Capitolul LXII.

Scarlett auzi şoapte în sala din dos şi, ducându-se la uşă, îi zări pe negri speriaţi, pe Dilcey ţinând în braţe pe Beau care dormea, pe unchiul Peter plângând şi pe bucătăreasă ştergându-şi cu şorţul faţa ei mare şi plină. Toţi trei o priviră, întrebând-o fără cuvinte ce le rămânea de făcut. Scarlett se uită spre salon şi zări pe India şi pe mătuşa Pitty, amuţite, mână în mână, India uitând pentru prima oară să-şi dea aere înţepate. Ca şi negrii, ele o priveau rugător, aşteptând un cuvânt de îmbărbătare. Scarlett intră în salon, iar cele două femei veniră lângă ea.

— Oh, Scarlett, ce., începu mătuşa Pitty, şi gura ei grasă, copilăroasă tremura uşor.

— Dacă-mi spuneţi un cuvânt, încep să ţip, exclamă Scarlett.

Nervii ei, supuşi la încercări prea mari, făcură ca vocea să-i sune aspru, în timp ce mâinile i se crispau. Ideea de a vorbi acum despre Melanie, de a lua măsurile inevitabile în asemenea împrejurări, o crispa toată.

— Nu vreau să aud nimic, de la niciuna dintre voi.

În faţa tonului ei autoritar, cele două femei se dădură îndărăt, îndurerate şi deznădăjduite. "Nu trebuie să plâng în faţa lor", se gândea ea. "Nu trebuie să-mi dau drumul acum, fiindcă or să înceapă şi ele să plângă, şi pe urmă se pornesc şi negrii, şi înnebunim cu toţii. Trebuie să mă stăpânesc. Am atâtea de făcut. Trebuie să văd de dricar, şi să pregătesc înmormântarea, şi să am grijă de curăţenia din casă, şi să fiu aici când o să vină lumea să plângă pe umărul meu. Ashley nu e în stare să facă lucrurile astea, şi nici Pitty sau India. Eu trebuie să le fac. O, ce sarcină grea! Totdeauna sarcinile astea sunt grele, şi totdeauna e altcineva care să le ia asupră-şi!"

Se uită la feţele uluite, jignite în suferinţa lor, ale Indiei şi mătuşii Pitty, şi o cuprinse remuşcarea. Melaniei nu i-ar fi plăcut s-o vadă repezind pe fiinţele acelea care o iubeau.

— Îmi pare rău că am vorbit aşa, spuse ea cu greutate. E doar pentru că. Îmi pare rău, mătuşă. Mă duc puţin afară, pe verandă. Trebuie să fiu singură, puţin. Apoi mă întorc şi vom.

O mângâie pe mătuşa Pitty, apoi trecu repede spre uşa din faţă, ştiind că, dacă mai rămâne mult în odaie, nu se va putea stăpâni. Trebuia să fie singură. Şi trebuia să plângă, altfel i se frângea inima.

Ieşi pe veranda întunecată, închizând uşa îndărătul ei, şi simţi aerul umed de seară cum îi răcorea obrajii. Ploaia încetase şi nu se auzea nici un sunet, în afară de picăturile de apă căzând de pe streaşină. Lumea era învăluită într-o ceaţă deasă, o ceaţă rece, ce aducea cu boarea ei mirosul anului ce se sfârşea. Toate casele, de cealaltă parte a străzii, erau întunecate, în afară de una, de unde venea o rază de lumină, dintr-o lampă din fereastră, o rază ce se lupta cu ceaţa şi se frângea în fire aurii plutind în lumină. Părea că întreg universul era învăluit într-o pătură nemişcată de fum negru. Şi întreg universul era tăcut.

