumătățit. Meritul înfrângerii, desigur, pentru că văd, îmi închipui limpede, n-aș fi putut face nimic mai mult decât dânsul. Dar oricum, orice nădejde e dusă; în chip de consolare, nu pot decât să-mi reproduc chipul maestrului, pe-atunci simplu aspirant la mâna ei, trebuind să aducă singur Albei, nerăbdătoarei Alba, vestea grozavă a căderii, să suporte schima ușoară a trăsăturilor divine, umbra momentană de sub arcurile ochilor și zâmbetul acela teribil, glacial, ironic, care întoarce vestitorului încuviințarea umilitoare a neputinței lui sau poate chiar a relei-credințe. Răstorn considerentele Curții peste maldărul de file parcurse și mă ridic amețit. Funcționarul dreptății mă privește tot cu un singur ochi, căci pe celălalt îl închide îndărătnic șuvița de fum care-i iese din colțul gurii.

— E, ați găsit ceva? mă întreabă el din obișnuință, înveselit brusc că a scăpat de corvoadă.

Îl răsplătesc regește și o iau pe negrele coridoare, clătinându-mă.

— Pe-aici, pe-aici! îmi strigă el din urmă, indicându-mi drumul prin străveziul primelor semne ale zilei ce o să mai urmeze.

Mă scoate printr-o ușă subterană și eu îi strâng mâna cu febrilitate și recunoștință, ca și când mi-ar fi dat posibilitate să evadez din temnițele provizorii ale Palatului, pe lângă care m-a condus. îmi încrucișez drumul cu plutoanele deținuților, care sosesc în bine străjuite transporturi pentru procesele de mâine. Și niciodată, pe oamenii aceștia, pe care i-am apărat uneori — îmi plac mai mult cauzele civile și comerciale -, nu i-am simțit mai aproape de sufletul meu. La fel cu mine, mulți din ei trebuie să fi fost însuflețiți de o nobilă ardoare, ei vor fi vrut să readucă fericirea și libertatea pierdută unei domnițe Alba, așa cum le va fi văzut și le va fi înțeles sufletul fiecăruia. Dar au găsit ca și mine drumul astupat de avânturi anterioare, respinse și doborâte și acelea... ca și mine...

Mă feresc să continui firul acestei asemănări. Sunt acum pe podul gârlei, pe care-l traversez spre strada Carol. Activitatea în piață a început: grupuri neguroase de muncitori trec încoa și încolo, și semnalul primelor tramvaie răsună strident în răcoarea dimineții. Zarva începe să crească, și-n fața acestei activități voioase, care clocește în faptul ultimelor neguri, văd și mai absurdă, mai prezumțioasă, mai donquichottească, sărmana mea năzuință, reprimată atât de crud în noaptea asta de prințul sângelui și al gândului, Georges Radu Șerban. Oare n-am fost cu adevărat caraghios când mi-am închipuit că mintea lui n-ar fi putut îmbrățișa până în ultimele posibilități crâncena zbatere pentru apărarea frumoasei lui Alba? A lui și a declasatului cu profil eminescian, nobilul de mansarde, adoratul în surdină al cocotelor, urmașul lui Preda Buzescu... Și convoaiele de deținuți încep să se apropie iar de gândul meu, cu surâsuri largi, prietenoase. Soldații conduc docili pe ocnași încoace; și declasații ăștia râd și încuviințează: iată, și ei au fost animați de cele mai frumoase gânduri!

Iar un râs și mai apropiat, sacadat și cunoscut mă face să tresar.

— Da trebuie să fi petrecut grozav de nu m-ai auzit; te-am strigat de două ori...

E prințul Raoul, cel care a luat acum loc transporturilor de răufăcători. Prințul Raoul se întoarce de la Mitică Dona. E extrem de fericit, de aceea a ținut să mă strige mai ales și să mă întrerupă din dulcile reverii, din care se scuză că mă deșteaptă așa de brutal.

— Însă e timpul! îmi arată el dojenitor și protector cuptorul înroșit al cerului spre răsărit și aripile roze de zări, alunecând agile spre toate punctele bolții.

Apoi îmi arătă, cu o satisfacție pe care rar am văzut-o în ochii cuiva, câinele cel nou pe care l-a cumpărat în locul lui Nuși. Pe acesta îl cheamă Topsy. Dar nu există posibilitate de comparație cu acesta a celui pe care l-a petrecut. Aud un preț impunător, despre care el mă asigură că e derizoriu, apoi o genealogie întreagă, care, nu știu de ce, mă face să mă gândesc de astă dată la ultimul urmaș al Buzeștilor. Și răsună în sfârșit râsul sacadat și plin de accent, atât de felurit de accentul râsurilor obișnuite:

— Hă, hă, hă... ignohranți, mon cher, ei n-au putut ști ce vând... li s-a păhrut că fac o bună afacehre... E-he... e... he... evident că nu m-am gândit să le stric buna lor dispoziție... Afacerile sunt afaceri... Or, pot spune că am dat o lovithură... o vehritabilă lovithură...

Prințul Raoul s-a îndepărtat cu câinele și cu fericirea lui. Imobilitatea și cvasimuțenia mea l-au convins că are de-a face cu unul care s-a îmbătat în noaptea asta mai mult decât este cu putință să se îmbete cineva. Cavalerește s-a oferit să mă conducă acasă, așa cum făceam cu dânsul la primele noastre escapade nocturne. Prințul Raoul își lua astfel revanșa. Dar melancolia adâncă ce se revărsa de bună seamă din ochii mei, cu nemiluita, l-a asigurat că în starea în care mă aflam tot aerul tare al începutului de zi este remediul ce mi se cuvine. Și m-a părăsit, urându-mi toate fericirile și privind de mai multe ori îndărăt, să mă aștepte binevoitor, dacă m-am hotărât cumva să mă desfac de parapetul de metal al podului, de care spatele meu parcă se lipise. Prințul Raoul, constat acum, nu se mai îmbată zdravăn; s-a lansat în afacerile cu câinii de rasă și a devenit om serios, cum se cuvine unui businessman. El are însă ceva în capul lui, o fericire, un țel, un ideal, pe când la mine totul e zdrobit, sfărâmat, cioburi. Ceva și mai grozav: nici măcar atâta! Căci mijlocul meu de luptă pe care-l socoteam atât de înalt, atât de serios în comparație cu preocupările canine ale amicului meu princiar, era factice, inexistent. Era tot așa de inexistent ca și crima aceluia care săvârșește un atentat, cu un pistol de copii. Arma adevărată, puternică, răsunătoare, fusese întrebuințată la vreme de prințul Georges și plesnise în mâinile lui. Plesnise, plesnise... ea a crezut că n-a fost nici o armă în mâinile lui, ci un blujf... tot un pistol de copii... dar ce importanță poate să mai aibă asta pentru mine?

Pe când strada care se mișca, pe când toate aceste grupuri care se întâlnesc aci, în gura pieței, se adună în fața depozitelor en gros, ce se deschid cu puternice pârâitiiri de obloane, umplu și dezumplu platformele tramvaielor și pântecele roșii ale autobuzelor, toată această zarvă și agitație are un scop precis, bine lămurit: foamea, stomacul, grija zilei noi care sosește. Mijloacele nu interesează. Mijloacele nu interesează. Pentru bucata de pâine a copiilor lui, individul acesta enorm, cu șorț alb, pătat de sânge, măcelar de bună seamă, care trece pe lângă mine și-mi privește mirat hainele prea elegante pentru o lume atât de matinală, ar trage lungul lui cuțit înfipt pe după carâmbul cizmei și ar lovi cu deznădejde... Așa voi lovi și eu... Pentru că un cuțit am și eu, aci în carâmbul sufletului meu, din care mireasma oricărei frumoase... generoase intenții s-a volatilizat... a rămas doar cuțitul, așa cum în creierul ocnașilor de adineaori a rămas doar zgura neagră a crimei, după ce oricare fărâmă de gând bun a devenit neant... secretul domniței Alba... Preda Buzescu... fotografia cu periculoasă inscripție... To my dear... faithful... secretul teribil care poate fi mânuit ca o teribilă armă...

Și-acum, mă urnesc în direcția în care a apucat-o prințul Raoul... Idealul lui era legat de lanț și e un câine... Dar e un ideal bine pieptănat și curat... prințul însuși îi face baie zilnică... E ceva curat și, ca tot ce e curat, sfânt... într-un cuvânt, e un ideal...

în gândul meu acum, simt totul necurat și meschin... am gustul acestei amărăciuni pe limbă... dar e singura poartă... în ochii mei nu mai văd decât un cap ras de deținut, cu râs larg și îmbietor... Ce mai rămâne de făcut? hai, ce zici? se prăpădește el în hohote...

Și urmându-mă greu, cu adevărat ca un om beat, în lumea asta a dimineții, care nu s-ar da de la nimic în lături pentru o boabă de fericire, fie ea chiar o felie de pâine, eu mă gândesc încă la frumusețea sfântă, haotică, a donquichottescului meu vis, care s-a năruit în noaptea asta în bulgări grei de realitate.

Și pornesc, în sensul cel adevărat al secolului meu, să trag cu urechea la uși și să prind firul întâlnirilor secrete ale donnei Alba, cu nobilul declasat și demodat din mansarda obscură și suspectă, în care mi-am găsit trist și dubios sălaș.

în dimineața asta de început de iunie, domnița Alba mi-a ieșit înainte cu frăgezimea ei de auroră, în grădinuța geometrică din fața casei sumbre, pe când mi se deschidea poarta grea de fier. I se deschisese și ei, în același timp, ușa cu aspect funebru a marelui portal. Doamne, era un făcut cu domnița Alba: ea rămăsese singura ființă, cred, care mai punea un preț pe ultimul vlăstar al Buzeștilor, pe meritul de a te trage dintr-un anume sânge, merit care acum trecuse în partea cailor și-a câinilor. (Pentru că, sunt sigur, dacă ar fi posibil să ofer prințului Raoul pe Preda Buzescu, în locul câinelui cel nou, mi-ar râde pur și simplu în nas.) Acum domnița însoțea în chipul cel mai tandru pe-o domnișoară care-și ajunsese de bună seamă al treizecilea an al vieții. O văzusem adesea pe această domnișoară intrând în casă și știam că e fiica domnului smolit și nervos, pe care-l găsisem în camera de așteptare a maestrului, o dată cu boier Gile, când pătrunsesem pentru prima oară aci, într-o doară, să-mi încerc și așa norocul. (Vai, cât timp e de atunci și cât de puțin m-am deplasat, în sensul adevărat al prezenței mele în această casă, din locul în care mă găseam în acel timp; dar vremea mi se pare că a sosit, a precipitării lucrurilor!) Mai știam că domnișoara a fost colegă de pensionat cu domnița Alba, domnișoara Anișoara Sava, fiica tot a unui soi de Buzesc poate, un Buzesc în devenire, dar din alte motive: pentru că povestea lui nu e decât una din variantele multiplei tragedii a claselor românești suprapuse, pe urma loviturii cumplite a reformei agrare. Domnul Manolache Sava, văzându-și moșia înjumătățită, și-a vândut și restul neexpropriat țăranilor, pentru a-și cumpăra imobile la oraș: o mare casă de raport pe-o arteră activă a capitalei și o alta, de locuit, o vilă boierească, într-unui din cartierele noi și elegante ale Bucureștilor. Dar primul imobil, grevat de angarale ascunse, i-a fost repede smuls la licitație, pe baza unei senzaționale acțiuni pauliene, deschise și câștigate de creditorii neipotecari ai vânzătorului, astfel că din frumoasele milioane vărsate drept preț de boierul Sava, el nu se alese, pe urma socotelilor portărelului, decât cu vreo câteva sute de mii, în chip de mângâiere. Dar se vede că un destin aprig urmărea pe nefericitul boier: la câțiva ani după lichidarea celei mai însemnate părți a averii sale, se iscă grav pericol și pentru cea de a doua clădire. Vânzătorul ei către domnul Sava tocmai murise, dar proprietarul anterior al locului, pe care răposatul ridicase vila, deschisese proces în anularea actului de înstrăinare a terenului (actul acesta se făcuse în timpul ocupației germane, pe valuta de-atunci și într-o vreme când parcul, în care se ridicase mai târziu vila cu bucluc, nu avea nici pe departe valoarea de astăzi). Procesul acesta, început demult, din o mulțime de motive de fapt și juridice, era din cale-afară de periculos pentru domnul Sava, noroc nu numai că apărător al său s-a erijat chiar domnul Georges Radu Șerban, dar și că maestrul își făcea un punct de onoare din dobândirea victoriei, în această luptă ingrată,

împotriva foștilor precupeți, cavafi și papugii de București, mulți ajutați de milă domnească și boierească, ca și a funcționarilor parveniți prin incorectitudine, sălbatici la orice fel de câștig și gata să-și calce cele mai sfinte angajamente. (La procesul dintâi, când domnul Sava pierduse prima casă, maestrul, pe atunci în plin debut, nu fusese angajat.)

în timpul din urmă am luat și eu parte la această luptă inegală (căci cele mai multe șanse sunt de partea cealaltă), care mă însuflețește tocmai din acest motiv, și cu toată spaima domnului Manolache Sava, când a văzut că maestrul îi trimite locțiitor, am izbutit să obțin pe baza unor incidente destul de istețe două amânări, ce s-au bucurat de oarecare vâlvă în culisele Palatului. Totuși, tocmai această ocolire abilă a decisivei fondului de către maestru e de natură a speria mult pe boier Manolache, care a ajuns de-o nervozitate de neînchipuit, și a abate cu desăvârșire pe simpatica lui copilă, care poate presimte și se scutură de pe acum de răceala duhului negru și apropiat al sărăciei aproape lucii, pentru oameni ca ei, învățați în belșug.

Poate tocmai din cauza acestei situații foarte precare a unor suflete din tagma ei, dacă nu va fi o afecțiune chiar cu adevărat din cele mai puternice, doamna Alba arată o atât de pasionată prietenie Anișoarei Sava. O ținea cu brațul petrecut pe după șale, ea, doamna Alba, pe care o socoteam rece și în orice caz cu totul reținută la efuziuni, mai ales dinaintea unei terțe persoane. Ii căuta necontenit ochii și când trecui pe lângă dânsele, auzii conversația întreruptă de două ori de aceeași exclamație, emisă pe-un ton puțin prelungit, de-un patetism vibrant și învăluitor: „My dear!” care m-a făcut să tresar aproape vizibil. Vasăzică, astfel rostește ea pe acest my dear; cum trebuie să-l șoptească oare? mi-am spus atât de tulburat, că am salutat cu brațul tremurând literalmente. Mi-au răspuns amândouă cu surâsuri de bunăvoință și apoi am auzit conversația îndepărtându-se, cu cel de-al doilea my dear, care însoțea, dacă nu mă înșel, stabilirea datei unei revederi. însă trebuie să mai fi și văzut cineva pe doamna Alba în dimineața aceasta de iunie, pentru a-și putea face o idee cât de slabă de starea mea sufletească, după ce mi-a pătruns în auz tonul cuvintelor de pe fotografie. Tot sufletul meu vibra la unison și mi s-a părut că sunt întreg o notă muzicală și alt nimic; am avut limpede senzația prefacerii unui corp material în sunet, în fluid, în vibrație, așa cum trebuie să se rezolve materia în suflet, când bate ceasul destinului.

Nu știu dacă ați avut vreodată această impresie, dar ori de câte ori am văzut o femeie frumoasă într-o dimineață de iunie, am crezut că ea se încheagă chiar pe loc din nelămuritul acela prea luminos al aerului îmbătător de tare. Dacă n:ar fi fost alături Anișoara, care, oricât de fină, de distinsă și cu un plăcut prelung al feței, era totuși o realitate, aș fi crezut, văzând singură pe Alba, într-o înfăptuire mitologică. înfăptuirea se realiza pe măsura apropierii unuia de celălalt, pentru că vaporoasele înșelăciuni ale surplusului de lumină dispăreau cu cât înaintai spre adevăr; dar în afară de acest joc al ochiului, care acum se manifesta cu o intensitate rară, ceea ce de data aceasta m-a uimit peste măsură a fost părul Albei, pe care azi îl vedeam întâia oară neacoperiț de nimic, așa zburlit și parcă topindu-se pe îndelete pe fondul perspectivei, întocmai ca în fotografie. Dar, minune a minunilor, i-am descoperit și nuanța lui adevărată, care de-acum înainte nu va mai avea cum să mai mă înșele. Am plecat de la brun, ca să mă opresc la culoarea castanei, și iată-l acum, înșelătorul, prins în autentica lui înfățișare. E aproape blond, un blond cenușiu, care sub intensități felurite de lumină poate lua aspecte felurite; dar, liber de orice văl, e blond cenușiu, un cenușiu mătăsos și schimbător, care dă o paloare anume, un mat sobru și distant exuberanței de alb din figură, atenuând astfel și întunecimea, atât de pronunțată când e adumbrită de boruri, a ochilor. Am acum în față personajul din fotografie și aud glasul, cu intonații prelungi și cântătoare, pronunțând pe acel my dear pe care el l-a auzit de atâtea ori și mai răscolitor, și mai sfâșietor de suflet, în șoaptă. „Spuneți-mi, mă adresez treptelor pe care le urc poticnindu-mă, spuneți-mi dacă n-am dreptate să nu-mi apar mie însumi atât de meschin, trecând în revistă, cu o luciditate de ucigaș în preajma loviturii, diversele faze ale acțiunii ce pregătesc.

Acest sunet my dear și această învăluire, a brațului... mi-e cu neputință să văd acest gest nemuritor, această viață pură strângând stârvul lui Buzescu, această muzică a patimii șoptind la urechea craniului eminescian de muribund: My dear... Eu nu cred — poate pentru că o aud mai rar — dar de acum înainte îmi va fi imposibil să cred că există într-altă limbă o expresie mai potrivită pentru o astfel de șoaptă și pentru atâta iubire... dar de ce cântecul ăsta se adresa Anișoarei Sava? Pentru că, reexaminând cu toată seriozitatea desfășurarea lucrurilor, mi-e cu neputință, în glumă măcar, să atribui acestui patetism al tonului o cât de neînsemnată intenție, în legătură cu trecerea mea concomitentă pe acolo... S-a pierdut casa boierului Sava și e nevoie de consolație mai patetică, sau...? Prințul Raoul mi-a lămurit, puțin mai târziu, povestindu-mi de afecțiunea într-adevăr neobișnuită a Albei pentru prietena ei de copilărie și pension, amenințată acum de sărăcie și rămasă nemăritată.

Iată-mă-s deci întors din pretinsele pribegii ale ocupației mele — care fac pe madam Matilda să-mi câinească soarta — în mansarda înnobilată de istoric și romantic vlăstar boieresc, prizărit printre cocote și alte epave ale existenței. Aurica e fericită de revedere și mă invită chiar în prima după-amiază la cafelele ei. îmi face cunoștință, dar cam peste mână, cu Irma Caraczony, căreia, amintindu-mi de povestirea Auricăi, îi spun „contesă".

— Așadar (mă străduiesc în orice moment să aduc vorba despre Buzescu fără a părea că o doresc anume), așadar, avem onoarea să fim vecini cu un prinț și o contesă...

— Eu nu mai sunt contesă, oftează atunci Irma Caraczony, și ochii ei cu cearcăne ușoare, vag încrețite, rămân câtva căscați în vreun trecut real ori închipuit... Nici n-am fost vreudate... însă mama mea... să știe dumneta... a fost fiche de contesă.

— Nu mă îndoiesc deloc, cum nu mă îndoiesc nici de prințul din fund.

Irma, crezând că încă glumesc, se simți obligată să-mi recite strofa din balada populară, cu vitejia Buzeștilor, pe care o aud astfel și în această a treia versiune, de astă dată cu accent unguresc. Avea o gură mică, căptușită cu un roșu prea viu, căruia rujul de pe buze nu-i adăuga aproape nici un luciu umed, caracteristic, și ochii-i erau încondeiați pe deasupra de sprâncene negre, cu fir mărunt, răsucit și mat, pe care nu și le subția prea mult. Era într-adevăr în toată ființa ei o delicatețe, și-n cuvânt și-n gest, care mă făcea s-o cred dintr-o obârșie mai subțire și tocmai din cauza asta mă amuzam mult s-o văd lângă Aurica, s-o știu câștigându-și existența la fel ca Aurica și să-mi amintesc întruna că dincolo de peretele Auricăi locuiește nobilul domn Preda Buzescu. însă Aurica părea cam agasată de interesul pe care-l arătam Irmei; ea mă înfățișase anticipat, de bună seamă, drept amicul ei — mai de-aproape — cu toate că-i răsplătisem cu supratarif dărniciile ei fizice și sentimentele (sau poate tocmai de aceea) și acum, la prima cunoștință cu o nouă vecină, iată, legătura noastră nu părea să reziste deloc. însă eu doream să cunosc cât mai de aproape toate vecinele domnului Buzescu, să mă arăt generos cu toate, să pot intra oricând în camera fiecăreia, la nevoie să mă servesc chiar de eventualul lor concurs, în măsuri pe care nu le pot încă prevedea, în acțiunea ce mi-am propus. Dar, toate astea trebuie să se petreacă pe nesimțite, să par un băiat cheltuitor și stricat, foarte fericit că mă găsesc în vecinătatea atâtor fete de viață și cu totul nepăsător că am un vecin prinț, pe care mi-e indiferent că-l cheamă Buzescu, fie chiar și Preda pe deasupra. Apoi mai trebuie să mă arăt și inconstant, tocmai pentru a învedera că nimic serios și cu logică suită nu poate trece prin capul meu și pentru a putea culege cât mai multe date asupra persoanei domnului Buzescu, a-l reconstitui după cât mai diverse impresii, fie ele chiar ale unor femei simple; în sfârșit, pentru a deveni eroul mansardei și a face ca zvon despre mine să ajungă și la urechile Alteței sale, cu care țin neapărat să mă împrietenesc și să-l trag (eu, chefliul și nepăsătorul în sentimente, omul care trece din femeie în femeie, singurul în care poate avea încredere cel ce iubește cu adevărat), la câteva ședințe cu vin și cu cântec, unde sufletul se desțelenește și unde orgoliul de a te arăta iubit de cineva anume, de deasupra tuturor nădejdilor și trecând peste toate conveniențele, se împăunează și plesnește în adevărate crize de destăinuire și sinceritate. (Mai ales când ascultătorul pare un biet nefericit, osândit să nu aibă parte niciodată de-un astfel de noroc.)

