Capitolul XLV.

În seara aceea, când Frank o duse împreună cu mătuşa Pitty şi cu copiii la Melanie, şi apoi se duse în oraş cu Ashley, Scarlett se mânie şi se simţi jignită. Cum putea Frank să plece la o întrunire politică într-o seară ca asta? Întrunire politică? Chiar în seara când ea fusese atacată, când i s-ar fi putut întâmpla cine ştie ce! Era egoist şi nesimţitor! De altfel, o enervase şi calmul cu care primise ştirea când o adusese Sam acasă, plângând şi cu corsajul rupt. Nu păruse defel tulburat, în timp ce ea îi povestise, hohotind, toată întâmplarea. O întrebase doar, liniştit:

— Draga mea, eşti rănită cumva. sau eşti numai speriată?

Nu putuse să răspundă, de ciudă şi din cauza plânsului, dar Sam răspunsese pentru ea că era doar speriată.

— Am ajuns înainte ca ei să-i fi putut face altceva decât să-i 'upă 'ochia.

— Eşti un băiat bun, Sam, şi n-am să uit niciodată ce ai făcut. Dacă pot să fac ceva pentru tine.

— Da, domnule, aş v'ea să mă t'imiteţi la Ta'a, şi cât mai cu'ând cu putinţă. Mă u'mă'esc yankeii.

Frank primi şi această afirmaţie în linişte, fără să pună nici o întrebare. Arăta la fel ca în seara când bătuse Tony la uşa lor; avea aerul că priveşte chestiunea drept ceva ce trebuie lămurit numai de bărbaţi, cu cât mai puţine cuvinte şi cât mai puţină emoţie.

— Suie-te în brişcă. O să te ducă Peter până la Rough and Ready astă-seară, şi te poţi ascunde în pădure până dimineaţa, ca să iei apoi trenul pentru Jonesboro. E mai sigur. Haide, draga mea, nu mai plânge. Ţi-a trecut, şi nici măcar n-ai fost rănită. Domnişoară Pitty, vrei să-mi dai sărurile? Mammy, adu un pahar cu vin pentru doamna Scarlett.

Scarlett izbucni din nou în plâns; de astă-dată însă erau lacrimi de mânie. Voia ca lumea s-o mângâie, să se arate indignată şi s-o răzbune. Ar fi preferat ca Frank s-o certe, să-i spună că aşa-i trebuie, că o prevenise ce avea să se întâmple, în sfârşit, orice mai bine decât indiferenţa cu care privea primejdia prin care trecuse, ca şi cum ar fi fost un fleac. Frank se purta cu blândeţe, fireşte, dar avea un aer distrat, de parcă îl preocupa ceva mult mai important.

Şi lucrul acela atât de important era o mică întrunire politică!

Nici nu-i veni să-şi creadă urechilor când Frank îi spuse să-şi schimbe rochia, ca s-o poată conduce la Melanie. Ar trebui să ştie cât de mult o tulburase întâmplarea şi că nu ţinea deloc să-şi petreacă seara la Melanie, în timp ce trupul ei obosit şi nervii zguduiţi râvneau după căldura liniştitoare a patului şi a plăpumii – după o cărămidă caldă care să-i încălzească picioarele şi un grog fierbinte să-i aline nervii. Dacă ar iubi-o cu adevărat, în seara aceasta n-ar fi plecat de lângă ea. Ar fi stat acasă şi, ţinând-o de mână, i-ar fi repetat de nenumărate ori că ar muri dacă i s-ar întâmpla ceva. Da, când se va întoarce diseară acasă, are să i-o spună.

Salonaşul Melaniei arăta tot atât de senin ca de obicei, în serile când, Frank şi cu Ashley fiind plecaţi, femeile se adunau acolo să mai schimbe o vorbă şi să coasă. În cameră era cald şi focul din sobă pâlpâia vesel. Lampa de pe masă îşi trimitea lumina blândă peste cele patru capete aplecate deasupra lucrului de mână, peste cele patru fuste înfoiate şi opt picioruşe graţios aşezate pe perniţe. Respiraţia liniştită a copiilor se auzea prin uşa deschisă. Archie şedea, cu obrazul umflat din cauza tutunului din gură, pe un scăunel lângă sobă, cu spatele la foc, cioplind de zor o bucată de lemn. Contrastul dintre bătrânul murdar şi păros şi cele patru femei drăguţe şi elegante era tot atât de mare ca şi deosebirea dintre un câine de pază bătrân şi cărunt şi patru pisicuţe.

Melanie, cu glasul ei blând, povestea indignată, despre ieşirea nestăpânită a harpistelor. Neputând să cadă de acord cu corul bărbătesc asupra programului viitorului concert, harpistele o vizitaseră pe Melanie, în după-amiaza aceleiaşi zile, înştiinţând-o că au de gând să-şi dea demisia din asociaţie. Melanie trebuise să-şi pună la contribuţie toată diplomaţia, pentru a le face să revină asupra hotărârii.

Scarlett, scoasă din minţi, ar fi vrut să strige: "Ah, mai dă-le dracului de harpiste!" Ar fi vrut să le povestească întâmplarea ei înspăimântătoare. Avea o dorinţă nebună să le spună totul amănunţit ca, văzându-le speriate, să se liniştească. Voia să le arate ce vitează fusese, ca să se asigure, auzindu-şi propriile cuvinte, că fusese într-adevăr vitează. Dar, de câte ori încerca să aducă vorba despre aceasta, Melanie schimba cu multă iscusinţă subiectul conversaţiei, vorbind despre alte lucruri, mai nevinovate. Aceasta o enervă cumplit pe Scarlett. Femeile astea erau tot atât de nesuferite ca şi Frank!

Cum puteau fi liniştite şi nepăsătoare, când ea tocmai scăpase ca prin urechile acului de o soartă atât de îngrozitoare? Nici măcar n-aveau destulă consideraţie pentru ea, căci altfel ar fi lăsat-o să le povestească despre cele întâmplate, dându-i astfel prilejul să-şi aline nervii.

Întâmplările din ziua aceea o zguduiseră mai mult chiar decât ar fi vrut să recunoască. De câte ori îi apărea faţa negrului, privind-o din umbra pădurii de lângă şosea, începea să tremure. Când se gândea la mâna aceea neagră ce-i umblase prin sân şi la lucrul îngrozitor ce ar fi urmat dacă n-ar fi sărit Sam în ajutor, lăsa capul în jos şi închidea ochii. Pe măsură ce stătea acolo, tăcută, trudindu-se să coasă şi ascultând vocea Melaniei, nervii ei se încordau din ce în ce mai tare. Dintr-o clipă într-alta se aştepta ca aceştia să plesnească, întocmai ca strunele unui banjo, cu un ţiuit ascuţit.

Zgomotul pe care-l făcea Archie cioplind bucata de lemn o enerva, şi se încruntă la el. Deodată, i se păru ciudat faptul că şedea acolo, lucrând la o bucată de lemn. De obicei, Archie se trântea pe canapea, în serile când stătea de pază, şi sforăia atât de tare încât barba lungă i se ridica în sus la fiecare răsuflare. Şi, mai ciudat era faptul că nici Melanie, nici India nu-i spuseseră să pună un ziar pe jos, ca să nu murdărească podeaua cu strujituri de lemn. Preşul din faţa sobei se şi murdărise, dar nimeni nu părea să fi observat.

Pe când îl privea, Archie se întoarse deodată spre foc şi scuipă cu atâta putere încât India, Melanie şi Pitty săriră în sus, ca şi cum ar fi explodat o bombă.

— Trebuie să faci atâta zgomot când scuipi? strigă India cu o voce în care se simţea încordarea.

Scarlett o privi surprinsă, căci India era întotdeauna stăpânită. Archie se uită urât la ea.

