Capitolul XLIII.

Era una din acele rare zile de decembrie în care soarele e aproape tot atât de cald ca într-o vară târzie. În curtea mătuşii Pitty, de crengile stejarului, mai atârnau frunze roşii şi uscate, şi iarba ofilită păstra o culoare galbenă-verzuie. Scarlett, cu copilul în braţe, ieşi din casă pe veranda laterală şi se aşeză într-un balansoar, la soare. Purta o rochie nouă, de stofă verde, garnisită cu metri întregi de şiret negru cusut în zigzag, precum şi o bonetă nouă de dantelă pe care i-o făcuse mătuşa Pitty. Amândouă îi şedeau bine, iar ea o ştia şi se bucura. Ce plăcut să te simţi din nou frumoasă, după ce luni de-a rândul ai arătat atât de prost!

În timp ce stătea în balansoar legănând copilul şi fredonând, auzi zgomot de copite apropiindu-se, şi uitându-se curioasă prin desişul de viţă al verandei, îl zări pe Rhett Butler îndreptându-se spre casa lor.

Plecase din Atlanta de luni întregi, îndată după moartea lui Gerald, cu mult înainte de naşterea Ellei Lorena. Scarlett îi simţise lipsa, dar acum tare ar fi vrut să găsească un mijloc să-l evite. La drept vorbind, chipul lui întunecat trezea în ea un simţământ de vinovată îngrijorare. Conştiinţa îi era apăsată de amintirea unui lucru legat de Ashley, dar nu voia să discute lucrul acela cu Rhett, deşi ştia că el o s-o silească la aceasta, indiferent dacă avea chef sau nu.

Rhett se opri la poartă şi sări uşor de pe cal, în timp ce ei îi trecea prin minte, privindu-l cu nelinişte, că seamănă cu o ilustraţie dintr-o carte pe care Wade i-o tot dădea ca să-i citească cu glas tare.

"Nu-i lipsesc decât cerceii şi un cuţit între dinţi", se gândi ea. "În sfârşit, pirat ori nu, n-are să-mi taie gâtul dacă o să ştiu cum să-l iau."

În timp ce Rhett se apropia, ea îi ură bun-sosit, însoţindu-l cu cel mai plăcut dintre surâsuri. Ce bine că îmbrăcase rochia cea nouă şi-şi pusese boneta care-i stătea atât de bine! Văzându-i privirea cum coboară încetişor de-a lungul trupului ei, Scarlett îşi dădu seama că şi el o găseşte frumoasă.

— Alt copil! Vai de mine, Scarlett, ce surpriză! pufni el în râs, aplecându-se spre a dezveli puţin faţa mică şi urâtă a Ellei Lorena.

— Nu fi prost, răspunse ea roşind. Ce mai faci, Rhett? Ai lipsit multă vreme.

— Adevărat. Lasă-mă să iau copilul în braţe, Scarlett. Mă pricep cum să ţin copiii. Am o mulţime de însuşiri nebănuite. Ei, seamănă cu Frank. Nu-i lipsesc decât mustăţile, dar au să vină şi ele.

— Sper că nu. E fată.

— Fată? Şi mai bine. Băieţii sunt atât de plicticoşi. Să nu mai ai niciodată băieţi, Scarlett.

Îi stătea pe buze să-i spună că nu mai avea de gând să aibă nici un fel de copii, băieţi ori fete, dar se opri la timp şi zâmbi, căutând în grabă un subiect de conversaţie care să mai amâne puţin momentul neplăcut, în clipa când chestiunea de care avea atâta teamă va fi atacată.

— Cum a fost călătoria, Rhett? Pe unde ai umblat de data asta?

— Oh, prin Cuba. New Orleans. şi alte locuri. Uite, Scarlett, ţine fetiţa. N-am cum să-mi scot batista din buzunar, ca s-o şterg la gură. E un copil bun, sunt sigur, dar nu vreau să-mi ude pieptul cămăşii.

Scarlett luă fetiţa îndărăt, iar Rhett se instală cu mişcări lente pe balustrada de la intrare, scoţând o ţigară din tabachera sa de argint.

— Mergi întruna la New Orleans, exclamă ea făcând pe supărata, şi niciodată nu vrei să-mi spui ce faci acolo.

— Sunt un om care munceşte din greu, dragă Scarlett, şi poate că afacerile mele mă împing într-acolo.

— Munceşti din greu? Tu? râse ea provocator. N-ai muncit niciodată. Eşti prea leneş. Tot ce ştii e să finanţezi afacerile carpetbagger-ilor, să păstrezi jumătate din câştig şi să mituieşti pe funcţionarii yankei ca să te lase să ne jefuieşti pe noi, contribuabilii.

Rhett se lăsă pe spate şi pufni în râs.

— Ce ţi-ar mai place şi ţie să ai bani destui ca să poţi mitui pe funcţionari!

— Cum poţi să. începu ea mâniată.

— Dar poate că o să câştigi şi tu destul ca să începi într-o bună zi să mituieşti pe o scară mai mare. Nu e exclus să te îmbogăţeşti de pe urma deţinuţilor.