Dar „contesa” Irma mă interesează îndeosebi. Aurica (eu țin acum minte și cele mai neînsemnate amănunte din conversațiile ce sunt nevoit să am cu aceste femei) mi-a împărtășit că Irma, mai ales, iubește pe prinț și că el nici nu se uită la dânsa. Dacă-l iubește cu adevărat, ea trebuie să mai fi mirosit unele lucruri, pe care poate nu le-a destăinuit celorlalte colege de locuință și profesie. Și, oricât, e interesant de aflat, chiar de la o femeie ușoară ca ea, sau, mai bine zis, tocmai de la o femeie blazată ca ea, ce înteres poate produce într-un suflet femeiesc alura și chipul de ceară al prințului cu seamăn de poet genial. Iată de ce, când, scoasă din fire de cochetăriile pe care le schimbam cu prietena ei „cea mai bună", Aurica ne trimise indignată la dracu', mă retrasei la Irma, pe care ținui s-o copleșesc cu glumele, cu râsul și mai cu seamă cu generozitatea largă, cu care știam să răsplătesc fetele bune, ce mi se dau azi cu trupul, mâine cu sufletul. Fără îndoială că numai cantitatea gologănetului de pe colțul mesei îndemnă pe unguroaica focoasă și cu zgomotoasă tandrețe și pasiune, să accepte onorariul și să nu insiste în copilăria de a-l refuza, cum avu aerul, pe când îl așezam în locul știut, cu discreția cuvenită. In orice caz curioasa ei ezitare fu de natură a mă îmbărbăta: îi plăcusem femeiuștii, afară numai dacă nu fusese o stratagemă bine jucată pentru a mă câștiga definitiv prietenei sale Aurica. Din spirit de prevedere, mă ferii să mai aduc vorba de Buzescu, rezervându-mi satisfacerea acestei curiozități pe îndelete și cu savantă metodă. Dar a doua oară când revenii la mansardă, chipurile din voiajurile mele de afaceri, observai că Irma mă aștepta oarecum. Găsii flori proaspete într-un pahar pe măsuța de noapte — probabil, le înnoia zilnic — și când se trezi după-amiază (eu știam când trebuie să vin aci, ca să dau de oamenii mei), veni bucuroasă să-mi confirme că ea mi le-a pus. De asemeni îmi aduse și o cravată — cadou din banii pe care-i dădusem — și mă înștiința glumind, că ori de câte ori mă vei bucura de dânsa îmi va pretinde bani pentru a-mi lua câte ceva.

— Fetițo, dar tu cu ce ai să trăiești? o mustrai cu afectat dulce interes. E vreun prinț care te întreține?...

— Asta nu te privește pe tine... și te rog se nu-mi mai întinde vreodată un ban, ca se me simte insultată... Am se-ți cum-per eu cadou.., din bani de la mine...

Vasăzică, aici în mansarda cocotelor și a nobililor pierduți, înfrânsesem pe prinț. Teribil succes, mă felicitam cu amară ironie, dar, trebuie să spun, și cu destul amor propriu răscolit și războinic. Mă grăbii să fac semn cu ochii în direcția unde venea apartamentul lui Buzescu:

— Nu cumva o fi tocmai prințul nostru, din fundul coridorului? insistai s-o descos, pentru a nu pierde această nimerită cotitură de conversație...

— O, ți-ai ghesit, râse ea, dând înveselită din umeri.

— Aurica mi-a spus că ești nebună după el...

— Auriche minte, ea se leșină după dânsul și nu vine se-i spună...

— Și el nu te bagă în seamă.

— Eu nu baghe în seamă la mine? Se spune eu: el nu baghe în seama pe ea... Asta s-o știi de la mine! înclină ea de mai multe ori din cap, privindu-mă convingător...

— Mi se pare că vă lăudați amândouă.

— Eu n-am nevoie se laude... Eu sint plictisite până-n gât de prinț aste serite la cap și gonit de amante...!

— Gonit?! Ha, ha... ha... Nu mai spune, l-a și gonit.., care amantă? Aha... aia din fotografie, te pomenești...

— O iubește ca nebun... da ea nu vrea se vede la el... i dă dor de pomană, un ban, colo, ca la chine...

îmi exprimai nedumerirea pentru această atitudine: nu-l mai iubește și-i dă bani, stimulând, cu lipsa mea de înțelegere, cu hazul și cu contrazicerile mele, pe Irma să-mi lămurească această bizarerie, de care mă minunam din cale-afară de exagerat. Și explicația Irmei fu din cele mai simple și mai firești: nenorocitul a fost iubit cândva de femeia frumoasă din fotografie. Pe urmă ea și-a găsit un bărbat foarte bogat, cu care s-a măritat, și pe el a început să-l uite... totuși, pentru că avea scrisori și fotografii de la ea, îl mai ajută din când în când, dar nu mai vrea să-l mai vadă...

— Cum, are și scrisori?

— Trebuie se aibe... El o are la mune cu ceva, de trimete la el atâta bănet... Dar el e prepădit... o iubește ca nebun... și-i vine se-și zboare creierile de dorul seu...

Mai rămânea să-mi adaoge Irma pe ce temei întocmise ea suita asta de deducții, care mi se părea foarte naturală. Numai punctul de plecare îl găseam încă obscur. Oare să-l fi iubit înainte de a se mărita și să-l fi trădat numai de dragul bogăției... oare ăsta să fi fost cuvântul insultător al fratelui ucis în duel?... Să fi scrâșnit la urechea domnului Georges Radu Șerban că a fost preferat unui frate decăzut, pentru parale... Irma asta îmi făcea impresia că se bazează pe o certitudine reală mai puternică decât orice sistem deductiv... Totuși, nu mai insistai cu întrebările deocamdată, dimpotrivă, dădui la dracu' toate aceste basme care nu „ne” privesc și o strânsei cu ardoare la piept. Și nu fără cel mai sincer avânt. Unguroaica asta era o comoară de inteligență și bun-simț; ea mă scutea de a mai face investigații în aripa cealaltă a coridorului, unde aveam impresia că istoria asta nici nu pătrunsese. Aici, în dosul frunții nu prea înalte, dar drepte și catifelate, unde pielița fină era imprimată într-o parte de o vagă urmă de tăietură sau lovitură, trebuie să sălășluiască bobul de adevăr care-i va dărui înțelegerii mele întregul fir al vieții prințului Preda. îmi comprimam deci nerăbdarea de a ști totul, încercând și izbutind uneori să găsesc calități alese mângâierilor și purtării intime a Irmei. Alternând voluptatea cu glume și istorisiri inventate de mine ad-hoc, pentru a readuce iar conversația asupra subiectului pe care-l alungasem din preocupările noastre cu atâta indiferență, mai putui obține de la pasionata mea prietenă unele amănunte complimentare asupra misteriosului personaj. Totuși, observam că Irma mi-ascunde cu grijă ceva, mai lămurit, ocolește să-mi explice răspicat ce sens are mărturisirea ei de la început că e plictisită până-n gât de „prințul ăsta sărit la cap și gonit de amante". Nu e greu desigur să trag eu o trăsură de unire: de dorul Albei, care l-a uitat, prințul încearcă să-și îngâne nefericirile sufletești cu această femeie pierdută, cu pretenții și cu oarecare aparență de noblețe.

Foarte bine, foarte bine. Dar tocmai pentru că noul aspect al împrejurării îmi surâde de minune — Alba nu se mai uită la dânsul, totuși are nevoie de tăcerea lui -, vreau certitudine deplină, nici cel mai mic punct de îndoială. Mai e și un punct de zare care se închide pentru putințele de realizare ale planurilor mele confuze încă, incomplet trasate în tumultul de neștiință și nesiguranță care mă domină: între cei doi nu mai are loc nici o întâlnire. Deci o posibilitate mai puțin de dominare a frumoasei stăpâne a visurilor mele. De multe ori doar, după dezastrul dosarului, am legănat în minte, am compus și întregit ca pe un episod de roman ori de dramă, momentele gradate ale întretăierii drumurilor noastre în preajma cuibului ei de fericire cu prințul nefericit. într-adevăr: o trecere bruscă, bine socotită, desigur ca din întâmplare, pe dinaintea ușii care se deschide discret. îmi închipuiam chiar o misterioasă ușă, dând într-un apartament ferit, o garsonieră plasată cu meșteșug și cu dublă ieșire, pe care trebuia s-o studiez bine (desigur a unui prieten binevoitor, care o cedează din când în când, pentru două ceasuri pe săptămână, amicului ruinat) sau, în sfârșit, o căsuță retrasă cine știe unde, după o perdea de boschete, de tei ori de plopi. O vedeam din ce în ce mai clar, mai în potrivire cu circumstanțele momentului, pe donna Alba, înaintând înfiorată de aventură și de pericolul eventualităților grave; evident, o închipuiam și eu (și asta mi-a plăcut mai ales din toată turuiala cu accent maghiar a Irmei) plictisită, obosită de această aventură veche și fără ieșire, dar pe care o continuă din obișnuință și din spirit de surdă revoltă pentru autocratismul domnului Georges Radu Șerban. Și exact în clipele înfrigurate ale iscodirilor înconjurătății, iată-mă și pe mine, privind-o mirat și salutând-o cu jenă, preschimbată repede în râs încurajator și complice. Uneori mai complic grotesc și ieftin scena tulburătoare: o doresc această surprindere în tovărășia amantului sau — oricât îmi repugnă și mă revoltă această închipuire -, pentru eficacitatea manevrei, în plin sărut de despărțire de amantul eminescian, desfigurat total de amor și de satisfacție împlinită...

Aci reflecții grele și supărătoare mă inundă: rațiunea nu vrea s-o vadă pe domnița Alba micșorată de această apropiere râncedă și ridicolă, de gust și fason perimat. Dar chiar fără s-o întâlnesc real îndată după aceea, numai închipuind-o în înfățișarea matinală, cu care m-a întâmpinat pe când își conducea prietena, și ea se îndreaptă îndată maiestuoasă în puterea minții mele, regină de drept divin și etern, chiar dacă aș descoperi-o aici, într-una din odăile mansardei acesteia, vânzându-se cu chibzuită tocmeală, trăind voit și pervers aventura nocturnă a anticei Messalina.

Abia acum, în brațele cocotei acesteia, care mi-a adus și de la care mai aștept revelații (și poate un concurs și mai activ, mai practic, pe care numai îl bănuiesc), care respiră în somn adânc dinaintea gurii mele și-mi înăbușă propria mea respirație cu adierile stătute ale urmelor de parfumuri violente, simt cât de adânc e îmbibat sufletul meu de emanațiile telepatice ale domniței Alba. O simt întreagă în mine, în mâinile mele curge sângele ei și, mângâindu-i căldura ca să mă îmbăt mai bine de curgerea lui, dau de rotunjimea albă sidefie a brațelor sale. Ea este toată în mine ca o otravă plăcută, care a crescut nesimțit după lenta-i inoculare și acum mă paralizează în neașteptate momente pentru durate mai lungi, ori mai scurte, dar cu intensitate și cu exclusivitate de crud și nimicitor acces; numai că eu aștept fericit această amorțire divină, o invoc și o sorb și mă dăruiesc ei, cu voluptatea și înfiorarea candidă a celui ce-și zvârle singur sufletul și carnea bețiilor mistice sau reci.

Trebuie să fie a mea doamna Alba, căci nu fără alt scop a trecut pe dinainte-mi acum șapte ani, când pregăteam de sârg examene întârziate, desigur tot pentru ea, necunoscuta. Ea a trecut, ca să-mi spună, cu râsul ei mut, că pentru ea și pentru viața ei va fi toată truda vieții mele...

De la Irma n-am mai putut să smulg mai mult deocamdată; pare să se ferească, biata fată, să-mi dea relații mai cuprinzătoare asupra întâlnirilor sau convorbirilor ei cu prințul Preda. Acum observ bine, insistențele mele, oricât de voalate, ea le interpretează drept un fel de geloasă curiozitate din parte-mi, ceea ce o face să fie mai prevăzătoare în cuvânt. Și nu insist: patima mea, care s-a dezvoltat atât de reținut, atât de comprimat, cu atâtea menajamente din parte-mi, așa cum trebuie să umbli cu periculoasele preparate de laborator, cum acumulezi gazele inflamabile, gata de dezastru la cea mai neînsemnată mișcare greșită, e prea lucidă ca să mă precipite vreo nerăbdare, să mă facă să trezesc bănuieli cu o persistentă inutilă. Nici cele mai mici, mai infime bănuieli nu trebuie să trezesc.

Mai ales acum, când Alba e întreagă în mine, când gândul meu o pipăie clar, lucid, așa cum aș pipăi tăblia asta de pat, așa cum pipăi femeia asta care doarme lângă mine, cum o pipăi din ce în ce mai apăsat, mai sălbatic, pentru a o trezi, pentru a o simți și mai aproape de mine, a o simți în mine, căci ea e domnița Alba dincoace de pleoapele mele închise cu strășnicie. Până în clipele acestea n-aș fi putut defini atât de clar, atât de decupat, atât de categoric, picătura cărui elixir căzuse în sufletul meu din ochii ei, a căror culoare nici acum n-o cunosc: dorință, încăpățânare, ambiție, îndârjire, umilință care se cere înfrântă, năucire... Dar acum văd limpede, citesc limpede: viața mea nu are sens fără doamna Alba. Și-n vreme ce liberez pe Irma somnului ei adânc, mă rostogolesc alături și mi se pare că mă cufund în moliciunea asudată a patului ca într-o baie de noroi la meschinul gând ce mi-a năzărit hidos, al surprinderii ignobile, cu consens de răsplătire pentru complicitate, Dumnezeule mare! al acestei fotografii — ultima ratio — sustrase unui decăzut (în caz când Irma are dreptate că întâlnirile lor au încetat) și purtate pe dinaintea ochilor vinovați de departe, ca o invitație pentru cea mai sordidă negociere.

Și iarăși donquichottescul vis pierdut al procesului formidabil mă umilește din înălțimea inaccesibilă și candidă a purității lui de zăpadă pe vârf de munte, a eleganței lui atât de rare, atât de îndrăznețe, atât de îndepărtate de noaptea asta de insomnie, de mansarda asta cu prinți și artiști ratați, cu cocote și josnice gânduri de cambriolaj.

De mansarda asta sordidă, în care însuși minunatul meu vis alb îmi poruncește totuși irevocabil să rămân.

La o întreprindere de mâna întâia, un comis-voiajor de mâna întâi! Astfel trebuie să gândească conlocatarele mansardei, considerând lungile mele evadări, în timpul cărora pot să-mi văd de afacerile mele, să locuiesc în garsoniera mea propriu-zisă din parcul Filipescu, să primesc pe Voicuța acolo și să par dincoace tocmai pentru atâtea absențe un funcționar muncitor și conștiincios, înhămat la o mare și serioasă treabă, în privința asta n-am nici o grijă: toate fetele mă laudă, cu madam Matilda în cap. Dar îmi rămâne o singură și cea mai serioasă îngrijorare: opinia prințului Preda. Am băgat de seamă din rarele noastre încrucișări pe coridor că Alteța sa a luat cunoștință de prezența mea aici și, ca atare, de existența mea pe pământ. întrebarea care mă muncește este aceasta: nu cumva însă știa el de aceeași existență ceva mai înainte de prezența-mi curioasă sub acest acoperiș? într-adevăr, un adorator al soției maestrului meu nu a avut el cumva curiozitatea să afle cam ce fel de indivizi se găsesc în apropierea iubitei lui? Ce invitați pășesc prea des în casa ei, ce secretari și comiși lucrează în biroul bărbatului său? Din atitudinea la început perfect indiferentă a prințului Preda, mai apoi din ușoara bunăvoință ce-mi trimitea de sub mustața-i tristă, de câte ori ne întâlneam pe sală, în sfârșit din satisfacția deosebită ce i-o produse primul meu salut, pe care-mi luai inima în dinți să i-l fac — fără să ne fi prezentat nimeni -, în amurgul coridorului, observai că prințul meu nu mai e în curent, de mult (sau poate nu l-a interesat niciodată), cu personalul de birou al soțului iubitei sale. Era singura concluzie cu putință de tras din purtarea lui drăguță și totuși încă rezervată, distantă față de mine; afară numai dacă nu aveam a face cu un actor de mâna întâia, care a simțit repede primejdia și așteaptă cu liniște și încredere, ca agentul fostei sale iubite — cum în cazul acesta ar trebui să mă socotească — să încerce primul asalt pentru cucerirea, să zicem bunăoară, a fotografiei din perete. Dar și după ce-mi luai a doua oară inima în dinți și mă prezentai singur, extrem de politicos și deferent, făcându-i un larg compliment și cerându-mi scuze că-mi iau din proprie inițiativă o astfel de îndrăzneală, el nu se arătă surprins deloc, ba dimpotrivă îmi păru extrem de măgulit de gestul meu; încă și mai mult, făcându-mi iarăși de vorbă cu madam Matilda, tocmai când era ocupată cu aranjamentul apartamentului princiar, văzui că fotografia Albei rămăsese netulburată la locul ei.

într-o noapte, era târziu și Irma nu mă lăsa să dorm, auzirăm un ciocănit discret la ușă. Era la mine, era la Irma? (ușa ei se afla cam în fața alei mele, ceva-ceva mai la stânga) nu aș fi putut spune. Cu degetul la buze, Irma îmi făcu semn de tăcere, zâmbi apoi, vroi să-mi șoptească cine știe ce, dar renunță. Și mă privi poznaș și oarecum nesigur, puțin îngrijorată. Ceva mai târziu apoi, pe când eram pradă înlănțuirilor ei sălbatice și a tuturor interjecțiunilor din vocabularul unguresc, aceeași bătaie discretă își făcu loc în urechile mele. Când criza conteni, auzirăm distinct în noapte ciocănitul, de astă dată din ce în ce mai tare, și mă putui orienta ușor asupra ușii în care răsuna. Se auzea lămurit, când se întrerupeau ciocăniturile: „Irma!... Irma... Comtesse Irma... c'est moi... Preda..."

Irma zâmbea la mine, făcându-mi necontenit semnul discreției. Nu eram luminați decât de becul de pe măsuța de noapte, pe care-l acoperisem într-un ziar mototolit, pentru a-i micșora puterea. Pe sub ușa mea nu se putea, așadar, vedea nici o dungă de lumină, ca să tulbure pe prinț din chemarea lui, care mi se păru tremurătoare și patetică...

— Irma, mon ange... ouvre... c'est moi... viens... viens... ma cherie... ma tres douce...

Și bătea iarăși repede și modest. în cele din urmă zgâlțâi și mânerul și-i auzirăm pasul târșindu-se pe podeaua sălii.

— E beat? întrebai în șoaptă.

— Puțin. Nu se îmbate niciodate de toț. Inse me chiame în fiecare noapte, când se face dor de ea... me strânge prea, tare... și mai mult decât me strânge... me serute...

Am izbutit apoi să smulg vorbă cu vorbă Irmei toate amănuntele scenelor ei de dragoste cu prințul. N-o strigă pe numele celeilalte și nici nu se uită la portretul ei, în momentele acelea. Are grijă de altminteri să stingă lumina și tot timpul nu vorbește decât franțuzește, grai din care Irma nu pricepe decât câteva cuvinte. Lucrul se petrece mai la cinci-șase nopți. Dar niciodată nu e lipsit de delicatețe: dimpotrivă, dovedește un exces de galanterie, de finețe intimă, a cărei amintire face pe Irma, probabil pentru a-mi produce plăcere, să râdă dezgustată, deși, văd bine, ochii ei nu par câtuși de puțin înfricoșați, nici măcar uluiți de procedeele lui. Irma, pe care o vrea totdeauna goală de sus până jos, mărturisește în cele din urmă că se complăcea în rafinamentele lui mai mult platonice, în care sărutul juca rolul principal. Dar este o margine în toate și ea îl părăsea de cele mai multe ori, în apropierea dimineții, îngrozitor de tulburată, deși amuzată și încântată. îmi declară însă că preferă iubirea unui tânăr vlăjgan ca mine, sănătoasă și liniștitoare, chinurilor erotice ale unor astfel de degenerați, bolnăvicioși și libidinoși.

— O iștenem... l-aș da lui Auriche cu plăcere... dar nu vrea să aude de ea...

Nu-mi venea să râd deloc de transporturile nocturne ale prințului Preda, deși acum aveam la rându-mi certitudinea absolută că între el și domnița Alba nu mai există de mult — dacă nu, în orice caz, la distanțe extrem de largi — întâlniri intime. Revederea aceea din gradină, cu consimțământul și aproape sub supravegherea mamei, mă întărește și mai mult în supozițiile mele, deși amestecul doamnei Esmeralda mi se pare încă extrem de curios și-mi deschide porțile unor noi și grele nedumeriri.

