Sfârșitul

Se lăsă pe banca grădinei publice, ca după o fugă zdrobitor de lungă, fără răgaz și fără ogoire, ca atunci cînd te alungă din urmă o spaimă de moarte. Și totuși nu fugise deloc. Iar ochii nu arătau cît de puțin expresiunea aceea minunată de mirare și de nebunie pe care le-o dă groaza. Dimpotrivă, ochii lui mari și copilăroși păreau acum uscați și scurși, iar pleoapele pleoștite îi dau o înfățișare de plîns.

În vreme ce se ștergea cu batista de sudoare, buzele îi șoptiră de mai multe ori: „În sfîrșit!” Și chiar mai tîrziu, cînd gîndurile îi zburară departe, buzele șopteau la fel: „În sfîrșit, în sfîrșit!”

Era îndată după prînz și grădina nu prea era populată. Însă pe băncile răspîntiei umbroase de alei tot se odihneau cîțiva. Uneori un pas rar și legănat de femeie făcea să-i crească privirile. Dar își spunea numaidecît:,,în sfîrșit!” și ochii reveneau la loc, ca sub vraja unui cuvînt sibilic. Iar pleoapele se pleoșteau din nou și cearcăne de tristețe se lărgeau tot mai mult în jurul ochilor scurși.

Cei de pe băncile alăturate nici nu-l vedeau. Unul își lăsase capul pe dunga răzămătoarei pentru a da drum înainte pîntecului rotund; altul, cu capul într-o mînă și cu cotul pe-un genunchi, desemna cu bastonul cercuri și litere în pietriș; al treilea zîmbea în gol; iar o domnișoară se prefăcea indiferentă și-și întorsese puțin spatele, crezîndu-se fixată de toți patru.

Bîrnea era cel mai tînăr și mai elegant dintre toți; chiar poate singurul elegant. Și domnișoara, lui, de bună seamă, vroia să-i atragă luarea-aminte cu atitudinea ei indiferentă și înțepată. Dar Bîrnea urmărea îndobitocit pe pietriș jocul umbrei dantelate, pe care alergau de colo pînă colo, în continuă adiere a sălciilor, pete micuțe de lumină, ca boabe de argint-viu.

Își aminti că acum două săptămîni urmărise, tot de pe banca aceasta, tremurarea aceleiași broderii de umbră și lumini, îndobitocit de aceeași povară, care astăzi îi împinsese pasul încoace. Dar atunci mișcătoarea priveliște îi adusese aminte picăturile de strălucire pe care soarele după-amiezelor le stropea prin invizibilele găurele ale transparentului în odaia părăsită, pe tapetul vînăt al peretelui din fund, pe tăblia divanului și chiar pe picioarele și pe hainele lor. Uneori chiar pe obrazul palid al Madei. El vroia să șteargă cu un sărut pata de lumină, dar pata abia după nenumărate sărutări se muta pe umărul rotund și negricios și, de acolo, cu mari sforțări, gura lui lacomă abia putea s-o alunge pe tăblie.

Acum două săptămîni, a fost de ajuns atîta — amintirea aceasta numai — ca „hotărîrea” lui nestrămutată să-i fugă din minte ca și o pată de lumină. „Dacă va veni, ei bine…” și-a zis atunci. Și vedenia ei a și apărut de după boschete, aprinsă de gîndul care-l ardea. S-a apropiat cu mersul ei rar și legănat și cu zîmbetul ei supus și stăpînitor. S-a așezat alături de dînsul și i-a pipăit mîna. Abia atunci el a înțeles cu frică și bucurie că-i ea într-adevăr. Și-a văzut pe gîtul ei o pată de lumină… și-n grădina publică nu mai era nimeni afară de dînșii; iar pata de lumină rîdea cu hohot pe gîtul negricios…

Bîrnea se cutremură și gemu. Domnul care scria litere pe pietriș ridică puțin capul, îl măsoară pe fugă și se cufundă iarăși în calculul arhimedic. Domnișoara, plină de cel mai adînc dispreț, se întoarce de tot cu spatele.

Bîrnea fixează rondul de boschete care acopere portița pe unde a venit. Și se simte atît de sigur de sine, atît de hotărît, că amintirea care l-a făcut să geamă îl face acum să rîdă. Privește în direcția portiței și-și șoptește vesel și totuși furios, de surîsul sigur de izbîndă, pe care-l preghicește pe buzele celei ce va să vină… cînd va fi la trei pași de bancă: „O ridicare militărească, un pas milităresc, ferm, hotărît și repede… și nimic, nici o privire în urmă… o tărie de războinic”…

…Petele de lumină au dispărut de tot de pe pietriș, broderia de umbră s-a destrămat, pe băncile răspîntiei s-au mai așezat doi trecători și o bonă cu copilul. Dinspre boschete nici un adevăr, nici o arătare; ba întru tîrziu de tot un servitor cu un coș gol și cu papuci ce plesnesc supărător pe alee, împroșcînd pietricelele.

Bîrnea răsuflă adînc și șuierător. Pe figura lui o încordare de temut. Se ridică și pornește. Și nimic milităresc în ridicarea, în pornirea, în pasul lui. Grumazul și spinarea-i sunt acum covîrșite de-o povară neasemuit mai grea decît cea care îl doborîse pe scîndura verde și vîrtoasă.

În cafenea parcă s-a spart un obuz, atît e de mare înecul de fum. Prin ceață se aud clinchete de cuțit în pahare, zumzet molcom de discuții, străpuns arareori de-o comandă sau de-un răspuns categoric de chelnăr, game de rîset… Prin norul de tutun becurile înseilează încolăcituri de foc; rîme luminoase în borcănașe de cristal. În fund, domnișoara de la casă, cu pieptănătura neagră, încercuită de-o diademă cît o coroană, conduce cu gesturi suverane serviciul de pe tronul de sticle colorate și pocale uriașe. În răstimpuri oblăduie mesele cu privirea furișă și ispititoare.

— Un coniac!

Bîrnea e la al zecelea. Iar Gogu Gorăscu îl măsoară la rîs.

— …de două săptămîni?

— De două săptămîni.

— Și n-ai mai văzut-o tu, de-atunci?

— De-atunci…

— Tu, Bîrnea…?

Un domn s-a apropiat de masa lor; a cerut voie să ridice ziarul înfășurat pe-un bețișor și, fără să aștepte răspunsul, a pornit cu el, fluturîndu-l ca pe un steag.