— Oh, zise ea niţel încurcată, cum de-ai şi aflat despre echipa mea?

— Am sosit aseară şi mi-am petrecut seara la cafenea, unde afli toate ştirile din oraş. E o bursă a bârfelii. Se bârfeşte acolo mai bine decât într-un cerc de cucoane. Toţi mi-au spus că ai angajat deţinuţi şi că ai pus pe ticălosul de Gallegher cu biciul pe ei, ca să-i facă să muncească până or crăpa.

— Nu-i adevărat, se supără ea. N-are să-i omoare. Am eu grijă de asta.

— Crezi?

— Sigur că da! Cum poţi insinua asfel de lucruri?

— Oh, vă rog să mă iertaţi, doamnă Kennedy! Ştiu foarte bine că motivele dumneavoastră sunt întotdeauna cele mai nobile. Oricum, Johnnie Gallegher e o mică bestie. Ai face bine să-l supraveghezi, ca să nu dai de belea în ziua în care-ţi vine vreo inspecţie.

— Tu vezi-ţi de treburile tale, că-mi văd eu de ale mele, făcu ea revoltată. Şi să nu mai vorbim despre deţinuţi. Toată lumea m-a plictisit cu chestiunea asta. E echipa mea de muncitori, şi mă priveşte. De altfel, nu mi-ai spus încă ce faci la New Orleans. Te duci acolo atât de des încât toată lumea spune.

Se opri. Nu voise să spună atât de mult.

— Ce spune lumea?

— Păi. se zice că ai o iubită acolo. Că ai de gând să te însori. E adevărat, Rhett?

O rodea de atâta timp curiozitatea, încât nu se putu stăpâni să nu pună întrebarea. Simţea o uşoară gelozie la gândul că Rhett avea să se însoare, dar nu pricepea nici ea de ce.

Ochii lui care o priveau amabili se aprinseră dintr-o dată, privind ţintă către ea şi făcând-o în cele din urmă să roşească uşor.

— Te-ar supăra?

— În sfârşit, mi-ar părea rău să pierd prietenia ta, spuse ea afectat şi, căutând să pară indiferentă, se aplecă să învelească mai bine copilaşul.

Rhett râse deodată, scurt, şi spuse:

— Uită-te la mine, Scarlett.

Îl privi fără voia ei, roşindu-se şi mai tare.

— Poţi să spui prea curioşilor tăi prieteni că, dacă o să mă însor vreodată, o voi face pentru că n-am putut avea altfel pe femeia pe care o doream. Şi până acum n-am dorit încă atât de mult o femeie ca să mă însor cu ea.

Scarlett se simţi foarte încurcată, deoarece îşi aminti de seara aceea în care, chiar pe această verandă, în timpul asediului, Rhett îi spusese: "Nu sunt un om care se însoară", şi-i propusese să-i fie amantă; îşi mai aminti, de asemenea, de ziua aceea îngrozitoare când Rhett era la închisoare – şi se ruşină. Un zâmbet maliţios trecu peste faţa lui, căci îi citea totul în priviri.

— Dar îţi voi satisface curiozitatea, deoarece pui între bări atât de directe. Nu mă duc la New Orleans pentru o amantă. Mă duc pentru un copil. Un băieţel.

— Un băieţel!

Uluirea pricinuită de această ştire neaşteptată o făcu să-şi uite jena.

— Da, sunt tutorele lui şi răspund de el. E la o şcoală în New Orleans. Mă duc deseori să-l văd.

— Şi-i duci daruri?

Apoi se gândi: "De asta ştie aşa de bine ce fel de daruri să-i aducă lui Wade!"

— Da, răspunse el, scurt şi morocănos.

— Ei, la asta nu m-aş fi gândit! E frumos?

— Prea frumos, ca să fie spre binele lui.

— Şi e un băieţel cuminte?

— Nu. E un drac şi jumătate. Mai bine nu se năştea. Cu băieţii îţi găseşti întotdeauna beleaua. Mai vrei să afli şi altceva?

Părea supărat şi o privi încruntat, ca şi cum i-ar fi părut rău de tot ce îi spusese.

— Nu mă interesează ceea ce nu vrei să-mi spui, făcu ea cu mândrie, deşi ardea de curiozitate să mai afle câte ceva. Dar nu te văd deloc în rolul de tutore, urmă ea râzând, în nădejdea că-l va pune în încurcătură.

— Cred şi eu că nu mă vezi. Orizontul tău e destul de mărginit.

Rhett nu mai spuse nimic şi câteva clipe îşi fumă ţigara în tăcere. Scarlett căută un răspuns, cam tot atât de brutal cum fusese al lui, dar nu găsi.

— Mi-ar plăcea să nu vorbeşti despre acest lucru cu nimeni, zise el în cele din urmă. Deşi sunt încredinţat că, atunci când ceri unei femei să-şi ţină gura, ceri un lucru imposibil.

— Ştiu să păstrez un secret, făcu ea jignită.