Nu râd deloc de sărmanul prinț decăzut și degenerat, pentru că ar fi să râd de mine; iată-mă aci, în acest loc care mă degradează, în acest pat în care mă dau cu împrumut unei prostituate, pentru a o găsi pe ea, acolo sus, deasupra, dincolo de toate gândurile și acțiunile mele. Fără de ea ce-ar însemna toate aceste gânduri și acțiuni, ce rost ar putea avea ele în tinerețea mea singuratică, pe care altfel o întrezăresc îngrozitor de tristă. Voicuța, Lilica, fructe pe care le culegi îndată, numai doar să întinzi mâna. Ș-apoi unde mai găsești frumusețea Albei, această supremă frumusețe în ordinea pretinsă de comandamentele sufletului meu? Frumusețe scumpă și avară, pentru că inaccesibilă și încă indefinisabilă. Ea rămâne necontenit pe linia vieții mele, monarh absolut la capătul tuturor țelurilor și actelor ce săvârșesc, necondiționată de amăgirea misterului, căci cu fiecare pas înainte, cu fiecare voal căzut, cu fiecare nouă aparență, ea se înfrânge pe ea însăși, se înalță tot mai fermecătoare, peste strâmtul sau largul orizont al inteligenței mele. Ea e pentru mine un pretext de luptă, și asta e totul, așa cum nelămuritul zărilor și otrava lecturilor mi-a fost pretext de goană și pribegie în adolescență. Zvârlit înapoi de reflexul cenușiu și imens al războiului, spuneți dacă în zilele astea sure, când toți au căzut din cer, păstrarea unuia singur, care poate n-are decât acest unic atribut, exterior dacă vreți, dar tot al dumnezeirii: frumusețea, spuneți dacă păstrarea asta, căutarea asta de raze în oceanul tern, nu-i o îndrăzneală, și o frumusețe. Tot o frumusețe.

Suntem doar trei înși în vuietul enorm al secolului, care ne zbatem pentru idolul acestei religii atât de restrânse și de delicioase. încolo, nu știe nimeni nimic, din larga lumea asta, care începe acum să huruie pe străzi, o dată cu înalbăstrirea ferestrelor de mansardă. Acolo, în fund, nemernicul afurisit și izgonit din raiul pe care și-l evocă înălțându-și falși idoli; atotputernicul care locuiește astăzi cerul și păzește la poartă-i cu paloș de flăcări; și păcătosul pe care-l auziți destăinuindu-și păcatele și târându-se prin noroaiele cele mai abjecte, pentru a se învrednici cel mai de pe urmă de minunea extremei frumuseți.

Trei credincioși, trei fanatici, trei frați de soartă și de durere, care ne vom întredevora în curând sub măreția cerului, sub privirile sfinte ale zeului pe care-l dorim exclusiv.

încolo, nimeni nu știe nimic de noi, iar ei doi, nici măcar de mine.

Pe sala în care un bec orb și uzat abia mai luminează la doi pași și unde abia la ora asta a început cu adevărat domnia somnului, se aude un târșet dinainte înfrânt și umilit, un ciocănit trist și înfricoșat: Irma... comtesse Irma... chere comtesse... chere petite...

Iar Irma zace răsturnată alături de mine în somn profund și mut, dezvelită aproape toată, cu un braț apărându-și sânul stâng, cu altul căzut peste dunga patului, cu albeața goliciunii pătată indecent de umbrele tari ale încheieturilor.

— Viens, o, ma beaute, viens, mon ange, mon bonheur... mon unique...

Glasul a crescut mai lăcrimos și mai umilit decât poate fi cu putință. Iar eu râd liniștit și fericit, sigur de acest simulacru de lemn, pe care l-aș ceda bucuros prințului izgonit de adevăratul idol. Și-n învigurarea albă a dimineții de vară trasez primele linii hotărâte ale meschinului meu plan de acțiune.

Dacă la început nu i-o fi părut curios Voicuței interesul pe care-l arătam informărilor ce-mi da despre Alba, e fără îndoială cât se poate de firesc. Orice secretar de avocat e în drept să se intereseze de familia patronului său; și-apoi, un brav elev al maestrului Georges Radu Șerban știa doar să spună o întrebare fără a trezi o cât de îndepărtată suspiciune. Afară de asta, aveam grijă oricând, în conversațiile noastre, s-o întreb cu un interes și mai mare despre familia ei, despre Smărăndița și tipul ei, despre ea însăși, despre progresele făcute cu revista teatrală, plănuită la „Ruși", și pe care o și scriseseră autorii solicitați. Acum se împărțiseră chiar rolurile și începeau repetițiile. După îndemnul meu, Voicuța primise și ea să joace; făcea întâi pe-un înger mic și cuvios, pe care vremurile noi, întoarse la păgânism, îl prefac în amoraș obraznic, și-apoi, în alte tablouri, pe-o fetiță de școală, care dă relații naive despre cursurile ce urmează, încât, din jocul meșteșugit al cuvintelor și-al locului răspunsurilor, să răsară întorsături hazoase și aluzii necuviincioase. Voicuța era amuzată de rolurile ei tocmai pentru că vedea că eu mă amuz la rându-mi, mai ales că replicile ce trebuia să dea nu erau lipsite de sare și meșteșug. Și asta motiva îndeajuns îndemnurile mele de a se dedica mai amplu și mai adânc studiului lor și ambiției de a se înfățișa o bună artistă, deși conveneam amândoi că în fond totul nu-i decât o copilărie și textul ce trebuia să învețe, o ridicolă meschinărie. îmi plăcea că aceste rezerve ținea să le readucă adesea în convorbire însăși Voicuța, care se complăcea însă de minune în noua ei preocupare; tocmai pentru a atenua impresia acestui zel în ochii mei, ea vroia desigur să-mi ateste și mai în glumă și mai în serios că nu pune nici un preț pe această simplă distracție, ca oricare alta.

Dar tocmai această nepăsare, afectată și totuși dezmințită la fiecare moment de fapte, dovedea fragilitatea sufletului Voicuței, inconsistența lui, lipsa lui de interes substanțial pentru orișice pe lume. Singura ei grijă pe care și-o trăda cu voie ori fără voie la fiecare moment, de a părea că n-o surprinde nimic, că n-o poate încânta, decât superficial, nimic, exercițiu pe care și-l însușise până la falsificarea propriului său suflet, dovedea golul spăimântător dinăuntrul acestui bibelou, pe care altfel nu l-aș lăsa așa ușor din brațe. Voicuța vroia, așadar, să-mi arate că, la fel cu Smărăndița și cu celelalte prietene ale ei, e o blazată și o hipercivilizată; nu face caz de cultura ei, pentru că, asemeni, ține morțiș de pedanterie să nu fie acuzată. însă dacă dorești să cunoști gradul ei de cultură, n-ai decât să apeși pe-un buton: atunci ea va începe să turuie orice te interesează din literatura franceză, germană, engleză și chiar română, precum și tot ce e îndeobște cunoscut din literaturile celelalte, va începe să turuie despre orice temă din filozofie, pe care a urmat-o la facultate, luându-și licența cu bile albe și distincție; însă se va da bătută, chiar fără s-o întrebi, în privința limbilor vechi, care o plictiseau, matematicii, „pe care n-a înțeles-o niciodată și a învățat-o papagalicește, deși a avut note mari la ea", și în sfârșit teologiei, pe care o adăugă în chip de haz. Știam de asemenea că ea citea mult și era atât de satisfăcută de bagajul cunoștințelor ei, încât licărul acela de bucurie care-i umplea ochiul, când abordai o temă de discuție ce-i era familiară — de exemplu dacă aduceai vorba despre Proust, despre Paul Valery, despre predilecțiile invertite ale lui Rimbaud sau despre Montaigne, de omni re scibili din domeniile pe care ți le indica la început — cu cât o dovedea mai informată și mai mulțumită de sine, cu atât o făcea să-mi pară mai mărginită. Discuția odată terminată, ea se prefăcea în copilă dulce, afecta pe mititica scumpă, ce vrea să fie răzgâiată și găsea că teribilul, după intenția ei, contrast între omniștiința ei și între nevoia de copilărie, de zbenguială, de alintare, de gungureală de copil, care se uită la tine cu ochi bulbucați de frica pedepsei, e tot ce poate fi mai original și mai cuceritor. Se da peste cap pe divanul meu, lăsând să-i cadă rochița, și așa destul de scurtă — era pe vremea rochiilor scurte -, descoperindu-și astfel linia perfectă a piciorușelor și mătasea neagră a pantalonașilor bufanți, în care ciorapii lucioși, pentru ea mult prea lungi, se înfigeau modulând pulpele și începutul coapselor, ca la pajii regilor de demult. Asta se întâmpla desigur după alte zbenguieli mai mărunte, pe care Voicuța le făcea pe covor și printre fotolii, făcea pe cățelușul care mârâie, sărea de pe scaune, făcea gimnastică, iar când în ardoarea mișcărilor, ca într-un fel de uitare a locului unde se afla, își dezvelea astfel dedesubturile mătăsoase, se roșea toată, își ascundea fața în palme, privind cu aceiași ochi, atât de drăgălaș bulbucați, prin gratiile degetelor desfăcute, pentru a controla, evident, cu același aer copilăresc, impresia pe care nu îndrăzneala gestului, ci noutatea priveliștii putuse s-o pricinuiască. Odată veni cu o carte împachetată proaspăt de la librărie. Pentru că intenționat întârziam s-o întreb ce are acolo, deși așezasem pachetul ostentativ pe colțul biroului (eram sigur că vrea să mă dea gata cu cine știe ce nume abracadabrant), nu se putu să nu-mi destăinuiască din proprie inițiativă:

— Nu știi ce și-a cumpărat fetița aici?

Ridicai ignorant din umeri.

Desfăcu învelișul și-mi plimbă pe dinaintea ochilor o carte pentru copii, de curând apărută. Și mă asigură că de la un timp s-a dedat cu desăvârșire lecturilor pentru copii, singurele care o mai amuză și-i împrospătează sufletul.

Destăinuirea poate că ar fi fost interesantă, dacă nu ar fi fost făcută cu această nevinovată miză în scenă.

Mă arătai foarte minunat de noua ei dispoziție sufletească și mă declarai în deplin acord cu seceta de veritabilă literatură din ultima vreme. însă pentru a ocoli eventualitatea vreunor considerente de mai lungă durată și perspectiva unui eventual comerț de volume puero-literare, schimbai vorba, informându-mă de progresele partenerilor ei la repetițiile revistei, îmi povesti și despre cei prieteni și despre cei numai cunoscuți. Admirația ei mergea mai ales spre domnișoara Scumpa Caragea, al cărei talent, îmi afirma categoric, e deasupra oricărei așteptări. Mai ales naturalețea jocului în atât de variate fațete — pentru că ea deținea cele mai multe și mai importante roluri — este într-adevăr uimitoare.

— Dacă e cu adevărat descendenta domniței Ralu, îmi dădui cu părerea, lucrul e cât se poate de firesc.

Dar Voicuța nu știu să-mi precizeze din care Caragea descindea această Scumpă. Pentru că ne găseam totuși la capitolul beizadelelor, o întrebai într-o doară dacă n-au oferit vreun rol și Albei Ypsilant. Fu pentru prima oară acum, când observai o ușoară contractare între sprâncenele Voicuței.

Precum e limpede de bănuit, principala legătură care mă ținuse atât de strâns de fata aceasta mică era tocmai putința de a-mi sătura, prin ea, curiozitatea pentru o mie și unu de lucruri, privind pe cea care mă interesa mai mult decât orice pe lume. Voicuța avusese câmp larg să creadă și să rostească despre doamna Radu Șerban tot ce putea să-i treacă prin minte. N-o contraziceam deloc și nu-mi dam nici un fel de părere, chiar atunci când vedeam clar țâșnind exagerările și fierbând, oricât de voalat, eterna invidie femeiască. Eu nu făceam decât să ațâț tăciunii, când focul vorbirii amenința să se stingă. Astfel putusem afla de dubla „grandomanie” a doamnei Alba, adică de „exagerata” părere ce-o avea atât despre obârșia, cât și despre frumusețea ei, de „aerele ei de filantroapă cu care vrea să „epateze", de „sărăcia” din care a scos-o soțul ei, de „frica nebună” de a nu-i displace printr-un fel sau altul și a se trezi într-o bună dimineață deposedată de palat, de bijuterii, de automobile și de toate „fumurile” ei de mare doamnă, în sfârșit de groaza și mai mare a doamnei Esmaralda ca fiica ei să nu se aventureze în cine știe ce greșeală, care ar fi trimis-o cu toată familia (familia era: mama și vărul) pe stradă. De la Voicuța aflai că doamna Alba primise în dar de la soțul ei casa din București și una din moșii, dar că, donația fiind între soți, ea putea fi oricând revocată (recunoscui aci competența juridică a lui Radu).

Ea îmi aduse chiar câteva lumini mai mult asupra caracterului lui Georges Radu Șerban, care, știa și ea, în viața conjugală se purta într-adevăr ca un tiran, desigur cu mânuși, dar tiran. Voința lui era lege pentru toți ai casei și, mai mult sub influența mamei ei, doamna Alba trebuise să se supună, pentru a-și salva situația. Afară de asta, în toate familiile mai în contact cu casa maestrului, se credea că acesta se dedicase și mai amplu, după căsătorie, avocaturii tocmai pentru a pune capăt călătoriilor ei și ambiției de a-și etala în străinătate frumusețea, bogăția și aerele. Adică exact ceea ce-mi șoptise și Raoul. în câteva cuvinte, ea conchidea apoi că toată mândria nemăsurată a doamnei Alba se năruia lamentabil la picioarele soțului ei, acceptând, fie sub îndemn, fie pentru că se obișnuise astfel, trista stare de roabă, de dragul câtorva bijuterii și de groaza sărăciei. Or, asta nu dovedea câtuși de puțin un suflet princiar, căci tot orgoliul ei demăsurat devenea astfel caduc și ridicol...

— Poate că-și iubește soțul? mă interesai cu groază.

— Da... foarte mult... între ei e o diferență de douăzeci de ani... Desigur, contează că va „crăpa” înaintea ei și atunci donația redevine valabilă. Asta i-e toată iubirea... însă se înșală în aceste roze speranțe... prințul Georges se ține prea bine și duce o viață prea restrânsă, ca visul să i se poată realiza, n-avea grijă. Pe urmă, când va ajunge de 50 de ani, ce o să mai folosească donația ambițiilor ei... o să fie o păcăleală, de-o să râdă și ea singură, mușcându-și mâinile de necaz.

Când vrea să fie crudă, Voicuța știe să te înfîoare cu noutatea ei, tocmai pentru că era așa mică și ochii îi luceau atât de tare, parcă vibra de ură tot corpul ei într-atât de mic că alt sentiment nu mai avea loc să precumpănească; din lipsă de spațiu, sentimentele se manifestau pe rând în acest trupușor frumos. De aceea eu nu puteam conveni că logica ei este adevărată până-n adâncul tuturor consecințelor. Premisele sunt certe: domnul Georges Radu Șerban își tiranizează într-un fel soția, adică n-o lasă în voia fanteziilor ei de femeie frumoasă și dorurilor ei de ducă; punctul acesta pare a fi adevărat și-mi convine de minune, îmi place. Dar ea nu se hotărăște încă să se scuture de robie, nu din cauza diamantelor, a moșiei și a aerelor de grande dame, ci pentru că nu se poate hotărî îndeajuns. Voicuța a mai atins și un alt punct, care-mi convine iarăși nespus, și e confirmat de-un fapt indubitabil, la care am fost martor și al cărui rost adevărat abia acum începe să-mi apară. Alături de ea e bătrâna doamnă Esmaralda, care poate cu adevărat să fie obsedată de groaza mizeriilor de tot felul ce pândesc din umbră și care chinuie în aste vremuri vitrege pe ațâți urmași ai stăpânilor trecutului, pe ațâți moștenitori de nume și de sânge ilustru. Ea într-adevăr trebuie să fie prea atentă la mișcările fiicei sale, ea nu se sfiește s-o însoțească, supraveghind-o de departe, chiar la un rendez-vous, după toate aparențele de adio, al fiicei sale, ea trebuie să joace un rol covârșitor în nefericire sentimentală din ultimul timp a bietului prince Preda din mansarda madam Matildei.

Dar întrebarea care începe să se zbată acum în mine și să mă frământe cu putere este: dacă un îndemn contrar ar veni tot așa de persistent dintr-o direcție opusă, doamna Alba nu s-ar găsi oare într-o prea sensibilă cumpănă? Hm, iată ceva care merită multă meditație: în orice caz, acest îndemn contrar n-ar avea de luptat numai cu bătrâna mamă și cu un copios act de donație, a cărui validitate atârnă ca un fir de păr deasupra faptelor ei. Dar peste actul acesta și peste bijuterii, amintirea unei anume priviri a ochilor ei, ca și acea aplecare înfruntătoare a capului pe spate, mă face să trec îndată. Voicuța a mai enumărat: aere de grande dame, dar rostind astfel, ea așază în sens peiorativ punctul pe adevăratul i în această ordine de lucruri. Așa cum am văzut-o pe Alba în realitate și așa cum gândul meu o vede neîntrerupt, înțeleg de minune că stăpânul ei nu e acest tiran de Georges Radu Șerban, pe care, din datele mele știu că nu-l iubește și nu l-a iubit niciodată, ci unul căruia i se dă cu toată ardoarea, cu tot sufletul, cu tot corpul: aristocraticul, sensul, înclinarea spre aristocratic, son penchant pour. Ea nu poate concepe altfel trecerea ei prin viață, căderea materială i se pare un atentat la dreptul ei de a străluci, i se pare un ultragiu al frumuseții ei desăvârșite, deposedarea acestei frumuseți de podoabele pietrelor strălucitoare și mai ales de podoaba cea mai de seamă: posibilitatea de a împrăștia, în clipa în care ar fi dorit, binefacerile de care poate dispune.

Voicuța traduce toate astea prin cele mai materiale expresii cu putință, dar eu știu ce trebuie să aleg din dispoziția ei de a bârfi. Se poate să mă și înșel în această privință: oricum, însă, am impresia limpede, că Voicuța nu găsește înăuntrul ei nici un sâmbure de neliniște ori de îndoială, care ar pune-o în încurcătură înaintea întrebărilor și atacurilor vieții. La ea totul e drept și fără complicații: îi place ori nu-i place ceva. Considerente laterale, care să se interpună în calea voinței ei, constituind adevărate piedici cu totul și cu totul de neînvins, așa ceva nu există pentru înfiorător de marii ei ochi pe fața mignonă. Și totuși, în cinstea ochilor ăstora, s-ar fi cuvenit mai multe posibilități de crâncenă ezitare, de luptă cu sine însăși. Aș fi dorit-o o fiică de comunist intransigent, bunăoară, ea însăși o înverșunată adeptă a teoriilor roșii. Acaparat în întregime de lanțurile vieții burgheze, în care observ că-mi merge convenabil, ba chiar peste așteptări, aș fi contrazis concepțiile ei, cu ardoarea avocățească a celei mai calde convingeri, deși n-am stat niciodată să mă întreb serios, nici când făceam pe hamalul la Brăila, care sistem social ar putea fi mai suportabil. Pe vremea aceea e drept că frecventam unele cercuri socialiste, dar numai curiozitatea mă ducea acolo, și parcă în răzvrătirea frenetică a oamenilor acelora, în scrâșnetele lor de revoltă și-n poticnirea raționamentelor lor (erau unii adorabili în ignoranța lor și-n stângăcia aproape bufă, cu care conduceau greoiul car al logicii retorice) mă simțeam mai la îndemână eu, fugarul fără motiv, vagabondul de amorul artei. Pasiunea m-a atras sub toate formele ei de manifestare și oamenii aceia, unii extraordinar de inteligenți, deși orbiți de credință, alții mai nevoiași la cap (cea mai cumplită inegalitate, cea mai țipătoare nedreptate cu distribuirea calităților naturale, a inteligenței și a meritelor, acolo am văzut-o), dar însuflețiți de aceeași patimă fără zăgaz, clocot enorm de cascadă, mă țineau parcă magnetizat sub luciul straniu al urii și dorului lor de răzbunare.

Dacă acum însă, ferit de cuirasa maturității și de lama rece a unei lucidități sceptice, care uneori mă nemulțumește ori chiar mă agasează literalmente, aș putea rezista tenace oricărei tentații ideologico-sentimentale, fie ea plasată în stânga, în dreapta ori la mijloc, cu siguranță însă că aș ocupa bucuros o poziție extremă și diametral opusă, când aș găsi o fată ca Voicuța, așezată din timp, și nu din diletantism, de bună seamă, în poziția adversă. Jocul contrastelor și al contrariilor e tot ce mă amuză mai mult, mă covârșește, mă înfi-oară și mă asmute, și sunt nespus de fericit că domnița Alba ocupă real și mai cu seamă sufletește un turn de fildeș închis muritorilor de rând, la umărul cărora tocmai pentru asta mă simt nespus de mulțumit, în aceste momente de mare tensiune a vieții mele, că mă găsesc.

In schimb Voicuța știe să anihileze, împreunând elemente care se anulează reciproc, orice diferențe care ar constitui vreo stavilă satisfacerii gusturilor ei de moment. împrejurarea face ca ea să nu fie numaidecât o Ypsilant, o Basarab, sau mai știu ce alt mare nume. Dar chiar de-ar fi astfel, îi citesc prin transparența gândurilor că diferența dintre noi n-ar deschide neapărat înăuntru-i un teatru de luptă; dimpotrivă, dacă acel care-ar întâmpina-o cu omagiile lui i-ar fi pe plac, poarta sufletului ei s-ar deschide de la sine, indiferent de punctul de plecare al nou-venitului sau de ce-ar putea clocoti sub crusta aparenței sale.