— Aşa-mi place mie, răspunse el cu răceală şi scuipă din nou.

Melanie îi aruncă Indiei o scurtă privire încruntată.

— Întotdeauna mi-a părut bine că tata nu mesteca tutun, începu Pitty, dar Melanie, încruntându-se şi mai mult, o repezi cu asprime, cum n-o mai auzise Scarlett niciodată:

— Ah, taci din gură, mătuşă! Eşti aşa de lipsită de tact.

— Oh, draga mea, începu Pitty, lăsând lucrul, îmbufnată. Zău, nu ştiu ce-i cu voi astă-seară. Tu şi cu India sunteţi atât de sperioase şi arţăgoase, cum nu v-am mai văzut.

Nu-i răspunse nimeni. Melanie nici măcar nu se scuză pentru ieşirea ei, ci-şi reluă lucrul cu oarecare violenţă.

— Faci puncte mult prea mari, spuse Pitty cu satisfacţie. O să trebuiască să desfaci totul. Ce-i cu tine?

Melanie nu răspunse nimic.

Dar ce aveau, în definitiv? – se întrebă Scarlett. Oare nu observase ea nimic, fiind prea preocupată de ale ei? Da, e drept că, în ciuda sforţărilor Melaniei de-a face ca seara aceasta să pară la fel cu atâtea alte seri petrecute împreună, era ceva în atmosferă, o nervozitate generală ce nu putea fi pricinuită de cele ce se petrecuseră în timpul după-amiezii. Scarlett aruncă o scurtă privire fiecăreia şi întâlni privirea Indiei. Această privire o nelinişti, pentru că o măsura lung şi conţinea, în răceala ei adâncă, ceva mai mult decât ură, ceva mai insultător decât dispreţ.

"Ca şi cum aş fi eu de vină pentru ceea ce s-a petrecut", se gândi Scarlett indignată.

India se întoarse spre Archie şi, izgonind orice supărare, se uită la el întrebătoare şi îngrijorată. Dar el nu se uita la ea. Îşi întorsese ochii spre Scarlett, măsurând-o cu aceeaşi privire aspră şi rece ca şi a Indiei.

Melanie nu mai încercă să susţină conversaţia, astfel încât tăcerea se lăsă din nou, şi Scarlett auzi cum creştea vântul afară. Seara i se păru deodată foarte neplăcută. Simţea acum încordarea din atmosferă şi se întrebă dacă aşa fusese de la început şi ea nu observase, ocupată cu grijile ei. Archie avea aerul că aşteaptă ceva, şi urechile lui păroase şi ascuţite păreau ciulite ca ale unui linx. Melanie şi India era neliniştite şi ridicau capul de câte ori se auzea zgomot de copite pe drum, ori trosnetul crengilor uscate mişcate de vânt, ori foşnetul frunzelor purtate peste peluză. Tresăreau la cea mai uşoară pocnitură a lemnelor din vatră, ca şi cum ar fi auzit paşi misterioşi.

Se întâmplase cu siguranţă ceva, şi Scarlett se întreba ce putea să fie. Se pregătea ceva, parcă, şi ea nu ştia ce. Privind faţa îmbufnată, grasă şi nevinovată a mătuşii Pitty, se încredinţă îndată că nici ea nu ştia nimic. Archie, India şi Melanie, însă ştiau. În mijlocul tăcerii, simţea aproape cum se învârteau gândurile în capul Melaniei şi al Indiei, ca nişte veveriţe într-o colivie. Era limpede că ele ştiau ceva, aşteptau ceva, în ciuda eforturilor pe care le făceau pentru ca lucrurile să pară ca de obicei. Şi neliniştea lor ascunsă se transmise lui Scarlett, care simţi cum îi creşte enervarea. Mânuind acul fără îndemânare, se înţepă deodată, şi scoase un ţipăt de durere şi supărare, făcându-le pe celelalte să tresară, apoi îşi strivi degetul până se ivi o picătură roşie ca focul.

— Sunt prea nervoasă ca să mai cos, declară ea aruncând lucrul pe jos. Sunt atât de nervoasă, încât îmi vine să ţip. Vreau să mă duc acasă să mă culc. Frank ştie asta, şi n-ar fi trebuit să iasă. Vorbeşte şi vorbeşte mereu despre cum trebuiesc ocrotite femeile împotriva negrilor şi a carpetbagger-ilor, şi când vine momentul să ocrotească pe cineva, unde e? Acasă, îngrijindu-mă? Da' de unde, îşi pierde vremea cu alţi bărbaţi, care nu fac altceva decât să vorbească şi.

Ochii i se opriră deodată pe faţa Indiei, şi atunci tăcu.

India răsufla repede, iar ochii ei palizi şi fără gene fixau obrazul lui Scarlett cu o răceală de moarte.

— Dacă nu te superi, India, făcu Scarlett ironică, ţi-aş fi foarte recunoscătoare să-mi spui de ce te zgâieşti la mine tot timpul. M-am schimbat la faţă, m-am făcut verde, sau ce?

— Nu mă supăr şi am să-ţi spun cu plăcere, răspunse India cu ochii sclipitori. Nu-mi place când te aud vorbind dispreţuitor de un om atât de drăguţ ca domnul Kennedy, mai ales dac-ai şti.

— India! o preveni Melanie, încleştându-şi mâinile asupra lucrului.

— Cred că-mi cunosc mai bine bărbatul decât tine, o puse la punct Scarlett.

Perspectiva unei certe, a celei dintâi certe deschise cu India, o însufleţi, făcând-o să-şi învingă neliniştea. Privirea Melaniei se întâlni cu a Indiei, şi aceasta îşi închise, nu de bună-voie, gura. Dar o clipă mai târziu vorbi din nou, şi glasul ei era plin de mânie.

— Îmi faci silă, Scarlett O'Hara, când te aud vorbind despre nevoia de a fi apărată! Nu-ţi pasă de nici un fel de apărare! Altfel nu te-ai expune, aşa cum ai făcut-o în ultimele luni, plimbându-te singură prin oraş, arătându-te la toţi bărbaţii în nădejdea că te vor admira! Şi azi după-amiază nu ţi s-a întâmplat decât ceea ce meriţi şi, dacă există o dreptate, trebuia să ţi se întâmple şi mai rău.

— Oh, India, taci! strigă Melanie.

— Las-o să vorbească, făcu Scarlett. Îmi face mare plăcere. Ştiam că mă urăşte şi că a fost întotdeauna prea ipocrită ca să mi-o arate. Dacă ar fi sigură că ar admira-o cineva, ar fi în stare să se plimbe de dimineaţa până seara în pielea goală.

India sări în picioare, şi trupul ei slab tremura de ciudă.

— Da, te urăsc, spuse ea cu glas limpede, deşi tremurător. Dar dacă am tăcut, n-a fost din ipocrizie. E un lucru pe care nu-l poţi înţelege, pentru că nu ştii. nu ştii să te porţi, şi n-ai nici un fel de maniere. Ştiam că, dacă nu suntem solidari unii cu alţii, înăbuşind micile noastre antipatii personale, n-o să-i putem înfrânge pe yankei. Dar tu. tu. ai făcut tot ce-ai putut ca să loveşti în prestigiul oamenilor de bine; te-ai apucat de afaceri, făcând de râs un soţ atât de bun, dând astfel prilej yankeilor şi tuturor derbedeilor să râdă de noi şi să facă observaţii insultătoare cu privire la manierele noastre. Yankeii n-au de unde să ştie că tu nu faci parte din lumea noastră şi că n-ai fost niciodată dintre ai noştri. Sunt prea proşti ca să-şi dea seama că n-ai nici un fel de demnitate. Iar când ai umblat singură prin pădure, expunându-te la tot ce-i mai rău, ai expus pe toate femeile din oraş, deschizând poftele negrilor şi ale albilor de speţa cea mai joasă. Şi ai primejduit şi vieţile bărbaţilor noştri. Pentru că ei trebuie acum.