Scarlett îşi rezemă capul de un stâlp al verandei şi încercă să plângă, dar nici o lacrimă nu veni. Jalea era prea mare ca să poată plânge. Tot trupul îi tremura. Auzea parcă prăbuşindu-se în juru-i cele două citadele ale vieţii ei. Stătu o clipă, încercând să-şi spună ca de obicei: "Am să mă gândesc la toate astea mâine, când voi putea îndura". Dar formula magică îşi pierduse din tărie. Trebuia să se gândească la două lucruri acum: la Melanie, şi cât de mult o iubea şi avea nevoie de ea; la Ashley şi la orbirea ei încăpăţânată care o împiedicase să-l vadă aşa cum era. Şi ştia că gândurile acestea aveau s-o doară tot atât de mult mâine, şi apoi în fiecare zi a vieţii ei.

"Nu mă pot întoarce acum, acolo, să vorbesc cu ele", se gândi ea. "Nu-l mai pot privi în faţă pe Ashley astă-seară, ca să-l consolez. Nu astă-seară! Mâine dimineaţă voi veni să fac tot ceea ce trebuie, să spun ceea ce trebuie pentru a-i consola. Astă-seară nu pot. Mă duc acasă."

Acasă, însemna la câteva minute depărtare. Nu mai voi să aştepte să-i înhame caii Peter, care plângea, ori pe domnul Meade, ca s-o conducă cu trăsura lui. Nu putea să îndure lacrimile unuia, nici mustrarea tăcută a celuilalt. Coborî în grabă treptele casei, pe întuneric, fără haină şi fără bonetă, înfundându-se în noaptea ceţoasă. O luă pe după colţul casei şi o porni la deal spre Strada Piersicului, mergând printr-un univers tăcut şi umed, unde paşii ei nu făceau nici un zgomot, ca în vis.

Pe când urca dealul, cu inima grea de lacrimi ce nu voiau să curgă, o cuprinse o senzaţie ciudată, ireală, de parcă ar mai fi fost odată prin locurile acestea întunecoase şi reci, şi în aceleaşi împrejurări; ba nu o dată, chiar de mai multe ori. "Ce prostie", se gândi ea neliniştită, iuţind pasul. Nervii îi jucau o festă. Dar senzaţia stăruia, cuprinzându-i pe nesimţite întreaga minte. Privi în jurul ei cu teamă, dar senzaţia creştea, stranie şi totuşi cunoscută. Scarlett înălţă capul, ca un animal care simte primejdia. "Sunt foarte obosită, şi atâta tot", căută ea să se liniştească. "Şi noaptea e atât de ceţoasă, atât de ciudată. N-am mai văzut în viaţa mea o ceaţă atât de deasă, în afară de. În afară de."

Atunci, cu o strângere de inimă, înţelese. Ştia. De atâtea ori, în vis, alergase printr-o ceaţă ca asta, printr-o ţară bântuită de strigoi, plină de o ceaţă groasă, rece, de umbre care se întindeau s-o apuce. Visa oare din nou, sau visul se prefăcuse în realitate?

O clipă, simţul realităţii o părăsi şi se simţi pierdută. Cunoscuta senzaţie din visul ei de groază o cuprinse cu totul, mai puternică decât oricând, iar inima începu să-i bată cu putere. Se afla iarăşi în regatul tăcerii şi al morţii, ca odinioară la Tara. Tot ce avea oarecare însemnătate pe lume – se dusese. Viaţa nu mai era decât o ruină şi spaima îi cuprinse sufletul ca un vânt îngheţat. Grozăvia ceţii şi a celor aflate în ceaţă – toate încercau s-o învăluie. Începu să alerge. La fel cum alergase de sute de ori în vis, aşa alerga acum, orbeşte, fără să ştie încotro, gonită de o groază fără nume, în căutarea adăpostului ce se afla pe undeva în ceaţa cenuşie.

Fugea mereu la deal, pe strada întunecoasă, cu capul plecat, cu inima bătându-i ca un ciocan, cu buzele umede de aerul nopţii, în timp ce pomii se înălţau deasupra ei ameninţători. Undeva, undeva în lumea asta sălbatică, de tăcere şi ceaţă, se găsea un adăpost! Fugea la deal, cu răsuflarea tăiată, iar fustele ude i se înfăşurau în jurul gleznelor; plămânii erau gata să se spargă şi corsetul o strângea, apăsându-i coastele pe inimă.