— De două săptămîni zici?…

Gorăscu izbucnește într-im rîs subit și sonor, pe care-l continuă fără nici o modulare și-l oprește tot așa de brusc.

— Imposibil, Bîrneo…

— De-ai putea vedea cît senin e în sufletul meu!… Sunt liber, liber, liber, scumpule! Numai de aste două săptămîni mi-a fost teamă… dar ele au trecut așa de lin, așa de alinător, ca un rîu potolit… Acum s-a terminat! Acum pot striga: liber, liber, liber!

— Și ea n-a mai venit în grădină… ca atunci…

— N-am mai așteptat…

— Ți-ai ridicat și bagajul?

— Cufărul, tot… Împachetam chiar în toiul discuției… Le-am și adus; sunt sus, aici, la hotel…

— Și acum redeschizi procesul?

— Ce? Procesul s-a terminat…!?..

— Nu știi? Sentința era de două luni definitivă… Mai rămăsese transcrierea…

— Și ai transcris?

Bîrnea privește cu ochii rătăciți spre domnișoara de la casă, pe care reflexul borcanelor de sirop o scaldă în purpură și vis. În revărsarea aceasta roșiatică, cum seamănă la ochi cu Mada! Parcă ar fi în serile lor de iarnă, cînd dădeau drumul becului cel roșu.

— Cu siguranță că n-ai transcris… spune drept…

— N-ai avut curaj… așa e?

Bîrnea se scutură ca de-o ispită. Și parcă împinsă de voința lui, domnișoara de la casă și-a ridicat ochii deasupra reflexului purpuriu, în lumina mare și adevărată a tuturor becurilor celorlalte, albe. Este o alta și nu seamănă deloc cu Mada… și e frumoasă și sunt atîtea altele frumoase… și mai frumoase…

— Am transcris…

— Ai… Minți!… Și Gorăscu dă iarăși drum râsului său sonor și scurt: Minți…

— Băiete, un coniac…

Bîrnea privește cu ochii larg căscați ușa împătrită de la intrare, învîrtindu-se necurmat pe pivot. Are răstimpuri momentane de repaos, pentru a porni iarăși în jurul ei. Și la fiecare nouă învîrtitură, cîte-o figură necunoscută și banală e aruncată înăuntru ca dintr-un automat. Bîrnea urmărește cu luare-aminte aparițiunea acestor făpturi nocturne, care pășesc toate la fel, aruncînd priviri scrutătoare asupra meselor, zîmbind cînd au găsit pe cine căutau sau încruntîndu-se nemulțumite și pierind iarăși între aripile vînturătoarei de la intrare. Și simte vag că această forfotă începe să-l îngrijoreze. Iar Gorăscu s-a pus cu tot dinadinsul să-i scoată cu cleștele adevărul dintre buze…

— Îți spun că am transcris, înțelege-mă odată…

— Pe ce-ai tu mai scump?…

Răspunsul șoptit al lui Bîrnea nu mai lasă nici o îndoială. Gorăscu s-a tras îndărăt, lipindu-se de speteaza scaunului, și-l privește cu ochi speriați. Bîrnea îl măsoară înciudat și ochii lui cresc de asemenea…

— Nenorocitule, ce-ai făcut?

— Ce trebuia să fac de mult, abia mai răspunde Bîrnea, căci doar ultimele cuvinte se avid groase, de bas; primele n-au fost decît conturate de buze…

Bîrnea tușește acum ca să-și potrivească glasul, apoi adaugă:

— În sfîrșit… s-a dus… Băiete, un coniac am zis.

Și tăria și regularitatea cuvintelor din urmă îi dau curaj…

Dar ochii lui Gorăscu îl privesc tot mai speriați și parcă și mai mult el se lipește de speteaza scaunului. Iar ochii lui Bîrnea au devenit de asemeni neobișnuit de mari.

— Dar tu, tu tot o iubești…

— Am transcris, îți spun…

— Tot o iubești…

Bîrnea izbește cu pumnul în masă.

— Am transcris!

Cei de la mesele vecine și-au întors capetele și el îi privește uimit, apoi rugător, parcă și-ar cere iertare.

Celălalt îi dă răgaz un timp. Bîrnea încearcă să se strecoare din impas, însăilînd întrebări nereușite pe teme indiferente. Dar cînd îl socoti deplin recucerit de calm, Gorăscu își vîrî din nou colții.

— Atunci de ce te mînii așa?

— Nu mă mînii, dar sunt plictisit de tot de comedia asta…

— Acum de ce vorbești așa îmbufnat?…

— Ți-am spus: de plictiseală… dar vorba ta, putem vorbi și mai domol. M-ai surprins însă cu întrebările tocmai cînd admiram piciorușul acela… uite colo, sub masă, unde lasă acum chelnerul serviciul de ceai. Ea nu-i tocmai, tocmai… dar uite ce picior…

— Mai frumos era al Madei.

— Ascultă… știi…

Cele două șiraguri de dinți ale lui Gorăscu au apărut în întregime dintre buzele despicate de rînjetul ironic… Pieptul celuilalt răsufla ca foalele.

— Zici că ai transcris… de ce mai ești gelos?

Dacă n-ar fi rostit cuvîntul din urmă, pumnul viguros care începuse să se încleșteze s-ar fi și lăsat cu greutate de ciocan în creștetul schilavului cicălitor.

— Gelos? Ah…

— Firește. Dacă n-o mai iubești, de ce te mai superi!

Bîrnea îl privește neînțelegător.

— În orice caz… nu pot… să dau voie cuiva să fie obraznic…

— Ce te mai interesează pe tine?

— Dar nu înțăleg ce te interesează pe tine?

— Mada acum interesează pe toată lumea…

Degetele lui Bîrnea se strîng convulsiv; ochii îi fierb.

Pe Gorăscu îl vede parcă departe, departe de tot, dincolo de fundul sălei… Altfel, știut e că i-ar face capul una cu tabla de marmură a mesei.

Celălalt înțălege că mînia e gata să se spargă și intervine grăbit:

— De ce te superi?

Și rînjetul ironic îi dezgolește iarăși șiragurile de dinți… O iubești… O iubești… Te-am pus la încercare…

— Minți… Înțălegi, bolborosește celălalt răgușit, cu ochii holbați… Datoria mea însă…

— Nici o datorie, ce datorie… S-a dus acum… Presupunem că astăzi m-aș fi întîlnit cu Mada și…

— Ce?… Unde?!

— Indiferent… Presupunem pe stradă…”

— Nici o presupunere… unde?

