III

Îndată ce convoiul de care ajunse în curtea cazărmel, domnul căpitan scoase ceasul:

— Fă lumină, Năstrapă!

Un chibrit pîrîi pe cutie și o luminiță plăpîndă pîlpîi suflată din toate părțile de iazmele întunerecului profund, umed și ploios.

— Două jumătate fix. La cîte ți-am spus că ajungem?

— La două jumătate, să trăiți!

— Este?

— Este!

— E, păi vezi? Așa știu eu să conduc marșurile! și pentru asta, vezi tu, tocmai pe mine s-au găsit să mă dea la partea sedentară. Zi țară românească și taci!

Trîntind un bobîrnac în cozorocul chipiului, domnul căpitan sări de pe capră și porni să numere căruțele, dînd semnalul de adunare tuturor cărăușilor. Cînd fură toți în juru-i, domnul Naicu se simți dator să spuie câteva glume, la care gradații rîseră neobișnuit de zgomotos. Apoi, rupînd rîndurile, îi porni pe fugă la culcare și-o luă agale, fericit peste fire, spre gardurile din dosul cazărmei. De-acolo o potecuță îl scotea de-a dreptul la poarta cimitirului nou, mai făcea pe urmă la stânga — nici cinci minute de drum — și gata, „cuibul dragostei noastre”, cum îi plăcea să spună adesea Aureliei, cînd vorbeau despre căsuța lor.

El trecu pe lîngă sentinela de la poarta din fund, care-l primi cu întrebări aspre și scurte, și-și aminti steaua răzleață de pe cerul bulgăresc, ce-i umpluse tot sufletul de dorul vieții de acasă. Așa că, după ce dădu parola, domnul căpitan tot mai găsi pentru soldatul încotoșmănat în șubă două glume în tașca sa cu pozne și o țigare în tabacheră. Pe urmă se lăsă dus de cărăruia șerpuitoare la vale, în adîncul oceanului de întunerec, a cărui răcoare burnițoasă îl înfrigura de plăcere, amintindu-i așternutul cald și moale ce-l aștepta la cîțiva pași.

Cuibul dragostei domnului Naicu era răzlețit cu vreo cîteva zeci de metri de ultima casă a orașului — o potcovărie pitică — și mic, ca orice cuib. Așezat în fundul curții, n-avea decît trei camere: la dreapta, dormitorul, la stînga, salonașul, la mijloc, sufrageria, cum îi ziceau în timpul celor două mese, căci restul zilei lua denumirea de antreu. Cum intrai pe poartă, în dreapta curții înnălbea în noapte maghernița cu bucătăria și odăița soldatului; în stînga, se ridica parcă în coate scheletul legat cobză în fire de viță sălbatecă al unui soi de pavilion.

De cum ajunse în dreptul gardului de stacheți, pe Naicu îl miră cele două dreptunghii de lumină nehotărîtă, pe care le zugrăvea spălăcit în noapte ferestrele odăii de dormit. Ai fi zis reflexul lunei, dacă noaptea n-ar fi fost mai întunecată decît chiar iadul, așa cum i l-a descris odată doamna Naicu, după o carte cu litere chirilice și cu coperte albastre înstelate cu aur. Și domnul căpitan nu-și mai putea ține rîsul, gîndind ce mai drac o să apară din iadul acesta la fereastra Aureliei.

„Or că cetește pînă la ora asta, or a luat obiceiul să se culce cu lampa micșorată!”

Se apropie de maghernița soldatului, bătu ușor într-un ochi de geam, chemîndu-l pe nume, cu glasul scăzut.

— Antoane, băi Antoane! m’, n-auzi?

Desfăcu ușa și intră înăuntru. Bîjbîi spre pat, tîrșind picioarele ca să-l deștepte.

— Drepți, măgarule!

Dar cînd văzu că patul e gol se supără;

— A plecat după dragoste, lua-l-ar mama dracului. Las’ că vorbim noi mîine, boier Antoane!

Bănuiala cea urîtă, pe care, decînd dăduse telegrama și pînă acum domnul căpitan o alungase cu atîta convingere și dezgust, îi păru acum cu desăvîrșire absurdă. Era un aer atît de stricat în odăița vistavoiului, că rîse din inimă de această stupidă bănuială.

Descinse sabia ușor, ieși apoi în vîrful picioarelor și rîsul îl podidi iarăși, gîndindu-se că și pentru Anton, ca și pentru toți din oraș cari i-au aflat moartea de la poștă, el nu e nimic mai mult, nici mai puțin decît un strigoi, un veritabil strigoi. Mai ales întîlnindu-l așa în noapte, cine nu și-ar face cruce și n-ar stupi dinainte-i: „Piei, drace!?”

Aci însă veselia i se mai ogoi puțin, socotind că unora dintr-înșii, bunăoară unei brute ca Anton, le-ar putea trece prin minte să se apere cu reteveiul, ba — mai știi? — chiar cu vreo armă de foc, de astfel de apariții imateriale. Crezu deci nimerit să reducă de tot partea întîi a programului de păcăleli pe care-l potrivise pe drum și se apropie cu mișcări îngrijite de fereastra din stînga.

Se ridică în vîrful picioarelor și privi doar cu un singur ochi, ca să-și descopere cît mai puțin figura. Din colțul stîng al geamului, nu se vedea decît o parte a patului mare, pentru două persoane, partea în care ea doarme de obicei. La început nu putu să observe nimic, dar unul din cele din urmă spasmuri ale lămpii muribunde îi arătă tocmai ce vroia să vadă. Chiar în margine de tot, în cămașă, cu plapoma aproape căzută, ea se ridica încet într-un braț, privind cu ochi mari, mari, îngroziți, ceva în stînga patului, unde deocamdată Naicu nu putea să vadă nimic.

„Ce-o mai fi și asta!”… gîndi domnul căpitan așteptînd o nouă izbucnire a lămpii… „Nu cumva i se fac arătările… să știi c-am nimerit-o…”

Cînd lampa se umplu iarăș de lumină, Naicu era cu ochiul la pîndă; Aurelia scotea un picior din așternut. Căpitanul se piti repede și așteptă.

— Oare m-o fi văzut?…

După cîteva minute bătu în colțul ferestrii ușor și rar 2 una, două, trei. Repetă apoi ciocăniturile de trei ori, prăpădindu-se de rîs.