— Oh, India, pentru numele lui Dumnezeu! strigă Melanie, şi Scarlett se miră auzind-o cum ia numele Domnului în deşert. Taci din gură! Ea nu ştie şi nu. aşa că mai bine taci! Ai făgăduit.

— Vai, fetelor! le rugă domnişoara Pitty, cu buzele tremurânde.

— Ce nu ştiu?

Scarlett se ridică deodată în picioare, mâniată, şi înfruntă privirea rece a Indiei ca şi pe cea rugătoare a Melaniei.

— Parcă sunteţi nişte găini, făcu Archie deodată, cu dispreţ în glas.

Dar înainte de a-l fi putut pune cineva la locul lui, el ciuli deodată urechile şi se sculă repede în picioare.

— Vine cineva pe potecă. Nu este domnul Wilkes. Încetaţi cotcodăcitul.

Vorbise cu autoritate masculină, aşa încât femeile tăcură deodată, iar supărarea le pieri repede de pe chipuri, în timp ce Archie se îndrepta cu paşi grei spre uşă.

— Cine-i acolo? întrebă el înainte să fi bătut cineva.

— Căpitanul Butler. Deschide!

Melanie se sculă atât de repede de pe scaun, încât cercurile rochiei i se ridicară descoperindu-i pantalonaşii până la genunchi, şi deschise uşa larg, înaite ca Archie să fi pus mâna pe clanţă. Rhett Butler stătea în uşă, cu pălăria-i neagră trasă peste ochi, în timp ce vântul îi înfăşură şi mai tare în jurul trupului cutele pelerinei fâlfâinde. Pentru prima oară lăsase la o parte manierele frumoase. Nu-şi scoase plălăria şi nici nu le salută pe celelalte persoane din încăpere. Nu se uită decât la Melanie şi-i vorbi de-a dreptul, fără să mai dea bună seara.

— Unde-au plecat? Spune-mi repede. E chestiune de viaţă şi de moarte.

Scarlett şi cu Pitty, speriate şi uluite, se uitară una la alta, cu mirare în ochi, în timp ce India, ca o pisică bătrână şi costelivă, se strecură alături de Melanie.

— Nu-i spune nimic, vorbi ea repede. E un spion, un scallawag.

Rhett nu-i acordă nici măcar o privire.

— Repede, doamnă Wilkes! Poate că mai este timp.

Melanie părea paralizată de groză şi nu putea decât să-l privească fix.

— Dar despre ce. începu Scarlett.

— Taci din gură, porunci Archie, scurt. Să nu spui nimic, doamnă Melly. Iar dumneata, du-te dracului de aici, afurisitule.

— Nu, Archie, nu! strigă Melanie, apucând braţul lui Rhett cu o mână tremurândă, ca să-l apere de Archie. Ce s-a întâmplat? De unde. de unde ştii?

Pe figura lui Rhett, politeţea se lupta cu nerăbdarea.

— Oh, doamnă Wilkes, ştiţi doar că erau cu toţii bănuiţi de la început. dar au fost foarte circumspecţi. până astă-seară! De unde ştiu? Jucam pocher astă-seară cu doi yankei beţi, şi mi-au spus totul. Yankeii ştiau că are să se petreacă ceva astă-seară şi sunt pregătiţi. Dobitocii aceia au căzut într-o cursă.

O clipă, Melanie se clătină, ca şi cum ar fi izbit-o cineva, şi Rhett o apucă de mijloc ca s-o susţină.

— Nu-i spune nimic! E o cursă! strigă India, holbând ochii la Rhett. Nu vezi c-a stat toată seara cu ofiţeri yankei?

Nici acum Rhett nu se uită la ea. Ochii lui priveau insistent faţa palidă a Melaniei.

— Spune-mi. Unde s-au dus? Aveau un loc de întâlnire?

Cu toată groaza ei, şi deşi nu înţelegea ce se întâmplă, Scarlett îşi zise, uitându-se la Rhett, că nu văzuse niciodată o faţă mai lipsită de expresie, dar probabil că Melanie vedea ceva, ceva care-i dădu încredere. Îşi îndreptă trupul mic, înlăturând braţul ce-o susţinea şi răspunse liniştită, dar cu glas tremurat:

— Pe şoseaua Decatur, lângă Shantytown. Se întâlnesc în pivniţa plantaţiei Sullivan – aceea care a fost arsă pe jumătate.

— Mulţumesc. O să merg în galop până acolo. Dacă vin yankeii aici, vă faceţi că nu ştiţi absolut nimic.

Plecă atât de repede, cu pelerina-i neagră topindu-se în noapte, încât parcă nici n-ar fi fost, dacă nu s-ar fi auzit zgomotul paşilor pe pietriş şi tropotul calului pornind în galop.

— Yankeii vin încoace? strigă Pitty şi, cu picioarele muiate deodată, se lăsă grămadă pe divan, prea speriată pentru a mai plânge.

— Despre ce-i vorba? Ce-a vrut să spună? Dacă nu-mi spuneţi nimic, o să înnebunesc! Şi Scarlett o apucă pe Melanie, scuturând-o cu putere, ca şi cum prin violenţă ar fi putut s-o facă să vorbească.

— Ce-a vrut să spună? Că ai pricinuit probabil moartea lui Ashley şi a domnului Kennedy. Asta a vrut să spună!

Cu toată spaima, vocea Indiei avea în ea o notă triumfătoare.

— Şi n-o mai scutura pe Melly. O să leşine.

— Nu leşin deloc, şopti Melanie, proptindu-se de spătarul unui scaun.

— Oh, Doamne, Dumnezeule! Dar nu înţeleg nimic! Am omorât pe Ashley? Vă rog, spuneţi-mi careva.

Vocea lui Archie, hârâită, o întrerupse pe Scarlett.

— Şezi jos, porunci el. Ridică-ţi lucrul de jos. Şi coase mai departe, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. De fapt, nu putem şti dacă yankeii nu stau la pândă în jurul casei încă de la apusul soarelui. Şedeţi jos toate, vă spun, şi coaseţi.

Femeile îl ascultară, tremurând; chiar şi Pitty îşi luă ciorapul în mână, cu degete tremurânde, în timp ce ochii ei, larg deschişi ca ai unui copil, se rotiră de la una la alta, cerând o explicaţie.

— Unde e Ashley? Ce s-a întâmplat cu el, Melly? strigă Scarlett.

— Dar unde ţi-e bărbatul? Asta nu te interesează?

Ochii palizi ai Indiei scăpărau de răutate, în timp ce netezea prosopul rupt pe care-l cârpea.

— India, te rog! zise Melanie cu glasul stăpânit, dar faţa ei albă şi privirea chinuită vădeau încordarea cu care se lupta. Scarlett, poate că ar fi trebuit să-ţi spunem. dar. dar. ai trecut prin atâtea azi după-amiază, încât ne-am gândit. că Frank n-ar voi. de altfel, ai privit întotdeauna cu ostilitate Klan-ul.

— Klan-ul.

Scarlett pronunţă cuvântul ca şi cum l-ar fi auzit pentru prima oară şi nu i-ar fi priceput sensul, apoi izbucni:

— Klan-ul! Nu cumva Ashley face parte din Klan? Frank nu poate fi acolo.! Oh, doar mi-a făgăduit!

— Fireşte că domnul Kennedy este în Klan, şi Ashley la fel, şi toţi bărbaţii pe care-i cunoaştem, spuse India. Doar sunt bărbaţi, nu? Şi sunt albi, şi oameni din Sud. Ar fi trebuit să fii mândră de el, în loc să-l cicăleşti ca să nu facă parte din Klan, ca şi cum ar fi un lucru de ruşine, şi.