— Vai! cum o mai iubește…

Gorăscu se oprește speriat el însuși de atîta îndrăzneală. Și acum se privesc amîndoi, răsuflînd adînc și greoi, ca doi luptători cari au încetat un moment trînta, pentru a reîncepe îndată, spionîndu-și mișcările, căutrnd pe furiș unde ar trebui să apuce, stăruind să ghicească intențiile adversarului.

— Va să zică nu ești chiar așa de liber, dădu Gorăscu în clipă oportună lovitura de grație. Vezi, te-ai grăbit cu transcrierea.

Covîrșit sub puterea loviturei, Bîrnea, puternicul Bîrnea lăsă capul pe mîinile proptite în masă. Și din pieptul potrivnicului porni rîsul sonor al triumfului. Un rîs totuși în care revenea necontenit o notă falșă, țipător de falșă… Lui Bîrnea nu putu să-i scape: „Canalia, nu arată așa de încîntat de constatarea lui, cum vrea să pară!”

— Nu! izbucni el totuși din nou, atît de puternic, că privi singur spre mesele vecine, să vadă dacă nu-și întorc iarăși zecile de capete spre dînsul. Și înstrunînd glasul: Nu, nu, nu… nu-mi pasă… Du-te… Duceți-vă la dracu… Auzi, abia a așteptat nemernica… abia… Dar ce mă privesc pe mine toate acestea…

— Ei, măi… nici n-am întîlnit-o, dragă, ce te pornești așa?… Am spus: presupunem.

— Ei și? ce-mi pasă mie?

— Mă rog, răspunde-mi lămurit; o mai iubești sau nu, ai transcris sau nu, putem… să-i… s-o… să-i facem curte sau nu?…

— Cine?

— Noi, ăștia, ăștelalți…

Pentru a lua înainte mîniei, pe care o simte iarăși gîlgîindu-i în gîtlej, Bîrnea izbucnește el de astă dată într-un rîs voinicesc și vădit exagerat. Și exagerarea aceasta, ca și mînia însăși, ca și notele falșe pe care le ghicește și în rîsul lui, ca și, adineaori, în rîsul celuilalt, îl cutremură din nou de sus pînă jos.

— Dragii mei, primiți binecuvîntarea mea. Duceți-vă diacului cu ea cu tot, dragii mei. Repeziți-vă la ea ca o haită des lupi… Ce mai mă pri…

— Bîrnea, ia seama ce spui.

— Tu n-ai văzut că eu jucai teatru, măi ticălosule?

— Teatru?

— Am vrut să-ți… am vrut să vă studiez lașitatea și nemernicia… Abia ai așteptat… abia ați așteptat… voi toți, că tu singur n-ai să ai noroc, asta ți-o spun eu… abia ați așteptat să… să… și v-ați și repezit… Toți, toți…

— O iubești… o iubești.

— Ia nu mă mai plictisi!… Du-te și… Ce tot mă întrebi… Spune-i ei; și… și… ai să vezi cum o să te dea afară…

Și Bîrnea începu să rîdă, cu o putere fără seamăn și de astă dată cu toată sinceritatea, căci o amintire i se luminase în minte…

— Crezi? făcu Gorăscu jicnit. Ei bine, îți voi dovedi contrariul…

— Ho, ho, ho… ho… ho… ho… Lasă altuia misiunea asta, dragul meu… Phfff… o să te dea afară…

— E vorba, dragă Bîrnea, tu nu mai ai nici un amestec…

— Da, ești liber, pfff… Încearcă… ha… ha… haha… ho… ho… ho… ho…

— Pentru ultima oară te întreb, făcu Gorăscu livid, sculîndu-se de pe scaun și întinzînd mîna…

— Și eu pentru ultima oară îți răspund… chiar acum pleci direct acolo, nu? ho… ho… ho… mare dobitoc ești, scumpul meu… o să te țin minte toată viața… Cum mă încerca el să vadă… pfff… dacă e liber… pfff… să fie dat afară… Ha… ha… ha…

Gorăscu mai zise ceva, dar totul fu înecat în hohotirile lui Bîrnea. Cînd ajunse la ușă, el trimese un sărut celui rămas și dinții i se dezghiocară din nou.

Cînd fu singur, bucuria lui Bîrnea se ogoi îndată. În locu-i simți aceeași indispoziție de la început, bîntuindu-i sufletul ca o adiere de teamă.

Privea necontenit ușa și ușa se învîrtea necontenit. Ce prieten nou va mai țîșni de afară să-l întrebe dacă e liber să-i curteze nevasta?

Un domn cu cioc alb, încîrlionțat la vîrf și cu ochelari, a ieșit din vînturătoare, s-a oprit să scruteze sala apoi a întîlnit privirile lui Bîrnea și a început să-l fixeze cu o ardoare neobișnuită. A pornit spre dînsul . și. Bîrnea îl privește uimit. Și teama de la început îi adie și mai pronunțat în suflet. Ce-o mai fi vrînd și ăsta?

Dar aproape de el, domnul și-a coborît ochii de miop, a părut că se dumirește, a îngînat iertare și a luat-o printre mese, cocoșîndu-se cercetător și cerîndu-și necontenit iertare. Iar teama din sufletul lui Bîrnea s-a prefăcut acum într-o jale amarnică, zbuciumătoare. Dinaintea ochilor lui se desfășurase într-o clipă covorul de nisip al unui pustiu întins, nemărginit. Nisip, nisip și gol, numai gol…

Ușa se învîrtea fără repaos.

Noaptea e albă și totuși nici stele, nici lună, nici zăpadă, nici felinare. Trebuie să fie însă grozav de tîrziu de vreme ce s-a închis și cafeneaua. Bîrnea își simte capul cumplit de greu. Ceva imposibil parcă i-a vîrît mîna prin pălărie și-l trage de păr, conducîndu-l. Distinge lămurit pătrățelele bazaltului prin negura alburie. De unde dracul o fi venind luminiștea asta, doar mai e mult de tot pînă la ziuă?