„Ce-o fi pe inima ei, sărăcuța! Mare păcăliri ești, măi Naicule!”

Un mieunat apropiat de pisică făcu pe fantomă să-și întoarcă speriată capul. Putința venirei neașteptate a lui Anton îi aminti din nou că trebuie să sfîrșească repede.

Se agăță de cerceveaua ferestrei și-și propti picioarele în ieșitura de jos a zidului, căutînd cu vîrful cizmelor o bază solidă, ca să fie cît mai nemișcat. Pentru a-și da o înfățișare cu totul mormîntală, găsi nimerit să depărteze buzele una de alta, lăsînd vizibile cele două șiruri de dinți.

— Ce-o să rîdă Sbierea!

Și-și fixă ochii, pe cari se silea să-i ție cît mai nemișcați, asupra soției sale.

De astă dată putea să cuprindă cu privirea tot patul. Nu observă însă nimic distinct, căci lampa era acum liniștită. Dar obișnuindu-se pe încetul cu semiobscuritatea dinăuntru, desluși cele două corpuri întinse unul Ungă altul; cu greu se puteau recunoaște în amănunt, în negura crescîndă.

Nevastă-sa, tot așa de dezvelită, cu cămașa sfîșiată, aproape goală, privea atît de îngrozită spre fereastră, că ochii îi păreau două găuri de hîrcă; de bună seamă îl văzuse.

Și-alături, într-o rînă, cu fața spre ea, un bărbat spătos, enorm, pe care nu-i fu greu să-l ghicească. Anton, hidos în umbra tot mai deplină dinăuntru, dormea adînc și horcăiturile lui lugubre se înțelegeau din convulsiunâle largi și încete ale pieptului.

Domnul căpitan îi privea năuc; în uimirea lui, buzele îi rămăseseră dezlipite și dinții rînjeau fioros în noapte; era cu mult mai straniu decît voise să pară. Lampa, care acum răspîndea fîșii bizare de lumină prin despărțiturile mașinii, mai licări o dată, ca și cînd ar fi zîmbit văzînd mutra celui înșelat, apoi se stinse coperind cu valuri de negură nelegiuirea dinăuntru.

Domnul Naicu n-a sărit din locul unde era; mai degrabă a căzut. Acum se luminase deplin.

Furia îl năpădi deodată ca un torent brusc. Să-l înșele c-o ordonanță? Nemaiauzit! Și primul gînd îi fu la revolver. Se învîrti pe loc în tocuri și-o luă în trap vijelios spre maghernița din față… Dimensiunile pronunțate ale pîntecului său nu-l lăsau însă să fugă cum ar fi dorit; oricît întindea piciorul, săriturile rămîneau tot scurte și știftorii cizmelor băteau caldărîmul în aceeași cadență repede și îndesată.. Dar cînd fu la cîțiva pași numai de ușa bucătăriei își aminti că lăsase numai sabia și chipiul acolo, iar tocul revolverului, agățat de-o curea trecută pe subt epolet, nu putea fi decît obiectul acela dureros ce-l tot lovea în șold de cînd se pusese pe fugă.

Atunci, fără să se oprească, făcu o curbă largă, pe care avîntul luat în goană o întinse chiar pe lîngă portița de la drum și, revenind cu fața spre casă, continuă să alerge în acelaș buiestru mărunt, potolind cu o mînă năbădăioasa agitare a tocului de revolver și cu alta silindu-se să scoată din el arma răzbunătoare, sistem „Steier”, cu opt focuri.

Întâmplător, însă, aproape de scară, poticni și se prăbuși lat pe brînci. Anna îi sări din mînă și căzu atît de apropiată de ochiul drept, că, cu tot întunericul, văzu gura țevii îndreptată amenințător spre dînsul. Un moment ochiul omului și gura armei se priviră fix, în tăcere. Ochiul mărit, înspăimîntat, bulbucat de groază, rostogolindu-se nervos în orbită în așteptarea înfrigurată a clipei teribile; gura mică de oțel, nepăsătoare, nemișcată, mută, parcă ironică în muțenia ei. Un moment, cît o veșnicie, de slăbiciune, de totală lipsă de voință; un moment în care domnul căpitan, cu tot pericolul apropiat și decisiv, nu putu să facă nici cea mai mică mișcare, ca și cînd pămîntul de care se lipise îi supsese brusc orice energie. Dar momentul acela trecu, și mai trecu unul, și încă altele, și gura țevii rămase liniștită, căci piedica era pusă.

Cînd își aminti de acest lucru, văzu cu uimire că acum putea să-și miște în voie și mîna și piciorul, cu toată durerea ascuțită ce-i creștea în genunchi, de parcă i-o scurgea cineva acolo printr-o tulumbă. Se sculă făcîndu-și cruce și înjurînd printre dinți. Cînd vroi să ridice arma, durerea fu atît de crîncenă, că șovăi și se așeză gemând pe cimentul primei trepte, întinzînd cu multă greutate piciorul de cvincvagenar, din care parcă tot sîngele și toată măduva se scurseseră în genunchi, unde ardeau cu flăcări chinuitoare.

Spaima prin care trecuse, durerea crîncenă și furia care se întorsese în sufletu-i cu și mai mari puteri clocoteau ca apa fiartă în capu-i, apăsînd cu atîta putere în țeasta țuguiată, de-o simțea ridicîndu-se ca un capac de oală. Și-n aburul vînzolelei în care i se zbăteau creierii trecu ca o scînteie zguduitoare ideea că ea, în timpul acesta, ar fi putut trezi pe Anton și că el poate îl pîndește acum de după ușa antreului, gata să-l atace pe la spate.