— Da? E plăcut când afli lucruri nebănuite despre prieteni vechi. Nu mai face mutra asta, Scarlett. Regret c-am fost răutăcios cu tine, dar o meritai, ca pedeapsă pentru curiozitatea ta. Haide, râzi puţin, şi să fim iar prieteni buni, măcar până trecem la un subiect neplăcut.

"Vai de mine", se gândi ea, "acum o să vorbească despre Ashley şi despre gater!" şi se grăbi să zâmbească făcând gropiţe, în nădejdea că-i va schimba ideile.

— Şi pe unde ai mai fost? Că doar n-ai stat tot timpul la New Orleans!

— Nu, în ultima lună am fost la Charleston. A murit tata.

— Oh, îmi pare rău.

— N-ai de ce. Sunt sigur că nici lui nu i-a părut rău că moare, şi nici mie.

— Rhett, cum poţi să spui aşa ceva!

— Ar fi mult mai rău dacă m-aş preface, nu crezi? N-a existat niciodată prea multă afecţiune între el şi mine. Nu-mi amintesc de nici o clipă în care bătrânul să nu-mi fi găsit vreun cusur. Semăn prea mult cu tatăl lui, şi nu-l preţuia deloc. Iar pe măsură ce creşteam, dezaprobarea tatei, în ce mă privea, s-a transformat în antipatie; şi trebuie să recunosc că n-am făcut nimic pentru a-i schimba simţămintele. Tata mă punea întotdeauna să fac numai lucruri plicticoase! În cele din urmă m-a gonit în lume fără un ban şi fără nici un fel de pregătire decât ca să fiu un gentleman din Charleston care trăgea bine cu pistolul şi juca pocher excelent. Pe urmă a socotit drept ofensă personală faptul că n-am murit de foame şi că, dimpotrivă, mă întreţineam minunat cu pocherul. Era aşa de ofensat la gândul că un Butler poate fi de meserie jucător de cărţi, încât prima oară când am venit acasă, i-a interzis mamei să mă vadă. Şi tot timpul războiului, pe când forţam aici blocada, mama a fost silită să mintă şi să vină să mă vadă pe ascuns. Fireşte, asta nu m-a făcut să-l iubesc mai mult.

— Oh, dar nu ştiam toate astea!

— Era ceea ce se înţelege printr-un bătrân gentleman de şcoală veche, ceea ce înseamnă că era ignorant, încăpăţânat, neîngăduitor şi incapabil să gândească altfel de cum gândeau toţi ceilalţi gentlemeni de şcoală veche. Toată lumea îl admira pentru că mă dăduse afară şi mă socotea mort. "Dacă ochiul tău drept te supără, scoate-l!" Eu eram ochiul lui drept, fiul său cel mai mare, şi s-a răzbunat scoţându-mă din circulaţie.

Zâmbi puţin, dar ochii săi aveau o privire aspră care părea să vadă fantome ale trecutului.

— La urma-urmei, pentru asta l-aş fi iertat, dar nu-l pot ierta pentru ceea ce le-a făcut mamei şi surorii mele, de la sfârşitul războiului. Au fost pur şi simplu ruinaţi. Casa de pe plantaţie a ars, şi lanurile de orez au redevenit simple mlaştini. Casa de la oraş au pierdut-o din cauza impozitelor neplătite, şi s-au mutat în două camere care, chiar pentru negri, ar fi fost prea sărăcăcioase. Am trimis bani mamei, dar tata mi i-a trimis îndărăt. bani murdari, înţelegi! şi de câteva ori m-am dus la Charleston spre a da surorii mele bani, pe furiş. Dar tata descoperea întotdeauna şmecheria şi-i făcea atâta scandal, încât biata fată spunea că nu mai e de trăit acolo. Şi iarăşi primeam banii înapoi. Nu ştiu cum au trăit. Ba da, ştiu. Fratele meu le-a dat cât a putut, deşi nu are nici el prea mult şi nu vrea să ia bani de la mine. banii câştigaţi prin speculă aduc nenoroc, ştii! Şi au prieteni care-şi mai fac pomană cu ei. Mătuşa ta Eulalie a fost foarte bună cu ei. E una din cele mai bune prietene ale mamei. Le-a dat haine şi. Oh, Doamne, mama să trăiască din pomana altora!

Rareori îl văzuse aşa, fără mască, cu o expresie de adevărată ură faţă de tatăl său şi deznădejde pentru maică-sa.

— Mătuşa Lalie! Vai de mine, Rhett, dar nici ea n-are mult mai mult decât ce-i trimit eu!

— Ah, care va să zică de la tine avea! Ce urât din partea ta să te lauzi aşa în faţa umilinţei mele. Îmi vei da voie să-ţi restitui totul!

— Cu plăcere, spuse Scarlett zâmbind deodată, şi zâmbi şi Rhett.

— Ah, Scarlett, cum îţi sclipesc ochii când auzi vorbindu-se de bani! Eşti sigură că n-ai puţin sânge scoţian sau chiar evreiesc în tine, pe lângă cel irlandez?

— Nu fi urâcios! N-am vrut să-ţi dau peste nas cu mătuşa Lalie. Dar să ştii că ea mă crede plină de bani. Mereu îmi scrie să-i trimit, şi Dumnezeu ştie că am destule pe cap aici, fără să mai trebuiască să întreţin tot Charleston-ul. De ce a murit tatăl tău?