De la o vreme nu vede decît un singur pătrățel. Își urmărește cu atenție vîrfurile ascuțite ale ghetelor, încercînd să-l apuce sub talpă, dar pătrățelul aleargă înainte, uniform și de neprins. Întețește pasul; pătrățelul se grăbește. Se oprește în loc; pătrățelul stă și el. Zădărnicia aceasta îl irită nespus. Într-adevăr, ce rost mai are mersul ăsta, cu un cap ca plumbul, care cu greu se mai ține să nu se rostogolească pe pătrățelul de bazalt. A… poarta e închisă la grădina publică! Ce dracu caută el pe-aci, doar de două săptămîni s-a mutat la hotel?…

Gorăscu! Ce speță de imbecil! Ce deșirătură osoasă și fantomatică! Ce gură lipicioasă și ce dinți de știucă! Ce piele galbenă de pelagros. Imposibil! Imposibil! Și-și aduce aminte rîsul, obișnuitul rîs plin de venin al Madei: „Închipuiește-ți cine m-a cerut înaintea ta… Un prieten intim al tău, pe care-l surprind și acum privindu-mă pe furiș, căci atunci cind îl privesc in față face încă pe ofensatul! Închipuiește-ți pe Gorăscu… O… cînd mă gîndeam că buzele acelea lipicioase, care abia se desfac de pe dinți, s-ar fi putut lipi de ale mele… Ah, aer… aer…” Și rîsul veninos se pornea din nou la aceste cuvinte și lui îi făcea atît de bine rîsul acela cînd nu îndrepta spre dînsul limbele-i ascuțite de șarpe.

De o săptămînă de cind umblă pe străzi. Pe ea n-a văzut-o niciodată. Pe Gorăscu de mai multe ori… Dar ce-au a face unul cu altul… Aș înțelege Prundeanu… O, da, ăsta ar fi cu totul altceva… Și apoi cu ce admirație vorbea Mada despre dînsul!… Însă Prundeanu are atîtea pe capul lui… Și Prundeanu e un atît de bun, un atît de devotat prieten…

În seri tîrzii de nesomn și-l închipuie pe Prundeanu sărutînd-o. Ea se înfioară și se mlădie ca un lujer sub suflarea patimei. Și ochii lor negri încrucișează scînteieri de văpaie neagră. Nimic mai grozav, nimic mai arzător decît focul negru! Doi demoni frumoși, doi demoni negri, în lupta patimei demonice.

Bîrnea ar suferi îngrozitor în fața acestei priveliști, dacă un zîmbet nu i-ar înveseli buzele la alăturarea apariției scheletice a lui Gorăscu de minunatul tablou.

Dar toate nu-s decît fantome de insomnie. Orice cuget rece nu poate vedea decît cea mai desăvîrșită imposibilitate a acestor apropieri. Mada, amanta chiar a lui Prundeanu? Mada, lăsîndu-se trecută ca oricare alta pe răbojul cuceririlor nenumărate ale unui zvînturatic? Mîndria ei fără seamăn n-ar ceda nici celor mai năvalnice atacuri; afară numai de i s-ar dezgoli trupul doar din albele vesminte ale miresei.

O, desigur, așa da. El însuși, Bîrnea, n-ar avea nimic de spus atunci. Soție a lui Prundeanu, după ce a fost a lui! O, desigur, desigur… Și, poate, cine știe… poate subt impulsiunea amintirei tîrzii… Doamne, Doamne, Doamne, ce gînduri… Ba asta chiar cu siguranță… Mîndria Madei nu se va lăsa zdrobită de mîndria celuilalt… mîndria Madci nu se va lăsa pînă nu va zdrobi mîndria celuilalt. Va fi o luptă titanică între acești zei geloși de puterea și frumusețea lor… Și el, Bîrnea, complicele… Căci altfel ar fi fără sens… El reprezintă acum trecutul ei, el face parte integrantă din persoana ei… pentru a-l intimida pe Prundeanu, ea va trebui neapărat să se refugieze în trecutul ei… Iar el, Bîrnea, obiectivul furiei geloase a celui care n-a știut să fie decît obiectiv de furioase gelozii.

Cu siguranță, aceasta va fi… Binecuvîntată fii tu mîndrie a Madei, mîndrie blestemată de atîtea mii de ori!

Și lui Bîrnea îi vine să moară de rîs, văzînd mutra stupidă a lui Gorăscu…

El nu adoarme pînă spre ziuă, căci, în închipuirea lui ațîțată, el vede corpul brun al Madei, în amurgit, confundîndu-se cu desenurile covorului de culoarea cafelei, așternut pe uriașul divan cu tăblie. El crapă ușor ușa și intră cu fereală, căci acum este amantul. Și mîngîierile lui aduc din nou pe pielea ei fiorul renăscut al senzațiilor iarăș cunoscute…

E atît de delicios tabloul acesta, că pe Bîrnea îl podidesc lacrămile cînd zorile îi descoperă fără milă, spre păretele opus patului de hotel, a cărui somieră scîrțîitoare o chinuiește de-o noapte întreagă: o canapea jupuită, un dulap vopsit proaspăt în negru, un lavoar de metal cu lighean alb, o găleată de lături, o pată de ploșniță strivită drept în mijlocul tapetului cojit.

A făcut plata mestecînd încă, a tras de dușcă cele două pahare, cît mai rămăsese în sticlă, și s-a îndreptat spre garderobă fără să se uite într-acolo. Numai cînd a ajuns în dreptul lor, a salutat surîzător, privind pe Mada pe sub sprîncenele aduse strașină și a ieșit. Ar fi dorit să mai rămîie și să mai bea. Greșise însă. A crezut că ei chemaseră chelnerul ca să plătească, și ei îl chemaseră, dimpotrivă, ca să mai comande. Trebuia să iese înaintea lor.

Va să zică, Mada…

Însă cu care dintre ei? Grija și graba lui Gorăscu de a o servi; comenzile șoptite numai de dînsul la urechea chelnerului; bateriile reînnoite necontenit și așezate pe scaun alături de el, poruncile date lăutarilor unguri; cîntecul acela monoton ca pusta: „Cum iubesc eu, nu iubește nimeni”, la care ținea atît și care fusese repetat de vreo cinci ori; privirile triumfătoare și totuși prietenești care i le trimetea, ca și cum i-ar fi spus; „Vezi, m-ai provocat, acuma…” toate acestea ar fi putut să-l facă să creadă că moluscă asta este orînduitorul festinului. Dar e de necrezut…

Prundeanu nu era. Ceilalți… care dintre ei? Brădescu, Stroilă, actorul acela și cellalt, cum îi zice, cu nume greu… Mehtupciu… toți șterși. Nu se poate, nu se poate. Deși fiecare ar fi avut mai mulți sorți decît Gorăscu. Nu, nu… Fosta doamnă Bîrnea a ieșit pentru domnul Bîrnea, Acesta este avertismentul, primul avertisment: Un prim avertisment poate fi dat și-n tovărășia unui Gorăscu… O, ho, ho, madam Bîrnea, fostă madam Bîrnea, treceți, treceți mai repede peste avertismente, mai repede, mai repede… Ajungeți la pedeapsa cea mare… deveniți doamna Prundeanu sau doamna cum veți voi…