Domnul căpitan se simți nevoit deci să se tîrască din nou pînă la revolverul rămas în țărînă și să revină la locul de odihnă, năbușindu-și cu eroism de martir ucigătoarele dureri. De astă dată se așeză în așa fel pe scară, ca piciorul îndurerat să fie întins cît era de lung pe cimentul rece și înviorător al treptei, iar pieptul și fața să fie ușor îndreptate spre ușa de unde ar fi putut țîșni inamicul neprevăzut. Cu toate că revolverul se contura solid în pumnul strîns, domnul căpitan nu se simțea deloc la indemînă. Dacă primul glonț îl scapă pe bandit, ce se face el cu piciorul zdrobit? Drace, cine l-a pus să se repeadă așa, ca dezmeticul? Lucrurile astea se fac pe îndelete și cu plan, ca la război. Ce folos dacă dobori inamicul și cazi și tu? Dar poate nemernica n-a sculat pe bandit. Sau dacă l-a trezit, măgarul a convins-o că a fost doar o părere a ei și-a potolit-o. „Dă-le, Doamne, gîndul ăl bun! Ține-i, Doamne, pîn’ mi se alină piciorul!…”

Domnul căpitan uitase că era ateu și făgădui lui Dumnezeu cu jurămînt că n-are să-i omoare nici el, dacă-i dă viața. Și pentru a dovedi acest lucru celui către care se întorceau acum gîndurile lui, își demonstră singur, izbutind să se convingă ușor: întîi, că mai sunt pe lumea aceasta tribunale, procurori, comisari de poliție, care sunt gata oricînd să-și ia asupra lor sarcina de răzbunători ai onoarei ultragiate, așa că el tot nu rămîne în pagubă; în al doilea rînd, că nu e exclus, nemernicii dinăuntru să se fi pus în defensivă, gata să respingă, pe moarte sau viață, orice atac din afară. „Or ca să-ți expui viața pentru o ordonanță și pentru o femeie care se dă unei ordonanțe, înțelegi, Naicule, că nu-i de demnitatea ta…”

Nu mai rămîne îndoială, așa va face! Uite, piciorul a început să se potolească. Cum se va liniști de tot, cum va porni la procuror, să-i arate decăderea femeii acesteia, noroiul murdar în care se bălăcărea cu complicele ei și-apoi s-o alunge cu dispreț în noapte ca pe-o netrebnică. Să se ducă la țară, la Anton… și mîine, poimîine, cînd s-o sătura de ea, s-o alunge și bruta… „și să te vedem, madam Naicu, atunci, cum mai dai cu spiritu…”

Dar aproape imediat, un alt șir de idei îi lipi din nou de cimentul treptei piciorul care începuse să se agite; căci îi veni numaidecît în minte scandalul, șoaptele lumii, multiplele povești scornite în asemenea împrejurări, hohotirea imensă a întregului oraș. Un ofițer și-a prins nevasta cu vistavoiul și drept pedeapsă… s-a dus să-și deștepte prietenii, să-i aducă martori pentru divorț. Un ofițer!

Și-i veni în minte mutra contractată a lui Sbierea, gata să izbucnească într-o explozie de veselie:

„Da-i trăseși o farsă, măi Naicule, de nu s-o mai gîndi în viața ei la vedenii! Păi, de ce n-ai tras, iubitule? doar aveai revolver. Toți te-ar fi aprobat, dacă-i curățai. I-auzi! Pe cînd tu-ți periclitezi viața în țări străine pentru patrie, ea te înșală cu propria ta ordonanță, c-o deșcă idioată, cu un tîmpit, o scîrbă, pe care puteai s-o bați de cincizeci, de-o sută, de șaizeci de mii de ori pe zi, fără să-ți ceară nimeni socoteală! Un imbecil, un scelerat… un… un… un… o…. un incult (exclamă, în sfîrșit, nemaigăsind alte invective)… Și unde mai pui că erai în dreptul tău… legea nu-ți făcea nimic… Halal căpitan!… M-ai făcut de rîs; nu-mi trebuie prieteni ca tine, ești nedemn de-un adevărat militar.”

Și-l văzu batjocorind vechea lor prietenie în fața camarazilor, istorisind cu izbucniri de rîs, în hazul general, povestea cu farsa cea grozavă, la care se gîndise trei ani de zile. Și-odată cu veselia lui Sbierea, domnul căpitan mai auzi și hohotele ascultătorilor, ale tuturor acestor ofițeri bătrîni și tineri, oh, mai ales ale acestor secături de ofițeri tineri, care-și băteau joc totdeauna de farsele dumnealui; nu se sfiau să-l ia peste picior, ori de cîte ori făcea vreo stîngăcie la cîmp, la școala de regiment, și șopteau pretutindeni că e un moș-teacă și c-o să putrezească tot căpitan.

Dar ce-l făcu să salte numaidecît de pe scara de piatră, uitînd și dureri și tot, fu de fapt vocea pițigăiată a lui Scăișteanu, a nesfîrșitului ăluia de maior cu care avusese o gravă neînțelegere pe vremuri.

„V-am spus eu de atunci. E un laș! De ce n-a îndrăznit să mă provoace la duel, doar îl insultasem. V-am spus: e militar și nu îndrăznește să tragă un foc de armă. E un fricos!”

Fricos! El fricos? Asta nu! Nu se bătuse în duel pentru că era împotriva unor astfel de mascarale. Dar avea să dovedească acum lui Scăișteanu că era un mincinos. Avea să dea un exemplu să meargă pomina. Doar nimeni nu s-a mișcat în camera nelegiuiților, deși a trecut atîta timp; cu siguranță, nemernicii n-au habar de ce-i așteaptă. Iar durerea din picior a trecut! Domnul căpitan o simte cum se depărtează din genunchiul înflăcărat, ducînd cu ea șuvoaie de furnici ce se răspîndesc de la gleznă pînă la șold. De bună seamă dorm duși!

Domnul căpitan vedea acum numai sînge dinaintea ochilor, o băltoacă mare de sînge și-n mijlocul ei două corpuri lipsite de viață, ciuruite de gloanțe. Vedea sînge și nu se înspăiminta deloc. Mai mult chiar, forța închipuirea ca tabloul să fie și mai sinistru.

Hotărît, grav și neînduplecat, fără să mai dea răgaz o clipă gîndului, se ridică, potrivind și mai bine revolverul în scobitura pumnului. Băgă atunci de seamă că piedica rămăsese tot pusă.

„Doamne, da ce ți-e, Naicule? se mustră. Te-ai prostit de tot. Zi, dacă te-ataca găliganul, mă curăța cu revolver cu tot…”

Țăcănitul metalic al limbei mici de oțel îl preveni că trebuie de acum să umble cu multă luare-aminte. Urcă deci scara cu grijă și se bucură că nu șovăie deloc. Ușa antreului era neîncuiată; o crăpă ușor, fără zgomot, cît s-ar strecura prin deschizătură. Dar nu pătrunse pînă ce urechea încordată peste fire nu-l asigură că nu e nimeni în dosul ei.