— De foame, dar demn, cred – cel puţin aşa nădăjduiesc. Aşa-i trebuie. Era dispus, să le lase pe mama şi pe Rosemary să moară de foame alături de el. Acum, că e mort, pot să le dau şi eu un ajutor. Le-am cumpărat o casă pe Battery şi au şi servitori care să le îngrijească. Dar fireşte că nu vor să se ştie că banii vin de la mine.

— De ce?

— Draga mea, nu cunoşti Charleston-ul? Ai fost şi tu acolo. Familia mea, oricât de săracă ar fi, trebuie să-şi păstreze rangul. Şi nu şi l-ar putea păstra dacă s-ar afla că sunt întreţinuţi cu bani câştigaţi la cărţi, prin tot felul de speculaţii şi de la carpetbagger-i. Nu, au lansat zvonul că tata a făcut o asigurare pe viaţă, că trăise prost şi răbdase de foame până la moarte ca să aibă ele din ce să trăiască după moartea lui. Şi acum el e privit cu şi mai multă admiraţie decât înainte. E un adevărat martir al familiei. Mi-ar place să ştiu că se răsuceşte în groapă văzând că mama şi Rosemary trăiesc mai bine azi, în ciuda sforţărilor sale. Într-un fel, îmi pare rău că a murit! Pentru că dorea prea mult să moară. era fericit că moare.

— De ce?

— Oh, de fapt a murit când s-a predat generalul Lee. Cunoşti genul de om. Niciodată nu s-a putut adapta timpurilor noi, şi nu făcea decât să vorbească despre vremurile de demult.

— Rhett, oare toţi bătrânii sunt aşa?

Spunând asta se gândea la Gerald şi la ce spusese Will despre el.

— Da' de unde! Uită-te la unchiul Henry şi la nebunul acela de bătrân, domnul Merriwether, ca să-ţi citez doar doi. Au făcut un nou contract cu viaţa atunci când au plecat la război, şi am impresia că de atunci au întinerit şi s-au făcut mai energici. Azi-dimineaţă l-am întâlnit pe bunicul Merriwether, care mâna căruţul cu pateuri al lui Rene şi înjura calul ca un vizitiu de rând. Mi-a spus că se simţea cu zece ani mai tânăr de când a scăpat de acasă şi de cocoloşelile nurorii sale, şi de când s-a apucat să facă pe vizitiul. Şi unchiul tău Henry se bucură grozav când poate să-i înfrunte pe yankei şi să apere văduvele şi orfanii – pe gratis, bănuiesc – împotriva carpetbagger-ilor. Dacă n-ar fi fost războiul, s-ar fi retras de mult să-şi vadă de reumatisme. Au întinerit amândoi, pentru că pot fi de folos altora şi văd că lumea are nevoie de ei. Şi le place această viaţă nouă, care oferă noi prilejuri bătrânilor. Dar sunt mulţi oameni, chiar tineri, care se simt la fel cum se simţeau tatăl meu şi al tău. Nu pot şi nu vor să se adapteze, şi tocmai aceasta mă aduce la subiectul neplăcut pe care trebuie să-l discut cu tine, Scarlett.

Schimbarea aceasta neaşteptată o zăpăci într-atât încât se bâlbâi: "Ce. ce.", şi în sinea ei gemu: "Oh, Doamne! Acum s-a sfârşit. Mă întreb dacă-l voi putea îmbuna."

— De când te cunosc, n-am aşteptat niciodată de la tine nici să-mi spui adevărul, nici să fii corectă cu mine. Dar, ca un prost, am avut încredere în tine.

— Nu ştiu ce vrei să spui.

— Ba cred că ştii. În orice caz, ai un aer vinovat. Pe când treceam adineauri călare, pe Strada Iederei, venind spre tine, cine crezi că m-a strigat de după gard? Doamna Ashley Wilkes! Bineînţeles, m-am oprit şi am stat de vorbă cu ea.

— Da?

— Da, şi am avut o convorbire foarte plăcută. Mi-a mărturisit că de mult ar fi vrut să-mi spună cât de viteaz m-a găsit atunci când am luptat în numele Confederaţiei, deşi am făcut-o în ultima clipă.

— Oh, fleacuri! Melly e o proastă. În noaptea aceea ar fi putut să moară fiindcă te-ai purtat aşa de eroic.

— Dar socotea, probabil, că murea pentru o cauză bună. Şi când am întrebat-o ce caută în Atlanta, s-a mirat că nu ştiu nimic. Mi-a explicat că ei locuiesc aici şi că tu ai fost atât de bună încât să iei pe domnul Wilkes ca tovarăş în întreprinderea ta.

— Ei şi? întrebă Scarlett scurt.

— Când ţi-am împrumutat banii ca să cumperi gaterul, ţi-am pus o condiţie pe care ai acceptat-o – să nu ajuţi cu banii mei pe Ashley Wilkes.

— Dar ştii că mă jigneşti? La urma-urmei, ţi-am dat banii înapoi, şi gaterul îmi aparţine. Mă priveşte ce fac cu el.