— Aţi ştiut toate lucrul ăsta, şi eu n-am ştiut nimic.

— Ne-a fost teamă că te va supăra prea rău, spuse Melanie cu tristeţe.

— Va să zică, acolo se duceau când spuneau că au întrunire politică? Oh, şi-mi făgăduise! Acum au să vină yankeii să-mi ia gaterele şi tot, şi au să-l bage la închisoare. Oh, dar ce tot spunea Rhett Butler?

Ochii Indiei întâlniră privirea înspăimântată a Melaniei. Scarlett se ridică, azvârlindu-şi lucrul.

— Dacă nu-mi spuneţi, mă duc în oraş ca să aflu. Am să întreb pe toţi oamenii pe care-i întâlnesc, până când.

— Stai jos, spuse Archie, fixând-o cu singurul lui ochi. Am să-ţi spun. Fiindcă ai umblat prin pădure azi după-amiază, ai pricinuit toată încurcătura, şi atunci domnul Wilkes, domnul Kennedy şi ceilalţi au pornit ca să omoare pe negrul şi pe albul care te-au atacat, dacă pot pune mâna pe ei, şi să distrugă întreaga aşezare de la Shantytown. Şi dacă e adevărat ce spunea scallawag-ul care-a fost adineauri aici, yankeii bănuiesc ceva, sau poate au fost înştiinţaţi, şi acum trimit trupe ca să le vie de hac. În cazul acesta, oamenii noştri au căzut într-o cursă. Iar dacă nu-i adevărat ce spunea Butler, atunci e un spion şi s-a dus chiar acum să-i pârască yankeilor, şi iarăşi or să fie omorâţi cu toţii. Şi dacă-i aduce pe yankei, atunci mă duc să-l ucid, chiar dacă va trebui să plătesc pentru asta cu viaţa. Va fi ultima mea ispravă. Şi chiar dacă n-or să fie omorâţi, tot vor trebui să plece toţi de aici în Texas, să trăiască ascunşi în gaură de şarpe, şi poate că nu vor putea niciodată să se întoarcă acasă. Şi toate astea din vina dumitale, şi ai acum mâinile mânjite de sângele lor.

Expresia de teamă pieri de pe faţa Melaniei, făcând loc supărării; vedea că Scarlett începuse să priceapă, căci groaza se întipărea pe obrazul ei. Se ridică şi-şi aşeză mâna pe umărul lui Scarlett.

— Dacă mai spui încă un singur cuvânt, Archie, te dau afară, spuse ea cu severitate. Nu e vina ei. A făcut aşa cum. cum a crezut de cuviinţă. Iar bărbaţii noştri au făcut, la rândul lor, ceea ce simţeau că trebuie să facă. Toţi oamenii fac ceea ce cred că trebuie să facă. Nu gândim şi nu făptuim toţi la fel şi nu e drept să. să judecăm pe alţii după noi înşine. Cum puteţi vorbi cu atâta cruzime, dumneata şi cu India, când ştiţi că bărbaţii noştri. poate că sunt. că sunt.

— Linişte, întrerupse Archie, încet. Staţi jos, doamnă. Se aud nişte cai.

Melanie se aşeză pe un scaun, ridică o cămaşă de-a lui Ashley şi, aplecându-şi capul deasupra ei, începu în chip inconştient să rupă marginea în fâşii înguste.

Pe măsură ce caii se apropiau de casă, zgomotul copitelor se auzea tot mai puternic. Se distingea clinchet de zăbale, scârţâit de hamuri şi zgomot de glasuri. Când se opriră înaintea casei, un glas mai puternic le acoperi pe celelalte, dând o poruncă, şi cei din casă auziră nişte paşi trecând prin curte şi îndreptându-se către uşa dindărăt.

Simţeau nenumărate priviri duşmănoase îndreptate asupra lor, prin fereastra din faţă care n-avea perdea, iar cele patru femei, cu groaza în suflet, plecară capetele, cosând de zor. În sinea ei, Scarlett striga: "L-am ucis pe Ashley! L-am ucis!" În clipa aceea nici nu se gândi că, poate, îl ucisese şi pe Frank. În mintea ei nu era loc pentru altcineva decât pentru Ashley, pe care-l vedea întins la picioarele cavaleriştilor yankei, cu părul său blond plin de sânge.

Când se auzi bătaia în uşă, Scarlett se uită la Melanie şi văzu cum pe faţa ei se ivise o expresie nouă, tot atât de indiferentă ca aceea pe care o avusese Rhett Butler adineauri; expresia nepăsătoare a unui jucător de pocher care face o cacialma.

— Archie, deschide uşa, spuse ea liniştită.

Archie vâri cuţitul în cizmă şi scose piedica pistolului, apoi se îndreptă greoi spre uşă şi o dădu de perete. Pitty scoase un mic ţipăt, ca un şoarece prins în cursă, văzând un căpitan yankeu şi un pluton de soldaţi îngrămădiţi în uşă. Celelalte femei nu spuseră nimic. Scarlett îşi dădu seama, cu un vag simţământ de uşurare, că-l cunoştea pe ofiţer. Era căpitanul Tom Jaffery, unul dintre prietenii lui Rhett. Îi vânduse cherestea pentru casa lui. Ştia că e un om cumsecade. Aşa că poate n-o să le ducă la închisoare. El o recunoscu îndată şi scoţându-şi pălăria, salută puţin încurcat.

— Bună seara, doamnă Kennedy. Care dintre dumneavoastră este doamna Wilkes?

— Eu sunt doamna Wilkes, răspunse Melanie ridicându-se plină de demnitate, cu toată statura ei mică. Ce doriţi?

Ochii ofiţerului se plimbară repede prin cameră, oprindu-se o clipă pe fiecare dintre feţe, privind apoi la masă şi spre cuier, în căutarea vreunui semn care să trădeze prezenţa bărbaţilor.

— Aş dori să vorbesc cu domnul Wilkes şi cu domnul Kennedy, vă rog.

— Nu sunt aici, răspunse Melanie, cu un fior în glasul ei dulce.

— Sunteţi sigură?

— Ia nu mai pune la îndoială cuvântul doamnei Wilkes, spuse Archie, zbârlindu-se.

— Scuzaţi-mă, doamnă Wilkes. N-am vrut să vă jignesc. Dacă-mi daţi cuvântul dumneavoastră, n-am să mai percheziţionez casa.

— Vă dau cuvântul meu. Dar, dacă vreţi, puteţi căuta prin casă. Ei sunt la o întrunire în oraş, la prăvălia domnului Kennedy.

— Nu sunt la prăvălie. N-a fost nici o întrunire astă-seară, spuse căpitanul, întunecat. Îi vom aştepta afară până se întorc.

Salută scurt şi ieşi, trăgând uşa după el. Cei din casă auziră o poruncă dată cu glas hotărât, estompat de zgomotul vântului: "Înconjuraţi casa. Un om la fiecare uşă şi la fiecare fereastră." Se auzi apoi un tropăit de paşi. Scarlett, îşi reţinu o tresărire de teamă, zărind câteva feţe bărboase la ferestre. Melanie se aşeză şi, cu o mână calmă, luă o carte de pe masă. O carte destul de ruptă, un exemplar din Les Misérables, acest roman care captivase pe soldaţii Confederaţiei. O citiseră la lumina focului din tabără şi făcuseră un joc de cuvinte asupra titlului, numindu-l "Lee's Miserables", adică nenorociţii lui Lee. Melanie o deschise la mijloc şi începu să citească un glas limpede şi monoton.