Stătu o clipă în loc, ca să se orienteze în bezna adîncă dinăuntru. O luă apoi binișor spre dreapta, ținîndu-și suflarea.Dar în bîjbîiala de orb doborî fără voie un scaun greu de pluș. Bufnitura și vuietul prelung și jalnic al mobilei căzute îl sperie și-l dădu doi pași înapoi. Își ciuli urechile; dinăuntru se auzi ceva ca o mișcare grăbită, întretăiată de cîteva scîrțîieturi ale patului și înăbușită îndată. Pe urmă nimic. El mai așteptă totuș cîtva și zgomotele venite din dormitor parcă-l domiriră de-un lucru, mărindu-i curajul… „Prima condiție, să-ți dai seama de poziție și să știi unde-i inamicul…”

„Dar dacă s-or fi deșteptat tocmai acum?”

Și pe urmă, ca și cînd și-ar fi răspuns la propria întrebare: „Tocmai! De ce m-oi fi codind atîta? Repede, Naicule, acum e acum… pînă nu se pregătesc.”

Ajunse la ușă ca împins de-o voință străină, pe care nu și-o cunoștea. Cînd puse însă mîna pe clanță, avîntul zbură tot așa de repede precum venise. Dacă bestia o fi luat obiceiul să doarmă cu toporul sub căpătîi și acum îl așteaptă în dosul ușii, gata să pocnească orice cap și să reteze orice mînă s-ar strecura prin deschizătură? Înfiorat, parcă ars de mînerul lucitor de alamă, domnul căpitan trase brusc mîna și se dădu înapoi:

„Ce era să fac?”

Ezitarea aceasta îl supără însă îndată.

„Asta e pură copilărie, Naicule. Caraghioslîc. Hai! Înainte!”

Însă nu făcu nici un pas, căci un mare gînd îl opri la timp.

„N-ar fi mai bine pe fereastră? Aah… perfect! Cum nu te-ai gîn…”

Se-ntoarse în loc și făcu iarăș plin de hotărîre un pas:

„Nu!”

Ca o lumină vie, neașteptată, îi veniră în minte revolverele celelalte, pe care le lăsase la plecare atârnate pe panoplia din dormitor… Să știi că mișeii le-au cumpărat cartușe… Și imediat își înfățișă pe cei doi complici, unul la fereastră, altul la ușă, cu armele întinse, cu degetele pe trăgaci.

„S-au pregătit ei, canaliile, pentru orice întîmplare neașteptată… Au prevăzut ei totul, nici nu se poate altfel…

Hm… Ce e de făcut?… În orice caz, pe ușă sunt mai ferit… hm… mare comedie… La urma urmei, îmi fac datoria de soț și militar. Deschid puțin, trag și plec. În furie, omul nu știe unde trage.

Ah, deșiratul de Scăișteanu, cu rîsul lui de berbec! De înțeles să aibe ceva cu Naicu, dar ce-i făcuseră lui ăști doi oameni, de ținea cu orice preț să fie omorîți?

A tras brambura și-a fugit: un glonț a nimerit prin tavan. N-a stat nici să vadă de i-a nimerit ori ba. Și cînd s-a întors cu autoritățile, ordonanța dormea liniștită în bucătărie, cocoana făcea pe adormita, speriată din somn în odaie la ea!”

Înțelese că trebuie să facă o mișcare disperată, hotărîtoare, fie ce-o fi. S-o sfîrșească la un fel. Or îi răpune ca pe niște scelerați, cum meritau, or… or…

Nu îndrăzni să cugete mai departe.

„De, domnule, scăpai eu de la război bine, frumos… Hm… Cine dracu m-a pus să viu tocmai noaptea?…”

Și cu revolverul într-o mînă, cu cealaltă întinsă spre clanță, el sta tot mai nedecis dinaintea ușei de nepătruns. Tot felul de presupuneri, de noi hotărîri, de concluzii, de noi procedeuri se încrucișau în capul lui, se învălmășeau ca vînturile într-o casă pustie.

Cea mai de seamă preocupare era să se convingă că acei dinăuntru dorm duși, că nevastă-sa-l-a socotit drept o simplă închipuire, că, văzînd că nu mai apare, a adormit din nou, că acum în urmă patul n-a făcut zgomot decît fiindcă s-a mișcat în somn.

Curînd însă firul gîndului se schimbă repede; își închipuia pe Anton profitînd de nehotărîrea lui, sărind fereastra, atacîndu-l pe la spate. Într-un rînd chiar îi simți răsuflarea adiindu-i ceafa și-l bănui în urmă-i cu toporul ridicat, gata să-i crape țeasta. Nici n-a știut cum s-a întors pe loc, nici n-a știut cum și-a potolit degetul, să nu scape un foc spre ușa cealaltă, pe unde intrase.

Alteori i se părea că aude șoapte dincolo, în dormitor. Trăgea cu urechea la gura cheii, vroia să surprindă vreo nouă mișcare a patului, o sforăitură, un semn cît de slab.

Dar nimic nu venea dinăuntru și nimicul acela, liniștea aceea de moarte i se părea nefirească, voită, îl făcea să tremure, îi îndoia genunchii.

Ce n-ar fi dat să se sfirșească totul într-un minut, într-o clipă, să se trezească deodată la celălalt liman al faptei, al neprevăzutului prin care trebuia cu orice preț să treacă. Și se vedea acolo, pe limanul acela îndepărtat cît o veșnicie; ușurat, liniștit, fericit. Și limanul îi surîdea atrăgător, îi lumina și mai mult grozăvia prăpăstiei dintre dînșii, îl chema la el pe deasupra abisului negru, îi picura iarăși în clocotul dinăuntru ideea renunțării.

Dar peste toate frămîntările amețitoare de simțiminte, vocea de berbec a lui Scăișteanu domina totul, se lămurea din ce în ce mai pițigăiată, stîrnea un întreg hohot de rîs, hohotul uriaș al tuturor ofițerilor dintr-un regiment, îl făcea să întindă tot mai mult mina tremurătoare spre mînerul lucitor de alamă, care rîdea necontenit în noaptea ce parcă se spărsese, nesuferit, ca un ofițer tînăr…

În cele din urmă îl încleștă în degetele parcă de paralitic și se sili să-l apese. Izbuti chiar. Îl apăsa însă încet, așa de încet, ca sub puterea unei voințe străine și mînerul ii juca ușor în mînă și ceda tot mai mult împins de forța aceasta nesigură de hipnotic.