…și pe urmă… cînd și celălalt — de-al doilea — va trebui pedepsit, deschideți cutia trecutului… Ha, ha, ha, doamnă Prundeanu, sau poftim chiar doamnă Brădescu… atunci cînd mă veți găsi numai pe mine acolo, vă voi servi la rîndu-mi cu amintirea acestui prim avertisment. Ha, ha, ha, madam Brădescu sau chiar Stroilă… atunci …atunci… hi, hi, hi, vom putea să măsurăm în pace cît de teribile sunt pedepsele domniei-voastre…

Bîrnea se plimba agitat prin întunericul trotuarului. Intrarea restaurantului împlîntă în noapte un cuțit de lumină roșiatică al cărui vîrf se încovoaie de tăria zidului opus.

La fiecare învîrtitură a ușei împătrite el tresare… a! o pălărie rotundă, dar singură; a! o pălărie de damă, dar nu-i a Madei, a! un chipiu… Distanța pe care o parcurge de la un cap la altul, în plimbarea sa, ferind necontenit tăiușul cuțitului însîngerat, se scurtează din ce în ce de la un timp, și cu cît se scurtează, cu atît pasul său e mai repede și mai nervos. Iar ușa stă uneori neînvîrtită vreme îndelungată.

Printre acoperișurile înecate în negrul cerului, fășt înstelate s-au lăsat parcă jos de tot. Cerul orașului sfîșiat de paratrăsnete; constelații rupte, o cale lactee zdrențuită, lumina înghețată a unui planet, cu un ochi mort căutînd să ghicească fundul străzei!

Dar ușa se mișcă iar… a nu! un picol cu capul gol, poate pentru a chema o trăsură.

Dumnezeu știe cît vor mai întîrzia aceia acolo. La urma urmei, ce-l interesează pe dînsul? Chiar Gorăscu fie! De ce nu ar porni-o acum încet spre hotel, cîntînd. Nepăsător și tare. Iar ea, ieșind să privească scrutător și în zadar, ca și planetul din ceruri prin funduri de întunerec, prin colțuri de ulicioare, prin ascunzișuri de firide. Să plece! Nimic, decît totala indiferență: nimicirea complectă, în gînd, a ființei ei. Aceasta este pedeapsa cea adevărată și unică.

Restul, lașitate și decădere. Oricît s-ar ascunde de dînsa, pentru a nu-și descoperi — urmărind;o — curiozitatea, care-l distramă ca pe o cîrpă. Acum la ce o mai fi dînd tîrcoale pe-aici ca un vagabond lihnit unei case îmbelșugate?… Cînd ea întîrziază, pentru că știe că e așteptată… O, cu siguranță că ea știe; acum ca și într-alte dați…

Bîrnea și-amintește cum totdeauna, în toate supărările lor, ea prevedea cu o precizie matematică orice mișcare, orice hotărîre a lui. Cum o auzea mîncînd singură în urma certurilor lor grozave; cum privea prin gura cheii și zărea masa doar cu un tacîm… și cum, mirabile dictu, în ziua cînd pornea de la serviciu spre casă, hotărît să se împace, găsea două tacîmuri.

De unde știa ea intenția lui! De cîte ori n-a prelungit supărarea cu o zi sau două și de cîte ori n-a scurtat-o la fel? Însă oricînd, la termenul sortit, și numai la acela, a găsit două tacîmuri pe masă…

O privea atunci uimit, înspăimîntat, și ea rîdea cu dinții aceia atît de albi, prin buzele cărnoase de coral; iar părul îi cădea în șuvițe negre și crețe pe figura neagră de vrăjitoare…

Bîrnea privește încremenit spre păretele restaurantului și vede doi ochi negri sfredelind zidul și vede două șiruri de dinți dezlipite în rîs sarcastic.

Aude clar în noapte: „Mai așteaptă, mai așteaptă!” Dar el nu e dispus decît la concesii mici.

Bine, va mai aștepta pină ce ușa împătrită se va învîrti încă o dată. Dacă nici atunci… Și ușa se învîrtește, el trasare și inima i se zbate de-l doare… Ies alții, oameni străini, necunoscuți, bucuroși, rîzători, senini… „Mai așteaptă, mai așteaptă!» Și ochii din zid clipesc batjocoritori.

O, acuma nu… numai pînă la întîia învîrtitură… Și ușa se învîrtește necontenit, grupuri vesele ies, unii cîntă. Picoli mici pier în noapte, de unde scot, ca dintr-un imens garaj, trăsuri cu vizitii negri; picolii. ca niște maimuțe sprintene, stau pe scară într-un picior și, drept în fața ușei învîrtitoare, bufnesc înăuntru, iar ușa se învîrtește cu furie oarbă în urma lor. Și alte grupuri ies, și alte cîntece se aud, și vorbe de duh și strigăte: „Angela, Angela…”

Cine o fi Angela aceasta?… o fată bună, desigur, la fel cu celelalte, cu nume ca celelalte. Ce i-a trebuit lui o Madă, un nume așa deosebit, așa bizar, așa pervers? Mada… Cum au alții parte!…

Și Bîrnea se plimbă agitat, cu capul vîjîind de gînduri, așteaptă hotărît de plecare orice nouă învîrtitură a ușei, și așteaptă… și așteaptă, într-una… căci doi ochi prin zid l-au pironit pe loc.

În sfîrșit, iată-i! Întîi Mada. Apoi Gorăscu. Apoi ceilalți. Și Mada rîde zgomotos. I-a văzut o clipă pe muchia pumnalului roș înfipt în întunecimea străzei. Pe urmă, pumnalul fioros, cu vîrful îndoit de casa dimpotrivă, a dispărut ca vrăjit. Fuseseră deci ultimii în restaurant!

În locul pumnalului au rămas cele două șiraguri de dinți rari, nocturni, ai felinarelor. Rîsul lui Gorăscu. Strada rîdea cu rîsul lui Gorăscu. Și rîsul acesta se prelungea peste întregul oraș.

Iar Mada răspundea cu o poftă fără de seamăn rîsului acestuia. Ceva desfrînat și falș în rîsul ei. Iar Bîrnea parcă era tras cu o ață de rîsetele acestea, căci el era tîrît, cu toată încăpăținarea lui de a rămîne, după dînșii, spre celălalt trotoar.