— Coaseţi, porunci Archie, şoptind răguşit, iar cele trei femei, stimulate de vocea liniştită a Melaniei, se porniră din nou pe cusut, cu capetele plecate.

Scarlett nu-şi dădu seama cât timp continuă Melanie să citească, în mijlocul acelui cerc de ochi pânditori dar i se păru că trecuseră câteva ceasuri. Nu auzi nici un cuvânt din ce citea Melanie. Acum începu să se gândeaască la Frank. Va să zică, aşa se explica liniştea aparentă ce domnise toată seara! Frank îi făgăduise că nu va avea nimic de-a face cu Klan-ul. Oh, şi chiar de asta se temuse ea! Şi toată munca ei din anul din urmă avea să fie zădărnicită. Degeaba se zbătuse atâta, prin ploaie şi frig. Cine s-ar fi gândit că blegul de Frank avea să ia parte la faptele nebuneşti ale Klanului? Chiar în clipa aceasta poate că era mort. Şi dacă nu era mort, aveau să-l prindă yankeii şi să-l spânzure. Şi pe Ashley la fel!

Îşi înfipse unghiile în palme, până când îi intrară în carne. Cum putea Melanie să citească atât de liniştită, când Ashley era pe punctul să fie spânzurat? Sau poate că era mort? Dar glasul acela dulce şi liniştit, care citea despre aventurile lui Jean Valjean, o alina oarecum, împiedicând-o să sară în picioare şi să ţipe.

Îşi aminti de seara în care sosise la ei Tony Fontaine, urmărit, istovit şi fără un ban. Dacă n-ar fi ajuns la timp în casa lor, primind bani şi alt cal, ar fi fost demult spânzurat şi el. Dacă Frank şi Ashley nu erau încă morţi, se aflau în situaţia lui Tony, ba chiar mai rău. Casa fiind înconjurată de soldaţi, nu puteau veni să ia bani şi haine fără să fie prinşi. Şi probabil că toate casele din vecinătate erau la fel de păzite de yankei, încât nici nu se puteau duce la prieteni să ceară ajutor. Chiar în clipa de faţă, poate că goneau călare, prin noapte, spre Texas.

Dar Rhett. poate că Rhett sosise la timp. Rhett avea întotdeauna bani mulţi la el. Poate că le dăduse destul ca să poată scăpa. Era totuşi ciudat. Ce-i păsa lui Rhett de Ashley? Era vădit că n-avea simpatie pentru el, că-l dispreţuia. Atunci, de ce? Dar enigma aceasta rămase nelămurită, căci gândurile i se îndreptară iarăşi, cu teamă, spre Ashley şi Frank.

"Oh, e vina mea!" se tângui în sinea ei. "India şi Archie au dreptate. E numai vina mea. Dar n-am bănuit niciodată că pot fi atât de nebuni încât să facă parte din Klan! Şi nici n-am crezut serios că mi s-ar putea întâmpla ceva. Dar nu puteam să fac altfel. Melly a spus adevărul. Oamenii fac ceea ce cred de cuviinţă. Trebuia să fac gaterele să meargă. Aveam nevoie de bani. Şi acum probabil cu voi pierde totul, într-un fel numai din vina mea."

În sfârşit, după multă vreme, glasul Melaniei şovăi, slăbi şi apoi tăcu. Întoarse capul spre fereastră, privind pe geam ca şi cum n-ar fi fost nimeni dincolo. Celelalte ridicară şi ele capul, îndemnate de tăcerea Melaniei, şi traseră cu urechea.

Se auzea tropot de cai şi glasuri care cântau; sunetele, deşi slabe din cauza uşilor şi ferestrelor închise, şi a vântului care le acoperea, se distingeau totuşi clar. Era cântecul cel mai nesuferit dintre toate, cântecul oamenilor lui Sherman, "Mărşăluind prin Georgia", şi cel care-l cânta era Rhett Bulter.

Vocea de-abia sfârşi de cântat primele strofe, că alte două glasuri, ca de oameni beţi şi furioşi, i se alăturară, cântând încurcat şi împleticit. Apoi, o scurtă poruncă dată de căpitanul Jaffery la uşa din faţă, şi nişte paşi grăbiţi. Femeile se uitară una la alta, uluite. Căci vocile de beţivi, care se certau cu Rhett, erau cele ale lui Ashley şi Hugh Elsing.

Alte voci se auziră mai lămurit în faţa casei – cea a căpitanului Jaffery, laconic întrebătoare, râsul ascuţit şi stupid al lui Hugh, strigătele nepăsătoare ale lui Rhett, şi altele ciudate, ireale, ale lui Ashley care tot întreba: "Dar ce dracu'. ce dracu'!" "Nu poate fi Ashley!" se gândi Scarlett înnebunită. "Nu se îmbată niciodată! Şi Rhett, când se îmbată, e mai liniştit ca oricând, nu gălăgios ca acum".

Melanie se ridică şi, odată cu ea, se ridică şi Archie. Auziră glasul hotărât al căpitanului:

— Aceşti doi oameni sunt arestaţi!

Mâna lui Archie se încleşta pe pistol.

— Nu, şopti Melanie cu hotărâre. Nu. Lasă-mă pe mine.

Melanie avea aceeaşi expresie ca în ziua aceea, la Tara, când stătuse în capul scării, privind jos la yankeul mort, şi ţinând în mâna ei slabă sabia grea. un suflet bun şi sfios, oţelit de împrejurări, care dobândeşte deodată înţelepciunea şi mânia unui tigru. Melanie deschise larg uşa de la intrare.

— Adu-l în casă, domnule Butler, strigă ea cu glas limpede şi înţepat. Se vede că l-ai îmbătat din nou. Adu-l încoace.

Din întuneric, de pe poteca bătută de vânt, vorbi căpitanul yankeilor:

— Îmi pare rău, doamnă Wilkes, dar soţul dumneavoastră şi cu domnul Elsing sunt arestaţi.

— Arestaţi? Pentru ce? Pentru beţie? Dacă s-ar face arestări de câte ori se îmbată un om în Atlanta, atunci toată garnizoana yankee ar fi la închisoare. Ei, adu-l în casă, domnule Butler. dacă, bineînţeles, eşti în stare să mergi.

Mintea lui Scarlett nu funcţiona prea repede, şi pe moment nu pricepu nimic. Ştia foarte bine că nici Rhett, nici Ashley nu erau beţi şi că Melanie ştia şi ea că nu sunt beţi. Şi totuşi, Melanie, atât de blândă şi bine-crescută de obicei, le striga acum, ca o mahalagioaică, de faţă cu yankeii, că sunt prea beţi ca să umble.

Avu loc o scurtă discuţie mormăită, întreruptă de înjurături, apoi nişte paşi nesiguri urcară scara. În uşă se ivi Ashley, cu faţa lividă, cu capul lăsat pe o parte, cu părul vâlvoi, înfăşurat de sus până jos în pelerina neagră a lui Rhett. Hugh Elsing şi cu Rhett, clătinându-se şi ei, îl susţineau din ambele părţi şi se vedea limpede că, dacă nu l-ar fi ajutat, ar fi căzut jos. În spatele lor se arătă căpitanul yankeilor, având pe faţă o expresie bănuitoare, deşi amuzată. Stătea în uşă, iar oamenii priveau curioşi peste umărul lui, în timp ce vântul sufla în casă.

Scarlett, speriată, zăpăcită, se uită la Melanie, apoi din nou la Ashley, şi atunci începu să înţeleagă. Dădu să strige: "Dar nu poate fi beat!" şi-şi muşcă buzele, înghiţind cuvintele. Îşi dădu seama că asista la o comedie, una de a cărei reuşită atârnau vieţile lor. Ştia că nici ea, nici Pitty n-aveau nici un rol în piesă, dar că ceilalţi jucau cu toţii teatru şi-şi suflau unii altora replicile, ca actorii într-o piesă ades repetată. Nu pricepea decât pe jumătate, dar destul ca să păstreze tăcerea.

