* * *

De trei zile, Margareta mănâncă cu mine la masă și doarme cu mine în aceeași odaie. Căpitanul e plecat la manevre, iar mama mi-a scris că are să mai întârzie câtva timp la Slatina. În lipsa ei, Margareta mă îngrijește ca pe un frate mai mic. De altfel, mama are toată încrederea în croitoreasa noastră, care este fată cuminte și vrednică.

Nu știu ce poate înțelege mama prin cumințenia unei fete ca Margareta.

De vrednicia ei, însă, îmi dau seama și eu. Toată ziua lucrează.

Transformă rochiile mamei și cârpește ciorapi întregii familii, deretică prin odăi, dă bucătăresei bani pentru piață, se interesează cum stau cu lecțiile pentru a doua zi, mă scoală dimineața la ora șapte și în fiecare seară îmi aduce aminte că trebuie să mă închin și să-mi ung nările cu vaselină mentolată ca să nu capăt guturai.

De când am rămas singur cu ea, parcă noi am fi adevărații stăpâni ai casei.

Margareta este cu vreo zece ani mai mare ca mine. Are părul negru și creț, ochii verzi, obrajii măslinii și gura mare... grozav de mare!...

Când am văzut-o pentru prima oară, mi-a venit să râd. Gura ei mi-a amintit cutia mea de compasuri, care pe dinafară e neagră și pe dinăuntru roșie. Colțurile buzelor îi atârnă parcă de sfârcurile urechilor ca doi cercei de mărgean împreunați pe sub bărbie... Margareta este neagră și urâtă ca dracul...

Aseară am surprins pe Lina bucătăreasa vorbind cu Năstase ordonanța.

— Și ce zici că era?... Ofițer sau sergent-major?

— Ba era un dom’ sublocotenent, că m-a oprit în poartă și m-a întrebat de ea... Zicea că-i nepoata coniții...

— Ei, poftim!... Ai văzut cum și-a luat cioara nasul la purtare!...

Când oi mai prinde-o dând târcoale prin bucătărie, am să-i zvârl cu oala de supă în cap... În noaptea asta, Margareta n-are deloc astâmpăr. Se uită mereu pe fereastră, își pune broboada în cap și iese în curte, apoi se întoarce încruntată în odaie, se apropie de patul meu să vadă dacă dorm și, din când în când, plesnește din buze ca și cum ar fi mânat patru cai înaintași.

Eu m-am înghemuit sub plapomă și aștept nerăbdător să văd sfârșitul acestei atitudini neobișnuite.

Margareta simte că nu dorm. Oricât m-aș încerca, nu mă pot preface.

Margareta știe că de obicei încep să sforăi de îndată ce închid ochii.

Se apleacă spre mine și ridică colțul plapumii.

— Ce faci, Bucule?... Nu dormi ?

— Ba da... Aștept să te culci și tu... În momentul acela, Năstase crapă ușa discret și cu vocea pe jumătate întreabă:

— Încui poarta, domnișoară?

— Ce oră este?

— Bătu la Sfântu Nicolae mai adineauri unspre’ce...

Margareta tace câteva clipe, apoi răspunde plictisită:

— Bine, încui-o, că e târziu...

Micșorează apoi lumina lămpii și începe să se dezbrace. Îi aud foșnetul fustei și cele două pocnituri înăbușite ale pantofilor aruncați pe covor. Aud tot, dar nu văd nimic.

Patul meu este între fereastră și sobă. Canapeaua Margaretei, între fereastră și ușă.

Mă întorc cu fața spre perete și închid ochii. Până s-adoarmă și ea, probabil că Margareta stă culcată, ca de obicei, cu ochii în tavan. În vis, o pisică mare și neagră se încrucișează cu mine pe un drum pustiu de țară, fără case și fără copaci.

Nu-mi plac nici pisicile, nici câinii. Nu-mi place nici un fel de animal.

Caii căpitanului, mai ales când sunt cu șaua pe ei, mă enervează.

Un valtrap ofițeresc parcă ar fi o perdea de doliu, iar un harnașament de mare ținută, un adevărat dric de clasa I. La Pitești mai ales, înmormântările oamenilor cu dare de mână sunt foarte apreciate. Se fac cu muzica militară și cu comentariile întregii populații băștinașe.

Nu-mi plac pisicile, și mai ales pisicile negre... Diavolul când vrea să te ispitească și când moartea îți intră în casă pe nesimțite iau chipul unei pisici negre.

Dar pisica asta parcă nu e pisică la fel cu toate pisicile. Prea e frumoasă și prea e blândă. Se apropie de mine prietenoasă, cu coada ridicată drept în sus ca un plop desfrunzit, și își freacă pântecele cald și catifelat de picioarele mele, pe care visul mi le-a transformat parcă tot în două labe de pisică.

La un moment dat, chipurile noastre se confruntă ca imaginile pe o placă fotografică voalată, și din amestecul celor opt labe comune țâșnește o lumină vie, care produce în mine o comoție bruscă...

Tresar din vis, ca și cum aș fi ținut în mână cei doi electrozi ai mașinii Wimrshurst, cu care profesorul de fizică ne demonstrează existența electricității.

Margareta este lângă mine...

Palmele ei fierbinți se lipesc de cămașa mea de borangic ca două ștampile de ceară roșie pe plicul unei scrisori de valoare. Știam de la mama că: „pisică de visezi, dușman înseamnă“. Pisica asta, dar, trebuie să fi fost Margareta. Dar ce rău mi-ar putea face mie Margareta?... Îmi răsucesc leneș capul în pernă și o întreb somnoros:

— Tu ești? Ea se lipește și mai mult de mine. Își plimbă degetele pe pulpele mele goale ca și cum ar fi vrut să liniștească un cal nărăvas și, cu vocea ei de pisică lihnită de foame, îmi șoptește:

— Psss... Stai liniștit, că eu sunt... Am visat urât... Mi-e frică să mai dorm singură... Lasă-mă să dorm și eu cu tine. Nu vrei să dormim astă-seară împreună? Eu tac, fiindcă deocamdată nu știu ce să răspund. Simt însă un fior rece cum mi se coboară de-a lungul spinării ca un tire-bouchon ce s-ar fi adâncit într-un dop de plută și, fără să știu de ce, mă lipesc și mai mult de corpul ei moale și cald.

Pe măsură ce îmi vin în fire, încep să ghicesc cam ce putuse visa Margareta în noaptea aceea.

Cotan avea o colecție de cărți ilustrate, pe care nu mi le arăta decât prin locuri dosnice și fără prea mulți martori. Nu eram dar cu totul străin de cum s-ar fi putut petrece la fel așa ceva și în realitate. Apoi sublocotenentul care se interesase de ea cu o seară înainte și neastâmpărul cu care dăduse târcoale pe la fereastră și prin curte mă tenta să răspund „prezent” și să ies la tablă cu lecția neînvățată...

Buzele Margaretei îmi gâdilă bărbia și gâtul gol. Eu mă scutur ca un câine după ce a ieșit din apă. Ea râde și-mi precipită în urechi crâmpeie de fraze pe care le aud pentru prima oară. Brațele ei mă strâng în serpentină de la umeri până la genunchi. Oasele mele trosnesc resemnate ca niște scânduri de brad prinse în minghineaua unui tâmplar, și pe urmă...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

— Să nu care cumva să-i spui coniții ceva, că nu-i frumos!...