— N-ai vrea să-mi spui şi mie cum ai câştigat banii cu care mi-ai plătit datoria?

— Vânzând cherestea, cum era firesc.

— Dar cu banii pe care ţi i-am împrumutat eu ca să poţi începe. Asta voiai să spui. Şi te foloseşti de banii mei ca să-l ajuţi pe Ashley. Eşti o femeie lipsită de onoare şi, dacă nu mi-ai fi plătit datoria, mi-ar fi făcut mare plăcere să te scot la vânzare acum, în cazul că n-ai avea de unde să-mi dai banii.

Vorbea pe un ton uşuratic, dar ochii săi sclipeau de mânie.

Scarlett porni îndată ofensiva pe teritoriul duşman.

— De ce-l urăşti atâta pe Ashley? Probabil că eşti gelos.

Dar, după ce rosti cuvintele, ar fi vrut să-şi muşte limba, căci Rhett dădu capul pe spate şi râse până ce Scarlett se făcu roşie de ciudă.

— Lipsei tale de onoare poţi să-i adaugi şi aroganţa, spuse el. O să te crezi întotdeauna fata cea mai frumoasă din comitat, nu? Întotdeauna o să-ţi închipui că eşti cea mai reuşită femeie de pe lume şi că toţi bărbaţii pe care-i întâlneşti sunt morţi după tine?

— Nicidecum! răspunse ea, înfierbântată. Dar nu înţeleg de ce-l urăşti pe Ashley, şi nu văd altă explicaţie.

— Ei, caută altă explicaţie, frumoasă vrăjitoare, căci asta nu-i bună. Cât despre Ashley. nici nu-l urăsc şi nici nu-l iubesc. De fapt, nu resimt faţă de el şi de oamenii ca el decât milă.

— Milă?

— Da, şi puţin dispreţ. Şi acum, înfierbântează-te şi spune-mi că Ashley face cât o mie de pungaşi ca mine şi că n-ar trebui să îndrăznesc să am simţăminte de milă sau de dispreţ faţă de el. Când ai să sfârşeşti, am să-ţi spun ce cred şi eu, dacă te interesează.

— Nu mă interesează.

— Totuşi am să ţi-o spun, căci nu vreau să-ţi las plăcuta iluzie cu privire la gelozia mea. Mi-e milă de el, pentru că ar trebui să fie mort, şi nu este. Şi-l dispreţuiesc pentru că nu ştie ce să facă, acum, că lumea lui a pierit.

Ideea pe care o exprimase i se păru cunoscută lui Scarlett. Avea impresia că mai auzise aceste cuvinte, dar nu-şi putea aminti unde şi când. Nu se trudi să caute, căci fierbea de mânie.

— Dacă lucrurile s-ar petrece după voia ta, atunci toţi oamenii cumsecade din Sud ar fi acum morţi!

— Şi dacă s-ar petrece după voia lor, sunt sigur că toţi oamenii ca Ashley ar prefera să fie morţi. Morţi, sub o piatră şlefuită pe care să scrie: "Aici odihneşte un soldat al Confederaţiei, mort pentru patrie", sau "Dulce et decorum est." ori vreun alt epitaf dintr-astea.

— Nu văd de ce!

— Tu nu vezi decât ceea ce stă scris cu litere de-o şchioapă chiar sub nasul tău, nu-i aşa? Dac-ar fi morţi, n-ar mai avea necazuri; n-ar avea de luptat cu tot soiul de probleme, şi încă probleme care n-au soluţie. Pe de altă parte, familiile lor s-ar mândri cu ei de-a lungul mai multor generaţii. De altfel, am auzit că morţii sunt fericiţi. Îţi închipui că Ashley Wilkes e fericit?

— Dar, bineînţeles., începu ea, apoi îşi aminti de privirea pe care o zărise în ochii lui Ashley cu câtva timp în urmă, şi se opri.

— Crezi că e fericit? Dar Hugh Elsing, sau doctorul Meade? Crezi că sunt mai fericiţi decât era tatăl meu sau al tău?

— Păi, poate că nu sunt atât de fericiţi pe cât ar putea fi, pentru că şi-au pierdut toţi banii.

Rhett râse.

— Nu e vorba de bani, drăguţo. Îţi spun eu, a pierit lumea lor. lumea în care au fost crescuţi. Sunt ca peştii pe uscat, sau ca nişte pisici cu aripi. Fiecare din ei a fost crescut ca să fie cineva, să facă anumite lucruri, să ocupe o anumită poziţie. Şi toate acele persoane, lucruri şi poziţii au pierit pe vecie în clipa când generalul Lee s-a predat la Appomattox. Oh, Scarlett, nu mă privi aşa prosteşte! Ce mai poate să facă Ashley Wilkes, acum că nu mai are casă, că i s-a vândut pentru impozite plantaţia şi că gentlemenii nu mai fac doi bani? Poate să muncească cu mâinile, sau cu capul? Mă prind că ai pierdut o grămadă de bani de când ai dat gaterul pe mâna lui.

— Nu-i adevărat.