Dar cînd vîrful lui sfîrși de descris întregul sfert de arc, pentru ca ușa să poată fi deschisă — ușa rămase nemișcată. Căci acum domnul căpitan o trăgea spre el cu o înverșunare așa de grozavă, că pumnul în care ține clanța se făcuse tot așa de tare ca metalul ce-l ținea într-însul. Și secundele treceau iar greoaie și domnul căpitan era tot la marginea prăpăstiei și prăpastia era tot așa de mută și de înfiorătoare în mutismul ei.

„Dar dacă ușa e încuiată?” se luminează deodată domnul căpitan. El ar putea, desigur, foarte ușor să vadă dacă e încuiată sau ba, dintr-un singur brînci numai. Însă tocmai pentru că-și dădea seama cît de ușor ar fi fost să se convingă de adevăr, o trăgea și mai vîrtos spre dînsul. Pentru că, mă rog… dacă ușa e încuiată, atunci totul e de prisos. Și e iremediabil pierdut. Ca să-i deștepte tot el, poruncindu-le să deschidă și dîndu-le astfel tot timpul să se înarmeze, asta e treabă de gelos prost, nu de militar… „Dacă c vorba pe-așa… mai bine… ah!!!… da… da… da… cum dracu nu m-am gîn…”

Lucru foarte ușor, foarte simplu și foarte rațional. Ia uite, domnule, cît timp pierdut degeaba!… Se întoarce bine, frumos, la cazarmă… buun… scoală soldatul cu bagajele… buun…

„Mă Stane, mă, cum dracu vin gardurile astea din dosul cazărmei, că de două ceasuri mă-ncurc prin ele și nu știu să ies…” or: „am nevoie de bagaje”, or… În sfîrșit, găsește el pînă la cazarmă… „Bun… Hai cu mine, Stane, ia bagajele… Buun…”

Se face că rămîne puțin pe drum și-l îndeamnă s-o ia înainte, după ce-l învață să-i strige din curte pînă-i scoate afară…

„…bagă de seamă, el doarme sus în antreu, tu să strigi de-afară și să bați tare în ușa antreului… da să nu pui mîna pe clanță, pînă nu vine… pînă nu se deșteaptă să-ți deschidă, că te-a luat mama dracului… Îmi strici ușa, măgarule, că voi nu știți să umblați…” În sfîrșit, îl mai dăscălește el pe drum… „Bun… Acum toate-s bune…”

„Nici Sbierea, nici Scăișteanu, nici nimeni nu va ști ce s-a petrecut în noaptea asta. Și acum nu mai e nevoie de nici un tămbălău. Căci, mă rog, afară de tămbălău ce-ar mai ieși din afacerea asta? Ușa e încuiată cu siguranță, spun eu! Nu se poate, domnule, doi amanți să nu se închidă pe dinăuntru! Va să zică, dacă încep să fac scandal, le dau viața cu propria mea mînă… doi contra unu… și chiar de n-ar fi ușa încuiată acelaș lucru!

Un vălmășag, gloanțe trase de pomană, mahalaua sculată… rîs de lume…”

În timpul acestui raționament vîrful mînerului de alamă pornise să se ridice tot așa de ușor precum se lăsase.

„Dar dacă ei m-au văzut?”

Vîrful mînerului se opri.

„Aș, ea crede c-am fost vedenie! Altfel ieșeau ei, făceau ei ceva… mistrețul sărea pe fereastră… Și scaunul cînd a căzut… de ce n-au ieșit atunci? Poate cred c-a fost altcineva sau dracu știe… La urma urmei, rîzi tu de mine, boier Antoane… da să vedem cine-o rîde la urmă. Eu tot vă prind. Dacă nu azi, mîine, dacă nu mîine, poimîine…

Am… Dar chiar în noaptea asta îți găsesc eu vreun nod. Și-o să-ți trag o bătaie… o bătaie… mamă Doamne.“

Vîrful mînerului, care nu făcea nici o mișcare, pînă ce domnul căpitan nu calcula totul pînă la ultimul amănunt, s-a întors ușor în poziția firească. Și cu toată siguranța-i că ușa e încuiată, nu i-a dat drumul pînă ce n-a simțit că drugușorul mobil a pătruns complect în gropița lui. Atunci a început să se îndepărteze încet, metodic, de-a-nderetelea…

„Cît mai pe nesimțite…”

Dar în retragerea aceasta nu se poate mai strategică, domnul căpitan constată cu surpriză că mobilierul antreului se distinge cît se poate de clar în negura de astă dată cu totul trăsvită…

„Hait! m-a apucat ziua…”

Și dacă în antreul acesta neluminat se poate vedea astfel, dincolo, în camera de culcare cu două ferestre mari spre curte, cu două spre cîmp și cu transperantele ridicate, trebuie să se distingă totul perfect.

„Afară, la fereastră, în curte…” aude domnul căpitan răsunînd cu putere în conștiința sa comanda de atac. A răsunat atît de puternic, încît a tresărit singur, părîndu-i-se că vine de undeva de alături sau de afară… Nu, nu; e vocea conștiinței domnului căpitan, care nu se dă bătută și cere răzbunare… „încet, încet, căpitane… nu grăbi! O singură, o mică, o cît de mică privire din colțul geamului… un singur ochi fugar… Doamne, Dumnezeul-Dumnezeilor mei… de-ar dormi, Doamne… doar să-i văd în pat pe-amîndoi strînși ca niște porumbei… nu-ți cer mai mult, Sfinte tare…”

Afară lumina albastră-spălăcită a unei dis-de-dimincțe noroase și umede de vară izvora din ea însăși ca un început de lume. Era ceva atît de tulbure într-însa, că domnul căpitan se simțea la fel de turburat, infinitul îl privea parcă printr-un ochi nehotărît și fioros de bețiv.

„Doamne… Dumnezeule…”

Tîrșindu-și spatele lipit de părete, domnul căpitan se lăsă, treaptă cu treaptă, spre colțul ferestrei apropiate. Sîngele îi aleargă vîrtej în tot corpul și inima i se zguduie în piept să se rupă, dreapta i-e una cu revolverul și vinele umflate ale capului dovedesc cea mai hotărîtă hotărâre.