E pentru prima oară, așadar, când Voicuța lasă să-i scape această contractare a frunții, pentru că numele doamnei Alba a căzut iar între noi. Și cum țin să-l port din nou de-a lungul convorbirii noastre, pe care ea se silește s-o păstreze întruna tot în jurul revistei teatrale, observ că nu mai e nici o înșelare. Voicuța e pur și simplu scandalizată de această doamnă, pe care știu bine, o vizitează din când în când cu mare deferentă și se mândrește că are acces la ziua ei de primire. Iată, nu se lasă nici acum până nu-mi repetă, cu un aer de degajare care mă înveselește, că adesea e „nevoită” să-i calce, din motive „familiare", pragul și să-i suporte săptămânal „fasoanele și prezumțiozitățile". Și, pentru că-mi ghicește necontenit zâmbetul, pe care nu știu cum să-l ascund mai bine sub mina mea cea mai serioasă cu putință (poate tocmai mina asta mă demască), ea se irită din ce în ce mai mult, mușcă și zgârie și izbucnește într-o adevărată furie când încerc s-o contrazic. N-am mai văzut-o niciodată pe Voicuța pradă unui astfel de acces, n-am mai văzut-o niciodată pradă oricărui fel de acces. Sub forma asta ea mă atrage nespus și pieptul mic, dar plin și semeț, își modelează sub impetuozitatea zbuciumului și mai precis și mai enervant dublul amănunt al rotundelor lui accidente.

Și iar mi-aduc aminte o întrebare care-mi răsare uneori, dimineața, în căldura patului, când încă nu sunt deplin trezit de lumina dintâi a zilei: cum se face că Voicuța vine și pleacă de la a nu știu câta vizită în apartamentul meu, așa cum a venit și a plecat la întâia? Teama unei complicații în plus, pe care la început am dorit-o, dar pe care pe urmă am evitat-o, mi-a servit de răspuns desigur; dar totdeauna mi s-a părut incomplet, nesatisfăcător, acest răspuns. Acum văd însă că a fost și stupid.

Mă apuc deci să zâmbesc dulce Voicuței și sunt gata s-o asigur că am vrut s-o necăjesc. Dar cum am început această demonstrație, văd că n-am izbutit altceva decât să torn și mai mult gaz peste foc. Mă apropii tremurând de ea și încerc s-o mângâi, însă mă respinge cu furie, îmi aruncă mustrări grele, își ia bascul și se duce să și-l așeze în fața oglinzii. Dar cum se vede plânsă, cu ochii înroșiți, îl trântește de pământ, izbucnește de-a binelea în lacrimi și se repede la divan, pe care se azvârle cu o vigoare neașteptată, făcându-l să se lase și să se ridice în repezi și adânci amplitudini, de parcă ar fi cântărit întreit. Mă așez lângă ea pe covor și o mângâi, șoptindu-i cuvinte de împăcare, amestecate subtil cu declarații de admirație. Cu tot zbuciumul ce o agită în mișcări ritmice, la care participă dintr-o dată întregul ei corp, văd bine că mă ascultă. Pe urmă suspinele se răresc și mâna mea îi mângâie fruntea și părul... pentru a mă trezi pe nesimțite atingându-i umărul și brațul. Voicuța a încetat să suspine și nu mai face nici o mișcare; parcă ar aștepta ceva. Parcă ar urmări mersul mâinii mele, care acum alunecă, reptilă caldă, pe șoldul ei spre coapsa plină. Dar când vreau să-i prind buzele sub buzele mele, se ferește; în schimb, mâna poate să mi se plimbe netulburată pe străveziul neted și lucios al ciorapilor de mătase, pe genunchii și pe pulpele vii și tari, de mică sportivă. Când dau a doua oară s-o sărut, ea se ridică fără un cuvânt, ca o hipnotizată, traversează biroul, intră în dormitor și apoi în sala de baie, a cărei ușă o lasă deschisă. încearcă dușul, apoi aud clar zgomotul pantofilor trezind pe rând sonoritatea plăcilor de faianță, aud plesnetul rochiei și al rufelor în aer, le aud căderea limpede și marchez intervalele dintre aceste zgomote cu imaginea copleșitoare a gestului cuvenit. Acum Voicuța a rămas numai să-și tragă ciorapii, și mi-o închipui în câte-un picior, în fața oglinzii înclinate, trăgându-i cu supărarea și energia cu care s-a despuiat și de celelalte veșminte. Iar ușa rămâne necontenit deschisă. Mă apropii nesimțit, șovăitor, umilit, gata să-i cer iertare, îmbrățișându-i genunchii, sărutându-i mijlocul gol. Și ezit la fiecare pas, nesigur, surprins, fericit. Ciorapii au căzut și ei, i-am auzit, căci luciul alb al faianței vibrează și la atingerea mătasei, iar auzu-mi congestionat ar înregistra acum și zborul unui infuzor. Iar de acolo nu mai vine acum nici o mișcare, nici cel mai neînsemnat zgomot: sunt așteptat desigur, totuși mă apropii tiptil, ca un hoț. N-am atins nimic, n-am provocat nici cel mai slab sunet; așa că e de mirare cum ușa a fost repezită în pervazul ei cu puternica-i detunătură caracteristică, tocmai când degetele-mi tremurătoare se întindeau, să mă sprijine, spre același pervaz mântuitor. Totuși cheia n-a fost întoarsă și acum foșnetul dens și răscolitor al dușului bombardează vehement pereții de porțelan ai căzii cu moleculele milioanelor de proiectile pulverizate. Și ușa stă între noi, barieră docilă, gata să cedeze la prima împingere. De ce n-a întors cheia și de ce a așteptat atâta până să arunce ușa în pervaz? Dintr-un anume punct al dormitorului aș fi putut urmări în voie toate mișcările ei, î-aș fi putut vedea nestânjenit de nimic toate misterele corpului. Aș fi putut — dar n-am căutat acest loc fermecat, deși am fost așteptat atâta. Și ușa a revenit, parcă ea însăși uimită de nătângia mea, să-și îmbuce cadrul cu acel clac sec și disprețuitor. Dar cheia n-a fost întoarsă și asta e semn că s-a lăsat anume și-un mijloc de corijare: o simplă, o ușoară presiune și zâna stropilor de rouă îmi va apărea toată, în toată minunăția farmecelor ei mignone, în ceața ploii irizate de razele verii, strâmbate de groasele geamuri gofrate. Răpăitul dușului e o chemare energică, imperativă: acum s-a oprit. A pornit iar, ca să se oprească din nou scurt: un aviz, o somație... A doua somație... Pauză... A treia somație...

Văd pielea fină strepezită de recele aspru al periei de apă și nu mai văd nimic. Izbesc ușa și înaintez...

Mă primește un țipăt îngrozitor, de moarte. Mă lovește ca un drug greu și mă abate în lături. Voicuța s-a chircit melc în mijlocul conului de apă, în ceața fină a picăturilor reflectate de fundul căzii. E toată o spirală albă Voicuța și-i văd acum în bătaia dușului doar încovoierea spinării lucii și rotundul unui șold exagerat de nefirescul poziției. Dar vorbele ei sunt grele și țipătul ei hotărât; trebuie să dau înapoi orbit, zăpăcit de ploaia și de tonul categoric al indignării teribile. M-am refugiat tocmai în fundul biroului, în dosul mesei mele de lucru. Prin întredeschizătura ușii de la baie, pe care n-am avut puterea s-o arunc zdravăn după mine, în rama-i ermetică, am auzit chiar, îndată după ieșirea mea, încetarea bruscă a răpăitului de apă. Peste câteva minute numai — trebuie să subliniez asta, într-un interval de timp mai puțin de zecimea celui ce i-a trebuit să se dezbrace, deși logica lucrurilor ar fi cerut invers — Voicuța a traversat dormitorul îmbrăcată perfect de corect, în ușorul ei costum creme de vară, pudrată gata și cu bascul de mătase, de aceeași culoare ca și rochia, așezat strict în locul unde știa ea atât de cochet să și-l așeze. Când a tăiat apoi biroul cu pasul mic și înțepat, mi-a aruncat în treacăt, mândră și înecată toată în cel mai sarcastic dispreț:

— Credeați c-o să meargă așa ușor... cum ar merge cu vreo doamnă Radu Șerban oarecare?

La bătăile în ușă discrete și semnificative ale contesei Irma n-am răspuns deloc, de două nopți în șir. De altfel m-am întors în odăița mea din mansardă trecând cu multă precauțiune pe coridorul gol. Numai în prima seară, în fundul cotului care duce la apartamentul prințului Preda, am surprins iar pe madam Matilda încovoiată de la mijloc cu urechea lipită de ușa Auricăi. Dar pășeam atât de încet, că ea nu m-a simțit și, pentru a nu-i da de veste că am sosit din peregrinările mele provinciale, m-am refugiat pe vârful picioarelor înapoi, și-am mai rătăcit vreo două-trei ore până să mă reîntorc și, nevăzut de nimeni, să-mi reiau în primire camera. Cum știam mai de mult, din propria-i mărturisire, Irma, de câte ori revenea din oraș singură, încerca la ușa mea dacă sunt „acasă". Și-acum încercă la fel, în prima noapte, ș-apoi în a doua: așteptam molcom să reintre la ea și să se culce și-apoi pândeam cu urechea venirea prințului Preda din oraș sau pasu-i târșit de la ușa lui spre odăița ei. Dar cum nimic nu se auzea, plecam după vreo trei ceasuri în garsoniera mea, ca să dorm cum trebuie. A treia noapte mă odihnii bine acasă, pe divanul cel larg și bun, ca să-mi restabilesc lipsurile de somn. A patra revenii din vreme la mansardă; madam Matilda mă simți tocmai când întorceam cheia în ușă și-mi ură bună venire. Cum băgasem de seamă, în aste două nopți din urmă petrecute aci, ea se culca înainte de venirea Irmei, așa că în noaptea asta n-avea cum să-i dea de veste. Și întâmplarea făcu ca tocmai în noaptea asta să se petreacă aceea ce doream, astfel că lucrurile ieșiră de minune. Pe la unu și jumătate să fi fost, nu puteam distinge clar pe cadranul fosforat al ceasului de mână, Irma reveni singură ca de obicei și încercă la ușa mea. Irma venea totdeauna singură, pentru că prefera să-și exercite profesia acasă la clienți ori la hotel; în odăița ei avea fotografii și obiecte reprezentând amintiri, pe care ținea să le ferească de obscenitățile verbale și faptice la care se dedau mușterii. De altfel, pe cât putusem prinde de la ea, avea clientelă constantă și cu orar stabilit: oameni însurați, studenți serioși, doi preoți catolici și unul ortodox, o doamnă în vârstă cu lornion și liceeni sfielnici; contingența zilnică nu era prea bogată — oricum o prefira cu atenție și în majoritatea cazurilor o permanentiza, mai ales că aproape toată i-era adusă sub garanția prieteniilor mai vechi. Așadar, nu răspunsei Irmei, nu dădui semn de viață. O auzii cum închise după sine ușa ei și-apoi așteptai calm, încercând să stabilesc poziția exactă a acului vag luminos, care indică orele dreptunghiularului meu Longines. Locul minutarului îl puteam stabili ușor; însă orarul, oricât de luminos, pentru că prea scurt și rotund, greșeam totdeauna să-l așez exact la locul lui pe linia dreaptă a celor două șiruri de cifre. Mă necăjeam cu nespusă plăcere de această neizbutință, care mă făcea, ca și în cele două nopți trecute, să-mi găsesc de lucru pe întuneric. Ridicam butonul și învârteam acele la întâmplare; apoi căutam să le stabilesc direcția cu multă luare-aminte, în sfârșit dam drum pentru control unui mic felinar electric, pe care-l luasem anume în vederea acestor nopți de veghe și al altora cu un rost ce până acuma doar îl năzăream. Și nu izbuteam să ghicesc decât rar adevărul; mă îndârjeam în adevăratul înțeles al cuvântului și nu simțeam câtuși de puțin povara timpului. Dar ușa prințului Preda o auzii deschizându-se, cu toate că slaba suită de sunete ce veneau de acolo putea să mă înșele. Lăsai ceasul în pace și încordai intens auzul: pasul abia îl percepeam, dar momentele ritmice ale atingerii cu podeaua îmi înfățișau mersul acesta mai sprinten, mai hotărât, deși rar și precaut. Numai la întors, prințul Preda își târșea picioarele, înfrânt și umilit. Acum se auzea limpede și zgomotul discret al ciocănitului în ușa Irmei. Apoi din ce în ce mai îndesat, mai stăruitor.

— Chere comtesse Irma... ouvrez je vous en prie... je vous supplie... începu vocea plângătoare.

Ascult cu sufletul la gură și parcă mă zbat să-mi proiectez voința afară, prin pereți, spre patul Irmei, ca un hipnotizator:

"Ridică-te, Irma, și-l urmează! îi poruncesc. Ridică-te! Mai tare, prințule...!"

Dar rugăciunile prințului au contenit și ascult zdrobit cum se târșește pe sală, jalnic și înfrânt, pasul lui nefericit... Disperarea mă cuprinde și mă strânge zdravăn în brațe: încă o noapte pierdută...

Nu știu de ce nu-mi vine să plec, de ce mă încăpățânez să mă joc iar cu lumina înșelătoare de fosfor a ceasornicului meu oblong. Dar acum jocul nu izbutește să mai mă câștige ca Ia început. Ba se pare că i-am prins și secretul, dar n-am nici o satisfacție pentru asta. Aș dori să plec și totuși de la ușă mă întorc la fereastră, privesc luminile orașului în negură și blocurile de zid într-atât cât intră în cercurile felinarelor. Pe urmă iar vreau să plec... Mă aplec, cu o îndrăzneală care mă înfi-oară abia după ce o săvârșesc, deasupra largii streșini a mansardei, să văd dacă la capătul ferestrelor este lumină; dar îmi amintesc la timp că prințul Preda își are dormitorul pe șirul odăilor Auricăi și Irmei, așa că e inutil să-mi exagerez curajul deasupra abisului mut și întunecat. în sfârșit...

Am sărit în urmă-mi ca o panteră. Și m-am lipit de ușă înfiorat... pași pe coridor, pașii rari, acum șovăitori și la dus, ai prințului. îmi vine să strig de bucurie: am avut tot dreptul să mușc iarăși zdravăn din nevoia mea de odihnă, când mâine am atât de lucru, să rămân aci și să aștept! Bătaia rugătoare reîncepe și o dată cu ea glasul plângător. Și, Doamne, un zgomot lămurit de cheie care se învârtește. Un dialog care răsună în șoaptă, în șoapte tremurătoare, rugătoare, în alternanță cu altele energice, șfichiuitoare. îmi vin chiar lămurit în urechea mea:

— El n-a venit, iți jur... am încercat eu singur la ușa lui... ca să poți fi sigură...

Ș-apoi, după o scurtă pauză, sentința:

— Bine, așteaptă...

"El n-a venit, îți jur"... Poate eu...? Desigur... La ușa cărui „lui” ar mai fi putut încerca prințul, în interesul Irmei, pe tot coridorul ăsta?... Ah, prințul meu e fermecător, cum îmi vine el singur în mână! Acum ușa Irmei se aude din nou. De bună seamă că a ieșit și o încuie, și văd parcă prin lemn, cum nefericitul radios îi ia în posesie brațul rotund și cald de somnul întrerupt. Atunci dau lumină mare în odaia mea și întorc cheia cu zgomot. Dar nu mai era nevoie. Irma văzuse dunga de lumină aprinzându-se sub ușă și nici n-am apucat bine să descui ca lumea, că ea și lovea lemnul, cu mâna, cu brațele, cu tot trupul:

— Ai venit... deschide.

Am deschis larg și Irma mi-a căzut în brațe. Pe deasupra umerilor ei am văzut capul lui Eminescu mort. Nu mai era aproape de moarte: în clipele astea el murise de-a binelea... Ochii holbați mai trădau o viață pe această mască mortuară, sinistră mască de ceară...

Foarte grațios și binevoitor l-am poftit pe prinț să intre. Dar Irma i-a răcnit înfuriată în obrazul stins:

— Mincinos, mincinos, ai spus che ciochenite în ușe a lui. Negru — pentru că prințul trecuse acum de la starea de agonie, la aceea a decesului declarat, și de aci starea de mumificare cu o repeziciune înfiorătoare — obrazul lui se lăsa lovit de revolta ei, umilit, cădea într-o parte, plesnit de hazul și de ironiile ei.

Nădejdile mele nu merseseră până aicea; jignirea ce vream să-i fac prin gestul mărinimos care avea să urmeze nu era îmbrăcată în acest aparat dramatic, pe care i-l da atât de copios bucuria de a mă vedea și satisfacția de a-l înjosi pentru mine, ce eclatau acum de pe buzele Irmei. Incapabil să rostească un cuvânt, incapabil să se miște, prințul replica doar cu ochii. Ochii lui prinseseră în sfârșit viață și reacționau cu lumini de spaimă la fiecare cuvânt al ei. Dar ceea ce îl dobora pe prinț cu desăvârșire, și anume ceea ce socotisem eu că are să-l doboare, era tocmai propria lui lașitate, groaza de rupere definitivă, care-l țineau atât de imobil, în ploaia de ocări a unei cocote de mansardă, pe el, prințul Preda, urmașul prinților Buzești, și asta în fața unui străin, a unui comis-voiajor, la salutul respectuos al căruia el răspunsese cu atâta grație înaltă, cu atâta rezervă princiară.

Era timpul deci să reintru și eu în scenă: repetai poftirea și chiar apucai pe nenorocit de braț, împingându-l cu ușurință, așa de moleșit de neașteptatele lovituri cum era, pe ușa larg deschisă, înăuntru, spre marea nedumerire a Irmei. Venise rândul ei să-și holbeze ochii. Dar ceea ce trebuia să urmeze născocisem și pusesem la punct cu multă meticulozitate: până acum avusese loc numai un prolog neașteptat, care-mi aducea, evident, un considerabil ajutor. Răspunsei deci privirilor răscolite de uimire și de indignare ale Irmei cu înclinări din cap, concesive și milostive. Prințul, care stătea ca un manechin pe picioarele rășchirate, urmărea și el, și mai distrus ca înainte, scofâlcit și descompus acuma ca un cadavru învechit și dezgropat, limbajul, pe care mă prefăceam că vreau să-l feresc de ochii lui, al feței mele. Semnele binevoitoare și protectoare ale unui comis-voiajor, care intervine la o cocotă pentru un prinț... Și în ce condiții nimicitoare?... prins cu minciuna... mințind în dezavantajul chiar acestui comis-voiajor... neizbutind să reacționeze în nici un fel... surprins printr-o bruscă dezvăluire ca un ulcerat de lepră de pe care ai smuls brusc cearșaful, descoperindu-l în cea mai josnică și putredă decădere trupească și morală!

Pentru ca să duc lucrurile până la capăt, după planul meu, am vrut să ies zorit, să pretextez un voiaj urgent cu un tren care pleacă la 4 dimineața. Am încercat să reabilitez pe prinț, mărturisind că într-adevăr am auzit bătaia lui în ușă, că ea m-a trezit din somnul adânc în care căzusem îmbrăcat, de aseară, când și madam Matilda a văzut că m-am înapoiat. îl apăram însă stângaci, așteptându-mă ca Irma să izbucnească îndată că și ea a zguduit destul de tare ușa mea și n-a primit totuși nici un răspuns. Dar prințul a zguduit-o incomparabil mai tare, credeam că se dărâmă casa, exageram eu, pentru a face și mai incredibile argumentele ce invocam. Cu trenul de la ora 4 avu loc o adevărată furtună: cu ardoarea ei ungurească, Irma putu descoperi tentativa mea de minciună — oricât avusei aerul că mă apăr de dibaci — și luând pe prinț de umeri, îl aruncă afară cu un picior aplicat în șezut. Mersei cu perfidia până acolo încât încercai să mă iau după cel izgonit spre a-l asigura de simpatia mea, dar astfel ca ea să mă smulgă din ușă, și satisfăcut că totul ieșise de minune, cu desăvârșire dincolo de așteptările mele, răsplătii pe Irma în restul nopții cu sincere dovezi de iubire, reflectând fericit că în momentele acestea, în întunericul profund, în patul sterpelor lui invocații către chipul invizibil din perete, prințul decăzut își imaginează cum scumpa lui fotografie e terfelită de râsul unei cocote și al unui comis-voiajor, în plin rut dezlănțuit. Și acest coșmar aievea de o noapte întreagă va trebui să biciuiască sângele lui albastru, oricât de îngroșat și moleșit, să-i împroaște sufletul de indignare, să-l împungă cu greaua nevoie a reabilitării, să-l facă să mă caute singur, să-mi vorbească, să se explice, să se ridice... și să se șteargă.

Dacă mai poate fi cu putință să facă toate astea... Dacă nu, voi vedea, voi găsi altceva... altceva... dracul știe ce voi mai putea găsi...

Mai ales acum, omul acesta mă interesa covârșitor. Priveliștea recentă îmi zugrăvise halul lui de decădere și-mi colorase iarăși la orizont cu azur și portocaliu cerul nădejdilor și străduințelor mele. Plumbul opac de deasupra acestei orbecăiri prin mansarde și prin intimități de cocote se spărsese într-o parte, și valuri de speranță curgeau încoace, înconjurându-mă și săltându-mă, făcându-mă să respir o atmosferă mai pură. Nu mai aveam nici o îndoială, prințul Preda era un înger izgonit. Se prăbușise definitiv din gândurile ei și acum se zbătea în țărână, cu brațele întinse după zeul care-l alungase. Acum zelul meu prin aceste obscure și infamante locuri avea un sens în proprii mei ochi, cel puțin un sens avuabil, la al cărui capăt și izbutință nu mai reușeam să mă gândesc. Zilele frumoase ale dosarului dătător de nebunești iluzii reînviaseră: don Quichotte, naivul și romanticul, se întorsese, dar astăzi gloaba lui călca pe teren solid, spre o țintă care nu mai era o simplă vânturătoare în gol.