De ce s-au oprit la răspîntie? Ca să rămînă doar cu unul singur! Bîrnea simte că se înfurie; nu pe ea, desigur, ci pe el însuși, pentru că a lăsat să-i scape o tresărire. Ce-l privesc pe el toate acestea? Să se întoarcă pe loc și să dispară în noapte, să-și înăbușe în inimă curiozitatea. Și atunci va fi „tarele”. Ei, fie! să vadă numai cu cine rămîne. Atît și nimic mai mult. A, uite, cu Gorăscu! Deci, stînga împrejur…

…Din cîțiva pași săltați, Bîrnea ajunge din urmă pe cei doi. Cu răsuflarea reținută și sărind în vîrful picioarelor. Ca o panteră sau ca un apaș fugărit, căci simte cum i se răsucește în inimă, usturător ca focul, cuțitul cel roșu de la intrarea restaurantului, redus la miniatură. Cei doi apucaseră pe aleea principală a gradinei publice, abia luminată. El se avîntă pe cărăruia laterală și paralelă, înecată complect în beznă. Acum poate să audă tot… să audă tot, tot… iar pașii lui nu se aud în iarba cărăruiei… iar dacă dă în vreo groapă, ei n-au decît să creadă că un șobolan s-a speriat de apropierea lor, sau vreo nevăstuică a căzut de pe cracă.

O vede privind prin desișul ce-i desparte. Și o vede zîmbind, iar Gorăscu tace; Gorăscu e în partea cealaltă, iar ea întoarce capul necontenit încoace, spre desișul dintre alee și cărăruie, și zîmbește. Vrăjitoarea știe că el este aici. Vrăjitoarea știe. Poți să-l și săruți acum și nu voi crede, nu voi crede, vrăjitoare…

Gorăscu scîncește. Bîiguie ceva, parcă ar cere de pomană. Nemernicul prea vorbește încet. Totuși se aude distinct: „credință… iubire tăcută… chin nesfîrșit… crudă…” Oricît ar vorbi de încet, oricît s-ar preface, degeaba… Cu siguranță că ea i-a șoptit să înceapă: vrăjitoarea! Cum rîde, cum rîde la aceste cuvinte atît de caraghioase. Dar degeaba! Rîsul e mai mult o batjocură decît o plăcere. Zădarnic se preface. Ea nu mai poate iubi, ea nu mai poate rîde decît a batjocură… „Ești cochetă”… „ucigașă”… ba nu: „rîs ucigaș”… „gura ucigașă”… Ea rîde acum cu toată pofta, trezind din somn păsări nocturne, care pornesc fîlfîind greoi la rîsul ei de vrăjitoare. Iar copacii ascultă vrăjiți. Sau parcă ar rîde cu frică. Căci uită-te în lumina îndoielnică: Gorăscu pare o fantomă. Dumnezeule, ea-l privește cu frică. Însuși el, Bîrnea, simte un fulger de spaimă, cum îi ia sufletul în zigzag; Gorăscu parcă se lungește și din fața lui nu se văd decît dinții.

Sunt acum în dreptul unui bec searbăd, ascuns în vrejuri. Și el i-a luat deodată mîna și-a sărutat-o brusc deasupra cotului, dedesubtul mînecei scurte. Ah! Buzele, care abia se dezlipesc de pe dinți, au atins-o. Acum Bîrnea e străbătut de-un curent brusc de scîrbă.

Dar e cu putință aceasta? Sau ea vrea să împingă prefăcătoria pînă la absurd!

Ea s-a întors în loc înfuriată și figura lui lunguiață ia o înfățișare de paiață. Dumnezeule! de cadavru!… Și vocea lui plîngătoare se tîrăște parcă pe jos în noapte, de departe, are intonații atît de jalnice, atît de sinistre, că parcă ar fi bocetul unui milog într-o vorbire străină.

El desigur îi face o declarație, este poate cea dintîi, dar parcă ar cere de pomană. Sau, Dumnezeu știe, parcă ar amenința. Și e noapte, și-n grădina publică nu-s decît ei trei; încolo nimic, tăcere întreruptă doar de depărtate și prelungi țignale de gardiști, de țipete de pasere în somn, de foșnetele de mătase ale copacilor mișcînd reflex în vis.

El i s-a pus în drum, și orice mișcare face ca să înainteze, el i-o taie cu insistențele lui, cu brațele lui uscate și lungi, care se bălăbănesc de-a curmezișul oricărui gest, oricărei voințe a ei.

Bîrnea se tîrăște ca un șarpe prin ierburi și așteaptă momentul hotărîtor. Și ochii lui s-au oprit asupra băncei pe care a așteptat-o atunci, la început. Căci ochii lui Gorăscu de mult luaseră direcția aceea. El era așa de aproape de dînsa, că Mada își ferea fața în mîini și amenința răgușită:

— Am să strig, am să strig… lasă-mă… asta niciodată, niciodată… atîta obrăznicie…

Bîrnea tremură ca o trestie în vînt. Încă n-a sosit clipa; el tremură și-și simte mușchii aprinzîndu-se de forță, ca de ceva dulce, amețitor de dulce, beția succesului aproape, măreția gestului neașteptat, apariția lui din tufișuri ca a vechilor cavaleri în legende. Și se bucură dinainte de figura strîmbă a lui Gorăscu la vederea lui, și la strîmbătura aceleiași figuri, o clipă după aceea, cînd pumnul liberator se va lăsa ca un ciocan pe capul de mort.

— Lasă-mă odată… mizerabil… mizer… oameni buni, mă omoară… mă omoară… veniți… aaah!… Gorăscu o apucase de coatele care se împotriveau bărbătește și o trăgea spre dînsul, iar buzele boțite și sărutînd în aer îi căutau gura pe care ea o ferea disperată, trîmbițînd subțiratec cîte un chiot scurt, ascuțit. Puțin apoi, ea-i scăpă și fugi mărunt, împiedicîndu-se în rochii. „Gardist! Gardist! Ajutor!” strigă atunci din toată puterea plămânilor. Cînd Gorăscu fu gata s-o ajungă, ea se întoarse pe neașteptate și-l lovi cu toată puterea palmelor ei mici, care se repezeau dezordonat în aer. El își ferea capul, groaznicul cap de meduză, într-o parte și într-alta, și vîrîndu-l cu o ultimă energie în ploaia loviturilor, o apucă bărbătește, frîngîndu-i mijlocul și potopindu-i capul răsturnat pe spate în sărutări. Ea se zbătea însă țipînd de moarte și el o împingea necontenit, aproape o tîra, spre bezna tufișurilor. În palida luminiște, un strigoi fura o fecioară pentru împărăția lui neagră.