Iar buzele rostesc cu atîta stăruință numele lui Dumnezeu, de parcă ar fi ale doamnei Naicu rugîndu-se pentru dînsul:

„Isuse Cristoase… Sfîntă Născătoare de Dumnezeu!”

Ea-și dădea seama de tot ce se petrecea în juru-i, vroia să facă o mișcare cît de mică, oricare ar fi fost aceea; vroia să strige, să blesteme, să plîngă, să facă în sfîrșit ceva, un lucru pe care-l avea încă nelămurit în minte, dar pe care cineva ascuns într-însa îi spunea că trebuie să-l facă.

O rușine fără margini îi dogorea obrajii, o scîrbă adîncă, nesfîrșită, nimicitoare, îi pustia simțirea, îi îneca gîndul, îi poruncea să reacționeze și nu-i arăta cum. Timp îndelungat ea nu putu să facă nimic: stătea nemișcată, căci mușchii îi refuzau orice ascultare și corpul i-era încercuit în legături nevăzute de plumb. Și ea era îngrozită de lipsa asta de mișcare, ca un muribund în semiconștiența agoniei.

Dar pe Anton nu-l miră liniștea ei; căci ce putea alt să creadă, decît c-a biruit-o cu sălbăticia tinereții sale. Izbînda îi picurase licărirea ei tainică în ochiul de șoarec. El înțelegea doar că — oricum — cucoana se sfiește să-și arate mulțumirea și, cum alte mîngîieri nu-i mai puteau trece prin cap, socoti cel mai nimerit s-o lase deocamdată în pace.

Se retrăsese în partea cealaltă a patului și, amețit de fericirea primitivă a animalului satisfăcut, adormise repede. Stătea alături de dînsa doborît ca un bou trăsnit și respirația-i greoaie făcea un zgomot dezgustător prin gùra larg deschisă.

Desigur, numai horcăiturile acestea lugubre și caraghioase, suflînd pe mii de tonuri, putură s-o trezească din nemișcare; zgomotul lor enervant, de trîmbiță spartă, îi zgîria urechile, îi ucidea simțirea. Erau atît de oribile, atît de jicnitoare, că i se păreau o continuare a violenței de adineaori; atît de dezgustătoare, că o murdăreau înainte, o înăbușeau, o amețeau.

Simțea nevoia aerului curat, a răcoarei de afară. Vroia să fugă în noapte, să se lase plesnită de vîntul întremător, biciuită de ploaia curățitoare.

Se ridică ușor într-un cot privind cu teamă și ură pe omul de alături. I-era frică să n-o simtă, să nu-l deștepte. I se părea un demon crud sub puterea căruia căzuse, spionîndu-i mișcările sub masca somnului.

Și se ridica, țintindu-l tot mai încordată, tot mai îngrozită, așteptînd dintr-o clipă într-alta o mișcare a lui, a mîinii lungi și musculoase, a labei lătărețe, pe care o și vedea desfăcînd greoaie degetele colțurate și solide.

Continua să se ridice totuș, încurajată de nemișcarea lui; piciorul se întindea tot mai mult și degetele atingeau podeaua.

Dar atunci cineva ciocăni în geam; o dată, de două ori, de trei ori. Trei ciocănituri rare și încete, nespus de încete.

Întîia parcă nici n-o auzise, se îndoia chiar dacă a fost în adevăr; a doua însă și a treia mai ales au fost atît de clare, cu toată încetineala lor, că nu mai putea fi vorba de nici o înșelare.

Doamna Naicu s-a uitat cu teamă la geam; rămăsese pe jumătate ridicată și piciorul continua să stea întins spre covor. Nu putea fi decît o pasăre; o pasăre alungată de burniță și vînt, care s-a adăpostit pe prichiciul ferestrei. Ce alt putea să fie? Și își încordă privirile să surprindă în negură capul și ciocul pasării rătăcite. Dar pasărea a ciocănit iarăși, una, două, trei, și ciocul și capul ei nu s-au văzut deloc.

Și-a întors atunci numaidecît ochii spre omul de alături. Se aștepta să-l vadă rîzînd răutăcios și cu înțeles, în somnul lui prefăcut. Dar omul acela dormea adînc și răsuflarea lui profundă ca și fața lui liniștită arătau cea mai deplină nesimțire.

Dar bătăile se repetară iarăși și ea simți un fior de-a lungul corpului. Era într-adevăr cineva acolo? Dar cine putea fi? și noaptea aceea neagră! Nicicînd ferestrele nu cuprinseseră un negru mai vîrtos în cadrele lor! Nu, la fereastră nu era nimic altceva decît noaptea cea grozavă, care o oprea. Era sufletul ei slab, care șovăia în fața beznei de nepătruns, vechea teamă de întuneric născocind piedeci închipuite, ca s-o țintuiască aci, în patul josniciei. Niciodată nu va putea să înfrunte bezna aceea!

Înțelese lămurit acest lucru și acum, mai mult decît oricînd, își văzu sufletul atît de fricos, atît de neputincios, atît de mic în slăbiciunea lui lașă, că se îngrozi și de dînsa. Era nevoită atunci să rămînă aci, lîngă omul acesta, să sufere zgomotul tot mai aspru, tot mai răgușit, al somnului său, s-o surprindă alături deșteptarea lui, la care abia îndrăznea să gîndească! Și privirea aceea neagră, posomorîtă, de criminal, a celor două ferestre despre curte, fixînd-o pe sub sprîncenele căzute ale draperiilor! Ea vroi atunci să tragă așternutul căzut, singurul adăpost ce-i rămăsese, să se acopere, toată, să se ascundă, să se înăbușe acolo, să plîngă într-una, amarnic, fără sfîrșit.

Dar în mișcarea aceasta, ochii ei întîlniră din nou fereastra. Și rămase iarăș pe jumătate ridicată, cu mîna întinsă în gol, cu fața crispată de cutele groazei nemărginite. Acolo, la geam, un om, o umbră, o vedenie!

O vedenie! Lampa îi arătă aceasta lămurit înainte de a se stinge definitiv. Într-o sforțare neobișnuită, supremă, de om care-și dă duhul, lampa îi desluși o figură vagă de spirit, asemănătoare cu a celui mort de curînd. Duhul lui bărbatu-său! Rîdea așa cum rîdea în viață și totuș cum rîdeau și desemnurile acelea stranii, care reprezentau moartea în cărțile ei.