Prințul Preda are o fotografie cu autograf și mai are, de bună seamă, și alte urme ale trecutului... ele pot fi obiecte scumpe de frumoasă aducere-aminte, dar se pot preface și-n arme extrem de periculoase împotriva celui ce n-ar mai vrea să audă glasul aceluiași trecut. Oare o astfel de pradă dusă la picioarele donnei Alba, pentru că ea redevine donna, o dată cu limpezirea orizontului, n-ar fi într-adevăr încoronarea unei lupte tot așa de sălbatice, de dârze și de nobile, ca o victorie într-un proces răsunător? Și încă, gândiți-vă prin câte paragini de mister trebuie să treacă imaginația ei înapoi, pentru a reconstitui eroismul de-acuma... Dar să tăcem acum, încă nu știm nimic, încă n-am dobândit nici un punct statornic de reper... Nimic decât o simplă, o vagă, dar minunată speranță... brațele albe nu mai sunt pătate de balele lubrice ale acestui isteric decăzut.

L-am revăzut pe prinț în zilele următoare și l-am salutat cu destulă deferentă, am primit cu mare satisfacție mâna lui, l-am însoțit de câteva ori pe drumul lui, bună bucată de cale. Am discutat cu el despre vreme, despre politică și literatură, și m-am speriat chiar într-o privință de prea buna părere ce-i dam prilejul să-și facă de-un simplu comis-voiajor. Dar el nu părea speriat deloc de competența mea, pe care hotărâi totuși s-o înfrânez și s-o mânuiesc pe viitor cu mai multă zgârcenie și băgare de seamă. în schimb, dacă prințul mă privea îndoielnic, și cam speriat, era, am citit bine în ochii lui, să vadă numai dacă n-am păstrat în memorie imaginea ridicolului în care se înecase în noaptea dezastrului său și dacă în dosul tuturor manifestărilor mele de prietenie și respect nu se ascunde un sâmbure de amară ironie și o intenție de renghi. Evitam, așadar, să aduc vorba de evenimentul petrecut, având oarecum aerul că găsesc nedelicat a o face, încă lăsându-l în acest chip să clocotească și mai mult de nedumerire și nesiguranță, în cele din urmă, în fața unui pahar de vin, prințul Preda se hazarda să pătrundă în subiectul de vorbă până acum atât de cu grijă ocolit de amândoi. Teama lui de seamă, a bietului nobil scăpătat, era să nu-mi fi închipuit eu că Irma i-ar fi metresă și încă atât de stăpână pe dânsul, „că-mi face orice fel de mizerii vrând să mă abandoneze, iar eu îi înghit toate numai și numai să nu mă părăsească de tot". Nu, înainte de toate, asta trebuia să-mi iasă din minte, că dacă ea mă preferă acuma, el ar avea ceva de pierdut ori de câștigat: între el și dânsa n-au fost totdeauna decât relații corect tarifate și dacă, în seara cu pricina, el s-a purtat cum s-a purtat, asta n-a făcut-o decât pentru că avea a face cu o cocotă, pe care, pentru a evita orice fel de scandal, nu trebuie niciodată s-o contrazici.

Prințul însuși observă, de bună seamă, reamintindu-și desigur și de alte diferite amănunte ale întâmplării trecute, că explicația lui e neîndestulătoare. Dar eu mă grăbii să-l întrerup, pentru a-l lăsa cu această impresie, și a-l lăsa, așadar, cu nevoia să revină mai apoi cu dezvoltări și mai ample. Și săvârșii prima tentativă de a pătrunde în templul părăsit și închis pentru trecătorul străin, mărturisindu-i cu cel mai perfect aer de sinceritate că nici prin gând nu mi-a trecut ca un om ca dânsul să poată iubi o simplă cocotă, oricât Irma se străduise prin tapajul ei să mă convingă de contrariul. Ea vrea, evident, profitând de o delicatețe rară de suflet, pe care o ia, probabil, drept slăbiciune, să-mi demonstreze ce sacrificiu face pentru mine, renunțând la un om ales și de mare neam; dar asta sunt simple manevre de femeie de stradă cu care sunt prea obișnuit și nu-mi mai fac nici o impresie, cu atât mai mult cu cât mi-e perfect egal dacă o femeie de teapa sa, și chiar orice fel de femeie, mi se dă pentru că mă preferă altuia sau pentru că a fost luată la goană de foștii ei amanți.

Ascultătorului păru că-i place, din parte-mi, această profesie de credință în materie de femei, dar cu siguranță că lumina ochiului meu, pe care o lăsam deschisă într-un anumit mod, nu-i plăcu chiar la fel. Profitai de ocazie să merg încă un pas mai departe, exprimându-mi admirația pentru oameni făcuți dintr-o bucată, ca mine, pentru care femeia nu joacă nici un rol, și exprimându-mi compătimirea, nu lipsită de oarecare ironie (de astă dată și în glas nu numai în ochi), pentru cei care nu se pot mândri cu tăria mea sufletească. Prințul Preda căscă ochii mari la mine, dar încă nu-l lăsă să-i scape ceva; primele mele asalturi căzură astfel zdrobite de duritatea neîncrederii lui. Teama de a nu-i da astfel tocmai acum de bănuit mă făcu să bat în retragere și să-i vorbesc de diverse afaceri de ale mele prin provincie: dacă omul ăsta ar pândi o singură zi înaintea casei Radu Șerban sau dacă l-ar aduce dracu' în instanță, tocmai în momentul când iau cuvântul, ridicându-mă de lângă maestru, toată întreprinderea de acum — căreia-i sacrific nopți, vigoare și dreptul de a fi stăpânul meu însuși și căreia i-aduc tăria de a nu roși de propriile mele gesturi — s-ar nărui deodată; ca și vasta construcție bătută din lespezi de imagini a dosarului.

încetinii deci zelul meu în juru-i, fără totuși a mă decide să părăsesc pentru un timp mansarda; afectai chiar că-l ocolesc uneori, pentru a-i învedera indirect că sunt absorbit și de alte lucruri mai serioase decât de astfel de conciliabule în doi, la berărie, despre femei și politică. Ba căutai să mă reîmprietenesc și cu Aurica, pe care n-o mai văzusem de multă vreme și care nu mă întâmpină prea veselă, de bună seamă informată poate chiar de buna ei prietenă despre legătura cu Irma și despre ultimele evenimente ale mansardei. Odată mă prefăcui atât de bine că evit a-l întâlni, încât a doua zi mă căută singur. II văzusem de departe, tocmai când încuiam să plec; mă prefăcui că nu-i observ zâmbetul de bună revedere ce mi-l trimitea prin lumina slabă a becului din coridor și nici măcar că-l observ pe dânsul: avusei impresia chiar că mă strigă, dar eu fugeam de zor și astfel dădui buzna peste Aurica, în cotul celălalt al coridorului; ea tocmai urcase scara, era îmbrăcată de oraș și avea pălăria în cap. Astfel putui să-mi amintesc unde mai cunoscusem eu pe Aurica; pălăria ce-o purta acum mi-o trăda. însă nu mă grăbii să-i comunic descoperirea mea, căci prințul tocmai ajungea din urmă în dreptul nostru; abia acum mă făcui că-l văd și-l salutai, cu o anume mișcare a ochiului, în raport cu compania în care mă găseam și din care el trebuia să deducă cât de indiferente mi-s femeile și cât de puțin sunt de constant sau am predilecție pentru una anume.

— Aurico, acum te-am aflat, am pus mâna pe tine... îi strigai vesel, evident mai vesel de purtarea mea cu prințul, care-mi ieșise de minune, decât de constatarea ce făcusem cu Aurica. Așa e că-ți oxigenezi părul și ți l-ai tăiat de curând...? De fapt ești brună și până acum un an și jumătate, doi, ba trei, dacă nu mă înșel, aveai un minunat păr negru... Spune repede, repede, dacă nu e adevărat...

— Ce te-a găsit, îmi răspunse ea și mă privi bănuielnic...

— Mă recunoști acum?

— Nu te recunosc...

— De prințul Ypsilant ți-aduci aminte?

— Prințul... Yp... cum i-ai zis?... Iartă-mă, dragă, dar eu nu cunosc decât pe prințul Buzescu...

O urmai în camera ei, unde-și scoase pălăria și unde buclele ei scurte și blonde tot nu mă dezarmară!

— Dar spune dacă nu-i adevărat că purtai părul lung... și negru...?

O priveam drept în ochi, pentru a-i surprinde orice ezitare, orice ocolire a adevărului, contemplându-i pielea oacheșă, cum nu poate avea o femeie blondă.

— E adevărat că mi-l oxigenez, dar nu l-am mai purtat lung de când eram fetiță, râse ea nu fără oarecare neliniște în sunet și priviri... Dar ce vrei să spui cu prințul ăla? reluă apoi cu oarecare seriozitate și nepăsare... cum zici că-l cheamă?...

— Ypsilant...

— A, ha, Ypsilante...

— Atunci ți-aduci aminte...

— Da, da, mi-aduc... am învățat și despre ăsta la istorie. Trebuii să-i povestesc atunci, cu ochiul necontenit în gardă, despre prințul Raoul, despre pasiunea lui pentru femeile cu părul lung și mai cu seamă pentru una anume, pe care chiar c-o iubea în adevăratul înțeles al cuvântului. Nenorocita n-a știut însă să aprecieze acest sentiment, care putea să ducă la urmări foarte serioase pentru ea (deși prințul nu mai e așa de bogat astăzi, totuși...!) și a fugit într-o noapte, șterpelindu-i un inel cu care ai fi putut cumpăra o casă...

— O-ho, o casă, îți cam place să exagerezi dumneata!...

— O casă, o casă, repetai cu aplomb, care nu mai poate da loc la nici o contradicție, în glas.

— Ce spui!... atât valora! scăpă Aurica, îngălbenindu-se și mișcându-se agitată pe scaun.

— O, foarte scump era, întregii, și idioata trebuie să-l fi dat pe nimic... Să nu-ți închipui c-ar fi putut cumpăra un imobil ca ăsta în care stăm, în schimbul lui... dar 600 000 lei lua pe el, de la orice giuvaiergiu de pe Calea Victoriei.

Aurica devenise neagră-pământie și nu-și putea stăpâni neliniștea care-o apucase ca frigurile, subit, nemailăsându-mi nici o îndoială asupra persoanei pe care o aveam în față.

Ea păru să cuprindă apoi deodată toată gravitatea situației prezente, și, tocmai când mă pregăteam s-o întreb discret și cu semn de liniștire: „Ti-amintești acum?", izbucni brusc în imprecațiuni și insulte la adresa celei cu care o asemănăm și care se purtase așa de rău cu un om atât de subțire. Insă băgai repede de seamă că toată ciuda ei asupra „idioatei aceleia, cum bine-i zici", se referea mai ales la ușurința cu care, „probabil” negociase un inel atât de scump. Și încetă teribilul discurs, care era o adevărată izbucnire de mustrări, adresate parcă unei persoane de față, atunci când își dădu seama bine de culoarea cea adevărată a rânjetului meu. Atunci mă apucă de umăr și mă zgudui, râzând iarăși vesel și nepăsător, încât mă puse din nou în nedumerire:

— Știi ce, vrei să-mi faci și mie cunoștință cu prietenul tău... cu prințul acela...?

— E inutil... nu-i plac decât femeile cu părul lung... asta e lege la el...

— Ce idiot! ridică atunci din umeri și râse cu obidă: Păcat! — încât acum chiar că mă îndoii de-a binelea dacă Aurica era cu adevărat, așa cum bănuisem la început.

Acum în urmă am adoptat altă metodă: când mă întâlnesc cu prințul Preda, de orice sunt gata să vorbesc, afară de femei. Și întorc repede cuvântul, când glasul lui începe să alunece pe nesimțite într-acolo. Mă vede acum mai des în compania Auricăi și-i place să mă tachineze, pentru a mă încuraja, aprobându-mi și admirându-mi noul meu gust. înțeleg că vrea să mă îndepărteze astfel de Irma; iar într-o seară Aurica îmi mărturisește că prințul i-a vorbit foarte frumos de mine.

Apoi, văzând că noutatea asta mă interesează în chip deosebit, îmi spune râzând:

— Tipule, îți mulțumesc...

— Îmi mulțumești... de ce?... (mă gândeam atunci la prințul Raoul).

— Pentru că mi-a mai spus că și tu i-ai vorbit foarte frumos despre mine... M-ai descris în culorile cele mai nostime... Dar câte-mi povestea el că spuneai, și asta părea să fie și gândul lui, mai să cred că ești amorezat de mine... Dar dacă mă simpatizezi în adevăr, de ce nu-mi spui mie direct...? Am bănuit eu că ești sfios, cu toate rățoielile tale... hai, vino să te pup...

Și-n pupatul ei zgomotos, îmi amintii de după-amiaza de ieri, la secția a 3-a a Curții de apel, unde dusesem toată ședința pe degete, timp de trei ore. Maestrului iarăși nu-i mai rămăsese nimic să vorbească, iar președintele mă felicitase în plină ședință, înainte de a se retrage în dezbateri, anticipând astfel oarecum asupra deciziei și provocând mare rumoare în tabăra adversă. Domnul Georges Radu Șerban m-a condus după aceea cu mașina până la garsoniera mea din parcul Filipescu, fără a înceta o clipă să-și lase deoparte gravitatea voievodală și fără să discute cu mine altceva decât afaceri de bară. Totuși, e un progres considerabil în raporturile noastre personale că a ținut să mă însoțească atâta distanță în somptuosul lui Lincoln. Mi-am dat seama de asta mai ales din modul cum m-a salutat șoferul, înainte de a trânti portiera după mine, dar și mai înainte de a coborî din mașină, mă gândeam ca la cel mai nespus noroc al vieții mele la o întâlnire cu donna Alba, încrucișând drumul Lincolnului cu superbul ei Bugatti, pe care-l conduce uneori singură, înmănușată până la coate, cu degetele ei subțiri pe volan. Am propus domnului Georges Radu Șerban să mergem întâi acasă aci, aproape de palat, în cartierul din preajma Batistei, pentru a nu se obosi până-n parcul Filipescu. Și privii cu coada ochiului la mișcarea trăsăturilor lui, neștiind dacă nu cumva comisesem vreo gafă, oferindu-i să-l duc la dânsul cu propria lui mașină; în relațiile noastre de la om la om mă simțeam cu atât mai stângaci și mai nesigur, cu cât mă simțeam uriaș în legăturile noastre de ordin profesional, uriaș la fel cu dânsul și recunoscut de dânsul astfel. Dar pe obrazul prințului nu se mișcă nici o trăsătură, îmi răspunse numai sec că vrea să facă un tur la Șosea și pe urmă reîncepu să facă pronosticuri asupra considerentelor magistraților, în speța pe care tocmai o pledasem și asupra căreia președintele își și trădase opinia lui. Era interesant că, de la un timp, prințul Georges nu mai lua cuvântul după ce pledam eu; asta nu-l împiedica întru nimic, la speța următoare, să mă lase să vorbesc tot eu cel dintâi. Uneori mă gândeam să-i las o parte din susțineri să le dezvolte el însuși; însă o beție a succesului necontenit crescând, pe care numai vorbitorii stăpâni pe argumentele lor și conștienți de magica lor putere o cunosc, mă îndemna să nu-i mai las nici o portiță. Aș fi dorit să-l aud, ca orice avocat înfricoșat de soarta renumelui său, reluând argumentația mea, răstălmăcind anume puncte din demonstrație și dându-le aceeași dezvoltare, cu o altă rezonanță numai, cu muzică de fraze învârtite și argumente succedanee. Dar prințul avea eleganța să nu scoată o vorbă după mine, ori de câte ori epuizam demonstrația; mă asculta, împroșcându-și plastronul cu firele negre ale bărbii brâncovenești, și ochii lui păreau că subliniază tot ce spuneam, iar felicitarea de la urmă și renunțarea la cuvânt rămâneau tot aportul lui la dezbatere. Era limpede însă că acest moment final, și puțin cam cabotin, îi producea o deosebită mândrie, a cărei scânteie n-o putea izgoni din priviri, iar sublinierile ce le făcea cu capul în timpul orațiunilor mele însemnau pentru toți cei de față că eu nu făceam să cânt acum decât compoziția lui. Dar de unde să știe doamna Alba toate astea? Nici măcar suplul ei Bugatti, cu tresăriri parcă de mușchi și nervi, nu ne încrucișează drumul, condus de mâinile ei cu mănuși de mușchetar a la Ludovic al XlII-lea, cu degetele lungi și fine, pe volanul nichelat. în schimb, numai 24 de ore trecuseră de la succesul meu covârșitor de ieri și această femeie voinică și oacheșă, cu păr scurt și oxigenat, mușca buzele mele cu sălbatică furie, ca un corb lacom, în această sordidă mansardă, spre care îndârjirea și ciuda mă împinse iarăși, îndată ce portiera Lincolnului se închisese sec, ca și răspunsul de mai înainte al prințului, și atât de ermetic, în urma mea.

Îmi place această viață dublă, această scormonire cu târnăcopul în tot mai adânci subterane (deși operația se petrece la mansardă), alternând cu victoriile mele juridice și cu treptele de aspră piatră, pe care urc domol, dar sigur, în considerația principelui Georges Radu Șerban. Am impresia, cu fiecare nouă izbândă, că el mă ridică la un cin nou, ca un voievod veritabil; și-atunci mai cu avânt îmbrac salopeta de miner, pentru a-mi târî existența secundară pe coridorul madamei Matilda, ca într-un fund de noroioasă mină. Din perspectiva ascensiunii mele contemplu cu milă rostogolirea în adânc a prințului Preda, dar nu fac un gest să-i vin în ajutor. El e groaznic de vinovat de păcatul de a fi fost iubit de donna Alba (sentimentele lui personale nu mă interesează câtuși de puțin). Or, nu pot ierta această cumplită vină a unui om de măreția aristocrată și frumusețea intelectuală a maestrului meu, dar acestei epave pe care trebuie s-o distrug pe încetul, prefăcând-o în pulbere și neant! Cu mare satisfacție am observat că prințul Preda e sensibil la alcool. Astfel că trebuie să-mi pierd nopțile regulat cu el, cum odinioară cu prințul Raoul, prin cârciumi, pentru a-i descleșta sufletul și a i-l întoarce pe dos, ca pe-un trup în sala de operații; vinul bun și rachiul sunt adevăratele scalpele morale. Numai, ca chirurg, eu trebuie să mă țin bine, și nu mi-e frică. Podgoreanul atavic din mine nu mă lasă să mă pierd dinaintea individului acesta palid ca un strigoi, închis ermetic în atâtea rezerve. Haide, strigoiule, trebuie să dai seama de faptele tale din viața tinereții! îl iau de gât prietenește și-l scutur zdravăn, îndemnându-l să bea. La început, când l-am atras încoace, dinaintea flăcării calde și rubinii ca focul de potasiu, prințul Preda părea oarecum jenat și da totdeauna el cel dintâii semnalul de plecare; asta mă făcea să mă îndoiesc de tăria deghizării mele. Dar pe urmă băgai de seamă că prințul e devorat de o jenă cu totul princiară: căci, trebuie s-o recunosc, se mai găseau multe firimituri de-ale trecutului în acest sac de amintiri strălucitoare; prințul nu uita că trebuie din când în când să onoreze și el pecuniar consumația. Cum am adulmecat această slăbiciune, am și început să mă fălesc, ca un băiat de prăvălie care jefuiește metodic magazinul stăpânului, înălțând planuri roze de viitor dinaintea unui negustor falit. Vreau ca prințul să n-aibă nici o mustrare că mă „toaca", dimpotrivă, să fie satisfacția și sadica plăcere că mă pulverizează el, pe nesimțite, pe mine, arivistul zorit care-l insult cu dărnicia mea. Mă interesează, așadar, grozav de chiulhanurile lui din trecut, când arunca elegant și zglobiu câte trei pogoane de pământ pentru desfundarea unei sticle ce stătuse două secole în nisipul renumitelor pivnițe franțuzești. Noroc că astfel de valori alcoolice nu circulau, măcar acum, pe piața noastră nocturnă; dar entuziasmul cu care-i culegeam cuvintele de pe buze pentru a le rezolva în subita chemare a chelnerului și în comandarea celui mai prețios lichid de care dispunea momentan localul — de obicei o nenorocită zeamă indigestă și pipărată — îi îmbujora buzele cu diabolice surâsuri și-i umplea ochii cu diamantul topit al voluptății de distrugere. Eu mă strâmbam totdeauna când îngurgitam spirtul concentrat din pahar, dar lăsăm să se vadă că asta îmi dă și mai mult elan, și mai strașnică îndârjire, ca unui tânăr novice avid de viață în mare și scump, dornic să soarbă cupa necunoscutului cu aprigă sete. Dar eu nu mă strâmbam de tăria alcoolului, ci de mucigăitu-i gust; în schimb, prințul dorea să-mi dovedească, prin seninătatea dulce cu care înghițea această otravă, cât de obișnuit e el cu rafinamentele vieții, deși aveam certitudinea limpede că nu-i plăcea nici lui, câtuși de puțin, această poșircă infamă. La beție puteam vorbi în tihnă de Irma și de Aurica, dar eu pândeam momentul, mult așteptatul moment, de a-i sări în gât cu întrebarea care mă ustura și mai cumplit, cu cât mă adânceam mai teribil în aceste nopți de destrăbălare.