Bîrnea se avîntă. Și strigătul lui de luptă fu atît de puternic, că cei doi se desfăcură îndată. Gorăscu se îndreptă din șale, furibund și vărsînd flăcări prin ochi. Ea răsuflă grăbită și pieptu-i minunat se zbătea atît de nervos, că amîndoi simțiră că s-ar lupta pentru el pînă la răpunerea cea mai desăvârșită.

— Cum îți permiți… gemu Gorăscu, întinzîndu-și ghearele de strigoi.

— Nemernicule!… urlă Bîrnea, agitînd pumnul.

— A… Bîrnea… făcu ea slab, însă atît de mirată, că pumnul lui vitejesc căzu în jos, fără putere…

Șă rămaseră cîteșitrei tăcuți și rușinați.

Doar trei lacrămi avură timp să se prelingă pe ochii ei; însă o singură smucitură a capului fu de ajuns și pe retină nu rămase decît poleiul celei mai reci mîndrii…

— Eram întîmplător pe aici… crezu Bîrnea că trebuie să rupă tăcerea, dar i se păru atît de stîngace această explicație, că nu mai putu adăuga nici un cuvînt.

Iar ea își arăta dinții în lumina fermecată a becului de sub vreji.

— Mă plimb ades la ora asta… Își recapătă el curajul… cînd…

Pe buzele ei flutură trecător, ca o strigă prin fața lămpei, un zîmbet de răutate:

— Noi… glumeam…

— Atunci… scu… scuzați.

— Mă rog… Haideți, domnule Gorăscu… Bonsoir, domnule Bîrnea…

El nu găsi nici un răspuns la această urare și, mirat la culme, își dădu seama că s-a luat după dînșii fără să vrea. Mergea chiar alături de Gorăscu și-și frămînta creierul ca să găsească o singură vorbă. Dar în mintea lui, pe care o cotrobăia zadarnic așa de bine, încît parcă o și vedea injectată de sînge, ca un creier pe-o tarabă de măcelar, nu descoperea decît o singură idee: să plece cît mai neîntîrziat.

Însă nu găsea ce să pretexteze pentru despărțire, iar un nou și simplu „bună seara” simți că l-ar vîrî în pămînt.

Îl ajută ea, cînd, la ieșirea din grădină, se aflară în lumina puternică a unei vitrine:

— Bună seara, domnule Bîrnea…

Gorăscu o privea tot așa de încremenit ca și Bîrnea. Ea întinse mîna acestuia din urmă și surîsu-i straniu de pe buze se lărgea tot mai mult și devenea tot mai straniu. Colții lui Gorăscu se arătară ascuțiți și răi.

Bîrnea îi sărută vîrful degetelor și îngăimă iarăși fără să-și dea seamă:

— Nu face nimic… te… vă… conduc pînă acasă…

Și pentru că ea începuse să rîdă batjocoritor, crezu iarăși că trebuie să dea o explicație.

— Mă întorc cu Gorăscu…

Ea rîse atunci cu tărie și dinții ei albi de șoricel parcă mușcară întunericul…

— Numai dacă domnul Gorăscu va vrea…

— Dar nu ne-am ccrtat… n-am știut că-i el… n-am știut că sunteți dumneavoastră, cînd am intervenit.

Ea rîse atunci cu hohote și ochii îi sclipiră ca la o pisică. Însă nu mai adăugă nimic și se agăță de brațul lui Gorăscu…

În cruzimea rîsului acestuia din urma, Bîrnea începu să înțeleagă ceva vag, dar se feri să meargă pmă la capătul celălalt al gîndului.,,Aș! Imposibil…“ Totuși o neliniște violentă îi prinse corpul ca un început de friguri.

Cînd fură în dreptul casei, ea se ridică pe prima treaptă, cotrobăi prin poșetă și-i întinse lui Gorăscu cheia.

— Deschide dumneata, te rog!

Și din nou, provocătoare:

— În sfîrșit, domnule Bîrnea, cred că ai să-mi răspunzi la salut…

— Sărut mîinele doamnă… și, îngrozit și stîngaci, făcu o glumă proastă, adresîndu-se lui Gorăscu:

— Ia dă mai repede, frumosule… nu vezi că doamna e obosită… și crezu că „frumosule” e îndestulător pentru a îndepărta din capul ei orice glumă de prost gust. Nu nimerești cheia? adaugă Bîrnea, prins subit de-o poftă de vorbă, ce nu-și avea izvorul decît în prefăcuta întîrziere pe care Gorăscu o punea la potrivirea cheii.

Cum sta aplecat, lui Bîrnea îi venea să-l izbească o dată pentru totdeauna. Întinse mîna și întoarse butonul de la intrare: lumina scaldă vie cele trei siluete, iar Gorăscu trebui să sfîrșească…

Cînd se ridică era așa de hidos, că Bîrnea interveni din nou:

— Trebuie să fii și tu grozav de obosit. Parcă ai fi o sperietoare de ciori…

Dar chiar lui însuși nu-i plăcu tăria propriilor expresii. Mada strîmbă din nas.

Ea continua să stea cu spatele la Gorăscu, și-n ochii ei ficși, Bîrnea ghicea o hotărîre care se înfiripa tot mai cu putere și care-l înspăimînta… Aș! imposibil!…

— S-a deschis? păru ea -eă se deșteaptă din gînduri. E… bună seara, domnule Bîrnea, spuse de astă dată energic și-i apucă mîna…

— Noapte bună, doamnă.!,.. și apucă la rîndu-i de braț pe Gorăscu: Hai, boierule!

Dar ea, fără să se miște, încruntă sprîncenele și figura îi luă acea înfățișare de răutate răzbunătoare pe care i-o cunoștea. Ochii lui Bîrnea, ochii lui Gorăscu o străpungeau pînă-n moalele creierului. Ea nu-i observa însă, căci rămăsese cu privirea în vag. Și amîndoi ceilalți așteptau: înfrigurați sentința. Deodată ea avu o tresărire și ei tresăriră la fel:

— Bună seara, domnilor!