— Foarte frumos! Îmi dai voie să-ţi controlez registrele într-o seară de duminică, dacă ai vreme?

— Îţi dau voie să te duci dracului, şi nu numai când o să ai vreme, ci chiar acum, dinspre partea mea.

— Drăguţo, am mai fost la dracu', şi e un individ destul de puţin interesant. N-am să mai merg acolo, nici chiar pentru tine. Mi-ai luat banii când aveai mare nevoie de ei, şi i-ai folosit. Ne învoisem asupra felului cum trebuiau să fie folosiţi, şi ai călcat învoiala. Gândeşte-te, scumpa mea escroacă, la ziua când vei fi iarăşi silită să-mi ceri bani. Ai să-mi ceri să te împrumut cu o dobândă ridicolă, ca să mai cumperi gatere, catâri, ori să mai deschizi cârciumi. Şi atunci, va trebui să-ţi pui pofta în cui.

— Când voi avea nevoie de bani, mă voi împrumuta de la bancă, îţi mulţumesc, făcu ea cu răceală, dar de furie abia mai putea răsufla.

— Da? Încearcă. Multe din acţiunile băncii sunt ale mele.

— Nu mai spune!

— Da, mă interesează şi afacerile cinstite.

— Mai sunt şi alte bănci.

— Bineînţeles. Şi dacă-mi dau puţină osteneală, n-ai să capeţi nici o para de la niciuna dintre ele. Poţi să te duci la cămătarii carpetbagger-i, dacă ai nevoie de bani.

— Mă duc la ei cu plăcere.

— Te vei duce, dar fără nici o plăcere, atunci când vei auzi ce dobânzi cer. Drăguţo, în lumea afacerilor există pedepse pentru cei necinstiţi. De ce n-ai fost sinceră cu mine?

— Frumos îţi şade, ce să zic! Eşti bogat şi puternic şi hărţuieşti pe cei năpăstuiţi, ca Ashley şi ca mine!

— Nu te pune în rând cu el. Nu eşti năpăstuită. Nimic nu te poate distruge pe tine. El însă este distrus şi aşa va rămâne, dacă nu se iveşte un om energic care să-l călăuzească şi să-i poarte de grijă toată viaţa. Iar eu n-am de gând să-mi folosesc banii în slujba unui om ca Ashley.

— Dar nu te-ai codit să mă ajuţi când eram distrusă, şi.

— Ofereai un plasament bun, draga mea, un plasament interesant. De ce? Pentru că nu te-ai dus la rudele tale să te vaiţi şi să plângi vremurile de altădată. Te-ai apucat de treabă şi acum averea ţi-e bine întemeiată pe bani luaţi din punga unui mort şi pe alţii furaţi de la Confederaţie. Ai la activul tău o crimă, o încercare de adulter, un soţ suflat de la sora ta şi tot felul de minciuni şi afaceri necinstite ce n-ar suporta o cercetare mai amănunţită. Foarte frumoase lucruri, toate! Şi astfel te-ai arătat a fi o persoană energică şi hotărâtă, deci un plasament bun pentru bani. E amuzant şi plăcut să ajuţi pe cineva care se ajută singur. Şi acelei matroane romane, doamnei Merriwether, i-aş împrumuta zece mii de dolari, fără chitanţă. A pornit cu un coş de pateuri şi uită-te acum la ea! Are o brutărie în care lucrează şase oameni, bunicul e fericit cu căruţul lui cu care livrează marfa, iar creolul acela mic şi leneş de René lucrează, şi-i place chiar. Sau nenorocitul acela de Tommy Wellburn, care munceşte cât doi, deşi are numai o jumătate de trup de om, şi lucrează bine. sau. ei, lasă, nu vreau să te mai plictisesc.

— Sigur că mă plictiseşti. Ba chiar mă scoţi din sărite, spuse Scarlett cu răceală, nădăjduind că-l va depărta astfel de subiectul acela neplăcut care era Ashley. Dar el râse doar, refuzând să-i facă pe plac.

— Face să ajuţi astfel de oameni. Dar Ashley Wilkes. bah! Cei de teapa lui nu sunt buni de nimic într-o lume ca a noastră, întoarsă cu susul în jos. De câte ori se întoarce lumea cu susul în jos, aceştia sunt primii care pier. Şi de ce nu? Nici nu merită să supravieţuiască, pentru că nu vor să lupte – nu ştiu să lupte. Acum nu e prima oară că lucrurile s-au întors cu susul în jos, şi nici nu va fi ultima. S-a mai întâmplat şi o să se mai întâmple. Şi atunci când se va mai întâmpla, toată lumea o să piardă totul, şi vom fi cu toţii la fel. Şi atunci va trebui s-o luăm iarăşi de la capăt, fără nimic. Vreau să spun fără nimic, în afară de agerimea minţii şi puterea mâinilor noastre. Dar unii oameni, ca Ashley, n-au nici agerime în minte, nici putere în mâini, sau dacă le au, îşi fac scrupule ca să se folosească de ele. Şi astfel pier, şi aşa le trebuie. Este o lege firească – lumea nu are nevoie de astfel de oameni. Dar sunt întotdeauna câţiva inşi dârji care pot rezista greutăţilor, şi cu timpul să revină la poziţiile pe care le-au ocupat înainte de-a se întoarce lumea pe dos.