Acum puteam să intru în voie în apartamentul lui, dar intrai câteva zile mai târziu decât aș fi putut s-o fac, iar la fotografie nici nu mă uitai deloc, nici la prima, nici la a doua vizită, deși la un moment dat eram lângă ea, o simțeam din profil.

Astfel, când îmi câștigai, prin această cumplită abnegație, dreptul de-a o admira în voie, elogiile mele nu mai cunoscură margini:

— Fosta dumitale soție?

— Nu.

— Soră?

— Nu...

— Femeia pe care o iubesc... e aceasta și nu Irma, femeia care te iubește pe dumneata și de care poate ai fost măgulit că m-a respins în fața și în favoarea dumitale...

— Bine... (îmi încrucișai mâinile pe piept)... dar acum am drept să te apuc de umăr și să te clatin cu toată strășnicia... Cum, domnule!... (urlai acum, și nu știam nici eu dacă jucam într-adevăr teatru sau strigam cu toată sinceritatea) cum, domnule... iubești pe-o astfel de femeie... și... te lași insultat în halul acela de-o cocotă... Dar dumneata meriți... (revolta mea se umflă pe măsura fiecărui nou cuvânt, pentru a plesni deodată brusc, după acest „meriți” zbierat cu toată indignarea, astfel că întrebarea ce veni acum șuieră aproape auzibil și decepționat)... sau poate ea nu răspunde la iubirea dumitale...?

Deloc nu mi-a scăpat această lividitate de cadavru, această zvârcolire interioară, care-i umflă pieptul într-un oftat refulat cu spaimă, degeaba acum se sculă voios și zglobiu și bătu cu degetul pe celuloidul transparent în dreptul autografului.

— Citește aici... ' a putea Mă aplecai cu bine simulată curiozitate și mulțumire.

— Nu înțeleg nimic, nimic, îi spusei.

— Cum, mi se pare că lucrezi pentru un magazin englezesc...

Electric Counting House... rasei cu poftă, dar, afară de titlu, nici eu, nici patronii și nimeni din magazin nu mai știm o boabă englezească... Ba, pardon, mă corectai cu un strigăt... eu mai știu: All right... Good bye... How do you do... Ah, ha, ha, mai știu, mai știu: Treanch-coat, Waterproof, Shakespeare, My lady (pronunțai mi în loc de mai, iar el mă corija cu un zâmbet de superioritate)...

îmi traduse el, completând și cu vorbele care intrau sub ramă: „Scumpului și ciudatului, credinciosului și necontenit noului meu prieten... m... n... Preda".., atât... ah, da și numele ei... un nume foarte frumos...

— Ce importanță are numele... când ea e atât de frumoasă...

— Așa e că e atât de frumoasă? Ascultă aici și numele ei, făcu prințul entuziasmat: Alba... ce zici. Alba!?... așa e că e minunat...?

— Alba... înclinai din cap concesiv. Da, e frumos... într-adevăr... e original...

El mă privi cu îngăduință, ca pe-un comis-voiajor ce eram, mai răsărit, dar în neputință să înțeleg orice lucru mai deosebit...

— Pentru o astfel de femeie ai face orice nebunie, strigai convins, privind amețit cununa părului care se pierdea nesimțit pe fondul înconjurător și ochii atât de clari și atât de adânci și de poruncitori totuși...

— Orice nebunie! clătină și el din cap, repetând mecanicește, cu ochii pierduți în amurgul odăii...

— Mai puțin pe-aceea de a disputa vecinilor de odaie cocotele ordinare... adăugai zeflemisitor și mustrător totdeodată, râzând plin de bunăvoință, dar cu sufletul încordat, la pândă...

Dar el nu mă auzi. Privea cu ochii largi, extrem de largi, mi se pare chiar înăuntrul lui însuși. Și repeta imbecil: „orice nebunie... orice nebunie".

Atitudinea asta mă făcu să casc la rându-mi priviri tot așa de largi. Atunci el parcă se prăbuși și mai adânc în acest fel de prostrație și începu să bolborosească cuvinte care la început mi se părură fără șir, dar pe care apoi le legai, așezându-le în teribile înțelesuri. Alcoolul tare, cu care el încercase să mă dărâme, înghițit în noaptea asta și-n nopțile trecute, parcă acum îl ajunsese; altfel cum mi-ar fi povestit el de frumusețea piciorului Albei, de albeața sânilor ei, de culoarea enigmatică a ochilor, de părul cețos, care se pierde imaterial în spațiu? Și toate aceste amănunte, pe care, vai, le cunoaștem atât de bine, întrerupte necontenit de aceeași bolboroseală stăruitoare, care îi îndobitocea ochii și-i împleticea limba în gură: „orice nebunie, orice nebunie..."

Surâdeam din ce în ce mai luminat, mai asigurat că Alba trebuie să-l fi izgonit demult, încât acum el se și gândea la „orice nebunie". Binecuvântam inspirația care-mi adusese aceste două cuvinte pe buze. Dar care putea fi nebunia asta? Nici el poate n-o formulase încă, dar eu trebuie să stau necontenit de veghe, pândind izbucnirea ei, sau, drace! poate că ar trebui să-i ușurez eu însumi definirea ei, pentru a putea să intervin apoi... pentru...

îl priveam evident cu oarecare compătimire, trasând lucid liniile gândirii mele și desigur că tocmai compătimirea asta readuse pe nenorocit la limpezime de minte. Drojdia-i din cuget dispăru ca prin farmec, numai la ideea insuportabilă pentru această tigvă decăzută că cineva l-ar putea compătimi.

Râse spre mine, forțând sonoritatea hohotelor parcă, spre a mă convinge de triumful lui interior. Și începu să-mi povestească momente și scene din amorul lui cu Alba; îl ascultam cu urechea țintă, mai mult pentru a prinde contradicții în amănunte și incoerențele lăudăroșeniei.

Degeaba, amice, îi glăsuia gândul meu, astea toate au fost cândva, demult, nici memoria nu ți le mai păstrează cum trebuie! Uneori se oprea în mijlocul vreunui pretins dialog cu Alba: „iar ea mi-a răspuns... stai, frate, ce mi-a răspuns atunci?...” Și apoi spunea ceva care suna ca un răspuns oarecare. Pe urmă deodată se corija. „A, ba, pardon, asta a fost altădată, ah, da... când ne-am întâlnit...” Și, discret, își completa reticențele singur în minte, mie indicându-mi prin lumina buzelor și-a ochilor numai cât de sublimă e pentru el amintirea acelei întâlniri. Dar tot ce pălăvrăgea el consta mai mult din reticențe... Mi-era groază să-l înduplec să le completeze. Mă mulțumeam cu mângâierea că totul părea petrecut demult, într-un trecut îndepărtat.

Totuși, când îl întâlnii a doua zi, în amurg, pe coridor, buna lui dispoziție, fericirea grozavă din priviri, cu care mă întâmpină, mă lovi teribil drept în tâmplă, ca o prevestire de moarte. Mă dusesem să-l iau iarăși, căci nu vream să-i dau drumul o singură zi din cleștele alcoolului. Dar bătui de-a surda în ușa lui. Când reajunsei la ușa mea, el tocmai apăru, de după cotul coridorului. Venea din oraș și era radios: era îmbrăcat cu cele mai bune haine pe care le avea și cu o gambetă câtuși de puțin lustruită, aproape nouă. Tocmai vream să-i spun că-l căutasem, când el, închizând ochii pe jumătate, ca-n extaz, își duse un deget la buze și-mi șopti doar atât: „Sunt fericit"! Și era într-adevăr atât de emoționat, că simții, când le pronunță, cum cele două vorbe îi gâlgâie în gât, ca o băutură delicioasă.

Nu mai putui glăsui nici un cuvânt și mă rezemai de ușă; iar el trecu înainte, parcă beat de mândria fericirii lui. Nici n-am avut puterea să părăsesc, să simulez o nouă plecare din această mansardă sordidă. Și nici n-am putut închide ochii; astfel că după miezul nopții, am putut prinde iarăși pasul prințului și invocația lui patetică la ușa Irmei, care bătuse fără răspuns la mine, cu un ceas înainte. Invocația era patetică, dar parcă acum mai înviorată, mai sigură de sine, mai poruncitoare. Și avu, într-adevăr, efect, căci auzii glasul Irmei învoindu-se și pasul ei urmându-l ascultătoare. Nici nu mai încercă mânerul ușii mele.

Și simții prăbușindu-se tot sufletul din mine, târându-mă cu el în neguri, în străfunduri înfiorătoare de beznă. Așadar, toate nebuniile, toate umilințele lui nocturne nu proveneau decât din apriga nevoie de a-și vărsa și mai mult, de a-și revărsa cu totul fericirea sufletului, pe care scurtele întrevederi cu Alba nu făceau decât să i-o descopere cât e de imensă, exaltându-l peste orice măsură, dincolo de fire.

Voicuța a revenit singură, fără nici o convenire prealabilă prin telefon. M-a întrebat numai, râzând, când i-am deschis ușa, dacă mă așteptam s-o văd tocmai pe ea. Apoi, după ce a intrat și și-a aruncat pardesiul pe-un scaun, s-a întors iarăși pe jumătate spre mine, întrebându-mă, de astă dată cu glas categoric, dacă nu cumva aștept pe altcineva. Pentru că nu i-am răspuns și numai m-am mulțumit să ridic din umeri, ca-n fața unei absurdități, ea s-a simțit mai asigurată decât de orice cuvânt. Ba și-a recăpătat toată dispoziția din momentele ei cele mai bune și s-a dedat la cele mai strașnice nebunii. Eu o secondam, pentru că simțeam mai mult decât oricând nevoia de a mă amuza prostește, a râde din tot trupul și a mă simți flatat de toate licențele la care ea se dădea, întru hatârul și orgoliul meu de bărbat copleșit de atâtea atenții și avansuri. A mers până acolo Voicuța, cu hazul și îndrăznelile, că m-am pomenit cu ea reapărând din baie, unde se refugiase cu un cuțit de tăiat cărți de pe birou, în chip de paj autentic: își scosese rochia și rămăsese numai într-o bluză de mătase neagră, cu mâneci, în chiloții negri și-n picioare cu pantofii înalți și cu ciorapii lungi de culoarea nisipului. Cuțitul îl atârnase de-un șiret și-i cădea admirabil pe una din coapse, iar în cap își umflase bascul într-o parte. înainta spre mine cu pas sigur și mă salută solemn, cu o reverență foarte complicată.

— Paj! i-am poruncit. Vino de mă sărută...

Și pajul, fără să crâcnească, s-a supus. L-am luat pe genunchii mei și sărutările noastre nu mai luau sfârșit. în cele din urmă, am dus-o în brațe spre divan, ca pe un copil, iar ea tocmai în clipele acestea s-a găsit să-mi strige în ureche, cu un râs scurt, răutăcios:

— Mi se pare c-a sunat doamna Georges Radu Șerban! și mi-a sărit deodată din brațe, prăpădindu-se de râs. Apoi, înclinându-se adânc, a reluat iarăși pe ton grav și serios: Seniore, mă duc să-i deschid!

Am căzut pe divan ca un trunchi fulgerat și mi-am vârât capul sub răcoarea pernelor brodate. Pajul s-a reîntors și mi-a șoptit misterios în ureche că doamna Georges Radu Șerban n-a venit, așa că suntem la largul nostru. însă, de data asta, oricât s-a zbătut, pajul n-a mai putut scăpa. La urmă, târziu, dintr-un fel de încăpățânare oarbă, pe care eu n-o mai înțelegeam, m-a pus să recunosc că în orice caz mi-a dat mai mult ea de lucru decât doamna Alba. Am crezut că vrea cu orice preț să-mi surprindă o cât de slabă mărturisire privitoare la raporturile mele cu soția patronului. Și mi-a scăpat așa, idiot, cu un oftat adânc și atât de sincer:

— O, dacă ar fi mers și cu dânsa tot astfel... Și-a fost de-ajuns, firește, ca scena când cu dușul să se repete. Voicuța a plecat ca un glonț, fără nici o vorbă. însă indignarea ei trebuie să fi trecut chiar dincolo de orice margini, când, după ce s-a îmbrăcat și s-a repezit la ușa dinspre vestibul, va fi văzut că eu rămăsesem tot întins pe divan și-i urmăream mișcările în liniște, imbecilizat și incapabil nu numai să mă mișc, s-o opresc sau s-o rog să rămână, dar fără nici o culoare, fără nici un avânt sau spaimă în ochi, indiferent, ca un animal.

Abia multă vreme după plecarea ei îmi dădui seama că avusesem un motiv destul de serios ca să procedez așa cum procedasem: incontinua, persistenta evocare a relațiilor mele cu doamna Alba, vreau să spun, îmbrăcarea în ușuratică realitate a unui miraj ce-mi era atât de scump și mi se părea reflecția unei atât de îndepărtate înfăptuiri!

Dar vedenia subită a chipului eminescian și fericit al vecinului meu de mansardă mă făcu să mă scutur, pe largul divan, unde am rămas până-n târziu, ca de un puternic fior. Sfântul meu miraj era profanat cu consimțământ de această soioasă apariție, și pentru asta n-ar fi meritat desigur un omagiu atât de greu ca ofensa pe care i-o făcusem cu atâta cruzime și imbecilitate Voicuței. Sfânta asta, așa de candidă în visurile mele — Voicuța, dacă n-are dreptate, cel puțin ar putea să aibă -, în realitate nu va fi fiind un pisc atât de imaculat și de inaccesibil, cum mă tot amăgesc pe mine însumi că ar putea fi. Sunt un netot, asta sunt, asta e singura realitate, cu atâtea ocoluri, atât de pe departe, ce le fac în jurul ei... Sunt un laș și-un neputincios, asta e totul. Și iată încă o ironie a întâmplării, cea mai teribilă din toate, cea mai neașteptată, care mă asigură că lucrul e în orice caz posibil și care mă chinuiește cu atât mai cumplit cu cât eu încă mă găsesc la o distanță așa de considerabilă de ceea ce mi se atribuie...

Aproape o lună am tratat, de astă dată, împăcarea cu Voicuța la telefon. Toate fazele acestei grele întreprinderi au fost întâmpinate de ea, rând pe rând, cu mare scrupulozitate: glasul Voicuței, care mă asigura că domnișoara nu e acasă, apoi același glas, care-și declina identitatea, dar, la identificarea (superfluă) alui meu, îmi trântea receptorul, fără răspuns, în furcă; în sfârșit acceptarea conversației, dar refuzul oricărei întâlniri și așa mai departe.

Când, în cele din urmă, întâlnirea a fost convenită și stabilită la zi și oră riguros fixate, fatalitatea a trebuit să intervină iarăși. în ajun tocmai repurtasem una din victoriile mele de seamă; și la ridicarea ședinței, cine credeți că mi s-a interpus în cale să mă felicite de succes? Lilica Mavrogheni, Doamne, cu niște ochi atât de luminoși și atât de încântați de mine, de parcă procesul ar fi fost al ei, ori mi-ar fi fost soție sau amantă en titre. Venise la Palat să asiste la un proces de scandal, care tocmai făcea senzație, dar m-a văzut pe sala pașilor pierduți și s-a luat după mine fără să mă strige, curioasă să mă vadă și să mă audă în exercițiul profesiunii. își alesese un loc mai retras pe băncile publicului, astfel ca să n-o pot vedea și să mă... intimidez cumva. Și când colo... la așa ceva nici nu se aștepta. Iar sunt un maestru, o somitate, și se miră ce mai fac pe secretarul, doar Georges Radu Șerban n-a vorbit nimic!... și așa mai departe. Pe urmă m-a întrebat cum o mai duc, cum îmi mai împart viața, la ce ore mă găsesc acasă de obicei. Și a plecat fără să-mi acorde, ca la succesele mele dinainte, nici un rendez-vous. Nu știu dacă se aștepta să i-l propun eu, totul e că m-am pomenit cu dânsa chiar a doua zi, cu o oră înainte de a sosi Voicuța. A privit satisfăcută aranjamentul de prin odaie și-apoi mi-a sărit deodată de gât, tocmai când vream să-i comunic că sunt așteptat urgent la domnul Georges Radu Șerban.

— Șiretule, vasăzică mă și așteptai... deși n-am vrut să-ți împărtășesc de ieri intenția mea! Ai darul devinațiunii, scumpul meu dulce... Ah, e superb, făcea ea bătând din palme și aspirând adânc mirosul de crizanteme din vasul de pe birou. E delicios, e delicios... îți mulțumesc, îți mulțumesc din suflet...!

Și mă cuprinse iarăși atât de fericită și recunoscătoare, că mi-am pierdut orice cumpăt. Mă rugam în gând divinității ca

Voicuța să nu uite măcar una din ultimele formalități ale împăcării: nevenirea la prima întâlnire fixată, sau întârziere cu două ore. Doamne, măcar cu un singur ceas...

Ei bine, chiar de data asta Voicuța se găsi să bată la ușa mea cu o jumătate de ceas înainte. Pentru că tăceam mâlc și eu și Lilica, plecă, iar eu profitai de prilej să mă prefac că mi-am adus aminte de o neplăcută împrejurare: cu o săptămână înainte dădusem întâlnire pentru azi, la 5, unui client foarte plicticos. Lilica însă se și postase la geam, cu ochii la portița care dă în stradă.

— Ah, clientul tău e Voicuța... ea a fost, mititica, iată cum se duce...

Și văzui cuta satisfacției tăindu-i colțul buzei... Apoi reveni râzând la divan, ridică veșmintele aruncate în neregulă și-o luă spre dormitor. Credeam că se duce la baie să se gătească, însă tocmai când răsuflăm mai adânc îmi spuse:

— Știi, n-am gust să plec decât pe înserat... așa că trecem dincolo... Când vine clientul tău, îl primești în birou, iar eu, iacă, mă aprovizionez cu ceva reviste, pentru timpul cât lipsești.

— Și dacă mă reține două ceasuri?

— Te plictisesc?... se reîntoarce Voicuța?

— Vai de mine, numai mi-am făcut datoria să te avertizez că e foarte pisălog clientul meu și mă va ține destul de mult...

— Nu face nimic... tot sunt singură acasă... te-aștept, și spre seară mergem undeva la Șosea... sau unde vrei tu... mi-e dor de puțină muzică și aș vrea să dansez... Și completă cântând și legănându-se în tact:

Cu tine In noapte Noi doi...

Cu grea gimnastică de vorbe și aere prefăcute o convinsei că pentru astă-seară lucrul e imposibil; clientul cu pricina îmi va da considerabil de lucru și de studiat. Procesul e mâine după-masă și, după plecarea lui, trebuie să-mi bat capul cu căutatul unor jurisprudențe până noaptea târziu. Dar mâine-seară... ea poate fi sigură... că...

— Bine, atunci rămân până-ți vine clientul... Tu treci dincolo și stai de vorbă cu el... eu mă îmbrac în timpul ăsta... și ce dacă am să trec prin birou la plecare?... ai să te ridici și mă conduci până la ușă, sper...

— Cum... dar...

— Nu mă jenez deloc... E cineva din cunoscuții noștri?...

— De unde aș putea eu ști ce cunosc...

— Un client... în definitiv am să ies așa ca să nu mă... în definitiv, ai să-i spui că e o asemănare, dacă... ei, și dă-l dracului... ce ne batem capul atâta... Vino....

Era inutil să mai ridic alte eșafodaje de pretexte, căci pendulul din birou hârâi greu și începu să lovească în gongu-i armonios cele 5 lovituri sacramentale. Iar exact după cinci minute, când scăpai de sub dulcea povară a Lilicăi, se auzi lămurit ciocănitul Voicuței.

— Închide bine ușa, strigă după mine Lilica. Eu în orice caz nu mă grăbesc... Poate nu ține mult povestea asta...

Închisei într-adevăr ușa după mine și mă apropiai de ușa cealaltă, în dosul căreia Voicuța tocmai își manifesta pentru a treia oară, de astă dată nespus de violent, impaciența. Ascultam cu sufletul reținut, prin lemnul despărțitor, necazul crescând al Voicuței. Ea se găsea acum într-un fel de vestibul cu scaune și mese pe margini, pe care eu nu-l încuiam niciodată; mi-era acum teamă să nu se înfunde în vreun fotoliu, cum făcea uneori, și să mă aștepte, iar intre timp să-i vină celeilalte gustul de plecat. Totuși, speram că mânia ei fulgerătoare, atât de legitimă astăzi mai cu seamă, prima întâlnire după împăcare, nu-i va da totuși atâta răgaz. Dar tocmai de aceea nu înțelegeam de ce nu se grăbea să plece și de ce rămăsese atât de nemișcată lângă ușă, precum stăteam și eu de partea ceastălaltă. Mai rămânea, atrasă de atâta liniște, să apară de dincolo și Lilica!

Cheia! îmi fulgeră prin minte. Ea examinează dacă sunt acasă, controlând broasca ușii; probabil că întunericul nu-i îngăduie să-și facă o idee precisă, nici prin acest mijloc hotărâtor, dacă sunt acasă sau nu! Dar, în definitiv, ce-o interesează asta pe ea? Destul că n-am fost acasă la momentul convenit, pentru a se supăra în bună pace! Aud acum pocnind ușor încuietoarea poșetei și-apoi un cotrobăit metalic prin gaura cheii. Și deodată mă pomenesc cu cheia, țâșnind încoace de partea ceastălaltă.