Și răspunseră două șuierături adînci, una de ciudă, una de izbîndă. Bîrnea rînjea; în sufletul lui se făcuse senin și totuși rînjea. I se părea totul ușor în juru-i și tot așa de ușor îi scăpară și cele cîteva cuvinte fatale:

— Lasă pe al’dată, dragă Gorăscule, cartea aceea! Știam că n-are să ți-o dea… astă-seară cel puțin…

— Cartea? întrebă Gorăscu uimit.

Abia acum ea văzu rînjetul celui dintîi. Era așa de cu înțeles, atît de ironic și dovedea atîta siguranță de sine, că ochii îi scăpărară.

— Ah, da, cartea… șuieră atunci, și Bîrnea îi văzu parcă limba de șarpe ieșindu-i ca o flacără dintre buze. El tremură dinaintea prăpăstiei pe care cu un singur cuvînt și-o deschisese. Atunci, domnul Gorăscu rămîne! complectă Mada, apăsînd pe fiecare cuvînt. Șî era ceva răgușit în vocea ei, ceva sălbatec în figura contractată de ură și mîndrie.

— Prin urmare aștept, se agăță Bîrnea de ultima nădejde.

— Veți aștepta mult, clocoti gîtul ei. Am de vorbit cu dînsul. Ți-e somn, domnule Gorăscu?…

— Vai, doamnă…

— Doar țineai așa de mult să-mi vezi apartamentul!… Și se mistui în negura coridorului, fără să mai zică nici un cuvînt lui Bîrnea.

EL ținea încă strîns de braț pe Gorăscu. Și zdrobit din nou de întorsătura neașteptată a lucrurilor, uluit, îngăimă iarăși prostește:

— Stai mult?

— Te rog! te rog! făcea Gorăscu, smulgîndu-se din strînsoarea voinicească.

Ea reapăru în cadrul ușei și Bîrnea văzu în ochi-i o privire turbure de femeie beată.

— Destul, țeastă de catîr, destul cu gluma!… strigă atunci cu disperare și dezgust.

— Poftim,, domnule Gorăscu, răspunse ea poruncitor, fără să-l privească.

Cu un gest de dispreț, ca și cînd i l-ar fi aruncat, el împinse cu atîta putere pe Gorăscu, că acesta se împiedecă de treaptă și căzu.

— Pardon! Și cu un rîs ca un țipăt de copil: Leprosule!…

— Nu face nimic… adio! bîlbîi leprosul, ridicîndu-se repede, rînjind mehenghi și dispărînd.

Ușa cea mare reveni atunci pe țîțînele ei, gravă, greoaie, neînduplecată. Trosni sec și rămase neclintită ca o veghetoare desăvîrșită: mută, invincibilă, neîngăduitoare. Bîrnea o privi lung și i se păru curios cum nu-l mai recunoaște; doar de cîte ori nu a deschis-o! Atunci deodată îi veni în minte antreiașul din dosul ei, cu cufărul cel mare rezemat de părete, apoi camera tuturor fericirilor, divanul cu tăblie, paravanul care acopere patul alb ca spuma, măsuța de metal de lîngă soba de teracotă, unde ea aprindea mașina de spirt, masa mare din mijloc unde pregătea ceștile cu figuri chinezești pentru ceai… Și văzu în decorul intim dinții lui Gorăscu, îl văzu gol, sărind ca o maimuță înnebunită prin sanctuarul acesta albăstrui; iar ea privindu-l prin încheieturile paravanului îngrozită de încăpățînarea ei, mînjită, scîrbită.

Ea nu știe ce face, gîndi Bîrnea. Ah… dacă pleca la timp, dacă nu-i însoțea așa stupid pînă la ușa casei, ah… dacă gura asta… el nu intra, desigur…

Se năpusti pe trepte, asupra ușei.

— Mada, ce faci… Mada, oricare altul…

Dar înainte de a-și repezi greutatea corpului asupra ușei grele de stejar, își dădu seama că orice strigăt al lui nu putea fi decît un nou îndemn. Poate ea n-a vrut decît să rîdă puțin de dînsul, iar Gorăscu stă acum cuminte într-un colț… Poate că ea se bizuie încă pe așteptarea lui afară, de care e sigură…

Și totuși de unde poate ști el ce se petrece înăuntru!

Furia îl năpădi din nou impetuoasă; o simți pornind din piept, apoi ridicîndu-se ca o apă în clocot spre moalele capului, pe care îl simți ridicîndu-se gata să plesnească în mii de bucăți. Nebuna! Doar ea a văzut din grădină cine e Gorăscu… cu siguranță, nemernicul se grăbește… el știe că oricît de mică întîrziere… și ea ezită încă să strige… mîndria o pierde… Ah, comedia asta trebuie să se sfirșească…

— Deschide! Deschide!

Și corpul se prăvăli cu tăria unui berbec antic asupra porței de cetate. Dar aceasta nici nu se clinti. El însă nu simțea nici cea mai mică durere și avea impresia că trupul i-e tare ca piatra. Dar ușa își bătea joc de această tărie.

Atunci se năpusti la ferestre. Și, prin încheieturile obloanelor, văzu întuneric. O! Întunericul acesta îl plesni în frunte și i se răspîndi în tot corpul; orice lumină de cugetare se stinse și pumnii loviră cu sete în geamurile care căzură în țăndări zîngănitoare.

— Ajunge! Destul cu farsa… urlă atunci din toți plămînii. Destul cu prefăcătoria asta, nu-i adevărat… imposibil…

Și izbi din nou cu putere în oblon, repetînd mecanic aceleași cuvinte. Dar loviturile nu făceau decît să vibreze dunga neagră dintre aripele de lemn ca o înfiorătoare lance a întunericului. Atunci cineva îl atinse ușor pe umeri. „O, ho, ho, gardistul!” Și coborî răpus privirea, căci gardistul îl recunoscuse și-l saluta respectuos. Martorul tăcut al fericirii și dezastrului s’ău! Doar e mai nimica toată de cînd se întorceau înlănțuiți de la teatru și bătrînul înfășurat în neguri îi primea cu un zîmbet și mîna la chipiu…

Plecă grăbit, împleticindu-se, și din momentul acela nu mai înțălese nimic.

Se trezi cu totul tîrziu într-una din despărțiturile ușei turnante de la hotel. Era amețit, capul îl durea și pricepu că foarte multă vreme se învîrtise pe loc, odată cu micul compartiment al ușei învîrtitoare. Îl cuprinse atunci frica și-o luă la goană pe scări în sus, urmărit de-o groaznică stafie.

În cușca lui, portarul își făcu cruce.