— Aşează-l pe scaun, strigă Melanie, revoltată. Şi dumneata, domnule Butler, părăseşte îndată casa! Nu ţi-e ruşine să mai stai aici, după ce l-ai adus iarăşi în halul ăsta?

Cei doi oameni îl aşezară pe Ashley pe fotoliu, iar Rhett, clătinându-se, apucă spătarul scaunului ca să-şi păstreze echilibrul şi se adresă căpitanului, cu glas jignit.

— Frumoasă răsplată, nu? Îl apăr de poliţie, îl aduc acasă beat, înjurând şi voind să dea în mine, şi asta-i răsplata!

— Şi dumneata, Hugh Elsing, m-ai făcut de ruşine! strigă Melanie. Ce-are să spună biata dumitale mamă? Beţivule. te duci în oraş cu un scallawag ca Butler, care-i prietenul yankeilor! Vai, domnule Wilkes, cum ai putut să faci aşa ceva?

— Melly, nu sunt chiar aşa de beat, mormăi Ashley, prăvălindu-se în acelaşi timp cu capul pe masă şi cu mâinile întinse.

— Archie, du-l în odaia lui şi culcă-l în pat, ca de obicei, porunci Melanie. Mătuşă Pitty, te rog du-te şi fă-i patul, şi. oooh, izbucni ea deodată în plâns, oh, cum a putut? După ce-mi făgăduise.!

Archie îl apucase pe Ashley de subţiori, iar Pitty, speriată şi nesigură, se ridică în picioare, când deodată căpitanul interveni.

— Daţi-i drumul. E arestat. Sergent!

În clipa când sergentul intră în cameră cu puşca în mână, Rhett, căutând în mod evident să-şi păstreze echilibrul, puse mâna pe braţul căpitanului, reuşind cu greu să-şi fixeze privirea.

— Tom, de ce-l arestezi? Nu e chiar aşa de beat. L-am văzut şi mai beat.

— Dar mai dă-o dracului de beţie! strigă căpitanul. În ce mă priveşte, poate să cadă şi în şanţ de beat. Nu sunt poliţist. El şi cu domnul Elsing sunt arestaţi pentru complicitate într-un atac al Klan-ului, care a avut loc astă-seară la Shantytown. Au omorât un negru şi un alb. Domnul Wilkes era conducătorul.

— Astă-seară?

Rhett începu să râdă. Şi râse atât de tare, încât trebui să se aşeze pe divan, sprijinindu-şi capul în mâini.

— Nu astă-seară, Tom, spuse el când se mai linişti, putând iarăşi să vorbească. Băieţii ăştia au fost cu mine toată seara – de la ora opt, când ar fi trebuit să fie la întrunire.

— Cu tine, Rhett? Dar., şi încruntându-se, căpitanul privi cu neîncredere la Ashley, care sforăia pe masă, şi la nevastă-sa, care plângea. Dar tu – unde ai fost?

— N-aş vrea să spun, răspunse Rhett cu o privire şireată către Melanie.

— Ai face mai bine să spui!

— Hai afară la uşă, că-ţi spun unde-am fost.

— Ba ai să mi-o spui chiar aici.

— Dar nu pot să spun de faţă cu doamnele. Doamnelor, poate sunteţi atât de bune să ieşiţi o clipă.

— Nu vreau să ies, strigă Melanie, tamponându-şi furioasă ochii cu batista. Am şi eu dreptul să ştiu. Unde a fost bărbatul meu?

— La Belle Watling, spuse Rhett, cu un aer ruşinat. Erau acolo Ashley, Hugh, Frank Kennedy, doctorul Meade şi. mulţi alţii. A fost o petrecere. O mare petrecere, şampanie. fete.

— La. la Belle Watling.?

Glasul Melaniei sună atât de îndurerat, încât se întoarseră cu toţii, privind-o cu ochi speriaţi. Mâna ei i se încleştă pe piept şi, mai înainte ca s-o poată prinde Archie, leşinase. Se produse o mare înghesuială. Archie o ridică, India alergă la bucătărie după apă, Pitty şi cu Scarlett îi făceau vânt şi-i fricţionau încheieturile mâinilor, iar Hugh Elsing striga întruna:

— O făcurăţi! O făcurăţi!

— Acum are să afle tot oraşul, făcu Rhett mânios. Cred că eşti mulţumit, Tom. Mâine nici o femeie din Atlanta n-o să mai vorbească cu soţul ei.

— Rhett, habar n-aveam. se scuză căpitanul, şi se vedea că năduşise, deşi vântul rece îl bătea din spate. Ascultă, juri că oamenii ăştia au fost la. ăă. la Belle?

— Drace, sigur că da, mormăi Rhett. Du-te de-o întreabă pe Belle, dacă nu mă crezi. Acum, lasă-mă s-o duc pe doamna Wilkes în camera ei. Dă-mi-o mie, Archie, pot s-o duc singur. Domnişoară Pitty, ia-o înainte cu lampa.

Luă cu uşurinţă din braţele lui Archie trupul sfârşit al Melaniei.

— Archie, du-te de culcă pe domnul Wilkes. Nu vreau să-l mai ating, nici să-l mai văd după noaptea de azi.

Mâna lui Pitty tremura în aşa hal încât lampa ameninţa să dea foc casei; în cele din urmă Pitty se stăpâni şi păşi înainte, înspre dormitorul neluminat. Archie, bodogănind, apucă de mijloc pe Ashley, şi-l ridică.

— Dar. am ordin să arestez pe oamenii aceştia!

Rhett întoarse capul în coridorul neluminat.

— Atunci arestează-i mâine dimineaţă. Nu vezi că nu sunt în stare să fugă, în halul în care sunt.? Iar în ce mă priveşte, n-am ştiut niciodată că e un lucru ilegal să te îmbeţi într-un bordel. Doamne, Tom dragă, există cel puţin cincizeci de martori care să poată dovedi că au fost la Belle.

— Există întotdeauna cincizeci de martori care să poată dovedi că unul din Sud a fost undeva, fără să fi fost acolo, spuse morocănos căpitanul. Te rog să vii cu mine, domnule Elsing. Las pe domnul Wilkes pe garanţia lui.

— Eu sunt sora domnului Wilkes. Răspund de el, spuse India cu răceală. Acum, sunteţi aşa de bun să plecaţi? Ne-aţi făcut destul tărăboi, pentru o singură seară.

— Îmi pare foarte rău, şi căpitanul schiţă un salut stângaci. Singurul lucru pe care-l nădăjduiesc e că vor fi în stare să-şi dovedească prezenţa în casa. ăă. doamnei. doamnei Watling. Fiţi bună şi spuneţi fratelui dumneavoastră să se prezinte la anchetă mâine dimineaţă, în faţa procurorului militar.

India, încuviinţă cu răceală şi, cu mâna pe clanţa uşii, îi arătă, fără cuvinte, dorinţa de a-l vedea cât mai curând plecat din casă. Căpitanul şi sergentul se retraseră de-a-ndărătelea, împreună cu Hugh Elsing, iar India trânti uşa în urma lor. Fără să se uite măcar la Scarlett, ea se îndreptă în grabă spre fiecare fereastră, trăgând storurile. Scarlett, cu picioarele tremurânde, se prinse de fotoliul în care şezuse Ashley. Şi deodată, văzu pe speteaza fotoliului o pată negricioasă şi umedă, cât mâna de mare. Surprinsă, dădu cu mâna peste pată şi, spre groaza ei, palma i se umplu cu ceva roşu şi lipicios.

— India, şopti ea. India, Ashley. e rănit.