Urmează momente lungi de tăcere; probabil că cercetează acum cu ochiul prin deschizătura liberată: îmi aud bătăile inimii și-mi simt cele mai mici mișcări ale ei. Apoi deodată o simt îndepărtându-se, îi prind pasul ușor și prind la fel zgomotul ușii din afară, când se reînchide, domol, atenuat. Ridic din umeri și mă reped la fereastră. Voicuța pleca într-adevăr, o văd chiar făcând semn unei mașini, care vine în grabă s-o ia. Și pornesc agasat, dincolo, la Lilica. O găsesc la fereastră, de unde revine râzătoare:

— Am văzut, a fost tot Voicuța... mi se pare că-i dădusei rendez-vous, tipule nesuferit... Casanova... ea era clientul tău, don Jan de Tenorio.

Nici nu știu ce-am bâlbâit drept răspuns, desigur ceva foarte încurcat, de vreme ce Lilica, triumfătoare că izbutește să mă încurce și mai rău, cu fiecare nouă întrebare, bate din palme zgomotos și mă sărută amenințător.

Dar peste un ceas, de astă dată nu bătaia în ușă, ci soneria de la intrarea vestibulului ne-a alarmat iarăși cu semnalul ei scurt și categoric.

— Vasăzică, tot era un client? încuviință râzătoare Lilica. Numai ia seama să nu fie tot Voicuța...

La asta tocmai mă gândeam și eu... pentru a mă atrage dincolo de ușa biroului, acum a sunat afară, ca să mă inducă în eroare, să mă facă să cred că am de a face cu cineva străin.

M-am apropiat, așadar, cu cea mai mare precauție de ușa biroului. Cheia rămăsese tot jos; am ridicat-o și am privit curios prin deschizătura liberă, gata să mă retrag la primul moment. Soneria a izbucnit iarăși mai apăsată și mai nervoasă. Dar târâitul ei violent și energic m-a încurcat și mai rău. Pe urmă a răsunat și a treia oară; apelurile din ce în ce mai repezi și mai categorice nu mai îmi lăsau nici o îndoială că am de-a face tot cu Voicuța. Acum văzui și clanța ușii de la antreu lăsându-se. Și, evident, pentru că nu era încuiată, ușa cedă... Acum apăru... o mână și un umăr de bărbat, apăru domnul Georges Radu Șerban... Am înfipt cheia în deschizătura prin care priveam și la moment am dat ușa în lături:

— Scuzați, maestre... tocmai ațipisem...

Și l-am poftit cu gest mare, larg, înăuntru. îmi exprimam zgomotos nedumerirea și bucuria surprizei, dar tăișul primirii maestrului îmi răci brusc avântul. înțelesei: aici se amestecase neapărat Voicuța. O clipă mai ezită gândul meu și pe urmă refăcu sumar, dar sigur, toată împrejurarea: o voce anonimă la telefon a întrebat pe maestru dacă doamna Alba e acasă; și la răspunsul probabil negativ al maestrului, vocea binevoitoare i-a indicat o adresă, poate i-a dat și detalii asupra apartamentului, asigurându-l că nu se mai găsește nici o altă ieșire dintr-însul, astfel că vânatul e sigur...

N-am putut reține în primul moment, la vaga mijire a acestei idei năstrușnice, o alunecare a ochilor spre ușa în dosul căreia se găsea Lilica. Și maestrului nu i-a scăpat desigur această mișcare. L-am poftit să șadă, destul de încurcat, încercând să evaluez sumar întru cât această intervenție neașteptată în scenă va putea încurca socotelile mele; dar numaidecât apoi mi-am recăpătat surâsul și buna dispoziție, și ochii lui negri m-au fulgerat, dedesubtul sprâncenelor groase. Atunci mi-am ridicat și eu semeț capul. îi spuneam cu privirile: Vasăzică, admiți și tu că lucrul e perfect posibil? Și i-am râs în față, în vreme ce el, încurcat, îmi explica motivul vizitei: pleacă mâine și trebuie să-mi amintească de dosarul... și-mi amintește de-un dosar fără importanță. Atât de fără importanță, că râd voios, iar el pleacă fruntea în jos sub lovitura de bici. Dar reînalță repede priviri oțelite și fălci înțepenite:

— Te-am deranjat cumva?...

însă nu merge mai departe. Prințul dintr-însul nu-l lasă să mă apuce de piept, să mu scuture: „Unde-i? Arată-mi-o; unde e?..."

Iar eu sunt hotărât să-l fac să izbucnească. Nu mai râd triumfător. Mă prefac încurcat și încerc să îngălbenesc. Și ochii îmi joacă de minune. De ei sunt sigur că știu să mă servească așa cum trebuie. Numai dacă aș ști să îngălbenesc. Doamne, dacă aș ști... El trebuie să recunoască și mai pe față că lucrul e perfect posibil; el trebuie s-o recunoască aici, pe loc, cu toată indignarea și cu toată ura.

Deocamdată, glasul lui e încă stins și ocolește tot pe departe, întreținându-mă iar cu dosarul pe care știe bine că-l cunosc tot ca și dânsul. Schițează sufocat punctele pe care trebuie să le adoptăm întru apărarea cauzei, cu care ne amăgim reciproc. La un moment dat îl corijez: „Comiteți o greșeală... lucrurile stau așa...” Și el se zvârcolește negru sub impenetrabilitatea de stâncă a feței mele, din care cred că am izbutit să alung orice picătură de sânge. Dar nici acum nu se hotărăște să arunce masca și să mă apuce de piept.

Suntem amândoi goi de sânge în obraz; el își amintește, în legătură, și de alte dosare, ba chiar, sfârșit, are puterea să-mi povestească unele întâmplări din vremea debutului său ca avocat. E tot ce-l mai las să-mi spună, căci asupra oricărei din afacerile noastre serioase intervin, de cum aduce vorba, pentru a-i arăta că știu dinainte ce dorește să-mi comunice. Pentru a-l face să recunoască inutilitatea cuvintelor lui, pentru a-l face să recunoască, mai ales, inutilitatea prelungirii acestei vizite aici, pentru pretextele pe care le-a adoptat.

în cele din urmă, maestrul se ridică dârz și înfiorător. Râde și el stupid, îngrozit că trebuie să se umilească până și cu această ultimă scuză de circumstanță.

Vasăzică, aicea locuiești... aruncă el o privire circulară și silit simpatică. Doream de mult să-ți cunosc domiciliul. Dincolo... este desigur dormitorul...

Stăpânul casei cu sumbră fațadă se interesează de dormitorul meu! Descendentul lui Vodă Radu Șerban are poate pretenție să-i arăt: aici e baia, dincolo closetul, „știți, pentru că eu nu pot suporta săli de baie cu closet înăuntru". Și poate ar avea fantezia să vadă și din ce faianță e lucrată această cabină secretă, ca să-și potolească chinul din suflet...

îl văd nespus de congestionat că nu m-am grăbit să-l întreb dacă dorește să vadă odăile, pe care i le descriu cu lux de amănunte, și că m-am postat dârz dinaintea ușii, cu râs cuviincios, dar care lasă să se înțeleagă că prea ușor nu se poate trece acolo.

Pieptul maestrului clocotește: și el încă are puterea să se rețină. Dar acum eu mă simt năpădit de pofta năvalnică și imperioasă de a afla dacă doamna Alba s-a întors acasă. Și abia acum spectrul profilului eminescian apare în ungherul cel mai îndepărtat al biroului în care amurgul începe să țeasă păienjeniș.

"Iată pe adevăratul brigand!” aș putea să-i strig domnului Georges Radu Șerban, arătându-i fantoma lividă, care bântuie și chinuie acum gândul meu. Dar nu-i strig nimic și mă mulțumesc numai să-mi frâng buzele în surâs răutăcios, care trebuie să se înfigă ca un sfredel de moarte în pieptul pietruit al strănepotului de domn. Și răutatea asta, și sfidarea grea, pe care i-o aruncă ochii mei, e cu atât mai crudă și mai batjocoritoare, cu cât simt mai îngrețoșat pe propria-mi piele atingerea de moarte a degetelor prințului Preda pe albeața fascinantă, de zăpadă, a nudității doamnei Alba...

Nici gând ca maestrul să se hotărască de plecare. S-a instalat din nou la birou și deschide acum rând pe rând toate dosarele afacerilor noastre mai complicate pe care memoria i le pune dinainte. E o bărbăție adevărată și-un sânge rece incomparabil în acest om, cumplit de violent de felul lui, care știe totuși să se stăpânească în așa grad și să vorbească fără nici cea mai imperceptibilă slăbire a glasului. Doar ochii lui mă sfâșie ca ghearele și numai din când în când își capătă și ei o lucire stranie de interes, când învăluiesc cu sadică voluptate ușa dormitorului.

Dar tocmai acum se petrece un eveniment considerabil, a cărui înfăptuire însă eu o socoteam mult mai târzie; mă simțeam chiar puțin cam stânjenit că nu puteam găsi încă mijlocul de-a o provoca ușor, la comandă, în momentul pe care l-aș fi găsit priincios. Lilica, probabil nemaicontând pe libertatea mea din seara asta, așa cum o amăgisem la început cu clientul imaginar, a cărui reală vizită rămăsese în suspensie ca orice minciună descoperită pe jumătate, cu aplombul ei obișnuit, cu lipsa aceea de sinchiseală care până acum niciodată nu-i dăduse greș, se hotărâse să iasă. Ba încă, de bună seamă pentru a marca presupusului meu client că prezența ei în acest apartament e cât se poate de naturală, așa cum ar fi aceea a unei surori, a unei rude, sau chiar a unei soții (ce poate interesa pe un client cu un proces atât de greu pe-a doua zi care e starea civilă sau ce fel de legături personale are avocatul său?), Lilica întoarse în trecere capul cu drăgălășenie spre noi, pentru a ne saluta cu o smerită naturalețe, pe care n-o putea dezminți decât luciul de păcură al ochilor ei șireți. Abia atunci mișcarea de surpriză pe care domnul Georges Radu Șerban o făcu se transmise asupra ei ca un șoc; căci abia acum privirile ei, obișnuindu-se cu diferența de lumini dintre camera pe care o părăsea și aceea în care intrase, recunoscu pe maestru, care, cunoscând-o de asemeni, își ferise ochii în obștescul zvâcnet al intenției exagerate de discreție, mai pălmuitor decât cea mai plată sfidare, cu ochii larg și necruțător căscați. Lilica n-a putut reține un țipăt ușor și a dispărut atât de repede pe ușă, că nici nu cred c-aș mai fi putut-o găsi pe scări, dacă m-aș fi luat după dânsa. Dar, evident, nu m-am deranjat nici o secundă, căci trebuia să rămân aici, să înfrunt ochii domnului Georges Radu Șerban. „Totuși ai recunoscut că lucrul e perfect posibil!” îi strigau ochii mei, dar ai lui nu auzeau nimic. Ei redeveniseră nespus de fericiți, și domnul Georges Radu Șerban, dintr-un exces, pe care nu mai izbutea să nu-l înăbușe, de bunăvoință, nu mai contenea cu autoreproșurile pentru inoportunitatea vizitei lui. Pe urmă, parcă readus la o bună realitate, dintr-un vis cu un sfârșit atât de frumos, reîncepu, cu un și mai considerabil stoc de pretexte plauzibile, să-mi motiveze rostul vizitei sale. Și dacă ironia, care spuma ușor în ochii mei, îi scăpă până la urmă, în schimb răutatea Voicuței îmi crease un folos înfricoșător de important: domnul Georges Radu Șerban mă vizitase, domnul Georges Radu Șerban prinsese ceva din intimitățile mele... maestrul, vrând-nevrând, numai pentru a nu mă lăsa să bănuiesc că toată spontaneitatea caldă a gesturilor și a vorbelor lui de la urmă n-a avut alt dedesubt și că toată vizita lui a avut într-însa în plus și ceva prietenesc — exclusiv, pentru afacerile noastre, era doar telefonul, prin care mai mă chemase până acum de atâtea ori -, trebuia să păstrez de-acum înainte și-n raporturile noastre de la birou, deci de-acasă de la dânsul, aceeași familiaritate și bunăvoință care mă apropia cel puțin cu un pas mai mult de apropiații săi. (Până acum, după atâția ani de lucru comun, el nu găsise încă de cuviință să mă prezinte soției sale. însă putea aduce într-adevăr apropierea printr-însul o limpezire a încâlcitelor mele căi sau dimpotrivă?) în orice caz, un punct mare e câștigat: domnul Georges Radu Șerban, care s-a pretat atât de ușor unei încercări anonime de intrigă meschină, va fi mai precaut în ascultarea șoaptelor telefonice sau de orice alt fel. în zilele următoare am putut constata la dânsul, printre forțatele-i atenții, străduința teribilă de a-și reține mânia că se lăsase atât de ușor dus în cursă. Ai fi putut crede că necazul pentru această ușurință aproape precumpănea mulțumirea că brusc stârnita-i bănuială fusese neîntemeiată: oricât ar părea de paradoxal, mi se părea că văd asta prin învelișul cu sticliș de oțel al amabilităților sale necurmate.

Sunt în seria marilor evenimente. Căci iată și această surpriză covârșitoare, care mă ului cu desăvârșire, punându-mă apoi pe adevăratul drum drept al acțiunii mele.

Mă întorceam noaptea cu prințul Preda, la braț, spre mansardă. Prințul Preda, care de la o vreme nu mai părea câtuși de puțin jenat de largile mele dărnicii, se îmbătase zdravăn, îl dusei chiar în apartamentul său și-l prezentai fotografiei doamnei Alba.

— Privește, prințesă, mă aplecai adânc în fața ei, simulând și eu pe turmentatul, privește pe iubitul tău clandestin. Iată-l cum s-a îmbătat... Nu e vrednic de frumusețea ochilor tăi... e un nemernic... să-l alungi... Acum se va duce să zgârie cu degetele ușa unei cocote infame și să se dogorească, la dragostea ei tarifată, de dorul tău... e un nemernic... cum poți să iubești pe-un astfel de decăzut, prințesă... cum poți?...

Și izbucnii în hohote cutremurătoare, împingând pe prințul Preda în glumă, ca un adevărat om beat. Prințul Preda se așeză pe pat și mă privi lung, îndobitocit. Iar eu continuai, ocrotit de beția-mi aparentă, poate cu răutate, în orice caz cu invidie și scârbă:

— Cum pot brațele tale albe să strângă stârvul ăsta la sân... cum poți lăsa buzele astea învinețite și spurcate să murdărească atâta albeață...

Eram oare într-adevăr beat eu însumi, de-mi creștea vocea atât de amenințător și cuvintele-mi deveneau atât de grele și de îndrăznețe...

— Cum poate pântecele tău să suporte povara asta sordidă... această poezie albă, divină, care trebuie să fie pântecele tău... Cum i-a fost dat tocmai acestui păcătos, acestui decăzut, să-l cunoască, să-l vadă, să-l atingă, să-l guste, să-l umple de balele lui alcoolice...

Și râdeam teribil, arătând la prințul Preda, care căscase ochi enormi la mine:

— Ah, îți place mutra lui eminesciană, ah, te încântă profilul lui... asta e tot ce-ți poate da această persoană, care-a încetat de a mai exista... că nu mai e decât un profil... un profil al altuia... ha, ha, ha, ha... ha, ha, ha, ha... ha, ha, ha, ha... și tu, prințesă, iubești profilul altuia, te culci cu un strigoi... pfff.

Prințul Preda a sărit deodată de pe dunga patului și a bătut cu tărie cu pumnul în masă:

— Sfârșește, idiotule, bețivule, țoapă lustruită, băiat de prăvălie... O prințesă ca ea nu se poate uita decât la un prinț...

— Pffff... ha, ha, ha, ha... ha, ha, ha... ha, ha, ha... mai spune o dată, prințule... mai spune o dată ce-ai zis... îl luai de umăr și-l scuturai ca pe-o haină veche: Numai la o astfel de căzătură se uită o prințesă, priviți, oameni buni, la cine se mai uit acum prințesele noastre... Ph... ha, ha, ha... ha, ha, ha... hi, hi, hi... La așa prinț, așa prințesă... La...

Dar cuvintele pe care am vrut să le mai rostesc mi-au fost oprite în gât de palma prințului Preda, aplicată ermetic pe gura mea.

— Un cuvânt dacă mai rostești, te zdrobesc, îmi urlă el răgușit în ureche... Despre mine spune cât vrei... spune ce vrei... dar despre ea...

Mi-a fost de ajuns o singură, o bruscă scuturătură a umerilor mei, ca să-l reped pe prinț tocmai în colțul cel mai îndepărtat al odăii...

— O prințesă care se culcă, hah, cu orice căzătură! repetai cu încăpățânare. Haide, nu-mi mai cânta pe tonul ăsta, prinț turmentat... O fi și ea prințesă, la fel ca doamna Irma, contesa noastră de-aici... Să nu crâcnești, prinț degenerat, că rup fotografia în bucăți... Să-mi răspunzi numai atâta și gata, sunt dispus să cred totul, chiar ce iese din gura ta tăvălită prin toate murdăriile. La asta să-mi răspunzi: dacă e prințesă, de ce se uită la un stârv! Haid, răspunde, vorbește, stârvule...!

Prințul, care rămăsese holbat lângă perete când am întins mâna amenințător spre fotografie, vroi să înainteze, dar nu izbuti; vroi să glăsuiască, dar nu scoase decât un sughiț lamentabil. Paliditatea lui de mumie ajunsese iarăși la paroxism, ca în noaptea când trebuise să rabde injuriile și sarcasmul sângeros al Irmei. Abia la urmă putu să-și miște picioarele într-o împleticeală de paralitic și căzu pe primul scaun, de care i se lovi genunchiul tremurând.

— La un stârv... la un stârv nu se uită ea... bâlbâi în sfârșit gâtlejul lui...

Apoi tăcu înfricoșat, parcă și-ar fi simțit moartea înaintând cu câte-un pas la fiecare cuvânt rostit. Credeam că face sforțări ca să se liniștească, când deodată urlă cu o vioiciune neașteptată:

— E o sfântă... e curată... ea nu se va uita niciodată la un ticălos ca mine, înțelegi, niciodată... Asta nu trebuie să mi-o spui tu... o știu atât de bine...

Și tăcu iarăși, în vreme ce eu însumi îmi căutam un reazem în jur, mă împleticeam spre întâiul scaun apropiat, în speteaza căruia îmi proptii mâna cu putere. Prințul Preda oftă adânc. Părea că se trezise brusc din starea lui de beție și acum mă privea ca un cerșetor, bleg și umil, cerându-mi pomana cruțării. Dar ochiul meu îi scormonea sufletul neîndurător.

— Vasăzică, ai mințit, îi strigai, văzând că nu mai are de gând să-și descleșteze gura. Vas-zică, prințesa asta e o simplă poveste... Vas-zică, iubești doar o fotografie... Acum înțeleg, prințule, de ce simți nevoia conteselor de pe coridor... Hm, dar atunci ce însemnează autograful ăla englezesc...? Mi se pare că ți l-ai compus singur, prințule, așa cum îți făurești din cocotele de pe coridor pe contesele visurilor tale...

Dar prințul părea să nu dea atenție firului momitor al cuvintelor mele. El își dusese ochii în podea și-i bleojdise acolo, unde de bună seamă că imaginația-i bolnavă îi înfățișa o priveliște prea teribilă, de vreme ce trăsăturile lui eminesciene se contorsionau atâta...

— Stârv... gemu el... niciodată... cu un stârv... niciodată... niciodată...

Și pe urmă se uită drept în ochii mei, și buzele i se dezlipiră de pe șiragurile de dinți. Rânjea hidos. îl apucai de umăr și-l împinsei în fața oglinzii.

— Spune-mi, îi strigai, dacă mai ești altceva decât un stârv. El se contempla în oglindă și, parcă îngrozit de imaginea palidă dintr-însa, porni de-a-ndăratelea, parcă ferindu-se de pumnalul unui urmăritor, până se izbi cu spatele de perete. Privea rătăcit la oglindă, bolborosind cu sadică satisfacție: „stârvule, stârvule...". Și deodată se înfipse în fața mea eroic și înveselit:

— Și cu toate astea, ascultă colea, comis-voiajorule!... începu el să strige... Cu toate astea, înțelegi... dacă aș vrea.... la un singur gest al meu înțelegi — ridică el degetul drept spre tavan... la un singur semn cu degetul ăsta de stârv... și frumoasa asta, albeața asta, candoarea asta ar alerga ca o nebună să îmbrățișeze stârvul, să-și lase pântecele în voia mângâierilor mortului... înțelegi ce-ți spun? Ești un prost și-un dobitoc... și băiat de prăvălie ai să rămâi toată viața ta... Pe când stârvul ăsta ce privești e al unui boier, mă!...

Înlemnisem. Și înțelesesem. Eram chiar să mă trădez că știu prea mult.

— Înțeleg... fotografia... scrisul de pe fotografic... o ai la mână cum s-ar zice...

— Nu ești prost, îmi răspunse el. Dar asta nu e nimic... fotografia asta... A-ha am... mai am... a-ha... înțelegi... dar ce te privesc pe tine astea... nu... dacă vreau... dacă vreau...

Și se ridică radios, și porni clătinându-se prin fața mea, mândru ca un general, dar nesigur și neregulat ca un general beat...

Înfricoșat, mă urnii la rându-mi, cu ochii injectați, cu gâtul înțepenit. Cum puteam să-i cer ultimul amănunt, singurul lucru care-mi mai rămăsese de aflat? Să-l apuc de piept și să-l dobor dintr-o smucitură, sau să-mi reiau aerul de nepăsare și caraghioslâc, să-l forțez să glăsuiască înainte, stimulându-i amorul propriu.

Alesei mijlocul al doilea. Și prefăcându-mă că abia mai mă țin pe picioare, izbucnii în râs zgâlțâit și mecanic, de alcoolic pierdut iremediabil. El mă privea năuc, dar nu-și manifesta prin nici un cuvânt nedumerirea pentru veselia mea fără sens, care părea că nu-l intrigă din cale afară. Astfel că trebuii să mă întrerup, izbucnind în cuvinte întretăiate brusc de sughițuri.