— Şi tu ai fost sărac! Adineauri doar mi-ai spus că tatăl tău te-a dat afară fără nici un sfanţ! făcu Scarlett mâniată. Cred că ai putea avea înţelegere şi compasiune pentru Ashley!

— Înţeleg foarte bine, te asigur, răspunse Rhett, dar să fiu al dracului dacă-l compătimesc. Ashley avea desigur mai mulţi bani după capitulare, decât am avut eu când m-a dat tata afară. Cel puţin avea prieteni care să-l ajute, pe când eu am avut soarta unui paria. Şi ce-a făcut Ashley?

— Cum poţi să te compari cu Ashley, înfumuratule! Doară nu-i ca tine, slavă Domnului! Nu s-ar înjosi să facă afacerile murdare pe care le faci tu cu carpetbagger-i cu scallawag-i şi cu yankei. E un om cinstit şi are conştiinţă.

— Dar nu prea cinstit dacă acceptă bani şi ajutor de la o femeie.

— Ce putea face altceva?

— Asta nu pot să ţi-o spun eu. Ştiu numai ce am făcut eu când am fost dat afară, şi ce fac acum. Ştiu ce au făcut alţii. Am văzut cu toţii în prăbuşirea civilizaţiei un prilej de îmbogăţire, şi am căutat să profităm cât mai bine de el, unii în mod cinstit, alţii prin înşelăciuni, şi continuăm să profităm cât putem. Şi toţi cei ca Ashley au aceleaşi şanse ca noi, dar nu ştiu să se folosească de ele. Nu sunt capabili, Scarlett, şi numai cei capabili merită să supravieţuiască.

Scarlett nu prea auzea ce spunea, fiindcă îşi reaminti de ceea ce îi venise în minte când începuse Rhett să vorbească – de vântul rece care bătea în livada de la Tara când Ashley se rezemase de gardul dărăpănat şi privise dincolo de ea. Şi spusese. ce spusese oare? Rostise un nume străin, ciudat, şi vorbise despre sfârşitul lumii. Nu-şi dăduse seama atunci ce voise să spună, dar acum începea să priceapă, iar aceasta-i trezi o senzaţie de silă şi oboseală.

— Bine, dar şi Ashley spunea.

— Ce?

— Spunea, odată, la Tara, ceva despre. un. un amurg al zeilor şi despre sfârşitul lumii, sau aşa ceva.

— Ah, Gotterdämmerung! şi privirea lui Rhett se înflăcără, plină de interes. Şi ce-a mai spus?

— Oh, nu-mi amintesc prea bine. N-am dat prea multă atenţie. Dar. a, da. ceva despre reuşita celor tari şi înfrângerea celor slabi.

— Ah, care va să zică îşi dă seama! Asta-i îngreunează şi mai mult situaţia. Cei mai mulţi n-o ştiu şi n-o vor şti niciodată. Se vor întreba, tot restul vieţii lor, unde a pierit tot farmecul vieţii. Şi se vor mulţumi să sufere în tăcere neputincioasă, păstrându-şi aerul lor mândru. Dar el înţelege. Ştie că e înfrânt.

— Ba nu e înfrânt! Şi nici nu va fi, atâta timp cât mai am eu suflet în trup.

O privi liniştit, iar faţa lui oacheşă era plină de blândeţe.

— Scarlett, cum l-ai făcut să vină la Atlanta şi să se ocupe de gater? S-a împotrivit mult?

Lui Scarlett îi verii îndată în minte scena cu Ashley, după înmormântarea lui Gerald – dar o goni din minte.

— Da' de unde! răspunse ea revoltată. Când i-am spus că am nevoie de ajutorul lui, pentru că n-aveam încredere în derbedeul care se ocupa de gater, şi că Frank are prea multă treabă, şi că eu sunt. În sfârşit, era şi Ella Lorena la mijloc, înţelegi? – a fost foarte bucuros că-mi poate da un ajutor.

— La ce scopuri frumoase serveşte câteodată maternitatea. Va să zică, cu asta l-ai îmbrobodit. Ei bine, acum l-ai adus acolo unde ai vrut; e tot atât de legat de tine, prin obligaţiile pe care şi le-a creat, pe cât sunt de legaţi deţinuţii tăi de lanţurile lor. Vă urez bucurie amândurora! Dar, după cum ţi-am mai spus la începutul discuţiei, de la mine n-ai să mai vezi un ban, pentru afacerile tale necurate, doamna mea cu două feţe.

Scarlett fierbea de furie şi de deznădejde. Plănuise să mai facă un împrumut de la Rhett, ca să-şi cumpere un teren şi să facă un depozit de lemne acolo.

— Mă pot lipsi de banii tăi, strigă ea. Câştig destul cu gaterul de care vede Johnnie Gallegher, de când nu mai folosesc negri eliberaţi. Mai am bani în nişte ipoteci şi mai scot ceva şi de la prăvălie cu mărfurile pe care le obţin la bursa neagră.