Recăzu pe perină, zdrobită, sfîrșită, moale. Alături, Anton bîigui două vorbe în somn, forțate, greoaie, fără tîlc. Apoi se înecă și horcăiturile încetară deodată.

Ea nu auzi însă nimic, căci urechile îi vîjîiau și în vîjîitul haotic nu distingea decît un tropăit mărunt, cadențat, îndepărtîndu-se tot mai mult; ea-l asculta îndepărtîndu-se și creșterea îndepărtărei lui o ușura, o liniștea; dar ropotul începu să crească din nou și ea-l simți apropiindu-se necontenit, măsurat, repede, înfricoșător. Apoi încetă brusc.

Pe urmă nimicul, tăcerea, o tăcere înfiorătoare. Căci acum nu mai auzea nimic decît vîrtejul timpanelor ei, nu auzea decât însăș tăcerea aceea de moarte, bîzîind necurmat și monoton în pavilionul urechilor.

Mult timp, cu sufletul reținut, ea ascultă îngrijată șoaptele de descurajare ale tăcerii aceleia; ele erau atît de variate, atît de bizare, scormoneau în creierul ei plăsmuiri atît de fantastice, atît de înspăimîntătoare, că o cutremurau, îi aduceau sufletul la buze. I se părea că în tăcerea aceasta se urzește ceva ascuns, ceva care o va pierde. Și fără voie, gîndul îi zbura acum la omul de alături ca la un refugiu; dar ea voia să îndepărteze acest gînd supărător, care o durea ca o rană și care apărea totuși, necontenit, ori de cîte ori jocul închipuirilor bolnăvicioase lua proporții de temut.

În cele din urmă, gîndul acesta ușurător, ideea că Anton e alături rămase. Ea nu mai avu puterea s-o alunge, căci din nou porniră să vie din antreu zvonuri nelămurite, nesigure, de zgomot, ca ecourile vagi ale unor rumori nespus de îndepărtate. Apoi deodată un zgomot asurzitor, nemaipomenit de asurzitor, un zgomot de scaun în cădere, prelungit de vibrarea plângătoare de coarde a sîrmelor somierii. Un răsunet atît de amar, atît de jalnic, că trezi din somnolența lui de lucru nemișcat dulapul cu hăinărie dinăuntru. Dulapul trosni din încheieturile putrede, de mobilă veche, mănăstirească, și trosnetul ajunse în urechile ei ca un oftat dureros de suflet bătrîn și apăsat, un trosnet cobitor și trist ca și pustiul pe care-l prevestea.

Ea avu atunci o tresărire bruscă, care cutremură patul și care-i puse din nou inima pe goană. Pe urmă încremeni locului, trăgînd cu urechea la ușă, de unde continuau să vie într-una, fără de sfîrșit, ca într-un curent necurmat de unde eterice, noi vibrațiuni infime, subtilizate la neant, de zgomote neînfăptuite poate, izvorîte toate din însăși părerea ei bolnavă. Dar pentru ea ele veneau de acolo și numai de acolo, ca aduse de necontenita suflare a unei adieri de presimțire. Pentru dînsa ele existau într-adevăr și nu puteau să însemne decît plimbarea ușoară a unei fantome, tîrcoalele stăruitoare ale aceluiaș duh necurat prin locurile pe unde a trăit.

Ea-i ghicea plimbarea lui de neauzit în dosul ușei de lemn, îl urmărea ocolind casa, zburînd în văzduhul de păcură, pierzîndu-se în spațiu, reîntorcîndu-se iarăși în dosul ușei de lemn, neputincios și slab.

Neputincios și slab. Ea repeta aceste două vorbe în fundul conștiinței sale, căci ele o întăreau, îi dau răgazul judecăței, o făceau să cumpănească proporțiile pericolului care o amenința. Își reproducea în minte arătarea de la geam, îi găsea tot mai multe asemănări cu figura celui mort, se-ngrozea din nou de rîsul acela sarcastic și amenințător, își reamintea de rîsul celălalt, al primei vedenii, ce apăruse acum o bucată de timp, cînd lampa aceasta, care se stingea cu atîta greutate, începuse să dea primele semne de moarte. Și ea care crezuse pe urmă că acolo fusese numai Anton! Căci nu mai încăpea nici o îndoială acum; amîndouă arătările de la geam nu puteau fi decît una și aceeași. Rîsul lor identic de spăimîntător o spunea lămurit. Ea însă chemase în ajutor pe Anton și umbra mortului venise să se răzbune.

Și cît de deosebită era umbra aceasta de celelalte, de viziunile ei din trecut, de acele răsfrîngeri ale propriei sale conștiințe, de acele palide proiecții emanate în juru-i din creierul suferind, ca dintr-o copilărească lanternă magică.

Cele de acum nu puteau fi simple întruchipări searbede și inexistente, provenite din jocul bizar al vechilor și straniilor ei visuri. Dimpotrivă, ele aveau o proprie viață, viața de dincolo de mormînt, de existența căreia nu se îndoise niciodată și care totuși acum, cînd pentru întîia oară i se arăta într-adevăr, în toată măreția și grozăvia ei, o uimea, o înfricoșa, îi umplea sufletul de-un amestec confuz de admirație și spaimă, îi da aci senzația triumfătoare a cărturarului în fața găsirei întîmplătoare a adevărului, aci prăbușirea lăuntrică a bîntuitului mistic dinaintea aparițiunei în lumini de fulger și-n detunături de trăsnet a unui arhanghel pedepsitor.

Era atît de profundă noaptea aceasta, și încolo, în afară de ea, nimic nu mai era dincolo de ușă, dincolo de ferestre, dincolo de ziduri; curtea, cîmpul, potcovăria pitică, orașul tot, dispăruseră; peste tot era o mare de întuneric, de valuri negre, o mare agitată, mută și rece, peste care în văzduh de neguri plutea acel înger al morței. Și marea creștea cu furie, apele ei negre țîșneau prin crăpăturile ușei, acopereau podeaua, băteau în marginea patului ca într-un țărm, vreau s-o smulgă ca pe-o sfărîmaîură de naufragiu, s-o ducă departe, s-o piardă în frămîntarea spumelor întunecate.