— Și de ce nu faci, prințule, semnalul fatal?... Bf... ff... pfff... îmi sulemeneam glasul ca actorii pe scenă și mă strâmbam mai rău ca apucații de ducă-se pe pustii.

— De ce-o cruți, prinț de Danemarca, și nu-i poruncești să vină colea în patul tău jegos?... Spune, răspunde aici dacă-ți dă mâna...

Prințul se posomori și ochii zglobii de până acuma căzură orbiți în pământ. Dar eu nu-l lăsam un moment:

— Să-ți spun eu... toate fotografiile tale și scrisorile cu care te mai lauzi... nu fac doi bani... sau prințesa e tot așa de ruinată ca tine și cine știe în care mansardă face pe contesa.

Surprinsei o privire furișă a prințului spre măsuța de noapte. Acolo, pe marmora murdară, era cealaltă fotografie, a fetiței de doisprezece ani, asupra căreia nici madam Matildei nu vroise să-i dea vreo relație.

Dar eu eram acum complet lămurit asupra unei bănuieli care mai mă încercase câteodată. Mă apropiai de măsuță, lăsând deoparte orice aer de om beat și pus pe șagă, ridicai și-i arătai fotografia de copil.

— Din cauza ei?... Prințul înclină din cap...

— E fetița ta?... Prințul înclină iarăși.

— Și doamna din fotografie o întreține în vreo școală, probabil?

Prințul încuviință îndobitocit...

— Poate chiar și tu trăiești de pe urma doamnei din fotografie...

Prințul își acoperi fața cu mâinile.

— Vas-zică, scrisorile au început mai de mult să-ți renteze.

Revedeam acum întreaga scenă nocturnă din grădina publică: doamna Esmaralda pusă în curent, așteptând afară; nobilul decăzut și șantajist, încercând să facă pe cavalerul, dorind s-o conducă curtenitor pe doamna Alba spre ieșire, după ce stabilise prețul tăcerii și poate încasase și prima rată. Iar pe deasupra târgului odios, chipul doamnei Alba, minunăția trăsăturilor ei, imprimându-se ca o dorință și un ideal în sufletul nărăvit și bicisnic. Frâna puternică a răspunderii de părinte, care mai domina, grav avariată, în inima nenorocitului, și poate și teama mizeriei definitive îl mai opreau pe acest individ să nu dea drum liber pasiunii tardive și furibunde.

Mai rămânea ceva de aflat?

Nimic. Numai din motive de legitimă precauțiune, trebuia să fac mai departe pe nedumeritul și neștiutorul...

— Dar scrisorile astea cum de ți-au picat în mână?... însă prințul Preda, care căzuse zdrobit pe marginea patului, mă rugă cu cel mai chinuit și mai umil accent:

— Lasă-mă, te rog... dacă ești bun, lasă-mă... aș vrea să dorm, aș vrea să dorm...

Când îl părăsii, îl văzui din ușă încovrigându-se în pat, așa îmbrăcat și încălțat, și trăgând plapuma peste dânsul...

Chiar a doua zi, prințul Preda căută să mă vadă și să cerceteze cu luare-aminte și înfricoșare în ochii mei, dacă am reținut ori am pus credință pe vreuna din destăinuirile lui din ajun. De la început încă, el mă copleși cu hazul lui și cu aluzii sarcastice la starea noastră de beție. Apoi mă îndemnă să nu cred nimic din ce mi-a spus aseară. Totul n-a fost decât scornirile bolnăvicioase ale unei imaginații otrăvite de alcool. Fotografia de pe măsuță reprezintă într-adevăr pe fetița lui, pe care o ține la pension, și nu gândește o clipă s-o aducă, nici măcar pentru câteva minute, în această mansardă dubioasă și în această ambianță sinistră. Dar fotografia din perete înfățișează o pasiune a lui de mult defunctă, o frumusețe rară, de care, e drept, a fost mai târziu alungat, dar care i-a dat, în scurta lor iubire, toate voluptățile și toate fericirile sufletești pe care poate să le dea cuiva o femeie superioară din toate punctele de vedere. Dar femeia asta, care a trăit într-adevăr ca o sfântă, l-a respins, îndată ce a observat predispoziția lui spre stricăciune și spre decădere iremediabilă: o înșela cu femei de rând, o insulta cu gelozia lui amarnică, o chinuia cu toate bizareriile și toate capriciile care cutreierau ca vânturile nopții prin capul lui de alcoolic. S-a străduit apoi prin toate mijloacele s-o recâștige, a amenințat-o, e drept, chiar cu divulgarea scrisorilor, dar ea a știut să reziste. Și tocmai când el era gata să ajungă la cele mai năstrușnice nebunii posibile, moartea ei neașteptată a survenit ca o intervenție divină să-i scape: pe ea de zarva unui scandal inconvenabil, pe el de ispita unei odioase infamii.

— Moartea ei „fizică"? am insistat nedumerit.

— Evident. Căci cea sufletească e cu neputință să înceteze în inima lui, s-a grăbit să-mi răspundă. într-atât ea subzistă și e vie într-însul, încât nu o data, chiar treaz fiind (ce mai e de vorbit când creierul i-e apăsat de aburii spirtului!), are halucinații de felul acelora din care mi-a dat și mie o reprezentație.

— Îngerul morții acestei femei frumoase, i-am spus, e chiar fata ta, fetița ta! Prințule, într-atât subzistă frumoasa femeie de care mi-ai vorbit nu numai în sufletul tău, dar și în viața reală, încât îți furnizează și stipendii de viață și-ți ține fetița la pension. Nu tresări! Ceea ce mi-a plăcut din tot basmul iubirii tale e tocmai că ai știut să înmormântezi pe această femeie în inima ta. Dacă alcoolul și visurile stricate care te mai cuprind din când în când te fac să te mai gândești la învierea ei, ele au rămas slabe și palide avânturi, din ce în ce mai slabe, mai palide. Și-n asta trebuie să stea adevărata ta fericire: în stingerea treptată, definitivă, a imaginii ei în tine. Căci învierea ei ar însemna, invers, moartea fiicei tale și, evident, după ce nebunia se va consuma totală, moartea ta însuți.

Prințul m-a ascultat întunecat; când am sfârșit, a schițat numai un rânjet, care ar fi fost punctul de plecare al încercării de a-mi scoate cu orice preț din cap ideea că frumoasa din fotografie trăiește și șantajul continuă. Dar, de bună seamă, înțelese și el că orice încercare de a mă convinge de contrariu e inutilă și rânjetul îi dispăru tot așa de mut cum apăruse, îi vorbii, pentru a-l asigura de obiectivitatea părerilor mele, cu mult elan de fetița lui și de dreptul pe care îl are, în numele ei de a-și specula fosta iubită. Și fiica lui are un drept la viață, proclamai, descoperindu-i astfel un reazem moral, pentru meschinăria lui fără margini (pe care, poate, mi-o voi asuma-o, la nevoie, mă gândeam înfricoșat). „Oricine are drept la viață și la iubire, am strigat cu convingere, apăsând pe cuvântul al doilea, desigur pentru mine. Iar cei care au păcătuit trebuie să plătească și pentru fericirea celor care i-au surprins... vreau să spun, a celor cu care au păcătuit în comun, pentru a fi părăsiți apoi."

Aci mă apucai să insist asupra distincției care-mi venise involuntar pe buze, cerând părerea prințului dacă găsește scuzabil procedeul lui, chiar practicat de unul care incidental deține un secret al persoanei în putință să-l ajute. Pentru a nu-i lăsa vreo bănuială întru cât priveau intențiile mele, îmi dădui numaidecât cu părerea că numai astfel o faptă de acest soi e o faptă reprobabilă. Deși mă angajam pe-o pistă periculoasă, atinsei însă și acest punct, pentru a surprinde chiar la dânsul vreun semn, cât de mic, care să întărească definitiv părerea, de care eram acum aproape sigur, că scrisorile și fotografiile pe care el le utiliza pentru a extorca pe doamna Alba, proveneau din sertarele fratelui său. Și răspunsul prințului Preda fu edificator. După el, accentul vinovăției nu trebuia pus pe mijlocul grație căruia o persoană devenise deținătorul secretelor alteia: iar dacă acest mijloc fusese pura întâmplare, chestia imoralității nici nu se mai punea: „Cel care a păcătuit trebuia oricât să dea o gloaba". însă, „în orice caz", procedeul era legitimat, pentru cel constrâns de nevoie, să-l utilizeze: „fie de-un motiv familial puternic, ca bunăoară în speță, fie de groaza propriei mizerii, fie chiar de o iubire mistuitoare, pentru persoana surprinsă în greșeală". Or, ceea ce chinuia pe prințul Preda e că el, am socotit, se vedea prada tuturor acestor alternative.

Nemernicia faptului nu apărea pentru dânsul decât atunci când șantajul se sprijinea pe simple plăsmuiri, înscenări sau amenințări gratuite, speculând groaza bolnăvicioasă de zgomot a celui vizat.

Evident că aprobai toată această morală foarte elastică a purtătorului de nume istoric, prin care putui întrevedea bine ceea ce mă interesa anume pe mine, chipul cum parveniseră aceste scrisori în mâinile lui.

Mai târziu el îmi povesti răspicat (exceptând unele reticențe străvezii) toată întâmplarea. Printre obiectele „lăsate lui cu limbă de moarte de fratele său” s-a găsit și o superbă cutie, lucrată de-un celebru și străvechi maestru italian. In cutie prințul a dat de scrisorile și de fotografia cu dedicație a unei doamne din lumea mare, „nomina odiosa". Cum mizeria creștea și „o dată cu ea și fata, care trebuia întreținută, așa cum pretindea numele ei", gândul speculării scrisorilor a prins a miji în creierul prințului. Dar de la gând până la practică este destulă cale; pe tot parcursul ei, el a avut de luptat, așadar, „cu conștiința că, scormonind cele mai intime secrete ale fratelui său, comite un oribil sacrilegiu". Dar „drepturile vieții — a trebuit s-o recunoască și el, care era un nobil — au fost mai puternice decât orice eleganță sufletească". Și acum câțiva ani și-a luat inima în dinți și-a dat un telefon doamnei, autoarea scrisorilor și-a autografului. I-a cerut un rendez-vous, pentru a stabili un modus procedendi. Cum doamna în chestiune refuza să vină la dânsul acasă, nici singură, nici însoțită, după numeroase și necontenit întrerupte tergiversări la telefon, ea conveni să se întâlnească la o dată anume cu dânsul, pe înserat, într-o grădină publică, din apropierea străzii ei. Grădina publică o descoperise, evident, prințul care refuzase la rându-i, cu energică obstinație, să o viziteze acasă la dânsa, la orele pe care i le indicase ea. La prima întâlnire sosise însă mama doamnei în chestiune, care-l recunoscu după un anume ziar englezesc, pe care prințul îl parcurgea convențional, la lumina felinarului, din mijlocul grădinii. Doamna Smaralda îi propuse să ducă tratativele cu dânsa în numele fiicei sale, dar prințul speriat de complicații eventuale, care ar fi putut degenera, poate și din punctul cam grav de vedere al capitolului respectiv de cod penal, în urmări cu totul și cu totul neplăcute, răspunse venerabilei doamne că nu are nici un fel de tratative de dus cu nimeni și că probabil stimata doamnă era victima unei confuzii adresându-i-se lui. A doua zi, însă, el reluase convorbirile telefonice, pentru că erau mai ferite de surprize, și ceru din nou întrevedere, care nu putea fi însă decât între patru ochi. întrevederea îi fu acordată principial, dar termenul ei rămase, probabil, în funcție de plecarea soțului doamnei în oraș, căci fu contramandat în două rânduri (în ziua făgăduită, prințul se legătuise să întrebe la o oră anumită dacă data stabilită cu prilejul convorbirii precedente rămânea valabilă.

Am întrerupt pe prinț, interesându-mă de ce nu stabilise chiar condițiile schimbului prin telefon, fără a-i mai cere întrevedere personală: fixarea unei sume globale pentru restituirea totală a scrisorilor sau o rată periodică sub angajamentul solemn al celei mai ermetice discreții. Asupra modalității de plată, prințul îmi declară că, de când cu grava sa decădere materială era „adversar hotărât al oricărei încasări globale"; și-apoi, doamna Alba, pe cât înțelesese, nu era capabilă să-i satisfacă total pretențiile bănești. (Cât trebuie să fi cerut!) Iar în privința întrevederii, îmi mărturisi la început că se temea de tratative cu persoane invizibile, care-ți răspund tocmai de la celălalt capăt al firului de telefon. Pe urmă completă că la asta se adăuga și o curiozitate obstinată, care i se năzărise din lectura scrisorilor (canalia nu se putuse abține să nu le citească și răscitească pe toate). Ardoarea aprigă a corespondenței îl intrigase la culme și-l făcuse să-și amintească, fără să vrea, cât de izbitor semăna la figură cu răposatul (deosebirea dintre dânșii era numai că cel mai mic de ani fusese mult mai înalt). Vream să văd, îmi explică el romanțios, „ce primă impresie produce asupra acestei superbe femei, pe care evident o și căutasem s-o văd de la distanță, șoapta trecutului mort'".

Pe urmă, prințul Preda îmi povesti cum decursese întrevederea. Doamna Alba observase cu mult interes această „izbitoare” asemănare. La început păruse chiar afabilă și timidă; dar brusc redevenise tranșantă și rigidă. (Cred și eu, când un chip atât de scump reînviase ca să-i propună un târg așa de meschin și josnic!) Prințul Preda se mira de această bruscă schimbare de atitudine, pe care o puse apoi pe seama unei tactice de cochetărie.

— Dar ce puteam face? mă întrebă el pierdut. Era imaginea fetiței necontenit prezentă aici în fundul gândului, ca toată splendoarea doamnei Alba să plătească în fața ei. Altfel, cum aș fi aruncat orice socoteală departe de mine și cum aș mai fi îngenuncheat la picioarele ei divine! înțelegi tu, tinere, acest chin cumplit?... M-am și simțit totuși dator să-i lămuresc, să îmbrac în scuze nemernicia gestului meu. Și i-am spus sincer totul: i-am povestit despre fetiță... m-am zugrăvit cât sunt și cât am fost de nemernic... i-am mărturisit cum până și cutia în care găsisem scrisorile, o adevărată operă de artă, a trebuit s-o vând, numai și numai ca să mai amân gestul oribil pe care trebuia să-l fac, eram constrâns de toate nevoile să-l fac, acela de-a o chema la telefon...

Prințul Preda glăsuia emoționat și patetic. Iar eu, acum convins pe deplin, urmăream cu ochii parcă momentele dramatice ale scenei la care ajunsesem prea târziu. Doamna Alba nu păruse deloc înduplecată de scuzele celui care îi propunea condiții atât de odioase, pretinzându-i tribut și păstrând în același timp în întregime dreptul de a o constrânge și mai departe după bunul-plac. Iar prințul Preda numea asta „mândrie inumană și sălbăticie".

— Înțelegi imaginea, imaginea sfântă a copilei mele, prin cruzimea sistematică de a schimba vorba ori de câte ori pomeneam de dânsa. Era ca și cum aș fi pomenit de o rivală... Și asta era adevărul: rivala, rivalele... înțelegi... Iată-mă între aceste rivale, cele mai înverșunate cu putință, declamă el cu convingere: de o parte, frumusețea desăvârșită, de alta, dragostea pură, filială, nevinovăția unui copil... înțelegi acum chinul meu teribil de câțiva ani în șir... Fără ieșire... fără ieșire... borborosi el, strângându-și tâmplele în pumni.

Mă ridicasem pe masă, de unde contemplam, ca de pe-o amețitoare înălțime, restriștea cumplită în care se zbătea prietenul meu, așa cum Iov se zvârcolea plin de bube în gunoiul existenței lui. Dar, poate prin contrast, eu respiram adânc aerul limpede de munte pe care mi-l da această perspectivă imaginară. Năruit în sine, prințul Preda părea un dușman zdrobit de avântul meu triumfător. îl înfrânsesem, pentru că aflasem de la el tot ceea ce trebuia să aflu. Acum știam de minune locul comoarei ascunse; pentru care mă târâsem atât amar de vreme pe brânci, ca reptilele și ca viermii, prin imunditățile acestei mansarde. Prințul Preda îmi arătase până și cutia de tinichea, o cutie mare de tutun, cu eticheta regiei, în care înghemuise toate scrisorile, după ce vânduse sălașul lor scump, lucrat de-un celebru artist, din școala italiană, căruia însă îi ignora numele, dar o veritabilă operă de artă „căci luase pe ea de la unul din anticarii cărora o arătase 60 de mii de lei".

Nu-mi rămânea decât să-mi aleg momentul când aceste pietre nestemate trebuiau să intre în posesia mea definitivă.

Trebuia să stabilesc cu multă luare-aminte acel moment, într-un fel sau altul, prințul Preda trebuia îndepărtat din apartamentul lui în noaptea în care aveam să operez, dacă de bunăvoie nu-și va relua obiceiul hoinărelilor nocturne și fără ca eu să-i mai fiu însoțitor. Contesa Irma, cu care nu încetasem să mă întâlnesc, deși în ultima vreme mult mai rar — pentru că de cele mai multe ori știam s-o evit fără a o jigni, cunoscându-i acum de minune programul și obiceiurile -, avea să-mi fie desigur de folos. Cum? încă nu m-am gândit deocamdată. Nu-i nici o grabă: prințul Preda are o încredere nemărginită în mine, am devenit confesorul lui indispensabil. Acum mă invită la o lectură de fragmente alese din scrisorile ascunse. Voi vedea deci și cu ochii cum trebuie să procedez, când voi veni să deschid singur ușa și cutia mesei: voi vedea unde trebuie să mă îndrept de la început și ce lucruri trebuie să dau atunci la o parte, ca operația să se petreacă pe cât se poate mai ușor.

Iar acum mă voi delecta să ascult proza donnei Alba. Nu e vina mea, sunt obligat s-o ascult, nu pot refuza pe prințul Preda pentru a nu trezi nici un început de bănuială; voi gusta deci dintr-un fruct oprit, fără a-mi face nici un proces de conștiință. Azi voi culege firimituri vechi, uscate, din mâna ei subțire, iar mâine, ori poimâine, cine știe, voi vedea frumusețea ei albă pălind, când va zări comoara pierdută, cheia liniștii și a fericirii ei de-acuma în mâinile mele.

Don Quichotte de pe Cerna de data asta nu s-a mai bătut cu morile de vânt. El a știut să ajungă la un liman cert și glorios, care va da mai certă semnificație avânturilor lui, de până acum, în gol. Unde mai vedeți ridicolul duios al nevoii lui de a crea planuri homerice, care să se rezolve în cadrul unor acțiuni hilare? Don Quichotte de pe Cerna a procedat dimpotrivă după o tactică mai restrânsă, dar mai sigură, și-a comprimat avânturile, rezervându-se unui final incomparabil mai grandios, pentru că pozitiv, don Quichotte a încălcat în sfârșit pozitivul, a ajuns la hotarele realității, în care s-au închegat solid contururile instabile ale fantasticelor lui visuri de nebun.

Și el e fericit, pentru că a rămas totuși un veritabil don Quichotte: adică s-a străduit să descopere o vână ascunsă a vieții, pe care a știut să se strecoare totuși ca printr-o peșteră de nimeni cunoscută; și-a ajuns la un capăt inaccesibil altora, de unde va aduce liniștea și fericirea unei frumoase din povești, dar aievea. Nu era asta o poveste întreagă, un basm, un vis și totuși o realitate în plin secol de preciziuni, de materialism și de trepidație mecanică?

Iar capătul peșterii obscure dusese aci, în mansarda madamei Matilda, care se delecta cu urmărirea vieții intime a chiriașelor sale prin crăpăturile ușilor sau prin gaura cheilor. O singură cameră rămăsese văduvită de posesoarea ei, dintre cele pe care le găsisem la venirea mea ocupate: odaia Auricăi, fata cu părul oxigenat, pe care aș fi crezut-o acum din nou în brațele prințului Raoul dacă, întâlnindu-mă peste puțin cu acesta, n-aș fi fost asigurat de el că fericirea-i reîntoarsă (stranie coincidență!) nu numai că e brună (câte vopsele minunate n-a inventat doar industria coafatului!), dar că se bucură de întreaga ei bogăție capilară de mai demult.

Poate, cine știe, Aurica și-a găsit o locuință mai convenabilă pentru profesiunea ei: a coborât cu un etaj, pentru a se înălța astfel cu un rang mai mult în ochii clienților. Dar eu sunt nespus de mulțumit că n-o mai văd printre noi, căci, abia la câteva zile după ce am observat că ne-a părăsit, mi-am dat seama de imprudența ce săvârșisem de a-i pomeni de prințul Raoul. Dacă gureșa asta incorijibilă ar fi scăpat vreun cuvânt privind prietenia mea cu Raoul prințului Preda? Dumnezeule, numai că-mi reamintesc această grozavă greșeală, singura verigă putredă în înlănțuirea de fier a străduințelor mele, și-mi dau și mai limpede seama cât trebuie să mă grăbesc, chiar de teama mea însumi, de a smulge din puterea acestui degenerat periculos tezaurul de scrisori al donnei Alba, caseta misterioasă (o cutie de tutun) în care zace fericirea celei căreia mi-am dedicat viața, puterea și iscusința mea din liberă și neclintită voință, asemeni bizarului cavaler medieval, învingător prin secole al batjocoritorilor lui și al ridicolului, divinului său romantism.