DUMNEZEU.

CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU. ÎN CE FEL ŞI ÎN CE MĂSURĂ?

1. Dumnezeu este Fiinţa absolută, adică Fiinţa care există prin Sine însăşi şi are în Sine plenitudinea perfecţiunilor, aşa că nu este condiţionată de nimeni şi de nimic în afară de Ea.

El este Fiinţa personală, adică are conştiinţa de Sine şi posedă raţiune, voinţă şi simţire în cel mai înalt grad.

Dacă Dumnezeu nu ar fi fiinţă personală, ci un simplu principiu sau substanţă, care însufleţeşte totul – după cum vom vedea că ne învaţă panteismul – omul nu ar putea sta în legătură cu El şi religia nu ar putea exista, sau ar fi numai iluzie sau amăgire. Mai mult chiar. Dacă Dumnezeu nu ar fi fiinţă personală, El ar fi inferior omului deoarece ar fi lipsit de cele mai elementare însuşiri spirituale.

Dumnezeu, fiind Fiinţă absolută, nu poate să existe în afară de El nimic, care să nu-şi aibă cauza în El, adică ceva căruia să nu-i fi dat El naştere, pe care să nu-1 fi creat El. Dumnezeu este autorul sau creatorul a tot ce există, înafară de rău, care nu este opera Sa.

Dumnezeu este fiinţă pur spirituală, la fel cu sufletul nostru, dar infinit care nu se poate percepe cu simţurile.

Din această cauză, pe Dumenzeu îl putem cunoaşte numai cu sufletul în chip haric, iar nu prin simţuri sau în chip intuitiv, cum cunoaştem lucrurile şi fiinţele sensibile. Cum că Dumnezeu există, este în afară şi mai presus de orice îndoială. Numai cei răuvoitori pot susţine că nu există Dumenzeu, cum spune Psalmistul: Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu (Psalmul 13,1).

Deoarece Dumnezeu există, trebuie să-L şi putem cunoaşte, căci un Dumnezeu necunoscut ar.fi pentru conştiinţa noastră un izvor nesecat de nelinişte şi nesiguranţă, pe când El, dimpotrivă, este izvorul fericirii, cum zice fericitul Augustin: Fecisti nos ad te, Domine, et inquietum est cor meum donec requiescat în te.

2. La cunoaşterea lui Dumnezeu ajungem pe două căi: pe calea naturală şi pe calea supranaturală.

Pe calea naturală, cunoaştem pe Dumnezeu din studierea naturii şi a sufletului omenesc şi din observarea lumii şi a legilor de care ea se conduce în totalitatea şi în fiecare din părţile ei constitutive. Deoarece la această cunoaştere se ajunge prin raţiune, se mai numeşte şi cunoaştere sau cale raţională.

Pe calea supranaturală cunoaştem pe Dumnezeu din revelaţie, adică aşa cum ni s-a descoperit sau cum ni s-a făcut cunoscut El însuşi în Sfânta Scriptură.

Pe calea naturală au ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu toţi înţelepţii păgâni: Pitagora, Socrate, Platon, Aristoiel, Plotin, Epictet, ş.a. precum şi întemeietorii de religii: Zaratustra, Buda, Mahomed, ş.a. Pe această cale mergând, s-au convins fără îndoială de existenţa lui Dumnezeu, marii învăţaţi şi cercetători moderni: Newton, Kepler, Copemic, Galilei, Ampere, Liebig, Faraday, Pas-teur ş.a. precum şi filosofii: Descartes, Kant, Hegel, Cousin, Renouvier.

Pe aceeaşi cale vor merge până la sfârşitul veacurilor mii şi milioane de oameni şi nu vor greşi, fiindcă Dumnezeu a dat omului raţiune, ca să cunoască nu numai cele din jurul său şi „cele ce se percep cu simţurile, ci să cunoască înainte de orice şi mai presus de toate pe Dumnezeu, Creatorul său.

Ambele feluri de cunoaştere a lui Dumnezeu, naturală şi supranaturală, sunt în strânsă legătură şi se completează reciproc.

Pe cale naturală ajungem să ştim, că Dumnezeu există şi că El este Cel ce a făcut lumea şi-i poartă de grijă, adică, Creatorul şi Providenţiatorul ei, iar despre fiinţa Sa, că El întruneşte în Sine, în chip absolut, toate perfecţiunile, care se observă în iume, în măsură redusă şi în forme relative, şi niciunul din defectele sau lipsurile ce există în lumea creată. Insă ce este Dumnezeu în Sine sau în fiinţa Sa, raţiunea nu ne poate spune.

Pe cale supranaturală ajungem să ştim şi ceva despre esenţa sau fiinţa lui Dumnezeu.