Cine putea ști pedeapsa ce-i pregătea duhul de afară!

Ea se cutremură căci începea să simtă pe șira spinării senzația rece a apei. Și fără voie se trezi trăgîndu-se pe nesimțite spre mijlocul patului, înfiorată de mormîntul mișcător și umed care o cerea. Se retrăgea ușor, temînd cel mai mic zgomot al somierei. Înnebunită, necontenit… tot mai mult, spre omul acela, împinsă într-una către dînsul de instinctul care adună laolaltă, în fața năpastei apropiate, pe cei deopotrivă amenințați. El stătea acolo nemișcat și tăcut, că liniștea aceasta a lui o speria cumplit. De ce horcăiturile lui, care-i zgîriau urechile la început, încetaseră așa de brusc? Ar fi vrut acum să le mai audă încă, dorea ca ele să izbucnească din nou, ca o ușurare a auzului ei năucit de tăcerea grozavă, împiestrițată cu atîtea zvonuri ciudate.

În tîrîrea-i necurmată, ea trecuse de mult mijlocul patului, și corpul ci se opri deodată de-un alt corp, enorm, un stăvilar moale. Avu chiar impresia a ceva ușurător, prietenos, a unui liman salvator. Căci acolo, atît de aproape unul de altul, ea simțea căldura lui plăcută strecurîndu-se tot mai înviorător prin membrele amorțite de vîntul nimicitor al groazei; primea ca o adiere binefăcătoare de sănătate respirația lui ritmică și potolită.

Ea-i umplea nervii pe încetul de senzația biruitoare a vieței, îi încolțea adevărul ca sîmburi luminoși în noaptea creierului ei pustiit de vedenii.

Și, o clipă, putu să aibă o mulțumire ascunsă, un avînt negîndit de recunoștință pentru cel pe care-l scîrbise atît; o simplă pornire prietenoasă, înăbușită în germen; apoi o reculegere imediată, un moment de spaimă, ca acel ce descoperă într-însul semnul unei boli fără leac. Căci nările ei începeau să se umple de mirosul acru de sudoare al celui adormit și-n așternutul moale, de-o umeziciune caldă, viciată, corpul ei se afunda tot mai mult și ea credea că se înfundă pe încetul în noroiul unei mlaștini adînci. Limanul mîntuitor nu era decît o înșelare, un simplu ostrov moale de humă neînchegată, în oceanul nesfîrșit de întuneric. Și ea ar fi vrut să se scuture, să se ridice, să scape acestui smîrc mincinos, ce-o cucerea ușor cu hlciul lui infect și lipicios.

Atunci distinse, în noaptea ce-și pierduse tăria, mînerul lucitor de alamă al ușei, mișcîndu-se ușor. Distinse perfect acest amănunt, căci privirile ei aveau acum puteri de pasăre nocturnă; se lăsa atît de ușor că ar fi trebuit o vecie ca ușa să fie deschisă, ca și cînd ar fi fost apăsat de mîna slabă de fluid a unui spirit supranatural. Dar mînerul încremeni deodată și ușa rămase pecetluită în cadrul ei.

Ea fixă înnebunită ușa care trebuia să se deschidă dintr-un moment într-altul; dar clipa aceea. Întîrzia. tot mai mult și nebunia își făcea loc tot mai mult în noaptea cugetului ei.

Poate e doar o părere a ochiului bolnav de spaimă. Nu putea fi adevăr, căci adevărul stătea dincoace, lingă dînsa, și el era un om în carne și-n oase și putea să spulbere cu o vorbă aceste minciuni. Ce putea, fi mai omenesc ca adierea răsuflării lui liniștite, ca mirosul sudoarei lui acre!

Ea se înghemui atunci în bărbatul de lingă dînsa și chiar îl chemă în șoaptă, pe nume, de cîteva ori. Numai ochiul lui putea spune dacă mînerul stă drept sau înclinat.

— Anton, Anton!

Gîndul lui e atît de sănătos că nimic nu poate să-l înșele. Și corpul lui e atît de voinic, că nimic nu ar fi în stare să-l înspăimînte.

— Anton, auzi, mă auzi?…

Dar ea nu îndrăznea să-l. cheme mai tare; ar fi vrut ca el să se deștepte doar la aceste șoapte și totuși simțea o teamă nelămurită de clipa cînd se va trezi.

Îi șoptea numele înainte… Dar tăcu și începu să tremure la o mișcare a lui.

Apele faptului de ziuă izbeau acum fereastra în ritm de valuri, limpezind-o de funinginea nopței. În odaie lucrurile se deșteptaseră ca dintr-un somn profund, căci acum se găseau toate la locurile lor. Toate, toate se aflau așa cum ațipiseră în întunerec; pînă și cele mai mărrunte începuseră să se vadă. Numai mînerul lucitor de alamă stătea aplecat în jos, ca în cărțile ei degetul poruncitor de moarte…

— Anton…

Vîrful mînerului păru c-o pornește ușor în sus, dar brusc își reveni.

— Doamne, sunt nebună! Anton! Anton!

Și-l înlănțui deodată cu putere, ca aprinsă de dorinți.

Dar ochii i se întoarseră numaidecît magnetizați spre mînerul vrăjit, care acum porni să se ridice de la sine, rîzînd de spaima ei cu luciu-i de metal.

— Anton, înțelegi odată, deșteaptă-te!…

Îl zguduia cu putere și-l strîngea tot mai tare, supărată parcă de nesimțirea lui.

Soldatul scoase cîteva gemete nearticulate, deschise ochii alene, tresări brusc, păru că-și aduce aminte de locul unde se află și, simțind corpul acela dulce înfigîndu-se într-al său, simțurile i se răzvrătiră. Îl cuprinse ca pe-un fulg și-l strînse cu putere la pieptul lui de taur.

Ea i se dădu cu tot sufletul ei ușurat deodată și fiorul fierbinte de plumb topit pe care i-l strecura în trup îmbrățișarea lui încleștată o făcea atît de fericită, că-i venea să rîdă aproape de lumea acea copilărească de. fantome.

Și-n înlănțuirea lor ei nu vedeau vedenia amenințătoare, care apăruse în cadrul ferestrii înălbite, pregătind, cu mișcări socotite, grozava răzbunare.