Atunci, deodată, în faţa ochilor ei se ivi o lumină, apoi un şir de lumini licărind slab, totuşi lumini adevărate. În visul ei nu existaseră lumini, nimic decât ceaţă cenuşie. Mintea i se încleştă asupra lor. Lumina însemna securitate, oameni, realitate. Deodată se opri din fugă, îşi prinse mâinile una într-alta şi se strădui să-şi sugrume spaima, privind stăruitor la şirul de felinare care-i arătau că se afla pe Strada Piersicului, în Atlanta, şi nu în universul cenuşiu de coşmar populat de strigoi.

Se aşeză cu greutate pe o margine de zid, luptându-se cu nervii ei, ca şi cum ar fi tras de nişte sfori care-i alunecau printre degete.

"Alergam, alergam. ca o nebună", se gândi ea, şi tot trupul îi tremura, pe măsură ce teama o părăsea, iar bătăile inimii i se potoleau. "Dar încotro alergam?"

Răsuna mai uşor acum; şezu câtva timp, apăsându-şi pieptul cu mâna şi privi de-a lungul Străzii Piersicului. Acolo sus, la capătul străzii, era casa ei. Fiecare fereastră îi apărea luminată, iar luminile păreau că vor să străpungă ceaţa, care încerca să le micşoreze sclipirea. Acasă! Era casa ei! Se uită cu recunoştinţă, cu dor, spre apariţia aceea solidă, îndepărtată şi în suflet începu să i se pogoare liniştea.

Acasă! Acolo voise ea să se ducă. Într-acolo fugise. Acasă, la Rhett!

Când îşi dădu seama de acest adevăr, simţi ca şi cum i-ar fi căzut nişte lanţuri, şi o dată cu ele spaima care-o urmărise în vis din seara aceea în care se dusese la Tara şi găsise întreaga lume prăbuşită. La capătul drumului către Tara, simţise că nu mai exista nici adăpost, nici putere, înţelepciune, dragoste, înţelegere – nimic din toate lucrurile acelea care, întrupate în persoana lui Ellen, alcătuiseră temelia copilăriei sale. Şi, deşi obţinuse între timp securitatea materială, totuşi în vis era mai departe copilul speriat, pornit să caute securitatea pierdută a acelei lumi pierdute.

Acum ştia care era adăpostul pe care-l căutase în vis, locul acela cald şi sigur ce-i fusese ascuns în ceaţă. Nu era Ashley – nici vorbă de Ashley! În el nu găseai mai multă cădură decât într-o stafie, nici mai multă securitate decât în nisip. Era Rhett – Rhett, cu braţele lui puternice care s-o ţină, cu pieptul lui lat pe care-şi putea rezema capul obosit, şi cu râsul lui batjocoritor care o făcea să vadă totul într-o lumină bună. Rhett, care avea pe deasupra şi o înţelegere deplină, pentru că şi el, ca şi ea, vedea lucrurile aşa cum sunt, fără să se încurce în idei nepractice, precum onoare, sacrificiu, sau o prea mare încredere în firea omului. Şi Rhett o iubea! De ce nu-şi dăduse seama că o iubeşte, în ciuda spuselor lui? Melanie înţelesese adevărul şi-i spusese, cu ultima ei răsuflare: "Fii bună cu el." "Oh", se gândi Scarlett, "Ashley nu e singurul om orbit prosteşte. Ar fi trebuit să văd".