— Proasto! Credeai că era beat cu-adevărat?

India smuci ultimul stor şi porni alergând spre dormitor, iar Scarlett, cu inima cât un purice, o urmă. Trupul mare al lui Rhett ocupa toată uşa, dar peste umărul lui, Scarlett îl văzu pe Ashley culcat în pat, alb şi nemişcat. Melanie, ciudat de vioaie pentru o persoană care leşinase cu câteva minute mai înainte, tăia cu foarfeca cămaşa udă de sânge. Archie ţinea lampa deasupra patului, ca să lumineze, iar unul din degetele sale noduroase se afla pe încheietura lui Ashley.

— E mort? întrebară Scarlett şi India în acelaşi timp.

— Nu, a leşinat din cauza pierderii de sânge. E lovit la umăr, spuse Rhett.

— De ce l-ai adus aici, smintitule? strigă India. Lasă-mă să mă apropii de el! Lasă-mă să trec! De ce l-ai adus aici ca să fie arestat?

— Era prea slăbit ca să fugă mai departe. Şi n-aveam unde să-l duc, domnişoară Wilkes. De altfel. cred că n-aţi vrea să-l ştiţi exilat, ca Tony Fontaine? V-ar plăcea ca toţi vecinii să trăiască tot restul vieţii lor în Texas, sub nume fals? Poate că avem norocul să-i scăpăm pe toţi, dacă Belle.

— Lasă-mă să trec!

— Nu, domnişoară Wilkes. Aveţi ceva de făcut. Trebuie să vă duceţi după doctor. dar nu după doctorul Meade. El este implicat în această afacere şi probabil că, chiar în momentul ăsta, dă explicaţii yankeilor. Aduceţi alt doctor. Vă e teamă să umblaţi singură noaptea?

— Nu, răspunse India, iar ochii ei palizi sclipiră. Nu mi-e teamă.

Luă din cuierul de pe sală pelerina cu glugă a Melaniei şi se apropie iar zicând:

— Mă duc după doctorul Dean. Îmi pare rău, urmă ea, făcând un efort ca să-şi stăpânească glasul şi să vorbească liniştit, că te-am făcut spion şi lichea. Nu înţelesesem. Îţi sunt adânc recunoscătoare pentru tot ce-ai făcut pentru Ashley. şi totuşi te dispreţuiesc.

— Apreciez mult sinceritatea. de aceea vă mulţumesc, spuse Rhett înclinându-se, iar gura i se arcui într-un surâs amuzat. Acum, duceţi-vă repede pe străzi dosnice, iar la întoarcere, nu intraţi în casă dacă vedeţi că sunt soldaţi primprejur.

India mai aruncă o privire iute şi îngrijorată către Ashley şi, înfăşurându-se în pelerină, alergă cu paşi uşori pe sală, până la uşa din dos, apoi ieşi binişor în noapte.

Scarlett, privind pe lângă Rhett, simţi cum îi bate inima în clipa când Ashley deschise ochii. Melanie apucă un prosop de pe spălător, şi-l apăsă pe umărul însângerat al lui Ashley, care-o privi zâmbind uşor şi liniştitor. Scarlett simţi ochii aspri şi pătrunzători ai lui Rhett aţintiţi asupra ei, şi-şi dădu seama că simţămintele îi erau întipărite pe faţă, dar nu-i păsa. Ashley sângera, poate de moarte, iar rana din umăr ea i-o pricinuise. Ar fi vrut să alerge lângă pat, să îngenuncheze şi să-l strângă la pieptul ei, dar genunchii îi tremurau atât de tare, încât nu se putu nici mişca din loc. Cu mâna la gură, privi pe Melanie cum apăsa un prosop curat pe umărul lui Ashley, ca şi cum ar fi vrut să-i împingă sângele înapoi, în trup. Dar prosopul se înroşea.

Cum poate un om să sângereze atât, şi totuşi să trăiască? Slavă Domnului, n-avea spumă înroşită pe buze – oh, spuma aceea roşie, prevestitoare de moarte, pe care o ştia atât de bine din ziua îngrozitoare a bătăliei de la Gârla Piersicului, când răniţii mureau cu guri sângerânde pe pajiştea mătuşii Pitty.

— Curaj, spuse Rhett, cu un glas uşor batjocoritor. N-o să moară. Du-te de ia lampa şi ţine-o, ca să vadă doamna Wilkes. Am nevoie de Archie, să-l trimit undeva.

Archie privi pe Rhett peste lampă.

— Nu primesc porunci de la dumneata, spuse el scurt, mutându-şi tutunul în partea cealaltă a obrazului.

— Ai să faci cum îţi spune dânsul, spuse Melanie cu severitate. Şi grăbeşte-te. Să faci tot ce-ţi spune căpitanul Butler. Scarlett, ţine lampa.

Scarlett înaintă şi luă lampa, ţinând-o cu amândouă mâinile, de frică să n-o scape. Ochii lui Ashley se închiseseră din nou. Pieptu-i gol se ridica cu greutate şi recădea înapoi, iar sângele se prelingea printre degetele mici şi încleştate ale Melaniei. Scarlett îl auzi nelămurit pe Archie păşind către Rhett şi cuvintele acestuia şoptite şi repezi. Mintea ei era atât de preocupată de Ashley, încât din vorbele lui Rhett nu prinse decât:

— Ia calul meu. legat afară. du-te ca vântul.

Archie mormăi o întrebare şi Scarlett auzi răspunsul lui Rhett:

— Plantaţia Sullivan. Ai să găseşti robele în hornul cel mare. Arde-le.

— Hmm, mormăi Archie.

— Şi mai sunt doi. inşi în pivniţă. Pune-i pe cal cum te pricepi mai bine şi du-i pe terenul viran din dosul casei lui Belle, cel dintre casa ei şi calea ferată. Fii prevăzător. Dacă te prinde cineva, te cureţi, ca şi noi toţi. Lasă oamenii acolo şi pune-le în mână revolvere. Uite, ia-le pe-ale mele.

Scarlett îl zări pe Rhett scoţând de sub haină două revolvere, pe care Archie le luă şi le vârî la brâu.

— Trage câte un foc din fiecare. Trebuie să se creadă că a fost o încăierare. Mă înţelegi?

Archie încuviinţă din cap, de parcă ar fi înţeles pe deplin, iar o licărire de respect i se ivi aproape fără voie pe faţă. Dar Scarlett tot nu înţelegea. Ultima jumătate de oră fusese un adevărat coşmar pentru ea, astfel încât simţea că lucrurile n-au să mai fie niciodată limpezi pentru ea. Totuşi, Rhett părea să stăpânească situaţia, iar aceasta o mai liniştea puţin.

Archie dădu să plece, apoi se întoarse şi privi întrebător pe Rhett.

— El?

— Da.

Archie mormăi ceva şi scuipă pe jos.

— O s-o plătim scump, spuse, şi o luă greoi către uşa din dos.

Ceva în ultimul schimb de cuvinte trezi o nouă teamă şi bănuială în mintea lui Scarlett, care simţea că e gata să înnebunească. Atunci strigă:

— Dar unde-i Frank?

Rhett străbătu repede odaia până la pat, păşind uşor şi fără zgomot ca o pisică.

— Totul e în regulă, spuse el, schiţând un surâs. Ţine bine lampa, Scarlett. Sper că nu vrei să dai foc doamnei Wilkes. Domnişoară Melly.

Melanie îl privi, întocmai ca un soldat conştiincios care aşteaptă comanda, iar împrejurarea era atât de dramatică încât nu-şi dădu seama că era pentru întâia oară când Rhett i se adresa cu numele mic, aşa cum obişnuiau doar cei din familie şi vechii prieteni.

— Iertaţi-mă, vă rog, vreau să spun doamnă Wilkes.