Cu ajutorul raţiunii şi al revelaţiei ştim în mod pozitiv, mai întâi că Dumnezeu există. Ştim apoi ceva relativ la fiinţa Sa, şi anume, că este spiritul absolut, că este unul după fiinţă şi întreit după persoane etc. Ştim, în sfârşit, în ce raport stă El cu lumea şi în special cu omul şi ce cere de la om, ca să corespundă menirii pentru care a fost creat şi să fie fericit atât în viaţa aceasta, cât şi în cea viitoare.

3. Dintre cei care susţin că nu putem cunoaşte pe Dumnezeu pe cale naturală sau raţională, amintim agnosticii, pe unii teologi protestanţi şi şcoala tradiţionalistă din cadrul teologiei romano-catolice.

Agnosticii, pornind de la afirmaţia lor de bază, că nu se poate cunoaşte decât ceea ce cade sub simţuri, afirmă că nu se poate şti dacă Dumnezeu există sau nu, deoarece nu cade sub simţuri. Dar câte lucruri nu cad sub simţuri şi totuşi agnosticii le admit şi cred că există? Aşa, sunt. de pildă, atomii, eterul, gravitaţia, etc. Raţiunea are apoi dreptul să conchidă de la concret la abstract, de la efect la cauză, chiar când cauza este supranaturală, cum este Dumnezeu.

Unii teologi protestanţi susţin că nici raţiunea, nici revelaţia nu ne împărtăşesc cunoştinţele despre Dumnezeu, ci numai despre ceea ce cere El de la noi, adică despre datoriile ce avem faţă de El1). Dar şi ei admit că Dumnezeu este spirit, că este în trei persoane etc. şi acestea ce sunt, dacă nu cunoştinţe despre Dumnezeu?

Şcoala tradiţionalistă învaţă că Dumnezeu poate fi cunoscut prin credinţă, prin revelaţie şi prin tradiţie, şi nicidecum prin raţiune2).

Fără raţiune însă omul nu ar putea înţelege revelaţia, iar credinţa ar fi oarbă. Aşa că ea ne ajută la cunoaşterea lui Dumnezeu. însăşi revelaţia şi tradiţia confirmă aceasta şi o afirmă de nenumărate ori.

4. Ştiind sigur că Dumnezeu există, cum şi ceva despre fiinţa sa, nu înseamnă că ştim precis ce este Dumnezeu, că îl cunoaştem pe deplin, că înţelegem desăvârşit fiinţa Sa.

Ceea ce este Dumnezeu în fiinţa Sa a fost, este şi va fi în veci nepătruns de raţiune. Explicaţia este simplă: Dumnezeu este fiinţa absolută, nemărginită în orice privinţă, iar omul este fiinţa mărginită şi relativă în toate privinţele. Dacă omul ar putea cuprinde pe Dumnezeu cu raţiunea sa, Dumnezeu nu ar fi nemărginit şi dacă nu ar fi nemărginit, nu ar fi Dumnezeu.

Următoarele două istorioare ilustrează foarte bine acest adevăr:

Hicro, tiranul Siracuzei (veacul V a. Hr.) avea la curtea sa mulţi înţelepţi, printre care se distingea Simonides. într-o zi, Iliero spuse lui Simonides:

Sitnonides, înţelepciunea ta este mare. Am auzit de la tine multe lucruri frumoase şi sfaturi chibzuite. încordează-ţi acum mintea şi spune-mi: Ce este Dumnezeu? Simonidcs ceru timp de gândire două zile.

După pe trecură cele două zile, ceru alte patru, după aceea alte opt şi ar fi mers pană la infinit, dacă Hiero, supărat, nu l-ar fi întrebat: Dar ce? Nu cumva ai de gând să mă amai la infinit cu răspunsul tău?

Da răspunse Simonides, tocmai acesta este răspunsul meu.

Cum aşa? replică Hiero.

Intrebarea ta, stăpâne zise Simonides – este mai presus de puterile înţelepţilor. Cu cât cugeti mai mult la ea, cu atât mai puţin o înţelegi. Este asemenea unui munle: chiar de departe văzut este imens şi cu cât te apropii mai mult de el, cu atât este mai mare, mai impunător. Şi dacă nu poţi cuprinde şi acoperi muntele cu mâna, cum ai vrea să poţi cuprinde cu mintea pe cel care a făcut şi munţii şi pe oameni?

Hiero înţelese cuvintele lui Simonides, îşi îndreptă privirile cu cucernicie spre cer şi exclamă: Da, Dumnezeu nu poate fi înţeles de mintea omenească!”.

Marele scriitor bisericesc, fericitul Augustin, povesteşte despre sine ceva cam asemănător. După ce compuse multe şi preţioase opere, Augustin îşi propuse să scrie o carte despre Dumnezeu. începu şi scrise titlul, dar nu ajunse mai departe, deoarece, voind să lămurească întrebarea: Ce este Dumnezeu? se gândi până obosi. Plecă pe malul mării, ca să se recreeze. Cum se plimba pe ţărm, gândind la problema care îi frământa mintea, văzu un copil, care făcuse o gropiţă în nisip şi căra de zor, cu un ciob, apă din mare şi o turna în gropiţă.