Ani de zile întorsese spatele acelui zid de piatră care era dragostea lui Rhett, nesocotind-o în acelaşi fel cum nesocotise şi dragostea Melaniei şi lăudându-se că-şi trăgea puterea din ea însăşi şi din nimeni altcineva. Dar la fel cum îşi dăduse seama, mai devreme, în seara aceea, că Melanie fusese alături de ea în amarnica luptă cu viaţa, acum îşi dădu seama că Rhett stătuse la spate, în tăcere, iubind-o, înţelegând-o şi fiind oricând gata să-i dea ajutor. Îl vedea pe Rhett la bazar, citind nerăbdarea din ochii ei şi invitând-o la dans, Rhett ajutând-o să scape de servitutea doliului, Rhett călăuzind-o prin foc şi explozii în noaptea când căzuse Atlanta, Rhett împrumutându-i banii cu care pornise afacerile, Rhett consolând-o când se trezea ţipând de groază din visul acela cumplit – nici un bărbat nu face asemenea lucruri dacă nu iubeşte la nebunie o femeie!

Din pomi cădeau picuri de apă pe ea, dar nu simţea nimic. Ceaţa o învăluia, dar nu băga de seamă. Căci în clipa când se gândi la Rhett, cu faţa-i oacheşă, cu dinţii sclipitori şi cu ochii-i negri şi ageri, se înfioră toată.

"Îl iubesc", se gândi ea şi, ca de obicei, acceptă acest adevăr fără mirare, ca un copil care primeşte un dar. "Nu ştiu cât îl iubesc, dar acesta-i adevărul. Şi dacă n-ar fi fost Ashley la mijloc, mi-aş fi dat seama de mult. Niciodată n-am putut privi lumea, pentru că Ashley îmi stătea în cale".

Îl iubea, aşa lichea, escroc, lipsit de scrupule şi de onoare cum era – adică lipsit de onoare în felul cum înţelegea Ashley onoarea. "Să-l ia dracu' pe Ashley cu onoarea lui!" îşi zise ea. "Onoarea lui Ashley m-a încurcat întotdeauna. Da, chiar de la început, când venea mereu să mă vadă, deşi ştia că familia lui ţinea să se însoare cu Melanie. Rhett nu m-a părăsit niciodată, nici în seara aceea groaznică, la recepţia Melaniei, când ar fi trebuit să-mi sucească gâtul. Chiar când m-a lăsat singură pe drum, în seara căderii Atlantei, ştia că sunt în siguranţă. Ştia că mă voi descurca, într-un fel. Chiar când spunea că o să mă facă să plătesc scump faptul că venisem să-i cer bani când era la închisoare. N-avea intenţia s-o facă. Mă punea doar la încercare. M-a iubit întotdeauna şi am fost atât de rea cu el! De nenumărate ori l-am jignit, dar era prea mândru ca să mi-o arate. Şi când a murit Bonnie. Oh, cum de-am putut?"

Se ridică în picioare şi privi drept la casa de pe deal. Cu o jumătate de oră în urmă crezuse că pierduse totul în lume, în afară de bani, că pierduse toate lucrurile care făceau ca viaţa să merite să fie trăită – Ellen, Gerald, Bonnie, Mammy, Melanie şi Ashley. A trebuit să piardă totul, ca să-şi dea seama că-l iubea pe Rhett – că-l dorea pentru că era puternic şi lipsit de scrupule, pentru că era pătimaş şi terestru, ca ea.

"O să-i spun totul", se gândi ea. "O să priceapă. A priceput întotdeauna. O să-i spun cât de proastă am fost şi cât de mult îl iubesc, şi o să-mi răscumpăr neghiobia".

Dintr-o dată se simţi tare şi fericită. Nu se mai temea de întuneric sau de ceaţă şi ştia, căci avea inima uşoară, că n-o să-i mai fie frică niciodată. Oricâtă ceaţă ar învălui-o în viitor, o să ştie întotdeauna unde să găsească adăpost. O porni repede pe stradă către casă, şi drumul i se păru foarte lung. Mult, mult prea lung. Îşi sumese fustele şi începu să alerge cu paşi uşori. Dar de astă-dată nu mai alerga de frică. Alerga pentru că la capătul străzii o aşteptau braţele lui Rhett.