— Da, am auzit. Ce drăguţ din partea ta să scoţi câştiguri pe spinarea văduvelor şi a orfanilor! Dar, dacă e vorba să furi, de ce nu furi de la cei bogaţi şi puternici? Furtul acesta a fost privit întotdeauna drept ceva moral şi cinstit, încă de pe vremea lui Robin Hood.

— Pentru că, răspunse Scarlett scurt, e mai uşor şi mai sigur să furi. cum spui tu. de la săraci.

Rhett râse încet, în timp ce umerii i se cutremurau.

— Eşti o pungăşoaică grozavă, Scarlett!

Pungăşoaică! Ciudat, cuvântul acesta o duru. "Nu sunt o pungăşoaică", îşi spuse ea în sinea ei. În orice caz, nu voia să fie. Voia să fie o adevărată doamnă. O clipă, mintea ei se întoarse în trecut şi o văzu pe mama ei cum se mişca de colo-colo cu foşnet de fuste, împrăştiind în jur un parfum uşor, cu mâinile mici, neobosite, lucrând mereu pentru alţii, o femeie stimată, iubită, îndrăgită de toţi. Scarlett avu o strângere de inimă.

— Degeaba cauţi să mă înfurii, spuse ea cu oboseală în glas. Ştiu că nu sunt atât de. scrupuloasă pe cât ar trebui să fiu. Nu sunt nici destul de bună şi drăguţă, cum am fost crescută să fiu. Dar nu pot să fiu altfel, Rhett. Crede-mă, nu pot. Ce era să fac? Ce s-ar fi întâmplat cu mine, cu Wade, cu Tara şi cu noi toţi când au venit yankeii, dacă aş fi fost. blândă? Aş fi fost o. dar nici nu vreau să mă gândesc la asta. Sau dacă aş fi fost amabilă şi drăguţă când Jonas Wilkerson era gata să ne ia casa. gândeşte-te! Unde am fi cu toţii acum? Şi dacă aş fi fost blândă şi ascultătoare cu Frank şi nu l-aş fi cicălit în legătură cu anumite datorii, am fi. În sfârşit, poate că sunt o pungăşoaică, dar n-am să fiu întotdeauna, Rhett. Oricum, în anii aceştia din urmă. şi chiar şi acum, ce puteam face? Eram ca un marinar care se trudea să ducă la ţărm, pe o mare furtunoasă, o barcă prea încărcată. Mi-era greu chiar să mă menţin la suprafaţă, să nu mă duc la fund – încât nu mai puteam să mă încarc cu mărunţişuri, lucruri la care puteam renunţa fără să le simt lipsa, ca de pildă, atitudinile nobile şi. În sfârşit, lucruri dintr-astea. Mă temeam atât de mult să nu se scufunde barca, încât am aruncat peste bord lucrurile de mai puţină însemnătate.

— Adică mândria, onoarea, adevărul, virtutea şi bunătatea, completă el ironic. Ai dreptate, Scarlett. Sunt lucruri neînsemnate atunci când se scufundă barca. Dar uită-te împrejur, la prietenii tăi. Dacă nu reuşesc să-şi ducă barca la ţărm în bună stare şi cu întreaga încărcătură, preferă să se înece şi ei, cu barcă cu tot.

— Sunt cu toţii nişte proşti, făcu ea. Fiecare lucru la timpul său. Când voi avea bani destui, voi fi şi eu generoasă, aşa cum îţi place ţie. Am să fiu un înger. Atunci când îmi va da mâna.

— Când îţi va da mâna. dar n-ai să fii. E greu să salvezi o încărcătură căzută în mare, şi chiar dacă reuşeşti s-o faci, ea este de obicei ireparabil stricată. Tare mă tem că în clipa când vei putea să aduci la suprafaţă onoarea şi virtutea pe care le-ai azvârlit peste bord, le vei găsi alterate.

Şi zicând acestea se ridică, luându-şi pălăria.

— Pleci?

— Da. Nu te bucuri? Te las cu conştiinţa ta, cată-ţi mai rămâne.

Se opri o clipă şi, plecând privirea spre copil, îi întinse un deget ca să i-l apuce.

— Îmi închipui că Frank nu mai poate de mândrie.

— Oh, bineînţeles.

— Şi are, probabil, tot felul de proiecte pentru viitorul copilului.

— O, ştii ce caraghioşi sunt bărbaţii când e vorba de copiii lor.

— Atunci, spune-i, zise Rhett, şi se opri deodată, cu o privire stranie în ochi, spune-i că dacă vrea să-şi împlinească visul, ar face bine să mai stea pe acasă, serile.

— Ce vrei să spui cu asta?

— Nimic altceva decât ce am spus. Zi-i să mai stea pe acasă.

— Eşti dezgustător, Rhett! Cum poţi să insinuezi că Frank.

— Oh, păcatele mele, exclamă Rhett şi-l pufni râsul. N-am vrut să spun că Frank aleargă după femei! Frank! Oh, păcatele mele.

Şi coborî scările, râzând cu poftă.