Ce faci tu, copile? întrebă Augustin. Vreau să deşert marea în gropiţa mea, răspunse copilul, continuându-şi lucrul cu grăbire. Augustin surâse şi merse mai departe, zicând în gândul său: Cât de naivi sunt copiii! Ce puţin înţeleg ei! Cum îşi închipuie de pildă acest copilaş, că poate deşerta marea în gropiţa sa şi încă cu un ciob!

Gândul său se întoarse din nou la problema care îl frământa, dar acum luă o altă întorsătură. Nu sunt eu la fel ca acest copil – îşi zise el – căci vreau să cuprind cu slaba mea minte şi să fac înţeleasă altora întreagă fiinţă a nemărginitului Dumnezeu? Mărginitul nu poate cuprinde pe Cel nemărginit. E de ajuns, dacă el I se poate pleca înainte, dacă se poate lăsa în voia lui, dacă îşi dă osteneala să cunoască această voie şi să trăiască conform ei”.

5. Din cele relatate până aici rezultă că, cunoaşterea noastră despre Dumnezeu: a. nu este ca cea matematică, adică evidentă şi constrângătoare; b. nu se întemeiază pe experienţă 3); c. nu este deplină, căci nu cunoaşte decât puţin despre fiinţa şi atributele lui; d. nu este directă nici apriorică, deoarece conchidem la existenţa lui numai din ceea ce vedem în lume şi nu plecăm de la cauză la efect Ci este: a. Prin analogie, deoarece nu putem reprezenta pe Dumnezeu cum este în realitate, ci numai cum ni-L închipuim pfin comparaţie sau analogie cu lucrurile mărginite; b. Simbolică, deoarece, necunoscând ce este Dumnezeu în fiinţa Sa, nu ne putem exprima ideile ce ne facem despre El decât prin simboluri sau imagini ori figuri. Astfel, zicem că Dumnezeu este lumina neapropiată, foc mistuitor, mare, necuprins şi fără margini etc.4).

c Aposteriorică sau-per effectus ori indirectă, deoarece cunoaştem pe Dumnezeu numai din lucrările Sale, adică, conchidem de la efect la cauză. Acest fel de cunoaştere este însă superior celui empiric, de care se servesc ştiinţele experimentale, deoarece se întemeiază pe noţiunile metafizice de cauzalitate şi finalitate şi are ca efect certitudinea absolută.

Nota 1. Chiar reformatorii Luther şi Calvin învaţă că Dumnezeu nu poate fi cunoscut cu raţiunea şi şcoala rilscliliană de azi, întemeindu-se pe Kant, susţine că Dumnezeu nu poate fi cunoscut prin judecata teoretică şi nici nu ne interesează, din acest punct de vedere, dacă există sau nu, ci este postulat numai de judecata de valoare, ca o necesitate pentru mântuirea noastră. (Rilsclil-Rechtj'ertigung tind Versolmung).

Nota 2. Această şcoală sau direcţie teologică din sânul romano-catolicismului, reprezentată de vicontele de Bonald (f 1840), Lamennais (tl854), Abb6 Dautain (t 1865), Abb6Ventura (t 1861) şi alţii, îşi are punctul de plecare în doctrina protestantă despre totala întunecare a raţiunii omeneşti din cauza păcatului originar. Acelaşi lucru ca tradiţionaliştii îl susţine şi filosoful german Iacobi (+ 1819), de la care avem adânca maximă: Mit dan Kopfe ein Heide, mit dem Gemutfi ein Christ = Cu capul – raţiunea – sunt păgân, cu inima sunt creştin.

Nota 3. Sunt totuşi două curente de cugetare, care susţin că, cunoaşterea lui Dumnezeu se întemeiază pe experienţă.

Acestea sunt: pragmatismul şi misticismul. Pragmatismul susţine, prin reprezentantul său, filosoful american William James, în lucrarea sa: Experienţa religioasă, că oamenii cu adevărat religioşi, intuiesc direct invizibilul, adică dumnezeirea.

Dar recunoaşterea existenţei lui Dumnezeu numai ca un fapt de conştiinţă, fără o realitate obiectivă, nu este suficientă pentru religie.

Marii mistici clin EvulJVIediu, ca sfântul Bemard de Clmrvaux (ti 153), Gerson (tl428), Sacob Bohme (tl624) şi alţii, susţin că, prin extaz, omul se pune în comuniune directă cu Dumnezeu şi că, precum corpul are anumite organe ale simţurilor prin care se pune în contact cu lumea sensibilă, tot astfel şi sufletul îşi are simţurile sale cu care percepe pe Dumnezeu. Dacă în această cunoaştere sau intuire mistică se adaugă şi o cunoaştere raţională, care, după unii mistici, precede, iar după alţii urmează, misticismul este admisibil; dacă n-o admite, este în eroare şi nu poate fi primită.