— Vai, domnule Butler, nu-mi mai cere iertare! M-aş simţi onorată să-mi spui Melly, pur şi simplu. Eşti pentru mine ca un frate. sau. sau ca un văr. Ce generos şi iscusit eşti! Cum am să-ţi mulţumesc îndeajuns, vreodată?

— Eu îţi mulţumesc, spuse Rhett, părând încurcat o clipă. N-aş fi îndrăznit niciodată, dar, domnişoară Melly – şi parcă îşi cerea scuze – mi-a părut foarte rău că am fost silit să spun că domnul Wilkes a fost la Belle Watling. Sunt mâhnit că i-am implicat, pe dânsul şi pe ceilalţi, într-o astfel de. Dar trebuia să mă hotărăsc în grabă, plecând de aici, iar aceasta a fost singura combinaţie care mi-a trecut prin minte. Ştiam că am să fiu crezut pe cuvânt, căci am mulţi prieteni printre ofiţerii yankei. Ei îmi fac cinstea, discutabilă, să mă considere unul de-ai lor, întrucât au aflat despre – să-i zicem lipsa mea de popularitate – despre felul cum sunt privit de concetăţenii mei. Şi am jucat pocher în localul acela, mai devreme în cursul serii. Lucrul acesta îl pot certifica cel puţin zece soldaţi yankei. Cât despre Belle şi fetele de acolo, ele sunt oricând în stare să spună că domnul Wilkes şi ceilalţi au fost. sus, toată seara. Iar yankeii au s-o creadă. Yankeii sunt ciudaţi în privinţa asta. Nu le-ar trece prin minte că asemenea. femei sunt în stare să aibă sentimente patriotice şi generoase. Yankeii n-ar crede pe cuvânt pe niciuna din doamnele din Atlanta, în ce priveşte alibiul celor bănuiţi că au participat la întrunirea de astă-seară, dar au să creadă pe cuvânt aceste. femei uşoare. Am impresia că, datorită cuvântului de onoare al unui scallawag şi al câtorva femei uşoare, avem şanse să-i scăpăm.

La ultimele cuvinte, pe faţă i se ivi o expresie cinică, dar aceasta pieri de îndată ce Melanie îl privi plină de recunoştinţă.

— Domnule Butler, eşti atât de bun! Nu m-aş supăra defel nici dacă ai spune că au fost în iad astă-seară, numai să-i scapi! Căci eu ştiu, şi oricine o ştie, că bărbatul meu n-a fost niciodată într-un local ca acela!

— De fapt. începu Rhett cu sfială, trebuie să-ţi spun că a fost la Belle, astă-seară.

Melanie deveni dintr-o dată ţeapănă.

— N-am să cred niciodată o asemenea minciună!

— Te rog, domnişoară Melly! Dă-mi voie să-ţi explic. Când am ajuns astă-seară la plantaţia Sullivan, am găsit pe domnul Wilkes rănit, iar cu el se aflau Hugh Elsing, doctorul Meade şi bătrânul Merriwether.

— Cum, bunicul Merriwether! exclamă Scarlett.

— Oamenii nu-s niciodată prea bătrâni ca să se smintească. Era şi unchiul Henry al dumneavoastră.

— Vai de mine! strigă mătuşa Pitty,

— Ceilalţi se risipiseră după încăierarea cu armata, iar cei rămaşi veniseră la plantaţia Sullivan să-şi ascundă robele în horn şi să vadă cât de rănit e domnul Wilkes. Dacă n-ar fi fost rana aceasta, ei s-ar afla acum în drum spre Texas, cu toţii. Dânsul însă nu putea sta pe cal şi ceilalţi nu voiau să-l lase. Era neapărată nevoie să dovedim că fuseseră în altă parte decât acolo unde au fost, aşa că i-am dus pe furiş la Belle Watling.

— Oh., înţeleg. Îţi cer iertare pentru asprimea mea, domnule Butler. Îmi dau seama acum că erai obligat să-i duci acolo, dar. căpitane Butler, mă gândesc că v-a văzut lumea intrând acolo!

— Nu ne-a văzut nimeni. Am intrat printr-o uşă dosnică, ce dă spre calea ferată. Acolo e întotdeauna întuneric şi uşa e veşnic încuiată.

— Atunci, cum.?

— Am o cheie, răspunse Rhett laconic, şi ochii săi îi întâlniră pe ai Melaniei.

Izbită de sensul acestor cuvinte rostite încet, Melanie se simţi atât de încurcată, încât începu să umble la bandaj până ce acesta alunecă cu totul de pe rană.

— N-am vrut să fiu indiscretă. spuse ea cu un glas înăbuşit, iar faţa ei albă se înroşi, în timp ce apăsa din nou prosopul pe rană.

— Îmi pare rău că sunt nevoit să spun asemenea lucruri unei doamne.

"Va să zică, e adevărat!" se gândi Scarlett, cu o ciudată strângere de inimă. "E adevărat că trăieşte cu femeia aceea odioasă! Şi casa e tot a lui!"

— Am văzut-o pe Belle şi i-am explicat. I-am dat o listă a oamenilor care au ieşit astă-seară, iar ea şi fetele vor declara că toţi aceştia au fost în casa ei. Apoi, pentru ca ieşirea noastră de acolo să fie mai evidentă, i-a chemat pe cei doi hăndrălăi care-i pun de obicei la punct pe scandalagii, de ne-au aruncat pe scări în jos şi ne-au târât prin bar, azvârlindu-ne în stradă ca pe nişte beţivi care tulburau liniştea.

Rhett rânji, amintindu-şi scena.

— Doctorul Meade nu şi-a jucat prea bine rolul de beţiv. Demnitatea lui suferea din cauza faptului că se afla într-un astfel de loc. Dar unchiul Henry şi bătrânul Merriwether au fost la înălţime. Arta dramatică a pierdut doi actori remarcabili fiindcă aceştia doi n-au făcut teatru. De altfel, păreau că se distrează grozav de întreaga afacere. Mă tem că unchiul Henry s-a ales cu un ochi vânăt, din cauza zelului cu care şi-a jucat rolul bătrânul Merriwether. El.

Uşa din dos se deschise larg şi India intră, urmată de bătrânul doctor Dean, cu părul alb, lung şi ciufulit şi cu pelerina umflată din cauza genţii de piele vechi şi uzate pe care-o ţinea dedesubt. El salută, scurt şi fără cuvinte, pe cei prezenţi, apoi ridică bandajul de pe umărul lui Ashley.

— E prea sus ca să fi fost lovit plămânul. Dacă nu i-a spart clavicula, nu e grav. Doamnelor, aduceţi-mi prosoape multe, vată dacă aveţi, şi nişte coniac.

Rhett luă lampa din mâna lui Scarlett şi o aşeză pe masă, în timp ce Melanie şi India alergau de colo-colo, executând poruncile doctorului.

— N-ai ce face aici. Vino în salon lângă foc, zise el şi o luă de braţ, îndemnând-o să iasă din odaie; glasul şi gestul lui aveau o blândeţe neobişnuită. Ai avut o zi grea, nu-i aşa?

Scarlett se lăsă condusă în odaia din faţă şi, deşi stătea pe preşul dinaintea focului, începu să tremure. Bănuiala din sufletul ei creştea acum din ce în ce mai tare. Era chiar mai mult decât o bănuială. Era aproape o certitudine, o certitudine înspăimântătoare. Privi faţa nemişcată a lui Rhett şi o clipă nu putu vorbi. Apoi întrebă:

— A fost şi Frank la. Belle Watling?

— Nu.

Glasul lui Rhett era stins.

— Archie îl duce acum pe maidanul de lângă casa lui Belle. E mort. L-au împuşcat la cap.

Share on Twitter Share on Facebook